Cele trei părţi principale ale acestei cărţi
Cartea Faptele Apostolilor este în esenţă împărţită în trei părţi: capitolul 1, apoi de la capitolul 2 la 12 şi de la capitolul 13 până la sfârşit. Capitolele 11 şi 12 pot fi numite capitole de tranziţie, fiind bazate pe evenimentul relatat în capitolul 10. Capitolul 1 ne prezintă lucrurile care stau în legătură cu învierea Domnului; capitolele 2-12 prezintă lucrarea Duhului Sfânt, al cărei centru îl constituiau Ierusalimul şi iudeii, dar care se răspândeşte prin acţiunea liberă a Duhului lui Dumnezeu, în mod independent, dar nu separat, de către cei doisprezece şi de la Ierusalim ca centru; capitolul 13 şi cele care urmează, prezintă lucrarea lui Pavel, care decurge dintr-o misiune ce şi-a avut punctul distinct de plecare în Antiohia; capitolul 15 leagă cele două lucrări, cea pornită din Ierusalim şi cea pornită din Antiohia, pentru a păstra unitatea în întreaga desfăşurare a evenimentelor. Avem într-adevăr, în cea de-a doua parte a acestui capitol, admiterea în binecuvântare a neamurilor, însă ea este pusă în legătură cu lucrarea care se desfăşura între iudei. Aceştia din urmă respinseseră mărturia Duhului Sfânt despre Hristos glorificat, aşa cum Îl respinseseră pe Fiul lui Dumnezeu aflat într-o stare smerită; iar Dumnezeu a pregătit o lucrare în afara lor, în care apostolul neamurilor a stabilit fundamente care anulau distincţia dintre iudei şi neamuri şi care îi uneau - fiind în aceeaşi măsură morţi în greşeli şi păcate - cu Hristos, Capul Trupului Său, Adunarea, în ceruri*.
* Este trist, dar instructiv, să vedem în ultima diviziune a cărţii cum energia spirituală a unuia ca Pavel se încheie în umbra unei închisori, în ce priveşte efectul ei în lucrare. Totuşi vedem în aceasta înţelepciunea lui Dumnezeu. Mult trâmbiţata succesiune apostolică omite faptul că Roma n-a avut niciodată un apostol decât ca prizonier; iar creştinismul, aşa cum dovedeşte Epistola către Romani, era deja însămânţat acolo.
Capitolul 1
Domnul înviat şi poziţia apostolilor înainte de coborârea Duhului Sfânt
Să examinăm acum capitolele în cuprinsul lor. Capitolul 1 ne oferă istorisirea lucrurilor legate de Isus înviat şi de acţiunile apostolilor înainte de coborârea Duhului Sfânt. Comunicările Domnului prezintă câteva puncte foarte interesante. Isus, Omul înviat, acţionează şi vorbeşte prin Duhul Sfânt după învierea Sa ca şi înainte de ea. Scumpă mărturie despre poziţia noastră, care ne reaminteşte că vom avea Duhul Sfânt şi după ce vom învia şi că, nemaifiind angajaţi în înfrânarea şi mortificarea cărnii, energia Lui divină în noi va fi în întregime consacrată bucuriei şi închinării veşnice, precum şi slujbei încredinţate nouă de către Dumnezeu. Domnul înviat dă apoi ucenicilor Săi porunci în legătură cu noua poziţie pe care El Şi-a asumat-o. Viaţa şi slujba lor trebuie să fie formate şi călăuzite prin prisma învierii Sale - înviere cu privire la care ei aveau dovezi de netăgăduit. Ei se aflau încă pe pământ, însă erau călători aici avându-L înaintea ochilor credinţei pe Acela care, înviat dintre cei morţi, mersese înaintea lor. Relaţiile lor cu El sunt încă legate de poziţia lor pe pământ. El le vorbeşte despre Împărăţie şi despre lucrurile privitoare la ea. Ierusalimul era punctul de plecare pentru lucrarea lor, chiar mai mult decât fusese pentru lucrarea Lui. Căci El strânsese la un loc oile sărmane ale turmei oriunde le găsise, în special în Galileea*; însă acum, învierea făcându-L în putere vasul îndurărilor (lucrurilor sfinte ale) lui David, El cheamă din nou pe Israel să-L recunoască drept Prinţ şi Mântuitor pe Cel pe care ei Îl lepădaseră ca Mesia viu pe pământ. Epistolele lui Petru sunt legate de evanghelie tocmai din acest punct de vedere.
* Însărcinarea dată în Luca 24:47-49 este cea împlinită atât în cuvântările lui Petru, cât şi în cele ale lui Pavel în Fapte, în special în capitolele 2 şi 13; nu însă şi cea din Matei 28 care, într-adevăr, avea referire doar la neamuri. Cea din Luca a fost dată la înălţarea Lui din Betania, în vreme ce însărcinarea din Matei a fost dată în Galileea în urma învierii, unde El căutase oile sărmane ale turmei (comparaţi cu Matei 4:15 ).
