Coborârea Duhului Sfânt în putere
Capitolul 2 relatează împlinirea acestei promisiuni, ca răspuns la duhul de dependenţă manifestat în rugăciunea lor laolaltă.
Duhul Se coboară de sus, în propria Sa putere, pentru a lua în stăpânire şi a umple locuinţa pregătită pentru El.
Acest eveniment, mai important decât oricare altul în ceea ce priveşte starea omului pe pământ, are aici un caracter foarte simplu, fiindcă nu este vorba de cauzele acestui Dar minunat sau de lucrarea de care El depinde, nici de slava cu care este conectat şi pe care o revelează, şi a cărei arvună este; avem aici doar puterea acestui Dar. Ucenicii au fost „îmbrăcaţi cu putere de sus“.
Totuşi, forma apariţiei acestui Dar are un caracter special. Asupra lui Isus, Duhul Sfânt S-a coborât în forma unui porumbel, fiindcă El nu avea să-Şi facă auzită vocea pe străzi, nici să rupă trestia frântă sau să stingă fitilul care fumega. Aici însă era puterea lui Dumnezeu în mărturie, Cuvântul, care era ca un foc mistuitor, judecând tot ceea ce apărea în calea lui. Totuşi, acest lucru era făcut în har şi avea să meargă dincolo de graniţele strâmte ale rânduielilor iudaice, pentru a proclama oricărei limbi şi naţiuni de sub soare lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Era acel vânt puternic din cer care s-a manifestat ucenicilor şi s-a aşezat asupra lor în forma unor limbi de foc, fiecare împărţită în mai multe. Această minune atrage mulţimea; iar realitatea lucrării divine este dovedită prin faptul că persoane din ţări numeroase îi aud pe aceşti galileeni simpli proclamându-le lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, fiecare în limba ţării de unde venise la Ierusalim*. Iudeii, care nu înţelegeau aceste limbi, îşi băteau joc; iar Petru le declară în limba lor, şi potrivit cu propriile lor profeţii, adevăratul caracter al celor ce avuseseră loc. El îşi ia ca bază învierea lui Hristos, prezisă de către împăratul-profet, precum şi înălţarea Lui la dreapta lui Dumnezeu. Acest Isus, pe care ei Îl răstigniseră, primise acolo făgăduinţa Tatălui şi turnase ceea ce produsese efectele pe care ei le auzeau şi le vedeau. Prin urmare, trebuiau să ştie cu siguranţă că Dumnezeu făcuse Domn şi Hristos pe acelaşi Isus pe care ei Îl lepădaseră.
* Teoria raţionalistă ce afirmă că această vorbire era un fel de bolboroseală febrilă, exact aşa cum credeau iudeii necredincioşi, este absurdă dincolo de orice imaginaţie. Închipuiţi-vi-l pe Pavel mulţumindu-I lui Dumnezeu că el vorbea mai multe feluri de bolboroseli decât toţi corintenii, sau pe Dumnezeu dând un dar de interpretare al bolboroselilor!
Caracterul mărturiei lui Petru; promisiunea dată şi celor care erau departe
Vom remarca aici caracterul acestei mărturii. El este în mod esenţial cel al lui Petru şi nu merge mai departe de afirmarea faptului că Cel care fusese lepădat de către iudei era făcut în cer Domn şi Hristos. Mărturia începe cu Isus cunoscut de iudei pe pământ şi stabileşte adevărul învierii şi înălţării Sale în poziţia de Domn. Dumnezeu a făcut aceasta. Apostolul nici măcar nu-L proclamă ca Fiu al lui Dumnezeu. Vom vedea că, dacă acest lucru nu este făcut de către Petru în Fapte, Pavel, dimpotrivă, îl face din primul moment al convertirii sale. Petru afirmă rezultatul în putere la acel moment şi nu vorbeşte despre Împărăţie. Doar le reaminteşte că Duhul a fost făgăduit în zilele din urmă şi face aluzie la ziua cumplită a judecăţii viitoare, care avea să fie precedată de minuni şi de semne înspăimântătoare. Fără să vorbească de împlinirea făgăduinţei cu privire la Împărăţie, al cărei timp Tatăl îl păstrase secret, el pune darul Duhului Sfânt în legătură cu responsabilitatea lui Israel, faţă de care Dumnezeu încă acţiona în har, propovăduindu-le un Hristos glorificat şi dându-le dovezi ale slavei Sale care constau în chiar darul Duhului Sfânt, ale cărui efecte le simţeau cu toţii. Aceasta este prezenţa Duhului Sfânt potrivit cu Ioan 15:26,27 . Totuşi, mărturia ca întreg este bazată pe însărcinarea din Luca 24 , fiind totodată şi împlinirea ei. Doar că în Luca nu avem nimic despre botez. A se vedea Luca 24:47-49 , cu care această mărturie corespunde pe deplin. Ea era adresată iudeilor; totuşi, nu era limitată la ei* şi era