Generalităţi
Structura epistolei în paranteze
Avem aici un exemplu remarcabil al stilului epistolei marcat de paranteze: capitolul 3 în întregime este o paranteză, vom găsi paranteze incluse în interiorul parantezelor. Dacă nu le vedem, se măresc sursele de neînţelegere ale epistolei; dar o dată ce ne dăm seama, totul este uşor. Să observăm cu această ocazie cât de potrivit este din punct de vedere moral să ne folosim de acest mod de a scrie prin paranteze, pentru a descrie ceea ce este tocmai în sine un fel de paranteză în căile lui Dumnezeu. Putem căuta, prin harul lui Dumnezeu, să înţelegem şi să luăm în considerare motivul acestor digresiuni, în forma sertarelor de lungime puţin obişnuită. Tot capitolul 3 se intercalează între doctrina de la sfârşitul capitolului 2 şi îndemnul de la începutul capitolului 4, care se bazează pe această doctrină a cap. 2. Care este sensul acestei diversiuni? Duhul Sfânt Se opreşte deodată în mijlocul dezvoltării doctrinei: unde vrea El să ne conducă? Răspunsul, cred, este foarte clar. Tocmai începuse să vorbească despre ceea ce a trebuit să pară ca o mare piatră de poticnire pentru iudei, şi anume formarea prin Dumnezeu a unui singur trup în care nu este nici iudeu, nici păgân. Regret să spun că mulţi creştini astăzi nu simt nici dificultatea, nici nu înţeleg acest adevăr. Motivul este că au înţeles foarte puţin credincioşia şi planurile lui Dumnezeu. Ori este o dovadă reală pentru credinţa unui suflet smerit, când o partea a adevărului lui Dumnezeu pare să contrazică o alta. Nu poate fi un dezacord real; este necesar ca totul să fi în armonie şi în acord perfect. Dar nu suntem întotdeauna capabili să înţelegem cum diferitele părţi ale adevărului se leagă împreună. Când suntem astfel în ignoranţă, ar trebui să aşteptăm cu credinţă, fără să avem nici îndoială, nici indiferenţă.
Partea Bisericii era o mare noutate
Să căutăm o clipă să ne punem în locul credincioşilor iudei, cu toată moştenirea gândurilor, sentimentelor şi prejudecăţilor lor ca sfinţi ai Vechiului Testament. Imaginaţi-vă că li se prezintă cu claritate şi insistenţă cuvinte de genul: un singur trup, - nici iudeu, nici păgân, - vrăjmăşia desfiinţată, - zidul din mijloc al îngrădirii surpat. Ce adevăruri pentru un iudeu! Nu era extraordinar că Dumnezeu distrugea ceea ce clădise, şi atât timp aprobase? Nu era extraordinar că Dumnezeu, după ce crease deosebirea dintre iudei şi neamuri, şi insistase asupra ei, chiar sub pedeapsa morţii pentru cei care nu ţineau seama de ea, - că Dumnezeu Însuşi o reducea la nimic şi introducea ceva complet diferit de vechea ordine, şi incompatibil cu ea? Nu este de mirare că există dificultate dacă amestecăm toate acestea pentru a avea gândul lui Dumnezeu pentru aceeaşi perioadă de timp. Dar există o cheie pentru toată această enigmă: că Dumnezeu nu le-a instituit pentru aceeaşi epocă. Astfel toată dificultatea se reduce la aceasta, că Dumnezeu, într-o epocă, a stabilit deosebirea dintre Israel şi neamuri, dar acum, şi pentru o vreme, găseşte bun să desfiinţeze şi să introducă ceva în întregime nou.
