Gloria personală a Domnului aşa cum iese ea la iveală în istoria ultimelor momente ale vieţii Sale
Istoria celor din urmă momente ale vieţii Domnului nostru
începe după ultimele cuvinte pe care El le-a adresat Tatălui
Său. Vom găsi chiar şi în această parte a Evangheliei caracterul
general a ceea ce se relatează în ea (potrivit cu ceea ce am
văzut până acum), anume că evenimentele scot la iveală gloria
personală a Domnului. Avem într-adevăr prezentată accentuat
răutatea omului, dar subiectul principal în această descriere
este Fiul lui Dumnezeu, nu Fiul Omului suferind sub greutatea
a ceea ce a venit peste El. Nu avem deci agonia din grădină,
nici expresia simţămintelor Sale ca părăsit de Dumnezeu. De
asemenea, iudeii sunt arătaţi ca fiind lepădaţi cu totul.
Nelegiuirea lui Iuda; răutatea unei inimi împietrite
Nelegiuirea lui Iuda este zugrăvită aici la fel de accentuat ca în capitolul 13. El cunoştea bine locul de întâlnire, căci Isus obişnuia să meargă acolo cu ucenicii Săi. Ce gând - să aleagă un astfel de loc pentru a-L trăda pe Domnul! Ce împietrire de neconceput a inimii! Dar el se încredinţase din nefericire cu totul în mâinile lui Satan, ca instrument în mâinile vrăjmaşului, manifestare a puterii şi a adevăratului caracter al acestuia!
Arătarea gloriei divine; Păstorul cel bun şi oile Sale
Ce multe lucruri avuseseră loc în această grădină! Câte destăinuiri pornite dintr-o inimă plină de dragoste a lui Dumnezeu Însuşi, care căuta să intre în inimile înguste şi prea insensibile ale ucenicilor Săi iubiţi! Dar nimic din toate acestea nu mai conta pentru Iuda. El vine însoţit de cei pe care preoţii şi fariseii în răutatea lor îi trimiseseră pentru a pune mâna pe Isus. Dar Isus le-o ia înainte. El este Cel care Se prezintă pe Sine Însuşi înaintea lor. Cunoscând toate lucrurile care aveau să vină peste El, Isus înaintează întrebând: „Pe cine căutaţi?“. El este Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, care Se dă pe Sine Însuşi. Ei răspund: „Pe Isus din Nazaret“. Isus le spune: „Eu sunt“. Iuda se afla şi el acolo, el, care-L cunoştea bine şi care cunoştea acel glas atât de familiar urechilor sale. Nimeni nu a pus mâinile pe El, însă de îndată ce cuvântul Său răsună în inimile lor, îndată ce acel divin „EU SUNT“ se aude înlăuntrul lor, ei se dau înapoi şi cad la pământ. Cine Îl va prinde? Nu trebuia decât să plece şi să-i părăsească acolo. Dar nu pentru aceasta venise El, iar timpul pentru a Se da pe Sine Însuşi sosise. Prin urmare Îi întreabă din nou: „Pe cine căutaţi?“. Ei răspund ca mai înainte: „Pe Isus din Nazaret“. Prima oară a trebuit să se arate gloria divină a Persoanei lui Hristos; de acum se arată grija Sa pentru cei răscumpăraţi. „Dacă Mă căutaţi pe Mine“, spune Domnul, „lăsaţi-i pe aceştia să se ducă“ - pentru ca să se împlinească cuvântul: „n-am pierdut pe nici unul din cei pe care Mi i-ai dat Tu“. El Se prezintă pe Sine ca Păstorul cel bun, care-Şi dă viaţa pentru oile Sale. Domnul Se aşează înaintea lor, pentru ca ele să scape de pericolul care le ameninţă şi ca totul să vină peste El. Se predă pe Sine Însuşi. Domnul Se dă la moarte de bunăvoie.