separativă. „Salvaţi-vă (separaţi-vă) din generaţia aceasta perversă“. Această separare era bazată pe o lucrare reală şi morală - „pocăiţi-vă“: trecutul trebuia în întregime judecat şi acest lucru demonstrat în mod public prin primirea lor în rândul creştinilor prin botez, ca astfel să primească iertarea păcatelor şi să aibă parte de acest dar ceresc al Duhului Sfânt. „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; şi veţi primi darul Duhului Sfânt“. Această lucrare este individuală. Era deci judecata asupra întregului trecut, primirea prin botez, apoi faptul de a avea parte de Duhul Sfânt, care locuia acolo unde ei fuseseră primiţi. Vedem imediat diferenţa dintre schimbarea morală deja lucrată, pocăinţa pe care a înfăptuit-o întristarea lor sfântă, şi primirea Duhului Sfânt. Aceasta era urmarea iertării păcatelor lor. Acest dar depindea, ca regulă, de primirea lor printre creştini în casa în care El locuia, zidită în numele lui Isus. Apoi se declară că promisiunea le aparţinea lor şi copiilor lor după ei - casei lui Israel ca atare. Însă ea mergea dincolo de limitele vechiului popor al lui Dumnezeu. Era şi pentru cei care erau departe atunci, căci fusese împlinită, pe temeiul credinţei în Hristos, pentru toţi cei care, prin har, aveau să intre în casa cea nouă - pentru toţi cei pe care Domnul Dumnezeul lui Israel avea să-i cheme. Chemarea lui Dumnezeu era cea care caracteriza binecuvântarea. Israel, cu copiii lui, era recunoscut, însă o rămăşiţă era chemată afară din el. Neamurile, fiind chemate, aveau parte şi ele de binecuvântare.
* Mărturia este făcută în termeni care, deşi având aplicaţie la iudeii de acolo şi la cei împrăştiaţi în lume, deschidea totuşi uşa neamurilor prin suveranitatea lui Dumnezeu - „şi pentru toţi cei care sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“. Dumnezeu rămâne Dumnezeul omului; iar El cheamă pe cine vrea.
Rezultatul dăruirii Duhului Sfânt
Ne este relatat acum rezultatul acestui dar inexprimabil. Nu era doar o schimbare morală, ci o putere care înlătura orice motiv ce îi individualiza pe cei care o primiseră, unindu-i într-un singur suflet şi un singur gând. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor; erau în părtăşie unii cu alţii şi cu apostolii; frângeau pâinea; îşi petreceau timpul în rugăciune. Simţământul prezenţei lui Dumnezeu era puternic printre ei; şi multe semne şi minuni erau făcute prin mâinile apostolilor. Erau uniţi prin cele mai strânse legături; nimeni nu spunea că ceva era al lui, ci toţi îşi împărţeau averile cu cei ce erau în nevoie. Erau în fiecare zi în templu, locul public al lui Israel pentru activităţile religioase, în timp ce-l aveau pe al lor aparte - frângeau pâinea acasă zilnic. Mâncau cu bucurie şi cu curăţie de inimă, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi înaintea întregului popor.
Formarea Adunării
Astfel era formată Adunarea, iar Domnul adăuga la ea în fiecare zi pe cei din rămăşiţa lui Israel, care trebuiau să fie salvaţi de judecăţile ce aveau să cadă asupra unei naţiuni ce Îl lepădase pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia al lor; şi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, să fie salvaţi dintr-o ruină încă şi mai mare. Dumnezeu aducea în Adunare - recunoscută astfel de El prin prezenţa Duhului Sfânt - pe aceia pe care-i cruţa din Israel1. O nouă ordine de lucruri începuse, marcată prin prezenţa Duhului Sfânt2. Aici se găseau prezenţa şi casa lui Dumnezeu, deşi vechea stare de lucruri încă exista până la executarea judecăţii asupra ei.
1 Aceasta este forţa expresiei „cei care trebuiau să fie mântuiţi“.
2 Dumnezeu n-a locuit niciodată cu omul aparte de tărâmul răscumpărării, nici cu Adam, nici cu Avraam. Comparaţi cu Exod 29:46 .
Adunarea deci a fost formată prin puterea Duhului Sfânt venit din cer, pe baza mărturiei că Isus, care fusese lepădat, era înălţat la cer, fiind făcut Domn şi Hristos de către Dumnezeu. Ea era alcătuită din rămăşiţa iudaică ce trebuia cruţată din mijlocul acestui popor, asigurându-se în acelaşi timp intrarea neamurilor, oricând Dumnezeu avea să le cheme. Adunarea era deocamdată formată în legătură cu Israel care beneficia de răbdarea lui Dumnezeu, ea fiind locuinţa lui Dumnezeu.