Prima parte a capitolului 3 este consacrată explicării acestei părţi speciale a tainei lui Hristos, după care neamurile sunt puse în faţă şi exact la acelaşi nivel cu credincioşii evrei care Îl primesc pe Hristos acum, astfel încât în această lume nu alcătuiesc decât un singur trup. Ori cu cât un om se ataşa mai mult de adevărul legii şi de profeţi, cu atât această latură a tainei lui Hristos devenea insurmontabilă, pentru că Vechiul Testament nu vorbeşte niciodată de o asemenea stare de lucruri. De fapt, dacă nu am cunoaşte decât vechile descoperiri ebraice, ar fi o răsturnare fără precedent înaintea căreia ne-am găsi nepregătiţi. Exista chiar dificultatea aparentă de a merge împotriva cuvântului lui Dumnezeu exprimat cu claritate. Acesta este deci exact obstacolul pe care Duhul Sfânt îl ridică aici.
Remarcaţi mai întâi înţelepciunea lui Dumnezeu, care pune o temelie admirabilă înainte de a introduce noua doctrină. Am văzut astfel (capitolul 1) hotărârile lui Dumnezeu, din toată eternitatea, centrate în Hristos, şi cuprinzând gândul glorios al sufletelor scoase din lume şi adunate pentru a împărtăşi aceeaşi dragoste şi aceeaşi glorie, în care Hristos Se găseşte acum în prezenţa lui Dumnezeu. Apoi (capitolul 2), avem mijloacele folosite pentru a răspunde nevoii sufletelor a căror stare pe pământ este în ruină. În sfârşit, în capitolul 3, avem o digresiune al cărei scop este să explice pe deplin natura acestei părţi a tainei care este în legătură în mod deosebit cu neamurile.
Taine
Trebuie să ne păzim de noţiunea conform căreia „taina”, sau secretul, semnifică Evanghelia. Evanghelia în ea însăşi nu înseamnă, şi nu poate niciodată însemna o taină. La baza ei, evanghelia a fost întotdeauna înaintea gândurilor poporului lui Dumnezeu, sub forma de promisiune, sau sub forma unei descoperiri a harului încă neîmplinit. Dar nicăieri în Scriptură Evanghelia nu este numită o taină. Ea poate fi în legătură cu o taină, dar fără să fie ea însăşi taina. Nu era o taină că un Mântuitor avea să fie dat: era chiar prima descoperire a harului, după ce omul a devenit păcătos. Capul şarpelui trebuia să fie zdrobit de sămânţa femeii. O taină este ceva ce altădată nu era revelat, şi care nu putea fi cunoscut fără revelare. Şi în profeţi avem o declarare deplină că dreptatea lui Dumnezeu avea să vină curând, şi afirmaţia pe cât de poate de clară că Dumnezeu avea să se manifeste El Însuşi ca Dumnezeu Mântuitor. Găsim acolo de asemenea că El avea să termine cu păcatele şi să introducă reconcilierea şi dreptatea eternă (conform Daniel 9:24 ). Toate aceste lucruri nu erau, în niciun sens, „taina”. Taina înseamnă ceea ce era păstrat secret, - nu ceea ne nu putea fi înţeles, ceea ce nu este decât o idee omenească a tainei. Taina este un secret care nu avea parte să fi revelat, - un secret pe care Vechiul Testament nu le dezvăluise încă, dar Noul Testament le descoperă din plin.
Taina lui Hristos şi a Bisericii
Ce este deci această taină? Este mai întâi că Hristos, în loc să ia Împărăţia prezisă de profeţi, avea să dispară complet de pe scena lumii, şi că Dumnezeu Îl punea să şadă la dreapta Sa în cer, ca şi Cap al oricărei glorii, cereşti şi pământeşti, şi că va pune tot universul în mâinile lui Hristos pentru a administra Împărăţia şi a păstra în ea gloria lui Dumnezeu Tatăl. Aceasta este prima parte a tainei, partea esenţială. A doua parte, care are legătură cu Biserica, nu este decât consecinţa. Supremaţia universală a lui Hristos nu este o temă a Vechiului Testament. Este văzut acolo ca Fiul lui David, Fiul omului, Fiul lui Dumnezeu, Împăratul; dar nu este văzut nicăieri că universul întreg Îi este supus (ar fi mai degrabă împărăţia sub toate cerurile). În această supremaţie peste toate lucrurile, Hristos ca împărţi totul cu soţia Lui. Hristos vrea ca Biserica Lui să împartă cu El stăpânirea Lui fără limită, când ziua gloriei va începe să strălucească peste lume.