Ascultarea perfectă manifestată de Domnul; energia carnală şi lipsită de pricepere a lui Petru
Însă oricare a fost gloria divină pe care El a manifestat-o, precum şi harul Său de Mântuitor care era credincios celor ai Săi, El acţionează totuşi în ascultare, cu calmul desăvârşit al unuia ce cântărise înaintea lui Dumnezeu toate consecinţele acestei ascultări, şi care primea acum toate din mâna Tatălui Său. Isus ia poziţia ascultării atunci când energia carnală şi lipsită de pricepere a lui Petru foloseşte forţa pentru a-L apăra pe Acela care, dacă ar fi vrut, n-ar fi trebuit decât să plece, atunci când un cuvânt ieşit de pe buzele Sale aruncase la pământ pe aceia care veniseră să-L prindă, cuvânt care, deşi le descoperise pe Cel pe care-L căutau, îi lăsase fără puterea de a pune mâna pe El. Când Petru îl loveşte pe slujitorul Malhus, Domnul ia locul ascultării şi răspunde: „Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?“ (versetul 11). Persoana divină a lui Hristos fusese manifestată; El se oferise pe Sine Însuşi de bunăvoie, şi aceasta pentru a-i păzi pe cei ai Lui; iar acum Se manifesta ascultarea Sa desăvârşită.
Domnul Se supune în linişte omului pentru a împlini planurile lui Dumnezeu
Au fost scoase în evidenţă atât răutatea unei inimi împietrite, cât şi lipsa de pricepere a unei inimi carnale, deşi sinceră. Isus are un loc unic şi deosebit. El este Mântuitorul. Supunându-Se astfel oamenilor, pentru ca să împlinească planurile şi voia lui Dumnezeu, El le îngăduie să-L ducă unde vroiau. Această Evanghelie ne relatează doar puţin din cele ce s-au întâmplat în acele împrejurări. Isus, deşi întrebat, nu răspunde aproape nimic cu privire la Sine Însuşi. Vedem, atât înaintea marelui preot, cât şi a lui Pilat, o superioritate calmă, şi totuşi smerită, a Unuia care Se dădea la moarte pe Sine Însuşi; totuşi nu L-au putut condamna decât pentru mărturia pe care a dat-o despre Sine. Toţi auziseră deja învăţătura pe care El o dăduse. Domnul pune la îndoială autoritatea care-L judeca, dar nu într-un fel oficial, ci într-unul paşnic şi moral; iar când este lovit pe nedrept, El mustră cu demnitate şi cu un calm perfect, în timp ce Se supune insultei. Însă nu-L recunoaşte pe marele preot în nici un fel; totuşi nu i Se opune deloc. Domnul îl lasă pradă incapacităţii sale morale.
Slăbiciunea carnală a lui Petru este manifestată, aşa cum mai înainte se manifestase energia lui carnală.
Isus înaintea lui Pilat şi Pilat înaintea lui Isus
Când este adus înaintea lui Pilat (deşi, din pricina adevărului, El mărturiseşte că este împărat), Domnul acţionează cu aceeaşi linişte şi supunere; însă El îi pune întrebări lui Pilat şi îi răspunde în aşa fel încât Pilat nu-I poate găsi nicio vină. Incapabil din punct de vedere moral să se ridice la înălţimea lucrurilor prezentate lui, şi stânjenit în prezenţa prizonierului divin, Pilat ar fi vrut să-L elibereze, folosindu-se de un obicei care consta în a elibera un prizonier la cererea iudeilor, în timpul sărbătorii Paştelui. Dar conştiinţa lui Pilat, indiferentă şi împietrită aşa cum era ea, deşi atinsă de prezenţa Aceluia pe care-L avea înainte (chiar dacă El era într-o stare smerită), n-a putut totuşi scăpa de răutatea acelora care făceau voia vrăjmaşului. Iudeii protestează împotriva propunerii pe care neliniştea guvernatorului le-o sugerează şi aleg un tâlhar în locul lui Isus.