Misiunea apostolilor în puterea Duhului Sfânt ce le fusese promis
Totuşi, pentru a împlini această slujbă, ei trebuiau să aştepte împlinirea promisiunii Tatălui, anume Duhul Sfânt, cu care ei trebuiau să fie botezaţi, potrivit cu mărturia lui Ioan, lucru cu privire la care Domnul îi asigură că va avea loc în scurt timp. Misiunea Duhului Sfânt îi conducea, în acelaşi timp, în afara sferei iudaice a făgăduinţelor pur temporale. Promisiunea Duhului Sfânt din partea Tatălui era un lucru foarte diferit de cel al restabilirii Împărăţiei lui Israel prin puterea lui Yahve, Dumnezeul judecăţii. Nu era treaba lor să cunoască timpul sau perioada acestei restabiliri, a căror cunoaştere Tatăl o ţinea în stăpânirea Lui; însă aveau să primească ei înşişi puterea Duhului Sfânt, care urma să Se coboare peste ei. Iar ei trebuiau să fie martori pentru Isus (aşa cum Îl cunoscuseră şi potrivit cu manifestarea Sa după înviere) deopotrivă în Ierusalim şi în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului - făcând astfel Ierusalimul punctul de plecare şi prima ţintă, în conformitate cu însărcinarea dată lor (Luca 24:47 ). Nu este mai puţin adevărat că mărturia lor era bazată pe contemplarea Stăpânului şi Domnului răpit din mijlocul lor şi înălţat în norii cerului, care L-au ascuns privirilor lor. Pe când priveau ţintă în sus, în timp ce avea loc acest eveniment, doi mesageri din cer vin şi le vestesc faptul că El Se va întoarce în acelaşi fel. Prin urmare, este indicată aici manifestarea Sa în această lume de jos. El Se va întoarce pe pământ ca să fie văzut de lume. Nu avem aici răpirea adunării, nici asocierea ei cu El câtă vreme este absent. Apostolii se întorc la Ierusalim pentru a aştepta acolo Duhul Sfânt care le fusese făgăduit, cunoscând faptul că Isus a fost luat din lume şi că avea să Se întoarcă din nou în ea, fapt ce constituia punctul de hotar şi lucrul de bază al întregii lor învăţături. Nu se duc în Galileea, ci ei trebuie să fie martori în Ierusalim despre drepturile cereşti ale acelui Hristos care fusese lepădat pe pământ de Ierusalim şi de iudei*.
* În sensul acesta, misiunea nu este o continuare a celei a lui Hristos pe pământ; continuarea misiunii Sale este prezentată în însărcinarea din Matei dată în Galileea.
Autoritatea apostolică exercitată potrivit cu înţelegerea Cuvântului; locul lui Iuda luat de Matia
Toate aceste lucruri arată clar poziţia în care ei erau aşezaţi şi misiunea încredinţată lor. Însă înainte ca ei să primească Duhul Sfânt pentru îndeplinirea ei, câteva alte împrejurări caracteristice îşi găsesc locul în acest capitol. Ei acţionează, sub călăuzirea lui Petru, potrivit cu înţelegerea Cuvântului, înainte să fie înzestraţi cu putere de sus. Prin urmare, aceste două lucruri sunt distincte unul de altul: înţelegerea Cuvântului şi dăruirea puterii de sus.
Deşi Petru nu a fost în mod direct călăuzit de Duhul Sfânt, Duhul Şi-a pus pecetea pe ceea ce a fost făcut în conformitate cu cuvântul din Vechiul Testament înţeles de către apostol. Am văzut mai înainte că Hristos, după învierea Sa, a deschis mintea ucenicilor Săi pentru ca aceştia să poată înţelege Scripturile. Ei acţionează acum potrivit cu un principiu iudaic, fără să fi primit încă Duhul Sfânt. Ei prezintă Domnului sorţul, ca El să decidă. Totuşi sorţul nu reprezenta totul, nici nu era tras fără a se face o distincţie. Autoritatea apostolică decurgea din modul în care Hristos Însuşi îi alesese pe apostoli. Înţelegerea Scripturilor îi face să priceapă ceea ce trebuie să aibă loc. Scopul pe care Domnul îl atribuise slujbei lor a limitat alegerea la cercul mic al celor care puteau împlini acel scop. Istoria lor îi făcea capabili, aşa cum spusese Isus, să fie martorii Lui, fiindcă ei fuseseră cu El de la început şi puteau acum da mărturie că acelaşi Isus, pe care iudeii Îl lepădaseră şi Îl răstigniseră, era cu adevărat înviat dintre cei morţi.
Autoritatea apostolică este exercitată în Ierusalim pe baza principiului iudaic, înainte de primirea darului Duhului Sfânt. În acest principiu, nu mintea omenească era cea care cerceta şi decidea. „Slujba lui să o ia altul“ este cuvântul care a călăuzit acţiunea lor; capacitatea de a mărturisi despre Isus în viaţa Lui pe pământ, şi acum despre învierea şi înălţarea Lui, a fost hotărâtoare în ce privea calităţile necesare; sorţul lui Yahve hotăra care era persoana care trebuia să ia locul lui Iuda. Sunt aleşi doi, potrivit cu calităţile necesare, iar sorţul cade pe Matia, care este numărat împreună cu cei unsprezece (versetul 26). Însă ei încă nu aveau puterea promisă.