Taina se compune deci din două părţi mari, rezumate astfel în Efeseni 5:31 : „Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare”. Astfel taina nu înseamnă nici Hristos singur, nici Biserica singură, ci Hristos şi Biserica uniţi într-o stare cerească de binecuvântare şi stăpânire asupra a tot ce a făcut Dumnezeu. De aceea, cum am văzut în capitolul 1, când Hristos a fost înviat dintre morţi, Dumnezeu L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire, şi autoritate şi putere, şi „A pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării” (Efeseni 1:20-22 ). Nu se spune: „peste Biserică”, ceea ce ar răsturna taina, în loc de a o face cunoscută. Biserica este trupul Său. El va fi cap peste Israel şi neamuri, dar nu se spune niciodată că domneşte peste biserică. Biserica este trupul Lui. Admit că este o imagine, dar o imagine care dă ideea unei intimităţi profunde, plină de o mângâiere foarte bogată, şi de speranţa cea mai înaltă. Sfinţii pe care Dumnezeu îi cheamă acum, vor împărţi toate lucrurile cu Hristos în această zi a gloriei. A şti ce este natura Bisericii devine deci un subiect de cel mai mare interes. Când a început chemarea ei? Care este caracterul acestei chemări? Şi care sunt responsabilităţile care decurg din ea?
Idei curente care contrazic taina lui Hristos
Epistola către Efeseni este fundamentul principal al doctrinei bisericii; ori dacă Duhul lui Dumnezeu Se îndepărtează aici de expunerea propriu-zisă a acestei doctrine, este pentru a da o prezentare pe scurt a uneia din dificultăţile majore care se leagă de ea, şi anume că cei credincioşi dintre neamuri erau reuniţi cu credincioşii evrei în unitatea trupului lui Hristos. Un iudeu nu ar fi găsit prea ciudată ideea că Dumnezeu binecuvântează un păgân, dar ar fi gândit că binecuvântarea lui trebuia să fie inferioară celei a unui iudeu, rezervând locul de rang superior lui Israel, şi locul inferior neamurilor. Doctrina dezvoltată acum răsturna toate acestea. Pentru un spirit hrănit cu Vechiul Testament, aceasta însemna să dărâme cuvântul lui Dumnezeu exprimat clar. Cum să se treacă peste o obiecţie atât de naturală şi atât de puternică? Era un lucru nou, în vederea cerului, în timpul respingerii lui Israel pe pământ.
Pe lângă aceasta, pentru că nu a înţeles ce este „taina”, nici ce este cu adevărat Biserica, a apărut sistemul papist sau anti-biserică. Dar aceasta nu este tot: protestanţii s-au îndepărtat şi ei de Cuvântul lui Dumnezeu despre acest subiect prin necredinţă vizavi de relaţia noastră cerească pe care o avem cu Hristos, şi din dragoste pentru lume – dragostea pentru onorurile prezente şi pentru măreţia lumească. Ei nu au nici credinţă nici răbdare pentru a aştepta ziua lui Hristos. Un creştin este chemat să sufere acum, să fie respins ca rău (Luca 6:22 ), să aştepte să fie glorificat cu Hristos, - nu numai prin Hristos, ci cu Hristos, - pentru a fi cu Hristos Însuşi acolo unde este El. Aceasta presupune că locul nostru este „afară din tabără”, adică în afara oricărei forme a religiei omeneşti (Evrei 13:13 ). Nu se pune acum lumea în locul Bisericii lui Dumnezeu? Aceasta este partea Babilonului; şi chiar dacă expresia cea mai puternică a Babilonului – şi centrul său, dacă vreţi – se găsesc în papism, acest sistem al confuziei nu se limitează la Roma.
Am face bine să privim mai îndeaproape la noi înşine şi să examinăm în ce ne găsim, să vedem dacă nu suntem antrenaţi într-o gravă neînţelegere a motivului pentru care ne-a mântuit Dumnezeu. Creştinii, în general, realizează că sunt mântuiţi? Sunt ei pătrunşi doar de bucuria de a rămâne în cunoştinţa fericită de a avea parte de mântuirea lui Dumnezeu? Priviţi imnurile care se cântă, gândiţi-vă la rugăciunile făcute. Sunt aspiraţiile unor suflete neliniştite şi tulburate, care îşi spun păcătoşi nenorociţi, pentru că nu cunosc că au binecuvântarea, ci se mărginesc să o dorească. Este posibil să se ajungă ca sufletele să pună în rândul smereniei îndoielile lor cu privire la Dumnezeu? Să se laude că expresia mizeriei şi robiei sufletelor răscumpărate face parte din închinarea către Dumnezeu, chiar în ziua care vesteşte că păcatele lor sunt şterse şi că s-a făcut pace? Unde este, în toate acestea, odihna simplă a inimii în cunoaşterea unei răscumpărări împlinite, în cunoaşterea că un creştin a terminat pe deplin cu păcatele sale în ceea ce priveşte judecata lui Dumnezeu? Cu siguranţă rămâne întotdeauna pentru noi nevoia de a ne recunoaşte păcatele, şi de a ne judeca noi înşine; dar este un cu totul alt fel de judecată şi de mărturisire; este mărturisirea sufletelor care se condamnă cu atât ma mult cu cât nu au nicio îndoială că sunt fii ai lui Dumnezeu – a unor inimi care sunt perfect în pace, şi care îşi exprimă bucuria în cântece de laudă şi de mulţumiri faţă de Dumnezeu care le-a salvat pentru totdeauna.
Capitolul 3:1-2
Capitolul 3:1
Pe baza unei mântuiri împlinite face Duhul Sfânt ca Biserica să ajungă la înţelegere. Dacă nu cunoaşteţi răscumpărarea lui Hristos ca un lucru împlinit, şi chiar ca un lucru aceptat de Dumnezeu în favoarea noastră, şi dacă nu vă bazaţi pe această răscumpărare, nu puteţi să aveţi nici cea mai mică idee adevărată despre Biserică. Aceasta arată înţelepciunea deosebită a Duhului lui Dumnezeu care introduce aici doctrina Bisericii după ce a tratat şi a reglat pe deplin întreaga problemă a mântuirii. „Pentru aceasta, eu, Pavel, întemniţatul lui Hristos Isus pentru voi, naţiunile” (Efeseni 3:1 ). A suferit până la a fi legat în lanţuri din cauza neamurilor. Acolo unde o persoană îşi ocupă cu adevărat locul ca mădular al trupului lui Hristos, mai este posibil să primească cinste în lume, sau să scape de oprobiu sau de încercare? Adevărata locuinţă a Bisericii este în cer, dar el care prezenta acest adevăr binecuvântat pe pământ, era mulţumit să fie întemniţat.
Capitolul 3:2
„Dacă, în adevăr, aţi auzit de administrarea [sau: dispensaţia] harului lui Dumnezeu care mi-a fost dată pentru voi” (Efeseni 3:2 ). Aici cuvântul „dispensaţie” înseamnă „administraţie” sau „isprăvnicie” – de care era responsabil înaintea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel era instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a face cunoscute natura, chemarea, caracterul şi speranţele Bisericii. Observaţi cu atenţie căile lui Dumnezeu. Nu vroia să explice aceste lucruri pe larg printre iudei, nici să le descopere prin Petru sau prin Iacov. Li le-a fost descoperit fără îndoială, dar nu prin ei. Apostolul Pavel a fost singurul dintre scriitorii inspiraţi prin care Dumnezeu le-a făcut cunoscute.
De aceea, dacă ar exista cel mai mic adevăr în succesiunea apostolică, Pavel ar trebui să fie rădăcina şi canalul de transmitere al succesiunii, şi nu Petru, despre care se spune în mod expres că era apostolul circumciziei. Apostolatul lui Pavel venea direct de la Domnul, şi domeniul lui era necircumcizia. El a fost marele martor al acestui adevăr că orice slujbă adevărată trebuie să provină direct de la Hristos.
Domnul Se poate folosi de mijloace. Poate chema o persoană să predice şi pot exista persoane al căror dar să se dezvolte prin intermediul învăţăturii. Acelaşi apostol care îşi primise darul de la Domnul şi care insista atât de tare asupra acestui lucru, avea obiceiul să-i înveţe pe alţii. I-a împărtăşit adevărul lui Timotei şi i-a dat ordinul să înveţe la rândul lui pe alţii ceea ce primise (2. Timotei 2:2 ). Domnul lucrează prin cei care înţeleg bine adevărul, pentru a-l comunica celor care îl înţeleg mai puţin. Dar rămâne principiul că orice dar vine imediat de la Hristos şi nu derivă de la om.
Existau sarcini atribuite, exterioare sau locale, ca cele ale bătrânilor şi diaconilor (slujitori), dar aceasta era un cu totul alt lucru. Bătrânul putea învăţa sau nu, eventual formal şi public, dacă era învăţător [unul care dă învăţătură din Cuvânt], dar poziţia lui de bătrân era doar o anumită însărcinare, comunicată prin autoritatea apostolilor şi distinctă de problema darului. Nu vorbesc despre caracterul direct al darului propriu-zis, pe care Duhul îl distribuie în Biserică. El vine direct de la Hristos care este în înălţime (Ef. 4), şi nu printr-un canal omenesc, cu excepţia unui caz excepţional şi miraculos, ca atunci când apostolul şi-a pus mâinile pe Timotei şi i-a dat un χαρισμα * conform profeţiei.
* χαρισμα = „charisma” înseamnă dar [de har].
Capitolul 3:3-5
Apostolul Pavel continuă spunând „că prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina – după cum am scris mai înainte pe scurt, din care, citind, puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos” (Efeseni 3:3-4 ). Se ocupase deja în treacăt de acest subiect în capitolul 2, dar acum se ocupă de el mai în profunzime. „Care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor” (Efeseni 3:5 ). Avem aici o declaraţie pozitivă că taina nu fusese descoperită în alte epoci – nu că a fost indicată în mod obscur, sau prost înţeleasă, ci că nu a fost deloc descoperită.
Era o taină cu privire la care fusese păstrată tăcerea, după cum ne face să înţelegem apostolul în Romani 16 : „Iar Aceluia care poate să vă întărească... şi predicarea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei ţinute ascunsă timp de veacuri, dar arătată acum” (Romani 16:25-26 ). Numai acum era dezvăluită. Nu că profeţii o vestiseră şi că era înţeleasă prin credinţă de-abia acum. Într-adevăr, acum era arătată, publicată şi învăţată, în timp ce nu fusese niciodată înainte. „Dar arătată acum şi prin scrieri profetice, potrivit poruncii eternului Dumnezeu, făcută cunoscut tuturor naţiunilor, spre ascultarea credinţei” (Romani 16:26 ). Nu este îndoială că „scrierile profetice” menţionate aici, sunt Scripturile Noului Testament. Dacă versiunea autorizată a regelui Iacob (KJV, n. ed.) spune „prin scrierile profetice”, sensul este, de fapt, prin „scrieri profetice”, ceea ce nu se referă deloc la profeţii Vechiului Testament. Motivul dat: „[taina] arătată acum şi prin scrieri profetice... făcută cunoscut tuturor naţiunilor” (Romani 16:26 ). Dacă semnificaţia ar fi fost profeţii Vechiului Testament, această expresie ar fi fost cu adevărat extraordinară. Apostolul ar fi putut spune că taina a fost descoperită profeţilor, dar este înţeleasă acum. Dar el spune că a fost arătată acum. „Care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh” (Efeseni 3:5 ). Printre apostoli erau oameni inspiraţi care erau profeţi. Aceasta era acum descoperit acestor două clase de persoane; dar nu putem spune că „scrierile profetice” din Romani 16 se întind dincolo de scrierile lui Pavel care dezvăluie această taină preţioasă a lui Dumnezeu.
Biserica nu a început decât la Rusalii
Dezvoltarea Bisericii a avut loc când Duhul Sfânt a fost dat într-un nou fel. „Pentru că nu era încă Duh Sfânt pentru că Isus nu fusese glorificat” (Ioan 7:39 ). Duhul Sfânt lucrase înainte, dar trebuia să fie răspândit în mod personal; şi aceasta cu chemarea Bisericii se identifică. La Rusalii, pentru prima dată, avem o adunare care este numită Biserica lui Dumnezeu. „Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi” (Fapte 2:47 ). Găsim acolo ceea ce se numeşte Biserica sau Adunarea: un trup în care Dumnezeu Şi-a propus să aibă, fără deosebire, iudei şi neamuri; ori o asemenea stare de lucruri nu a existat niciodată înainte de ziua de Rusalii. Iudeii şi neamurile sunt deci introduşi în această nouă ordine a lucrurilor, - o ordine nouă pentru ambele părţi şi la care descoperirile anterioare ale lui Dumnezeu nu se mai aplicau ca o descriere directă a privilegiilor lor.
Biserica nu-i cuprinde pe sfinţii Vechiului Testament
Profit de prilejul, dacă îmi permiteţi, să vă pun în gardă împotriva faptului de a lua tot ce spune Dumnezeu în Scripturi, ca şi cum s-ar spune despre dv., despre mine, sau despre Biserică. Biserica este un lucru relativ nou pe pământ; este un subiect care se găseşte exclusiv în Noul Testament. Dacă aş spune că sfinţii sunt un lucru nou, ar fi fals; dar dacă spuneţi că Biserica înglobează sfinţii Vechiului Testament, neglijaţi Cuvântul lui Dumnezeu şi vă împotriviţi lui, pentru că el limitează Biserica lui Dumnezeu la ceea ce a început cu Hristos aşezat la dreapta lui Dumnezeu, şi cu Duhul Sfânt trimis din cer, pentru a boteza într-un singur trup pe toţi cei care cred acum (1. Corinteni 12:13 ). Ce înseamnă „Biserica”? Este adunarea sufletelor adunate prin cunoaşterea lui Hristos mort şi înviat şi unite în Hristos prin Duhul Sfânt, - Hristos în calitatea Lui de om glorificat la dreapta lui Dumnezeu. O asemenea stare de lucruri nu exista înainte de Rusalii. Nu exista răscumpărare împlinită înainte de cruce. Hristos este singurul care a fost Fiul lui Dumnezeu din toată eternitatea – o Persoană divină egală cu Tatăl. Dar a devenit om pentru a muri pentru oameni pe cruce; şi odată înviat dintre morţi, ocupă noul Său loc de Cap al Bisericii, care este trupul Său; El este Soţul Soţiei. Ispăşirea a fost făcută, şi păcatul a fost îndepărtat prin jertfa Lui Însuşi. A deveni mădular al trupului lui Hristos nu putea exista până ce acest lucru nu a fost împlinit. Biserica este întemeiată pe îndepărtarea păcatelor prin sângele lui Hristos care a fost vărsat deja, şi ea este alcătuită din cei care sunt uniţi cu Hristos pentru a împărţi cu El toată gloria, în afară de cea care este a Lui în mod esenţial şi etern, în calitatea Sa de Fiu unic al Tatălui.
Promisiunile făcute lui Avraam şi Israel nu sunt speranţa Bisericii
Atunci vine această parte specială a tainei „că naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup