Introducere – Starea omului, naşterea din nou, botezul
Diferenţă între capitolul 1 şi capitolul 2
Intrăm acum într-o nouă parte a epistolei noastre: ea nu are un ton la fel de înalt ca cea din capitolul 1, dar este la fel de importantă la rândul ei, şi are cea mai mare valoare pentru noi. Să păstrăm bine în minte că ce are interes pentru noi nu este o bună măsură de referinţă pentru a privi Cuvântul lui Dumnezeu sau căile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu lucrează niciodată dacă nu este spre propria Lui glorie. Rezultă că, şi dacă găsim multe părţi din Cuvântul lui Dumnezeu în strânsă legătură cu starea, nevoile, binecuvântările şi gloria noastră, rămânem întotdeauna sub adevărata însemnătate a adevărului lui Dumnezeu şi a valorii lui ca model , dacă ne mulţumim să ne gândim la ce ni se aplică nouă. Nu vom ajunge niciodată la deplina mărime a însemnătăţii unui anumit adevăr în privinţa noastră, dacă nu ţinem cont de sfera infinit mai înaltă unde el descoperă gloria, caracterul şi planurile lui Dumnezeu. De aceea, chiar dacă găsim în Scriptură harul deja arătat faţă de noi şi gloria la care vom lua în curând parte, totuşi cât de infinită este binecuvântarea, când o privim mai mult în singurul ei raport direct cu creaturi atât de limitate şi de slabe ca noi! Când înţelegem că este vorba de harul şi de gloria lui Dumnezeu, cum se schimbă complet totul! Auzim atunci şi descoperim acest mare adevăr – El vorbeşte de înălţimile care sunt demne de El. El intră în toate micile noastre nevoi, ca şi în cele mai mari. Chiar în cele mai mici lucruri de care Se ocupă în noi, resursa care răspunde la această nevoie provine de la Cel care nu cunoaşte limite; dacă resursa este adaptată capacităţii noastre din momentul prezent, nu va fi mereu astfel. Dumnezeu nu Se va odihni niciodată în dragostea Lui, atât timp cât nu Îşi va fi împlinit planul, - şi acest plan este nu numai să ne dea prin Duhul Sfânt să gustăm acum, într-o anumită măsură, dulceaţa desfăşurării propriului Său caracter, ci este şi să ne facă demni de el în orice mod. Ne-a chemat să fim copii Lui. Vine ziua când nu numai că dragostei Lui nu-i va fi ruşine să ne numească astfel, dar nu va fi niciun motiv pentru ruşine: dimpotrivă, tot ce priveşte familia lui Dumnezeu va arăta atunci savoarea a ceea ce este El, aşa cum acum, vai! bietele noastre căi, mizerabile şi lumeşti, port adesea trista amprentă a eului, şi nu a lui Dumnezeu.
Înapoi la capitolul 1
În acest capitol deci, nu este desfăşurarea hotărârilor lui Dumnezeu şi a planurilor Lui măreţe, aşa cum decurg din gândurile Lui, - întorcându-se în consecinţă la începutul timpului, chiar înainte să fi avut loc creaţia, şi să fi fost altceva decât Însuşi Dumnezeu, în eternitatea propriei Lui existenţe. Dar atunci, cum ne-a învăţat capitolul 1, înainte ca mâna Lui să fie format ceva, exista acest gând binecuvântat în inima Lui: vroia să aibă un popor, sau mai degrabă fii, în afara scenei care nu era creată încă, - fii adunaţi prin propriul Său har suveran, scoşi din păcat, pentru a împărţi dragostea şi sfinţenia Lui cu Fiul Său preaiubit. Aceea era hotărârea Sa. Capitolul 1 ne-a arătat aceasta, nu numai ce era în gândul lui Dumnezeu din eternitate, ci ceea ce corespunde zilei gloriei ce va veni. Ne sunt prezentate două gânduri importante: mai întâi chemarea lui Dumnezeu; apoi moştenirea care rămâne încă să fie arătată în desfăşurarea ei strălucind de glorie, când Hristos va lua tot ce a făcut Dumnezeu şi va fi Capul recunoscut şi glorificat (toate cele din ceruri şi de pe pământ fiindu-I supuse) şi când noi, cei care credem în El, vom fi chemaţi să împărţim moştenirea cu El, Domnul şi Soţul nostru. În al treilea rând, am văzut un punct suplimentar major – şi anume că aceeaşi putere care L-a înviat pe Hristos dintre morţi lucrează acum faţă de credincioşi. Nu este decât o aluzie în trecere în rugăciunea apostolului de la sfârşitul capitolului 1. Ce avem aici este, într-o anumită măsură, un fel de dezvoltare. Capitolul 2 este bazat în principal pe puterea Lui de înviere, şi mai mult, dacă putem spune, pe puterea de înălţare. Energia care L-a înviat pe Hristos şi L-a făcut să Se aşeze la dreapta lui Dumnezeu, se exercită acum în şi pentru cei care cred în El. Vom vedea consecinţele. Dar să cântărim puţin ce prezintă Duhul Sfânt aici. Este aplicarea forţei lui Dumnezeu în cel credincios. Nu este deci numai un plan al harului, nici executarea viitoare a planului Său de glorie, ci este exercitarea puterii Lui după modelul lui Hristos înviat şi glorificat, şi nu aplicarea ei deja la credincios acum.
Starea morţii morale
Era deci necesar să ne fie prezentată mai întâi starea celor în care se exercită această putere, şi ce erau ei înainte ca ea să înceapă să lucreze în ei. Deci numai în capitolul 2 începem să găsim o dezvoltare a stării precedente reale a celor care sunt legaţi atât de strâns de Dumnezeu. Capitolul 1 se ocupă mai ales cu ce avea Dumnezeu în gândurile Sale, şi cu ce mai trebuie să împlinească. Se pune acum întrebarea, şi răspunsul dat, de a şti cine sunt aceşti oameni, este care era starea lor când Dumnezeu a putut să lucreze astfel faţă de ei? Este foarte minunat, când ascultăm Cuvântul Lui, că nu găsim în nicio altă epistolă nimic care să ne dea o imagine atât de profundă, atât de penetrantă, atât de umilitoare a stării disperate şi degradante în care erau cei pe care i-a destinat Dumnezeu să fie împreună moştenitori cu Hristos. Epistola către Romani dezvăluie corupţia morală, arătând deplin ce este omul, dacă se aşează pe terenul care se găseşte în el. Fie că este vorba de iudeul sub lege, atât de favorizat, sau de cel dintre neamuri urmându-şi conştiinţa, totul este discutat aici în detaliu, şi orice pretenţie a omului este redusă la nimic. Dar în Epistola către Efeseni nu este nevoie să se facă dovada vinovăţiei lui. Omul este privit aici ca fiind mort atât de deplin încât aceasta revine la ridicarea giulgiului unui cadavru. De aceea ce spune apostolul în versetul 1 înseamnă: „[El v-a adus la viaţă,] voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre” (Efeseni 2:1, 5 ). Nu numai: „cum este iertat şi îndreptăţit un păcătos?”, ci „[El v-a adus la viaţă,] voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre”. Gândul din versetul 1 nu este completat decât în versetele 4 şi 5, dar este clar că acţiunea de înviere îi afectează şi pe cei care sunt numiţi „voi” (Efeseni 2:1 ), ca şi pe cei care sunt numiţi „noi” (Efeseni 2:5 ). Sper să arăt mai departe sensul deosebirii, dar subliniez aici că legătura se face bine între versetele 1 şi 5. „[El v-a adus la viaţă]” este implicit în versetul 1 în limbajul Duhului Sfânt, cel puţin în ce priveşte sensul.
Rămâne acest fapt major că starea morală a omului nu ridică doar o simplă problemă a bolii, ci oamenii sunt „morţi”. Este înlăturarea tuturor gândurilor omului, a ideii că ar fi într-un stadiu de punere la încercare, sau că nu ar avea decât o boală morală; sau că ar ajunge să fie calmat, consolat şi educat: la urma urmelor, nu este chiar atât de rău! Unii cred că este o diferenţă între credincioşi şi necredincioşi la nivelul stării lor de neconvertiţi: sunt convins de contrariul. Cât despre ideea că oamenii ar merita mai mult îndurarea altora, ea este în opoziţie cu toate pasajele Cuvântului lui Dumnezeu care tratează acest subiect. Duhul Sfânt insistă dimpotrivă asupra realităţii morţii şi ruinei care ne ating pe toţi la fel. În Epistola către Romani, se spune că eram „fără putere”, dar aici eram „morţi”. Singurul mod în care se vorbeşte despre moarte în Epistola către Romani, este ca despre un privilegiu, starea fericită în care ne aduce credinţa când suntem botezaţi pentru moartea lui Hristos. Suntem astfel văzuţi ca morţi faţă de păcat, dar ca vii faţă de Dumnezeu (Romani 6:11 ).
În Epistola către Efeseni, dimpotrivă, moartea era starea noastră de mizerie. Este expresia gândului lui Dumnezeu despre ruina extremă în care zăceam. Iudeii, ca şi neamurile (nu numai unii sau alţii) – altfel zis, omul ca atare – sunt morţi din punct de vedere moral. Rămâne deci de ştiut ce poate face Dumnezeu. Dumnezeu sus, omul aici jos, sunt unul în prezenţa celuilalt; şi dacă omul este mort, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! El învie morţii şi aduce la viaţă sufletele (o poate face). Ori aceasta este ceea ce Scriptura numeşte „viaţă”, nu numai existenţa, ci o natură spirituală binecuvântată dată omului care, în mod firesc, nu avea, nici nu avea sentimente şi acţiona numai după natura dominată de păcat. Aceasta este starea oricărui om înainte ca Duhul lui Dumnezeu să facă această bună lucrare.
Naşterea din nou
Domnul nostru îi reproşa lui Nicodim că nu înţelege aceste lucruri. Deja ca simplu iudeu, ar fi trebuit să le înţeleagă; dar ca „învăţătorul lui Israel” (Ioan 3:10 ), nu era o ruşine să nu le cunoască? Când a auzit vorbindu-se de necesitatea de a fi „născut din nou”, sau de a fi născut pe un principiu complet nou, îşi imagina să Domnul vorbea de un fel de repetare a naşterii naturale, ceea ce, dacă ar fi fost posibil, nu ar fi fost decât o luare de la început a naturii vechi. Dar cuvântul „din nou” (ἄνωθεν) este extrem de tare, la fel ca această descoperire a adevărului. Ascultaţi cu atenţie: „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duhul este duh” (Ioan 3:6 ). Carnea nu poate niciodată să devină duh. Spiritualizarea, reînnoirea sau sfinţirea firii vechi nu există. Lucrul de care are nevoie sufletul neregenerat este o natură nouă, sau, după explicaţia Domnului, are nevoie să fie „născut din apă şi din Duh” (Ioan 3:5 ). Sensul acestui pasaj este Cuvântul lui Dumnezeu, prezentat sub această imagine, şi aplicat sufletului prin puterea Duhului Sfânt. Botezul poate într-adevăr să arate lucrul despre care vorbeşte acest pasaj, dar este o imagine a realităţii. Domnul nostru arată că trebuie transmiterea unei vieţi noi şi aşa cum se spune în altă parte, „potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18 ). Ori acest lucru este prezentat nu numai de Iacov, ci şi de Petru, care declară că suntem „născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu” (1. Petru 1:23 ). Apostolul Pavel arată în mod pozitiv că spălarea cu apă este explicaţia acestei imagini dată de Însuşi Dumnezeu.
Botezul şi Ioan 3 – „născut din apă”
Încă un punct: putea să ştie ceva Nicodim despre botezul creştin? Nu era încă instituit, şi botezul ucenicilor nu era decât un fel de modificare a ritului lui Ioan Botezătorul, adică mărturisirea unui Mesia viu, venind sau venit pe pământ. Dar botezul creştin propriu-zis, este întemeiat pe moartea şi învierea Domnului nostru. „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Isus Hristos, am fost botezaţi pentru moartea Lui?” (Romani 6:3 ). Botezul creştin este mărturisirea morţii şi învierea lui Hristos şi a fost instituit de Domnul nostru după învierea Sa din morţi. Atunci, şi nu înainte, le-a spus să meargă şi să boteze toate naţiunile, sau neamurile, în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. A stabilit marea şi deplina revelare a Dumnezeirii şi o introduce în mărturisirea pe care credinciosul este pus să o facă prin botezul lui.
În pasajele Scripturii la care tocmai s-a făcut aluzie, vedem clar că, atunci când este folosit un limbaj nefigurat, modul indicat ca dând viaţa nouă este Cuvântul lui Dumnezeu aplicat prin Duhul Sfânt; şi când sunt folosite imagini, apa este imaginea folosită. Dar suma şi substanţa oricărei învăţături este că mărturia lui Dumnezeu este mijlocul divin pentru împărtăşirea vieţii pentru suflet când este folosită de Duhul Sfânt, adică prin credinţă. Şi dacă dorim să ştim mai precis ceea ce, în adevărul lui Dumnezeu, este folosit în mod special pentru a da viaţă celor care sunt morţi în păcatele lor, aceasta este întotdeauna, mai mult sau mai puţin, descoperirea lui Hristos. A crede că o creatură a fost creată de Dumnezeu nu va da viaţă sufletului meu. Pot să cred orice fapt din Vechiul Testament, să fiu sigur de toate minunile, de toate discursurile şi de toate căile lui Isus în Noul testament, şi totuşi sufletul meu va rămâne fără să fie adus la viaţă. Dar a crede în Însuşi Isus, este un lucru foarte diferit de a nu te îndoi doar de lucrurile care Îl privesc. Aceasta presupune că am terminat mai mult sau mai puţin cu mine însumi; că m-am plecat înaintea sentinţei umilitoare a Scripturii despre natura mea şi că recunosc că nu sunt decât o biată creatură pierdută şi moartă în ochii lui Dumnezeu.
În carne
Toate acestea sunt dincolo de fire. Unii oameni sunt mândri că avem sentimente care se regăsesc la dobitoacele fără minte, şi alţii merg mult mai departe deificându-se din cauza conştiinţei; dar conştiinţa însăşi a fost dobândită prin păcat. Adam, înainte de cădere, nu ar fi putut spune ce era binele sau răul. Când nu mânca fructul oprit, nu era pentru că ştia că era rău în sine; şi când a mâncat fructul din acel pom, nu exista rău moral în însăşi natura acelui act de a mânca din acel pom. Dar porunca lui Dumnezeu a făcut din aceasta un test – un test moral despre care Adam nu ar fi ştiut nimic, dacă Dumnezeu nu i-ar fi zis: „Să nu mănânci” (Geneza 2:17 ). Astfel, în scopul de a exersa ascultarea la un copil, i-am putea spune: să nu ieşi din această cameră; în timp ce înainte de a i se interzice, nu era niciun rău în a o face. Numai după ce a mâncat din fructul interzis, a dobândit Adam cunoaşterea intuitivă pentru a deosebi binele de rău. Nu a cunoscut deci răul decât căzând sub puterea lui. Dacă i s-ar fi spus lui Adam înainte de cădere: „Să nu pofteşti”, ar fi putut spune: „Ce înseamnă asta? Nu înţeleg”. Dar din clipa în care l-a ascultat pe diavol şi a luat fructul din fructul oprit de Dumnezeu, un alt element a pătruns în natura lui Adam, care înainte nu se găsea acolo. Înainte de căderea lui, Adam avea trup, suflet şi duh; după cădere, a dobândit ceea ce Scriptura numeşte „carnea”. Nu numai „carnea şi sângele”: Domnul nostru le avea (altfel nu ar fi fost cu adevărat om), dar nu avea „carnea”, care este principiul voii proprii, altfel zis principiul constând în a iubi propriile căi şi nu pe cele ale lui Dumnezeu. Acesta este păcatul – ceea ce Scriptura vrea să spună prin cuvântul păcat – această dorinţă puternică, febrilă, arzătoare de a avea ceea ce vrem, fie că este, fie că nu este după voia lui Dumnezeu, după gândul lui Dumnezeu. Dragostea pentru propria voie nu făcea parte din natura primară a omului. „Carnea” a fost dobândită prin cădere şi se arată în dragostea faţă de voia noastră proprie şi în independenţa faţă de Dumnezeu. Apostolul Pavel insistă constant asupra acestui subiect, şi apostolul Ioan (1. Ioan 3:4 ) o numeşte „nelegiuirea”, literalmente „o umblare fără lege”, şi nu cum traduce versiunea KJV: „călcarea legii”. Este dorinţa de a urma propria noastră cale, în ciuda voii lui Dumnezeu şi a căii Lui, fie că ele sunt exprimate pozitiv sau implicit. Aceasta este esenţa păcatului, trista moştenire a păcătoşilor, de care credinciosul este eliberat, mulţumită lui Dumnezeu. Deci când un om Îl primeşte pe Hristos, are încă firea lui veche, nu numai trup, suflet şi duh, ci şi „carnea” – pentru că o are încă, şi vai! ea poate să fie încă prilejul multor rătăciri şi dureri, dacă nu este vigilent. Pe lângă aceasta, există pentru credincios o natură nouă, pe care nu o avea înainte.
Omul vechi – Ce este născut din carne
Dumnezeu ne-a dat o natură nouă, şi aceasta este la fel de distinctă în faptele ei, precum cea veche este în ale ei. Dar Dumnezeu ne-a adus la viaţă şi ne-a dat o viaţă nouă. Luaţi un om: ce este în el? Dragoste de sine, puţin orgoliu aici, puţină vanitate acolo, pretutindeni dragostea de voia sa proprie – este ceea ce caracterizează păcătosul în toate circumstanţele. Căutaţi şi vedeţi, şi nu va trece mult până veţi găsi ceea ce îl trădează pe Adam, nu pe Hristos. Priviţi istoria omului, conform Genezei şi vedeţi ce este ea. El poate fi atras din cauza sentimentelor; dar de ce permite acestor sentimente să lucreze până la a-l duce la neascultare de Dumnezeu? I-a spus Dumnezeu să asculte de soţia lui? Ar fi trebuit să acţioneze ca şi conducător şi să-i amintească soţiei lui ce le spusese Dumnezeu. Nu uităm niciodată nepedepsiţi o poruncă divină. Bărbatul deci, lăsând-o pe soţia lui să ia comanda, a cules repede consecinţele amare. Dar în Hristos găsesc exact contrariul. Există o trăsătură mai remarcabilă moralmente decât acesta: Cineva care este totul, şi este mulţumit să nu fie nimic; cineva care, în timp ce era om aici jos, nu a acţionat niciodată după un drept al Lui, un drept independent; cineva care, în orice circumstanţă, mică sau mare, a căutat întotdeauna voia Tatălui Său şi S-a supus ei? „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” spune El în Luca 2:49 , când nu era decât un copil. Aceasta nu a fost numai când S-a prezentat în public; ci a avut întotdeauna cunoştinţă de lucrările Tatălui. Dacă doresc să ştiu ce era Domnul nostru din anii în care a crescut, până la maturitate, găsesc acelaşi lucru. Pretutindeni unde Îl contemplu, în orice vreme şi în orice circumstanţă, această trăsătură se manifestă ca o cunună: Cineva care nu a căutat niciodată, nici nu a făcut propria Sa voie.
Nu vedeţi că aici este un om cu totul altfel? Nu este uimitor să Duhul Sfânt spune despre El, şi numai despre El, „al doilea om” (1. Corinteni 15:47 ). Toţi ceilalţi oameni nu erau decât reproduceri ale lui Adam, toţi fii după asemănarea sa, după chipul său. Fiind oameni, şi văzuţi doar ca aceasta, aveau toţi acest caracter comun şi unic, cel al lui Adam. Dar acum a venit un alt om, şi S-a arătat; din această tulpină şi în această tulpină moartă şi înviată, devenim creaturi noi, şi viaţa Sa în noi este dată prin credinţa în El. Prin naşterea naturală, avem viaţa lui Adam, şi tot ce decurge în mod natural dintr-un început atâta de înspăimântător: aceeaşi voie proprie, slăbiciunea, lăudăroşia, spaima de Dumnezeu, lipsa de dreptate şi insolenţa faţă de El, etc. Acesta este omul: este tocmai ce găsesc în mine însumi. Dacă citesc Biblia corect, Dumnezeu mă va sili să recunosc aceasta. Când aduce la viaţă un suflet, îl obligă întotdeauna să-şi asume această imagine şi să spună: sunt eu însumi, oricât de întunecată este imaginea. Când o persoană este zdrobită sub descoperirea teribilă a păcatului înăuntrul său, şi când îl judecă după Dumnezeu, Scriptura numeşte aceasta pocăinţă. Înseamnă a recunoaşte nu numai ce am făcut, ci şi ce suntem. Cum să remediem acesta? „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duhul este duh” (Ioan 3:6 ). Duhul a dat o viaţă nouă, chiar în această lume, prin intermediul cunoaşterii lui Hristos. Astfel deci, această viaţă este prin Cuvântul lui Dumnezeu („credinţa este din auzire”, etc., Romani 10:17 ), şi nu prin botez, nici prin vreo instituţie a Domnului, oricât de preţioasă ar fi ea. Trebuie să fim atenţi să punem price lucru la adevăratul său loc. Cuvântul, aplicat sufletului prin Duhul Sfânt, produce credinţa, nu ameliorând cel dintâi Adam, ci revelând ultimul Adam. Dumnezeu a coborât din cer pentru a împlini acest mare plan: să-mi dea viaţa nouă şi să mă elibereze de păcat şi de mine; cum se face aceasta? Duhul Sfânt o face prin Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-L cunoscut sufletului pe Hristos.
Capitolul 2:1-10
Capitolul 2:1-2a – A avea de-a face cu Dumnezeu în privinţa păcatele noastre; pocăinţa
Dar aici apostolul nu intră în detaliile acestei lucrări a Duhului Sfânt; nu face decât să exprime faptele importante: „şi voi [El v-a adus la viaţă] eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre [cea mai rea dintre toate morţile], în care aţi umblat odinioară, potrivit veacului lumii acesteia, după căpetenia autorităţii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:1-2 ). Nu arată aceasta cât de activă în rău era acest fel de moarte? Cei care erau astfel morţi, umblau în acelaşi timp potrivit veacului lumii acesteia, ceea ce era într-adevăr dovada morţii lor morale. Nu aveau nicio dorinţă să conformeze umblarea lor cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cum spune Iov 21:14 : „Ei spun lui Dumnezeu: „Pleacă de la noi, pentru că nu dorim cunoştinţa căilor Tale!” Nu aceasta era starea sufletelor noastre? Nu ne amintim de vremea când era un lucru penibil să avem de-a face cu Dumnezeu în privinţa păcatelor noastre? Trebuie să am nevoie de Dumnezeu. Dar iată în ce este aceasta un lucru solemn: Dacă nu am de-a face cu Dumnezeu în privinţa Mântuitorului, va trebui să am de-a face cu El în privinţa păcatelor mele. Dacă nu binevoiesc să-L întâlnesc pe Mântuitorul în privinţa păcatelor mele, va trebui să-L întâlnesc pe Dumnezeu în păcatele mele - pentru a fi pierdut pentru totdeauna. Onoraţi într-o anumită măsură un duşman acordându-i atenţie; dar nu veţi putea insulta mai profund un prieten decât neţinând cont de el şi neacordându-i atenţie. La fel este cu indiferenţa vizavi de Hristos. Încercăm poare să ne reglăm conturile cu Dumnezeu o dată sau de două ori pe zi – este o nedreptate împotriva lui Dumnezeu, şi o nedreptate împotriva sufletului meu! Dacă asupra mea apasă păcate – aceasta este starea noastră naturală, a tuturor, în prezent şi în trecut – ce este de făcut? Este uşor de spus ce am făcut: am umblat „potrivit veacului lumii acesteia” (2:2). Nu este vorba aici numai de lucruri grosolan de rele. Să presupunem că toţi oamenii ar fi cât se poate de amabili şi de binevoitori posibil – că nu ar fi nici închisori, nici judecători, nici condamnaţi – că am putea vorbi cu oamenii pentru a-i întoarce de la a fi răi, care ar fi atunci starea oamenilor? „Ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6 ). Omul, ca atare, nu poate niciodată să vadă Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3:3 ). Singurul mod de a putea avea acces la Împărăţia Sa, este să fii născut din nou şi să ai această natură care este din Hristos, nu din Adam. Botezul este semnul său. Pavel crezuse deja în Domnul, când Anania i-a zis: „Ridică-te şi fii botezat şi fii spălat de păcatele tale” (Fapte 22:16 ). Este imaginea spălării; dar singurul mijloc, sau instrument, eficace în ochii lui Dumnezeu, este sângele lui Hristos. „A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său” (Apocalipsa 1:5 ).
Capitolul 2:2-3a – Poftele cărnii noastre; din fire, copii ai mâniei
Gândul aducerii la viaţă îl îndeamnă deci pe apostol să prezinte starea din care erau eliberaţi. Ei umblau potrivit veacului lumii acesteia, şi nu numai aceasta, dar îl imitau pe duşmanul care îi stăpânea. Titlul „căpetenia autorităţii văzduhului” (Efeseni 2:2 ) are ca scop să arate influenţa lui care pătrunde totul. Precum aerul înconjoară şi pătrunde totul, la fel face diavolul vizavi de stăpânirea naturii – „a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:2 ). Era felul în care arătau că erau sub puterea lui, şi anume prin neascultarea lor. „Printre care şi noi toţi trăiam odinioară” (Efeseni 2:3 ). De ce spune noi? De ce această schimbare de la voi la noi? Când se adresează neamurilor, se foloseşte de cuvântul voi, dar acum, în sentinţa morală morţi în greşeli şi în păcate, îi include pe iudei, ca şi pe neamuri. Când Dumnezeu îl măsura pe om în raport cu Hristos, aceea era starea lor, nu era niciunul care să nu fie mort. Ori nu există diverse grade în moarte. Dacă un om este mort, s-a terminat cu el. Totuşi, dacă noi considerăm oamenii din punct de vedere moral, putem face deosebiri, şi să spunem: Iată un om care se afundă mai jos şi mai repede decât alţii; dar dacă priviţi mai în profunzime, aceste deosebiri dispar, şi toţi sunt ruinaţi fără deosebire, şi sunt chiar morţi în ochii lui Dumnezeu. El spune deci, pentru a o dovedi: „printre care şi noi toţi trăiam odinioară în poftele cărnii noastre, făcând voia cărnii şi a gândurilor” (Efeseni 2:3 ). Puţin contează cine eram, sau ce eram, el numeşte toate acestea „poftele cărnii noastre”. Unii dintre ei puteau să fi fost filozofi, alţii oameni morali şi binevoitori, alţii oameni grosolani trăind deschis în răutatea cea mai îngrozitoare. Dar luaţi-i pe cei mai răi dintre ei, şi judecaţi-i după acest criteriu: facerea voii lui Dumnezeu, era motivul pentru care trăiau şi care îi guverna? Nicidecum. Se poate că satisfăceau dorinţele naturii lor iubitoare, dar Dumnezeu nu era în gândurile lor; sau era un mod de a-L mitui pe Dumnezeu ca să-i lase în pace. Pentru că în păgânism, prin tradiţie era necesară o jertfă, dar tradiţia este stricată, slabă şi pervertită în toate felurile.
Avem deci aici starea omului în care toţi, iudei şi neamuri, se găseau din fire. El face deci deosebirea între „poftele [sau: dorinţele] cărnii şi a gândurilor” (Efeseni 2:3 ), desemnând prin aceasta tendinţele cele mai grosolane, şi pe de altă parte activitatea intelectuală cea mai rafinată. Să presupunem că un om se consacră ştiinţei şi că face din ea obiectul său, înseamnă aceasta că face voia lui Dumnezeu? Nu, bineînţeles; înseamnă mai degrabă că lasă curs liber dorinţelor minţii, ceea ce este tot atât de mult eul, ca atunci când alţii cedează poftelor mai grosolane ale naturii. Punctul important este că nu am niciun drept asupra mea – aparţin altuia. Fac voia Lui? Când intrăm în relaţiile credinţei, suntem pur şi simplu creaturile lui Dumnezeu, responsabile să împlinească ce porunceşte El ca o datorie firească, dar suntem cumpăraţi prin sângele lui Hristos şi în El suntem făcuţi vii dintre morţi (Romani 6:13 ), ca să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru noi (2. Corinteni 5:15 ). Dacă este vorba de cei mai buni oameni cu care se poate lăuda lumea, iată starea lor: „copii ai mâniei, ca toţi ceilalţi” (2:3). Ce cuvânt! Chiar şi iudeii, cu lumina lui Dumnezeu ca lumină exterioară, erau „din fire” copii ai mâniei, precum neamurile, degradate, idolatre şi închinătoare la lemn şi la piatră. Astfel deci, aceste verset desfiinţează complet toate privilegiile religioase ale omului, ca şi importanţa creaturii. Nu numai că oamenii au făcut răul, ci ei sunt din fire copii ai mâniei. Dumnezeu nu crease omul ca atare: omul a ales calea neascultării, L-a părăsit pe Dumnezeu în favoarea diavolului. Fără îndoială, nu aceasta era intenţia lui; pentru că Satan s-a prezentat ca un înger al dreptăţii; dar oricare ar fi faptele lui, suntem toţi aduşi la singurul şi acelaşi rezultat, fără excepţie: „din fire, copii ai mâniei”. Ce face Dumnezeu în aceste condiţii? – pentru că este absolut necesar să lucreze ca să aducă şi numai o rază de lumină în mijlocul acestei scene de naufragiu şi de ruină iremediabile. Dar oamenii nu vor să creadă să sunt ruinaţi; gândesc că la urma urmei, această lume este bună, că este o stare de lucruri dată de Dumnezeu omului pentru a o cultiva – uitând că Dumnezeu „l-a alungat pe om” (Geneza 3:24 ), şi că toate invenţiile omului nu sunt decât mijloace de scăpare pentru a-şi acoperi goliciunea, şi a-l face să uite că este exilat din paradis. Putem fără îndoială să ne folosim de aceste invenţii, cu condiţia să nu abuzăm. Să păstrăm bine în minte că pentru noi, ca şi creştini, viaţa noastră şi locuinţa noastră nu sunt aici; aparţinem unui alt domeniu, unde Se află Hristos. Nu suntem din lume, suntem cumpăraţi cu un preţ pentru a face voia lui Dumnezeu (1. Corinteni 6:19-20 ; Evrei 13:21 ), sfinţiţi pentru ascultare, acelaşi fel de ascultare ca cea a Domnului nostru (1. Petru 1:2 ). Cântărim noi aceste lucruri? Le aplicăm cu seriozitate, cu asiduitate, în mod conştiincios, în sânul familiei lui Dumnezeu, sau în orice alt loc în care suntem puşi? În Domnul nostru era viaţa, şi El era întotdeauna fericit, în cunoştinţa dragostei Tatălui Său. Şi credinciosul are viaţa în El, şi este iubit cum a fost iubit El. Dumnezeu Se poate folosi de cele zece porunci pentru a-l desfiinţa pe om în carne; dar credinciosul creştin este chemat să asculte cum a ascultat Hristos, să umble cum a umblat El (1. Ioan 2:6 ); pentru că El ne-a lăsat un model, ca să călcăm pe urmele Lui (1. Petru 2:21 ).
Cap. 2:4-7 – Aduşi la viaţă cu Hristos... viaţa din belşug – Ioan 10:10 ; 20: 22, 23
Avem apoi intervenţia puternică a lui Dumnezeu, care, „fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit (fiind şi noi morţi în greşeli), ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus” (Efeseni 2:14-18 ). Nu suntem numai aduşi la viaţă – aceasta ar fi fost adevărat despre toţi sfinţii care au trăit pe faţa pământului în orice epocă; dar putem noi spune că toţi au fost înviaţi împreună cu Hristos? Că erau aşezaţi în cele cereşti în Hristos Isus? Nu este aici o declaraţie despre binecuvântarea cea mai completă care aparţine creştinilor acum? Nu am fi putut-o face cu privire la nimeni înainte de învierea şi înălţarea lui Hristos. Domnul nostru spune: „Eu am venit ca ele [oile] să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug” (Ioan 10:10 ). De ce face deosebire între viaţă, şi viaţa „din belşug”?
Pe ce principiu învie deci Hristos? Pentru că Fiul, în El Însuşi, este viaţa (Ioan 1:4 ), şi această viaţă devine partea celor care cred în El. „Vine un ceas, şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor auzi vor trăi” (Ioan 5:25 ). El a fost întotdeauna sursa vieţii suflet, în orice timp şi în orice loc, dar bineînţeles, numai în virtutea răscumpărării prevăzute puteau primi oamenii păcătoşi viaţa. Cu toate acestea, înainte de moartea şi învierea Lui, era numai viaţa. Dar Domnul nostru adaugă că o dă „din belşug”. Ucenicii care Îl înconjurau aveau deja viaţa, pentru că ei credeau în El. Dar odată înviat din morţi, prima dată când a apărut între ucenicii Lui, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi Duh Sfânt” (Ioan 20:22 ). Despre ce era vorba? Era Duhul ca putere a vieţii din belşug (încă nu era un dar). Le dăduse viaţa în timp ce era aici jos, şi odată înviat, le-a dat din belşug viaţa în înviere.
Ce diferenţă înseamnă aceasta pentru noi, se va pune întrebarea? Ea este imensă. Diferenţa care contează este cea care este în gândurile lui Dumnezeu, şi importanţa sa în raport cu gloria Lui. De aceea, fie că înţeleg sau nu, doresc să mă plec şi să binecuvântez pe Dumnezeu, fiind pe deplin încredinţat că există un motiv bun şi înţelept pentru tot ce face şi spune. În curând vom fi înviaţi din morţi: trupurile noastre nu sunt încă transformate. Trupul credinciosului se descompune şi se preface în ţărână ca cel al necredinciosului, şi totuşi are viaţa de înviere a lui Hristos, viaţa „din belşug”. „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20:21 ) nu este un cuvânt limitat la cei doisprezece. Fără îndoială ei au avut o misiune pe care niciunul dintre noi nu a primit-o. Dar deşi aceasta este adevărat, şi nimeni nu poate fi pus astăzi la nivelul lor ca apostoli, totuşi susţin în acelaşi timp că ei aveau şi funcţiuni administrative, distincte de caracterul lor special apostolic, şi că în aceste funcţiuni au succesori, - ei nu au în acest caracter de apostoli. Domnul nostru, în ziua învierii Lui, S-a prezentat în mijlocul „ucenicilor”, ceea ce cuprinde un gând mult mai larg. Era tovărăşia creştină din acel moment, toţi cei care erau acolo, bărbaţi şi femei, în măsura în care erau ucenici. Asupra lor a suflat. Trebuia ca toţi să aibă viaţa Lui „din belşug”. Aceasta are ca efect să le dea libertate tuturor (comparaţi Romani 8:1-2 ).
Nu intru în ceea ce însoţeşte în mod atât de binecuvântat această viaţă nouă, dar voi remarca numai că, în ce priveşte faptul de a fi înviat şi de a fi aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus, toate acestea sunt spuse ca fiind adevărate pentru credincios acum. Nu este vreo idee mistică aici, ca cea de a nu fi pe pământ aici jos sau de a fi lipsit de trup. Scriptura este de fapt contrariul extravaganţei. Misticismul este imitaţia de către diavolul a tainelor lui Dumnezeu, şi nu este decât ceaţa viselor oamenilor. Cuvântul „taină” în scriptură, nu înseamnă ceva vag, ci un adevăr pe care inteligenţa umană nu l-ar descoperi niciodată, dar care este perfect inteligibil când Duhul Sfânt îl prezintă naturii noi. Există lucruri care au un caracter mai profund decât altele, şi unele pot depăşi toată cunoaşterea, ca, de exemplu, natura Fiului lui Dumnezeu. „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoaşte deplin cineva, în afară de Fiul şi de acela căruia vrea Fiul să i-l descopere” (Matei 11:27 ). Pentru partea frazei „în afară de Tatăl” care priveşte cunoaşterea Fiului, nu se adaugă: „şi de acela căruia vrea Tatăl să i-l descopere”. Tatăl menţine acum cu o sfântă gelozie gloria de nepătruns a Persoanei Fiului Său. Dar în afară de aceasta, tainele Scripturii sunt adevăruri altădată pecetluite, dar acum descoperite şi destinate să fie cunoscute şi are, de fapt, sunt partea şi bucuria credinciosului.
Capitolul 2:4 – Dumnezeu intervine în situaţia disperată a omului
Până aici am aruncat o privire asupra contrastului atât de puternic între starea omului în primele trei versete şi intervenţia puternică a harului lui Dumnezeu care urmează. Am văzut portretul întunecat al corupţiei morale abjecte a neamurilor şi idolatria lor stupidă, Duhul Sfânt descoperind totul în câteva trăsături puternice. Erau „morţi” în greşelile şi păcatele lor, în întregime supuşi prinţului acestei lumi. Nu făceau decât să urmeze veacul lumii acesteia, fii ai neascultării, neţinând cont deloc de Dumnezeu în căile lor. Nu există gândul de a face să reiasă detaliul formelor îngrozitoare ale nelegiuirii omeneşti şi ale depravării şi degradării în care a căzut omul la instigarea lui Satan. Totuşi, aceasta ne oferă o prezentare a stării rele şi fără speranţă a omului, mult mai profundă decât dacă epistola s-ar opri prea mult asupra detaliilor necurăţiei, ale superstiţiei şi răzvrătirii. Puterea reală a Cuvântului lui Dumnezeu nu depinde deloc de forţa aparentă a limbajului! Găsim aceasta în egală măsură şi la oamenii care vor să exprime ceva cu putere. Scriptura nu conţine expresii violente sau exagerate.
Îl avem pur şi simplu acolo pe Dumnezeu cercetând starea omului (ce alt fapt decât acesta!), şi fără să mai privească la inima lui ca şi cum ar încerca să-şi înfrâneze dorinţele, - o făcuse sub lege. Dar acum este vorba de starea deplină a morţii naturii umane în prezenţa lui Dumnezeu – omul însuşi fiind evident ruinat şi fără speranţă. În această stare de ruină intră Dumnezeu – Dumnezeu bogat în îndurare. Nu se face aluzie la marea Lui dragoste cu care ne-a iubit, ca sursă a tot ce a făcut. „Dumnezeu fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit (fiind şi noi morţi în greşeli)” (2:4-5) – pe noi, fie iudei, fie neamuri, deşi aceasta se referă aici mai ales la iudei. În versetele 2 şi 3, apostolul prezentase contrastul dintre ei; dar dacă este cineva la care trebuie să se facă în mod deosebit aluzie, acesta este iudeul, pentru că este la fel de mort ca cel dintre neamuri – nu există nicio diferenţă asupra acestui punct.
Capitolul 2:5a – Viaţa în Hristos şi cu Hristos
„(fiind şi noi morţi în greşeli), ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus” (2:5-6). După ce am intrat deja în subiectul general al regenerării, vreau numai să adaug următorul punct: acum că este vestit creştinismul, regenerarea se urmăreşte la fel ca întotdeauna, dar Duhul Sfânt imprimă de fapt un caracter mai profund regenerării din timpul prezent. Pentru că nu numai că este dată viaţa, iar sufletele sunt născute din nou, ci sunt înviate împreună cu Hristos. Un asemenea limbaj nu ar fi putut fi folosit înainte de moartea şi învierea lui Hristos. Nu trebuie să ezităm să spunem că toată viaţa pe care sfinţii, oricare ar fi ei, au primit-o de la începutul lumii, era în Hristos şi prin Hristos. „În El era viaţa” (Ioan 1:4 ). El este viaţa eternă care era lângă Tatăl, şi nu există altă viaţă pentru păcătos. Era un pom al vieţii înainte de căderea omului; nu numai „pomul cunoştinţei binelui şi răului”, ci şi „pomul vieţii” (Geneza 2:8 ). Dar nu era acolo decât o viaţă de creatură, care ar fi putut face o creatură inocentă să trăiască până la sfârşit. Ce se întâmpla dacă această creatură cădea? Ce s-a întâmplat când Adam a devenit un om păcătos? A putu să profite atunci de pomul vieţii? Nicio clipă. Dumnezeu l-a alungat pe om (Geneza 3:24 ). Dumnezeu nu a vrut să îngăduie ca omul să atingă pomul simplu al vieţii. Să presupunem că ar fi mâncat după ce a păcătuit, ce s-ar fi întâmplat? Numai menţinerea pentru totdeauna într-o stare de păcat mizerabilă şi fără remediu – o existenţă eternă într-o stare de îndepărtare de Dumnezeu, fără posibilitatea de ase sustrage de la ea. Astfel deci, deşi moartea a intervenit ca sentinţă peste omul vinovat, într-un anumit sens există îndurare în aceasta, acum că omul intră prin naştere într-o lume păcătoasă, şi unde este subiectul a tot felul de mizerii pe care le-a introdus un duşman, - ele fac parte din sentinţa dreaptă a lui Dumnezeu asupra nelegiuirii omului, dacă luăm în considerare că moartea face parte din ea. Satan se face stăpân pe toate acestea, şi le face să servească planurilor lui, la care se adaugă o conştiinţă rea asupra căreia lucrează Satan, astfel încât omul este plin de teroare şi de oroare faţă de Dumnezeu. De aceasta îl eliberează Dumnezeu pe suflet prezentându-L pe Hristos. Nu numai că sufletul găseşte o viaţă care corespunde tuturor nevoilor lui; nu este deloc o simplă continuare perpetuă a unei existenţe mizerabile; ci viaţa în Hristos asigură eliberarea de rău şi de toate efectele sale, şi de blestemul care se leagă de el, - o eliberare în prezenţa lui Dumnezeu în acelaşi Hristos care aduce această viaţă. Mai este şi aceasta, că sufletul îl găseşte pe Dumnezeu, la fel de sigur cum Dumnezeu regăseşte sufletul pentru El Însuşi. Omul, prin păcat, nu şi-a pierdut numai viaţa sa naturală, ci L-a pierdut pe Dumnezeu; şi ceea ce Hristos îmi dă acum nu este numai o viaţă nouă şi mai bună ca cea pe care putea să mi-o dea pomul vieţii, ci mi-L dă pe Dumnezeu; mă aduce la Dumnezeu şi mă pune în prezenţa lui Dumnezeu. Îl face cunoscut pe Dumnezeu sufletului meu şi mă face să fiu sigur de dragostea Lui, de interesul pe care îl are pentru mine, de compasiunea Lui profundă şi chiar de satisfacţia Lui; pentru că Dumnezeu nu se limitează să iubească într-un mod firesc, ci iubeşte cu o dragoste plină de satisfacţie şi de relaţie intimă.
Iată deci ce găsim în Hristos; şi deşi se poate vorbi de viaţă în raport cu toţi sfinţii Vechiului Testament înainte de moartea şi învierea lui Hristos, totuşi mă îndoiesc puternic că Duhul lui Dumnezeu poate vorbi de această viaţă în Hristos. Nu putea fi decât viaţa prin Hristos şi în Hristos, dar învierea cu Hristos merge mult mai departe. Ori, aceasta este ceea ce avem acum. Pentru că Dumnezeu ne îndreaptă privirile spre Hristos când era sub greutatea păcatelor noastre, sub toate consecinţele pe care le merita natura mea datorită îndepărtării sale de Dumnezeu şi a vrăjmăşiei sale împotriva Lui – duhul său de neascultare şi de voie proprie. Tot răul I-a fost pus în sarcină, şi a fost tratat ca şi cum El ar fi fost toate acelea; ca şi cum El, suferind pentru noi pe cruce, avea în propria Lui persoană toată suma şi substanţa răului naturii umane. Desigur, dacă ar fi fost în El cea mai mică părticică de rău, nu ar fi putut face ispăşire pentru alţii – judecata lui Dumnezeu ar fi trebuit să lovească răul; dar absenţa totală a acestui rău în propria Lui persoană arăta că El era perfect chiar pentru a fi victimă. În persoana lui Hristos pe cruce, Dumnezeu S-a ocupat de orice înălţime, şi lungime, şi adâncime şi lăţime a păcatului. Dar Dumnezeu a înviat această Persoană binecuvântată, care a coborât astfel sub mânia lui Dumnezeu şi care, după ce a gustat ce însemna să fie părăsit şi ca Dumnezeu să-Şi ascundă faţa, nu a părăsit această viaţă, şi nu putea să o părăsească, fără a spune: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23:46 ), arătând astfel încrederea deplină şi plăcerile desăvârşite ale inimii Lui în Dumnezeu. „Părinţii noştri s-au încrezut în Tine... Au strigat către Tine şi au fost salvaţi” (Psalmul 22:4-5 ). Dar nu putea fi ascultat înainte ca încercarea completă să fi fost împlinită. Nu a fost ascultat decât „dintre coarnele bivolilor” (Psalmul 22:21 ). A trebuit să treacă prin toate acestea – ce durere şi ce angoasă inexprimabile, pe care niciun altul nu le-ar fi putut îndura; şi chiar pentru El, nu era de nesuportat? – A trebuit să treacă prin toată mânia lui Dumnezeu pentru ca eliberarea să fie completă şi după Dumnezeu. Dar El a făcut-o; şi părăsind această scenă, ne face să ştim că, deşi a suferit, totuşi inima Lui s-a odihnit cu încredere în Dumnezeu, şi El a mărturisit hotărât, nu numai că Dumnezeu rămânea întotdeauna sfânt, ci că Tatăl era plin de dragoste. „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23:46 ).
Capitolul 2:5b – Aduşi la viaţă împreună, înviaţi împreună, aşezaţi împreună, mântuiţi împreună
Dar mai este ceva cu aceasta: Dumnezeu a intervenit pentru a elibera pe deplin. Apostolul nu putea spune că Dumnezeu L-a adus la viaţă pe Hristos în mod absolut. Expresia este întotdeauna modificată într-un fel sau altul, pentru că Hristos era El Însuşi viaţa. El era viaţa eternă lângă Tatăl, arătat la vremea potrivită pe pământ; cum deci s-ar putea folosi cea mai mică expresie care ar lăsa să se presupună că Şi-a datorat viaţa altuia? Se putea spune că El, ca om dat morţii în carne, a fost adus la viaţă prin Duhul (1. Petru 3:18 ); dar gloria Lui intrinsecă şi personală rămâne, şi într-adevăr ea dă adevărata sa valoare întregii imensităţi a umilirii şi suferinţelor Lui până la moarte. Tatăl Însuşi I-a dat, ca om, să aibă viaţa în El Însuşi (Ioan 5:26 ). Aceasta era desăvârşirea lui Hristos aici jos: nu vroia să ia viaţa ca având El Însuşi drept la ea (Ioan 10:18 ); nu vroia să spună un cuvânt, nici să facă o lucrare, pe care nu o auzise din partea lui Dumnezeu şi în Dumnezeu (Ioan 5:30 ; 12:49 ). Era omul perfect dependent. Aceeaşi Evanghelie care insistă ca nicio alta asupra gloriei Lui divine, ne arată şi dependenţa Lui absolută de Dumnezeu. Pe de altă parte, ce potrivit este să vedem în Scripturi cum Dumnezeu Tatăl veghează asupra gloriei lui Hristos! El nu vroia să spună un singur cuvânt care ar fi putut să aducă în vreun fel atingere demnităţii Fiului Său.
De aceea se spune aici că „ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos” (Evrei 2:5 ). Noi suntem cei care avem nevoie de viaţă. Hristos a putut coborî până la moarte, dar Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu El. Hristos era mort într-un mod infinit mai solemn decât poate fi un om obişnuit. El era prin excelenţă Sfântul lui Dumnezeu, singurul om sfânt, şi în ciuda acestui lucru a murit. Desigur, nicio fiinţă care nu ar fi fost sfântă nu ar fi putut muri ca El. El a ştiut ce însemna să guste moartea în toată amărăciunea ei, judecata şi mânia lui Dumnezeu, cum nimeni altul nu putea; şi totuşi El era Cel care a resimţit aceasta cu atât mai mult cu cât era esenţialmente în sânul Tatălui (Ioan 1:18 ). Ori această persoană binecuvântată a coborât în toate profunzimile morţii, ca judecată a lui Dumnezeu asupra naturii noastre şi păcatelor noastre, şi după aceasta a intervenit puterea forţei lui Dumnezeu pentru a ne aduce la viaţă împreună cu Hristos. Într-un cuvânt, această viaţă este în asocierea cea mai intimă cu Hristos, şi noi suntem în unire cu Hristos Însuşi, dat morţii în carne, dar adus acum la viaţă prin Duhul (1. Petru 3:18 ). Cât priveşte viaţa pe care o avea aici jos, ea a fost lăsată şi părăsită; şi acum a înviat într-o nouă stare a vieţii, în înviere. De aceea se adaugă imediat după că, nu numai că Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, ci ne-a şi înviat împreună; şi mai mult, ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus. Astfel valoarea deplină care aparţine vieţii, aşa cum este ea acum în Hristos, ne este de asemenea dată, astfel încât că se poate vorbi de noi, chiar în timpul şederii noastre în această lume, după poziţia perfectă de binecuvântare a vieţii aşa cum se vede acum în Hristos la dreapta lui Dumnezeu.
Să luăm în considerare ce implică un gând atât de minunat, cu ce ne pune el în legătură. Ştim ce iubeşte, ce face şi ce este vechea noastră natură; ştim prea bine în ce viaţă, sau mai degrabă în ce moarte ne-a antrenat Adam. Ce am primit de la primul nostru tată, ce am meritat şi ce am produs noi înşine, în afară de păcat, durere, suferinţă, boală, conştiinţă rea şi o aşteptare îngrozitoare a judecăţii? Toate aceste lucruri sunt faptele şi efectul acestei existenţe, ale tristei moşteniri pe care ne-a lăsat-o omul dintâi. Dar acum vine sursa nouă şi supranaturală de viaţă în Omul al doilea; unde vom cunoaşte mai bine caracterul? Să ridicăm ochii spre Hristos. Cum Îl vede Dumnezeu Tatăl? Îşi găseşte plăcerea în El? Şi-a găsit-o întotdeauna, şi niciodată mai sigur decât atunci când contempla paşii lui Hristos în umblarea Lui ca Om printre oameni. Dar rămânea problema îngrozitoare a păcatului, a păcatului nostru. Nu este această problemă reglată acum? Nu a răspuns Hristos pentru ea pentru totdeauna la cruce? Ba da, şi este tocmai ceea ce I-a oferit lui Dumnezeu ocazia de a-Şi arăta dragostea cum nimic altceva nu ar fi putut-o face. Cum aş fi putut şti că Dumnezeu mă iubeşte, dacă nu m-aş fi găsit, ca duşman al lui Dumnezeu, într-o asemenea profunzime a nevoii, într-un abis fără fund, decât prin harul Lui în Hristos care aduce mântuirea? Nu spun aceasta pentru a atenua păcatul vrăjmăşiei mele împotriva lui Dumnezeu, nici pentru a lăsa să subziste ideea că exista sau că putea fi cel mai mic drept pentru favoarea lui Dumnezeu. Dar răul meu fără resursă devine măsura profunzimii dragostei Lui; şi este astfel pentru că Îl aduce pe Hristos pe scenă, Hristos ca Răscumpărător şi Mântuitor din partea lui Dumnezeu, Hristos darul infinit al lui Dumnezeu, Hristos pe care nimic nu-L putea întoarce din drum, Hristos care a îndurat totul din mâna omului şi a lui Satan şi a judecăţii drepte a lui Dumnezeu, pentru ca să fim mântuiţi în mod divin; şi am fost cu adevărat. Cu ce nu suntem datori Mântuitorului şi Dumnezeului care L-a dat? Rămâne ceva ce Hristos nu a adus? Ruina noastră şi păcatul nostru teribil au arătat în mod exact ce este Dumnezeu în marea Lui dragoste faţă de noi, şi valoarea lui Hristos în ochii lui Dumnezeu, şi puterea forţei vieţii în care El a înviat şi a urcat sus şi S-a aşezat – şi noi în El – în locurile cereşti. Vă mai întrebaţi care este caracterul vieţii pe care creştinul o are acum? Priviţi la Hristos, şi vedeţi cât de scump este El pentru Dumnezeu, cum persoana Lui binecuvântată, care este expresia deplină a acestei vieţi, nu ar putea fi mai aproape de Dumnezeu! Dumnezeu L-a înviat şi L-a aşezat la dreapta Sa în locurile cereşti (1:20; 2:6). În Efeseni 2 , este numai faptul că „Ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus” (2:6). Aici nu se adaugă: „la dreapta Sa”, ca în Efeseni 1:20 . După câte ştiu, asemenea cuvinte nu sunt folosite niciodată cu privire la copiii lui Dumnezeu, şi nu cred că ar putea fi. Nu par ele mai degrabă să arate locul personal al lui Hristos? Se spune: „în cele cereşti”, pentru că lor le aparţinem, nu pământului. Israel, ca atare, aparţinea pământului în vremurile lui cele mai bune (noi, ii aparţineam în cele mai rele zile ale noastre, când eram departe de Dumnezeu); ori acum, în Epistola către Efeseni, avem mult mai mult decât „numele... scrise în ceruri” (Luca 10:20 ; Evrei 12:23 ), în timp ce această expresie arată deja dragostea minunată pe care Dumnezeu ne-a destinat-o şi pe care ne arată că este sus, şi ne leagă cu cerul în timp ce suntem pe pământ. În Epistola către Efeseni găsim, în virtutea unirii noastre cu Hristos, că suntem consideraţi nu numai ca înviaţi cu El, ci ca aşezaţi cu El în locurile cereşti. Într-un cuvânt, tot ce se spune despre Hristos Însuşi este adevărat despre noi prin har, cu singura excepţie a ceea ce Îi aparţine ca Dumnezeu Fiul, sau a ceea ce este exprimat cu privire la El în cel mai înalt grad. Pentru că la urma urmelor, există o distincţie între cap şi trup, chiar ca atare; deşi pe de altă parte, însăşi această diferenţă arată asocierea lor extrem de strânsă: noi suntem plinătatea sau complinirea Sa.
Din aceasta aflăm deci că avem acelaşi drept în Hristos, în timp ce suntem în această lume – şi chiar mai mult decât aceasta: însăşi viaţa lui Hristos este a noastră, în virtutea faptului că suntem aduşi la viaţă cu El şi chiar înviaţi, şi aşezaţi în locurile cereşti în El. Să păstrăm bine în minte că toate acestea nu se spun niciodată despre oricine în raport cu planul lui Dumnezeu, nici cu alegerea, şi numai acolo unde există credinţă. Aceasta nu ni se aplică înainte să credem: nu ar fi adevărat despre nimeni, înainte să existe o asociere pozitivă şi vie cu Hristos. Ceea ce se numeşte în mod obişnuit teologie calvinistă este total falsă în acest punct, deşi conţine de altfel multe adevăruri. Una din trăsăturile ei principale rezidă în efortul său de a stabili că dragostea lui Dumnezeu rămânând din eternitate în eternitate, relaţia noastră rămâne întotdeauna exact aceeaşi; că Dumnezeu ne priveşte întotdeauna ca şi copiii Săi, pentru că are planul de a ne face copiii Săi; că dacă un om este ales, şi este încă necredincios sau blasfemiator, este la fel de mult un copil al lui Dumnezeu ca atunci când Duhul Sfânt îl regenerează şi când merge pe căile lui Dumnezeu. Această teologie susţine că Dumnezeu îl iubeşte exact cu aceeaşi dragoste înainte (în vremea în care este, de exemplu, un beţiv sau un om care înjură mereu) ca şi după. Ne putem imagina, printre credincioşi, o doctrină mai dezonorantă pentru Dumnezeu şi mai distrugătoare pentru om? Este evident că apostolul vorbeşte aici nu despre persoane numai alese, deşi bineînţeles că sunt alese, ci despre persoane aduse la viaţă. Altfel zis, sunt persoane care au efectiv viaţa. Nu numai că era un plan al lui Dumnezeu cu privire la ei, ci erau vii faţă de Dumnezeu având credinţă în Hristos. Nu puteţi spune că un om are viaţa, înainte să aibă credinţă. Primirea lui Hristos prin Duhul Sfânt, este numită pe de o parte credinţă, şi pe de altă parte viaţă. Nu puteţi pune una înaintea celeilalte fără să comiteţi o eroare. Nu puteţi spune că înaintea vieţii există credinţa, şi în niciun caz, că viaţa există înaintea credinţei. Prima exercitare a credinţei este şi prima exercitare a vieţii.
Este puterea Duhului lui Dumnezeu prezentându-L pe Hristos sufletului; de aceea se spune: „Vine un ceas şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor auzi vor trăi” (Ioan 5:25 ). Dacă există o diferenţă, faptul de a trăi este aici rezultatul a ceea ce am auzit, mai degrabă decât provine faptul de a auzi din faptul că avem viaţă. Este foarte important, pentru că nimeni nu poate afirma că oamenii sunt aduşi la viaţă cu Hristos înainte de a fi aici jos pentru a fi chemaţi; şi este imposibil să spunem că au viaţa înainte să fi auzit glasul Fiului lui Dumnezeu. Prima dovadă că un om este o oaie, este că aude glasul bunului Păstor. Nu este dedat la observarea anumitor indicii (sau mai degrabă a unor indicii nesigure) ale vieţii dinăuntrul lui însuşi, dar are marele criteriu obiectiv, dovada pe care o cere Dumnezeu: nu numai ce fac sau ce nu fac (aceasta era ceea ce cerea legea), ci L-am primit pe Fiul lui Dumnezeu pentru a mă sprijini pe El? Dacă este într-adevăr aşa, aveţi viaţa. „Cine crede în Fiul are viaţă eternă” (Ioan 3:36 ). „Cine Îl are pe Fiul are viaţa” (1. Ioan 3:36 ). Dovedesc că am viaţa prin faptul foarte simplu, sigur şi binecuvântat, că aud glasul Fiului lui Dumnezeu. Numai astfel am viaţa, şi numai atunci sunt sigur că sunt adus la viaţă şi înviat cu Hristos. Observaţi bine: ceea ce constituie caracterul creştin de a fi adus la viaţă, este asocierea cu Hristos după ce a intrat în moarte pentru păcatele noastre. Se spune şi că suntem aşezaţi în locurile cereşti, pentru că avem viaţa lui Hristos care este acolo, şi aceasta se spune despre noi după locul în care a intrat Cel care este viaţa noastră. De asemenea, când Scriptura spune că Dumnezeu ne-a înviat şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti, nu vrea să spună numai că suntem astfel în hotărârea sau în gândul lui Dumnezeu. Ea nu se referă la învierea noastră viitoare, ci prezintă în mod expres asocierea prezentă a credinciosului în virtutea unirii Lui cu Hristos, care este în prezenţa lui Dumnezeu. Şi făcând aluzie la primul lucru, faptul de a fi aduşi la viaţă, apostolul spune: „Prin har sunteţi mântuiţi” (2:6). Aceasta este sursa oricărei binecuvântări. De aceea expresia este foarte puternică. Ceea ce implică forma expresiei, este într-adevăr că mântuirea este completă, şi că cei mântuiţi se bucură acum de rezultatul ei actual. Nu întotdeauna se vorbeşte astfel despre mântuire în Scriptură: sunt epistole întregi unde subiectul nu este niciodată tratat ca un lucru viitor – ca nefiind complet până ce Îl vom vedea pe Hristos în glorie. În această epistolă mântuirea este un lucru solemn (nu un proces precar) care are loc acum, pentru că este clar că nu suntem cu Hristos în glorie, ci în trupurile noastre naturale. În consecinţă, în această Epistolă către Filipeni, Hristos este văzut ca Mântuitor, nu numai pentru că a murit şi a înviat, ci pentru că va reveni pentru eliberarea mea deplină şi pentru bucuria mea desăvârşită. Este ceea ce explică sensul textului care lasă multe persoane perplexe: „Lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră” (Filipeni 2:12 ). În sensul pe care îl are în vedere Cuvântul în acest pasaj, nu vom avea mântuirea decât atunci când vom fi în glorie cu Hristos. În aşteptare, lucrăm la ea cu teamă şi tremur, amintindu-ne că Satan ne urăşte pentru că vom fi în glorie cu Hristos. Suntem văzuţi ca persoane în această lume, care ştiu fără cea mai mică îndoială că vor avea premiul, dar care au de luptat şi de alergat ca sa-l aibă, deşi ar trebuie să păstrăm tare siguranţa că-l vom avea, când Îl vom vedea pe Hristos venind de sus pentru noi.
Despre sensul cuvântului „mântuire” în Efeseni, Filipeni şi Evrei
Când examinăm limbajul Epistolei către Efeseni, este cu totul altfel. Acolo mântuirea este privită ca un lucru complet trecut: „Prin har sunteţi mântuiţi” (Efeseni 2:6 ) – nu numai că mântuirea urmează, şi trebuie să fie în curând împlinită; dar suntem mântuiţi şi, în Hristos, nu putem fi mai mântuiţi decât suntem. În timp ce conform Epistolei către Filipeni, Pavel însuşi nu avea încă mântuirea: „Nu că am obţinut deja premiul sau că am ajuns desăvârşit” (Filipeni 3:12 ). Desăvârşirea despre care se vorbeşte aici se referă în întregime şi numai la timpul când vom fi transformaţi în glorioasă asemănare cu Hristos. Atunci vom fi mântuiţi, nu înainte. Dacă aplicaţi acelaşi sens al cuvântului mântuire în cele două epistole, veţi face doctrina contradictorie. Mai luaţi şi Epistola către Evrei. Şi acolo, mântuirea este întotdeauna reprezentată ca un lucru viitor. „De aceea şi poate să mântuiască până la desăvârşire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7:25 ). Deci cei despre care se spune că se apropie de Dumnezeu prin Hristos sunt poporul lui Dumnezeu, nu neconvertiţi. Pentru cine este El preot? Numai pentru cel credincios. Astfel deci, cel sfânt este cel care are nevoie să fie mântuit în Epistola către Evrei, pentru că această epistolă se aplică tuturor dificultăţilor călătoriei noastre prin pustiu. Toată doctrina se bazează pe această imagine, că noi, acum, ca Israel altădată, străbatem pustiul şi nu am intrat încă în Canaan. Invers, învăţătura caracteristică a Epistolei către Efeseni, este că Hristos a intrat în Canaan şi că noi suntem în El. Când ne ocupăm de o porţiune a Cuvântului lui Dumnezeu şi nu de ansamblu, pentru că ne ataşăm puternic de un anumit adevăr, în loc de ansamblul adevărului, ne trezim antrenaţi în păreri confuze şi pline de greşeli, care la rândul lor conduc la greşeli în practică.
Motivul acestor diferenţe este extrem de interesant. Aveţi în fiecare epistolă ceea ce se potriveşte exact propriului său caracter. În Efeseni, descoperirea nu este despre Hristos ca Cel care mijloceşte pentru noi înaintea lui Dumnezeu (Evrei 7:25 ): aceasta avem în Evrei. De ce este El preot? Pentru ca să fie „îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi” (Evrei 5:2 ). Este tocmai pericolul la care suntem expuşi prin faptul călătoriei noastre aici jos: suntem neştiutori şi întotdeauna expuşi tentaţiei de a aluneca alături, din cauza inimii noastre de necredinţă (Evrei 3:12 ). Iată de ce avem nevoie de Epistola către Evrei. Doctrina Epistolei către Efeseni nu ar ajunge singură ca să răspundă la slăbiciunea, la dificultăţile, la durerile mele. Să presupunem că m-am îndepărtat, ce este în Efeseni pentru a-i aduce aminte sufletului meu şi a-l mângâia? Citesc în ea: „ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (Efeseni 1:4 ). Rătăcindu-mă, aceasta nu dă nicio alinare angoasei mele. Pot încerca să-mi fixez inima asupra alegerii lui Dumnezeu şi a planurilor Lui atât de înalte dar, dacă a mea conştiinţă este sensibilă, doar acest pasaj nu mă face decât să mă simt şi mai mizerabil. Inima mea ar raţiona chiar ca să spună: Dacă Dumnezeu m-a iubit într-adevăr atât de mult, cum se face că ajung să-L dezonorez astfel? În Epistola către Evrei, nu este niciun cuvânt despre faptul că sunt aşezat în locurile cereşti, ci dimpotrivă Îl găsesc pe Hristos aşezat la dreapta lui Dumnezeu, pledând pentru mine după ce „prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate” (Evrei 1:3 ; 7:25 ). Primul capitol începe chiar cu acest adevăr glorios, că Hristos nu S-a aşezat în locurile cereşti decât atunci când a putut să ia acest loc pe temelia acelei lucrări prin care a îndepărtat complet păcatele noastre, - şi aceasta „prin Sine Însuşi” (Evrei 1:3 ), adică excluzând orice alt ajutor. Era lucrarea Lui, şi El a făcut-o, nevrând nici măcar să se odihnească în această glorie care Îi era familiară, altfel decât pe acea temelie. Acolo este temelia cea mai sigură. Dar având curăţirea de păcatele noastre prin Hristos, suntem într-un loc de ispitire, unde ne aflăm constant în pericolul de a ne îndepărta şi de a aluneca din cauza neştiinţei, slăbiciunii şi a altor mii de cauze care pot apărea. Ce se va întâmpla atunci cu noi? Cine ne va susţine şi ne va purta până la sfârşit? Dumnezeu Îl descoperă pe scumpul Preot care are grijă de suflet, - Cel care are încrederea deplină a lui Dumnezeu Tatăl, - Cel care a dat cea mai deplină satisfacţie – Cel care este aşezat la dreapta lui Dumnezeu, ocupat fără încetare de nevoile noastre, pe baza faptului că aparţinem lui Dumnezeu, fiind deja răscumpăraţi, şi nemaiavând nicio conştiinţă a păcatului. Se poate să nu putem înţelege cum se face că persoane atât de binecuvântate de Dumnezeu sunt atât de slabe, atât de mizerabile, atât de puţin asemănătoare Celui care, în detrimentul Său, a dobândit pentru noi binecuvântarea şi a făcut-o sigură. Credinţa primeşte de la Dumnezeu şi Îi cere ceea ce El hotărăşte să fie forţa şi mângâierea noastră în mijlocul slăbiciunii şi pericolelor noastre. Răspunsul ei este că Hristos este acolo pentru a pleda cauza noastră, la fel de sigur cum Duhul este aici pentru a ne da cunoştinţa despre aceasta. Şi prin intermediul mijlocirii lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu, suntem făcuţi să simţim nevoile şi lipsurile noastre. Să nu judecăm niciodată aceste lipsuri fără să primim o binecuvântare morală prin intermediul acestei judecăţi. Toată puterea lui Hristos odihnindu-se peste noi, este proporţională cu profunzimea aprecierii morale produse în sufletul nostru de Duhul lui Dumnezeu ca răspuns la mijlocirea lui Hristos; aceasta face parte din efectul mijlocirii lui Hristos pentru noi, ca să fim făcuţi să simţim când ne-am îndepărtat în gândurile şi în faptele noastre. În Epistola către Evrei nu se putea vorbi despre mântuire ca despre un lucru trecut. Ştim că vom fi pe deplin mântuiţi şi că Hristos va veni pentru aceasta. Deşi oamenilor le este rânduit să moară, nu este neapărat astfel şi pentru sfinţi. Ştim că se poate ca unii să nu adoarmă niciodată, şi că sfinţii cu siguranţă nu vor veni la judecată, chiar dacă tot ce vor fi făcut se va arăta cu siguranţă înaintea judecăţii lui Hristos. Dar El a trecut prin moarte pentru ei, şi prin urmare, nu este necesar ca ei să moară; El a îndurat judecata cum nimeni altul nu ar putea, şi avem propriul Său cuvânt pentru a ne asigura că în niciun caz nu vom veni niciodată la judecată. Cel care crede în Fiul lui Dumnezeu „are viaţă eternă şi nu vine la judecată” (Ioan 5:24 ). Consecinţa acestui lucru este că, în timp ce aşteptăm venirea Lui, ştim că atunci când Se va arăta a doua oară, va fi fără păcat şi pentru mântuire (Evrei 9:28 ). A îndepărtat atât de desăvârşit păcatul prin jertfirea Lui Însuşi încât atunci când va fi astfel văzut a doua oară de cei care Îl aşteaptă, va fi „fără păcat” (separat de orice problemă a păcatului, cel puţin în ceea ce îi priveşte) şi „pentru mântuire”, nu pentru judecată. Mântuirea şi judecata sunt două lucruri care, mai presus de orice, prezintă contrastul cel mai complet. Nu puteţi avea judecata şi mântuirea aplicate aceluiaşi individ. Astfel deci în Epistola către Evrei, aveţi mântuirea în relaţie cu arătarea Domnului a doua oară.
În Epistola către Efeseni, dimpotrivă, suntem deja mântuiţi, şi nu se face niciodată aluzie la întoarcerea lui Hristos pentru a-Şi primi poporul. În epistolele în care mântuirea este prezentată ca trebuind să fie curând înfăptuită, găsim venirea lui Hristos pentru a o împlini. În Epistola către Filipeni, se spune: „cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are, de a-Şi supune chiar toate lucrurile” (Filipeni 3:20-21 ). Avem deci aici pe Domnul nostru transformând acest trup al smereniei pentru a-l face conform trupului gloriei sale, dovedind astfel că este Mântuitorul; pentru că aceasta nu este o eliberare parţială, ci o mântuire completă pentru omul întreg. Dar în Epistola către Efeseni, unde venirea Domnului nu apare niciodată, aceasta se leagă de faptul că mântuirea este văzută ca un fapt deja împlinit, şi de care ne bucurăm acum. Acest mod de a privi mântuirea este rar în Scriptură: ea este privită în general ca ceva care este încă înaintea noastră. Oamenii confundă mântuirea cu îndreptăţirea sau împăcarea cu Dumnezeu; dar în Epistola către Romani se face deosebire între ele în mod evident: „dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Romani 5:10 ). Avem astfel împăcarea, dar nu mântuirea în sensul acestui pasaj. „Vom fi mântuiţi”. El este viu pentru noi; şi prin urmare, vom fi mântuiţi. Mântuirea urmează şi când Hristos Se va întoarce în glorie, mântuirea va fi completă. De aceea, în Romani 13:11 , această învăţătură este încă aplicată: „Acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut”. Nu o avem încă, dar este mai aproape şi o vom avea curând în întregime şi deplin. Înainte de a fi crezut, eram vrăjmaşi şi pierduţi; apoi, crezând, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său. Acum El trăieşte pentru noi şi va reveni în curând pentru noi şi atunci totul va fi deplin.
Luaţi acum Epistola către Corinteni şi veţi găsi acolo aceeaşi învăţătură. Mântuirea nu este privită acolo ca deplină. De aceea apostolul îşi disciplinează trupul şi-l ţine în supunere (1. Corinteni 9:27 ). Nu vrea să permită ca o poftă rea să pună stăpânire pe el. Putea predica lumii întregi, dar dacă răul avea putere asupra lui, cum putea fi el însuşi mântuit? El prezintă lucrul în modul cel mai dur posibil, în raport cu propriul său caz, şi arată că predicarea (ceea ce, pentru unii, era mai important decât Hristos), nu are nimic de-a face cu faptul de a fi mântuit: viaţa în Hristos se leagă de faptul de a fi mântuit; pentru că harul lui Hristos se arată într-o supunere sfântă faţă de Dumnezeu şi în judecata de sine în ce priveşte răul. Acestea sunt două consecinţe inseparabile ale faptului de a avea viaţa lui Hristos prin puterea Duhului Sfânt în suflet. „Îmi disciplinez trupul”, spune el, „şi-l ţin în supunere, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu dezaprobat”. Iau acest cuvânt „dezaprobat” în sensul cel mai dur, şi care este chiar singurul sens după scriptură. Acest cuvânt, în limbajul Noului Testament, nu înseamnă numai că un om va pierde ceva, ci că va pierde şi sufletul său şi pe Hristos. Nu există niciun caz când acest cuvânt să fie folosit în epistole cu un sens modificat – el înseamnă invariabil „pierdut pentru totdeauna”; a modifica forţa acestui cuvânt nu este nici credinţă, nici pricepere. Nu că lui Pavel i-ar fi fost teamă de a fi pierdut, ci aplică acest caz lui însuşi, pentru a-l face mai relevant, făcând presupunerea că ar ajunge să renunţe la Hristos şi la sfinţenie. Care este consecinţa? Ar fi putut fi atunci predicator, şi să fie totuşi dezaprobat. Nimeni care este regenerat nu poate deveni dezaprobat; de aceea el nu spune: Deşi sunt născut din nou, aş putea fi dezaprobat. Nu se poate, nici nu trebuie să se presupună un asemenea lucru. Dar el dă acest exemplu atât de serios a ceea ce nu este decât mult prea banal, vai! Că un om poate predica altora şi să fie dezaprobat. Ştim că unul dintre apostoli a predicat şi a făcut minuni; dar Domnul nu l-a cunoscut niciodată (Matei 7:22-23 ).
Capitolul 2:6-7 – Din nou mântuirea – Dumnezeu arătând nemărginitele bogăţii ale harului Său
Aceasta va arăta importanţa pe care o are faptul de a lăsa mântuirii locul pe care i-l dă Scriptura, potrivit tuturor modurilor în care o priveşte. În cea mai mare parte a pasajelor din Scriptură, ea nu este considerată ca în Epistola către Efeseni, ci în felul în care tocmai am descris în Epistola către Romani, etc. Nu putem în mod legitim să ridicăm problema pierderii mântuirii când apostolul vorbeşte despre mântuire în acest sens, dar cert este că nu avem încă tot rezultatul binecuvântării, nici toată plinătatea eliberării precum partea noastră actuală. Cine ar putea spune că avem această parte? Aici, suferim încă: deci nu suntem cu totul în afara scenei ispitei. În Epistola către Efeseni, când apostolul ia în considerare caracterul vieţii noastre, spune că ea este pe deplin în afara oricărui pericol, a oricărei ispite şi a oricărui lucru de acest gen. „Prin har sunteţi mântuiţi” (2:8). Vrea să spună prin aceasta că am fost deja mântuiţi şi că suntem mântuiţi; adică avem bucuria prezentă a ceea ce este deja realizat în trecut şi deplin înaintea lui Dumnezeu. Este un fapt împlinit, pentru că este în Hristos, şi în Efeseni totul este considerat ca fiind în Hristos, pacea noastră între altele. De aceea Hristos Însuşi este numit mai departe „pacea noastră” (Efeseni 2:14 ). Tot de aceea, este adevărat că mântuirea este considerată ca fiind în Hristos, că Mântuitorul, fiind aşezat în locurile cereşti, se spune despre noi că suntem complet mântuiţi, nu pe cale de a fi, în punctul de a nu mai avea nevoie de nimic altceva în această privinţă. Şi se adaugă, în perfectă armonie cu ceea ce tocmai am văzut, că Dumnezeu „ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos... şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus” (Efeseni 2:6-7 ). Ce este mai clar decât caracterul complet al acestei mântuiri? Cum se arată că este caracterizată de o asociere cu Hristos care este dincolo de orice concepţie omenească! Este uşor de înţeles că vom avea curând o asemenea poziţie de binecuvântare, dar ceea ce este minunat este că aceasta se poate vesti ca fiind partea prezentă a creştinilor săraci şi slabi, acum, în această lume. Dacă ne oprim mult asupra celor omeneşti, ele devin banale şi fără valoare, şi încetăm să ne minunăm; dar când este vorba de această lucrare glorioasă a lui Dumnezeu în Fiul Său preaiubit, cu cât ne gândim mai mult, cu atât vom rămâne mai impresionaţi înaintea ei! Remarcaţi că scopul este tocmai „ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus” (2:7). Altfel spus, nu numai că Dumnezeu ne-a privit şi ne dă ce avem nevoie, ci Dumnezeu a lucrat pentru a satisface sentimentele noastre, prin intermediul Fiului Său. Este ca şi cum Dumnezeu ar spune: Doresc să arăt ce sunt Eu, şi nu numai să îngrijesc de nevoile voastre. Astfel, Dumnezeu Se ridică la înălţimea propriei Sale bunătăţi, şi acţionează conform cu ceea ce este El, într-un mod atât de complet independent de ceea ce suntem noi, în afara faptului că devenim ocazia pentru Dumnezeu de a-Şi arăta dragostea Sa fără asemănare; şi aceasta, nu doar acum, ci „în veacurile viitoare” (2:7), sau, cum gândesc eu, într-un timp nelimitat.
Capitolul 2:8-10 – Mântuiţi prin har şi prin credinţă; arătarea credinţei
Dar aceasta nu este totul. Apostolul ne pune din nou în gardă împotriva anumitor concepţii eronate, reluând sau repetând expresia: „Pentru că prin har sunteţi mântuiţi” şi adăugând „prin credinţă” (2:8), ceea ce confirmă cu putere ce s-a spus deja. Nu suntem mântuiţi prin planul alegerii lui Dumnezeu, pe cât de adevărat şi de binecuvântat este el, ci prin intermediul credinţei din inimile noastre, prin intermediul acestei convingeri divine că Duhul Sfânt lucrează în inima omului altădată necredincios. „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (2:8). Dumnezeu nu introduce pe cineva în relaţia de copil fără ca inima şi conştiinţa lui să nu fi fost puse în acţiune. Duhul Sfânt îl face pe un asemenea om să simtă propria lui stare aşa cum o vede Dumnezeu şi să cunoască, în ciuda a orice, ce este Dumnezeu pentru el în Hristos. Nu este vorba de un simplu act notarial rece, de o mântuire mecanică, nici de o schimbare a naturii vechi care ar putea servi ca temei unei speranţe în Dumnezeu. Nu putem nici să ne mândrim cu sentimentul omenesc, care are o simplă acceptare a hotărârilor lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi perfect ortodoxă. Când Dumnezeu vorbeşte în Fiul Său şi despre Fiul Său, este un lucru real şi de o solemnitate despre care cel care ascultă trebuie să aibă o cunoştinţă mai mult sau mai puţin profundă. Nu mai are o voie păcătoasă sau indiferenţă cu privire la Hristos. Poate simţi păcatul şi să se urască precum niciodată înainte, tocmai pentru că este sub mâna lui Dumnezeu şi înaintea învăţăturii lui Dumnezeu. Tocmai ceea ce invocaţi pentru a dovedi că nu sunteţi din cei care aparţin lui Dumnezeu, este astfel mai degrabă dovada că sunteţi. Dacă aţi fi mort faţă de Dumnezeu, aţi simţi ce îl întristează? Când Hristos a început să strălucească peste sufletul vostru, începeţi să realizaţi că zăceţi în tot ce este tenebros şi dezgustător, deşi o lucire de speranţă străbate printre nori. Aveţi în mod serios conştiinţa lucrurilor rele la care eraţi insensibil înainte. Acesta este un efect al lucrării puternice a lui Dumnezeu în har; ori viaţa fără credinţă sau viaţa în inconştienţă, nu există. Va exista întotdeauna ceva care trezeşte gânduri noi şi sentimente noi faţă de Dumnezeu, o teamă şi o dorinţă pentru Dumnezeu, o oroare de păcat şi o ură de sine. Toate aceste lucruri şi altele, trec prin mintea celui care este născut din Dumnezeu; şi Cel care dă naştere tuturor acestor sentimente prin Duhul lui Dumnezeu este Hristos – nimic altceva nu ar face-o. Altfel, nu foloseşte la nimic frecventarea unei biserici sau a unei capele - să ne alăturăm celei mai bune sau celei mai rele dintre mărturii: principul pe care mergem acolo, este că ne credem obligaţi să asistăm, poate în fiecare zi – aceasta înseamnă să ne credem obligaţi să-i oferim lui Dumnezeu un serviciu religios şi că, dacă o facem cu sârguinţă, Dumnezeu ar trebui să-Şi amintească de noi pe patul de moarte şi în ziua judecăţii. Iată o parte din îndatoririle pe care omul le împlineşte, în speranţa de a scăpa de iad. Dat toate acestea se bazează pe un fel de obligaţie pe care omul ar pune-o asupra lui Dumnezeu. Omul face ceva şi crede că din cauza aceasta Dumnezeu trebuie să-Şi arate harul faţă de el. Ori aceasta nu înseamnă nimic mai mult decât a nega în mod flagrant atât păcatul omului, cât şi harul lui Dumnezeu. Pentru că se spune: „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (2:8). Expresia „a fi mântuit prin har” vrea să spună că suntem mântuiţi pentru că Dumnezeu este pentru mine în Fiul Lui, în afara celui mai mic lucru din mine care ar merita-o. Sunteţi de acord să vă încredeţi numai în Dumnezeu pentru mântuirea voastră – în Fiul Său preaiubit? Aceasta este credinţa. „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (2:8). Dacă amestec aici puţin din ceea ce îmi aparţine mie, nu este propriu-zis nici har, nici credinţă; deoarece credinţa renunţă la sine pentru Hristos, şi harul este pura favoare a lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, la cruce. Când Îl ascult pe Hristos, atunci Cuvântul lui Dumnezeu începe să lucreze faţă de tot ce este în mine egoist şi opus lui Dumnezeu; nu trebuie să încerc să modific Cuvântul lui Dumnezeu, nici să-l fac să se potrivească propriilor mele gânduri, întrebuinţând astfel un mod de a acorda puţină indulgenţă cărnii.
Susţin deci că mântuirea despre care se vorbeşte în Epistola către Efeseni este deja completă pentru cel care crede – şi încă atât de absolută, încât nu poate fi adăugat nimic la ea, pentru că ar însemna să se adauge ceva la Hristos şi la lucrarea lui Hristos. Ori aceasta este imposibil, deoarece mântuirea vine în întregime din harul gratuit al lui Dumnezeu, nemeritat şi fără amestec. Aici este un punct important pentru suflet. Sunt capabil să mă încred în El acum, în afara oricărei probleme a ceea ce sunt sau a ceea ce sper să fiu, sau a ceea ce ar trebui să fac pentru Dumnezeu? Pot să mă bazez pe Hristos cu privire la tot ce am fost şi la tot ce sunt, fără nicio promisiune şi nicio garanţie din partea mea – fără nicio speranţă şi niciun gând cu privire la ce pot face, pentru că Dumnezeu m-ar putea lua într-o clipă? Pot să mă bazez pe El în întregime şi orbeşte? Gândiţi-vă la cazul tâlharului pe moarte, care este o mărturie vie şi notorie a mântuirii prin har în toate vremurile. Alţii pot să aibă apoi o lucrare de împlinit, dar avem aici un om care a fost obiectul harului în ultimele ceasuri ale vieţii lui. Ori nu există o altă cale. Chiar dacă ar fi trăit cu o mie de ani mai mult, nu ar fi fost cu un milimetru mai în siguranţă prin har, decât era atunci. Este de o mare importanţă să ne supunem sufletele pietrei de încercare din când în când, pentru a verifica dacă ne bazăm numai pe harul lui Dumnezeu faţă de noi, şi nu pe ceea ce oamenii numesc harul în noi, adică fidelitatea noastră faţă de El. Pentru că aceasta este ideea harului care se răspândeşte peste tot. Vrem să vorbim despre o mare schimbare care a avut loc în inimă în raport cu Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu numeşte har nu este totuşi această schimbare, ci este ceea ce El ne-a dat gratuit în lucrarea pe care Hristos a împlinit-o pentru păcat. „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (2:8). Duhul exclude orice gând conform căruia omul ar contribui la credinţă, sau şi-ar procura un oarecare credit venind la Hristos, pentru că El spune apoi imediat: „Aceasta nu vine de la voi; este darul lui Dumnezeu” (2:8). Aceasta se referă probabil nu numai la mântuire, ci şi la credinţă; totul era darul lui Dumnezeu şi nu rodul omului: „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (2:9). Departe de a fi o problemă a faptelor noastre, noi suntem lucrarea lui Dumnezeu, noua creaţie spre propria Lui laudă. „Pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (2:10). Aveţi aici o dovadă clară că nicio neglijenţă nu este admisibilă în umblarea credinciosului; şi acelaşi verset înlătură orice gând că lucrarea omului ar putea fi baza sau mijlocul mântuirii.
Îl vedem deci pe credincios ca pe lucrarea lui Dumnezeu în Hristos, şi aceasta „pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (2:10). Este o expresie extrem de remarcabilă, la care nu am putea să ne gândim prea mult. Nu este vorba de faptele bune ale legii – nici de cele care ar putea să pară astfel judecăţii omului, ci despre o jertfă [sau ofrandă] cu un caracter nou, ceresc şi al harului, care era în gândurile lui Dumnezeu şi era în întregime hotărâtă înainte să existe scena pe care ne aflăm acum. Acelaşi Dumnezeu care, înainte să existe lumea, avea planul de a ne mântui şi de a ne binecuvânta cu Hristos, avea de asemenea înaintea Lui o anumită direcţie de mers, un curent de acţiune special, în care avea gândul că cei care vor fi primit o asemenea favoare, vor umbla. Nu este gândul binelui pe care ar trebui să-l facem ca oameni, ci modul de a arăta că dorim să ne supunem lui Dumnezeu sub lege. Nu înseamnă numai să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine; ci este un gen şi o manifestare a dragostei cu totul diferită. Este o dragoste care decurge din noile noastre relaţii şi dacă trebuie să se exercite iubindu-L pe Dumnezeu şi iubindu-i pe cei care sunt în jurul nostru, este după dragostea atât de bogată pe care Dumnezeu a arătat-o în Hristos. Nu este o simplă datorie, nici chiar în forma cea mai înaltă a obligaţiei. Dacă un om ar umbla pur şi simplu în acest fel tot timpul, ar rămâne mai prejos de ceea ce ar trebui să fie un creştin şi în orice caz, nu acestea sunt „fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (2:10). Legea a fost introdusă ca urmare a îngâmfării şi autosuficienţei lui Israel; ea nu este ceva ce Dumnezeu pregătise dinainte pentru ca poporul Său să umble în ea. De aceea se spune în Romani că legea a intervenit (περεισῆλθεν). Era ceva ce a venit incidental, ca un fel de paranteză introdusă într-un scop special, dar foarte important. Ori legea a împlinit ce avea de făcut şi credinciosul, chiar dacă fusese sub lege, este adus în afara sferei sale şi este făcut viu pentru Dumnezeu. Are un nou soţ şi este mort faţă de primul (Romani 7:1 –6). Dar adevărul este prezentat aici sub o formă foarte frumoasă, în armonie cu caracterul întregii epistole. Cum chemarea lui Dumnezeu şi planul Său şi toate gândurile Lui cu privire la noi, existau înainte să fie lumea, la fel şi caracterul umblării credinciosului era pregătit înainte să venim în lume şi este, chiar în natura sa, în întregime mai presus de această lume. Este vorba de faptul de a-L arăta pe Dumnezeu corect, potrivit cu felul în care Se arată El În Însuşi acum. „Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu” (Efeseni 5:1 ).
Ce loc mai minunat decât cel în care suntem puşi! Am fost „creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (2:10). Avem un caracter al vieţii complet nou, niciodată luat în considerare de lege, şi el corespunde unui caracter al faptelor bune cu totul nou.
Capitolul 2:11-22
Amintirea a ceea ce precede şi legătura cu 2:11-22
Aici se deschide o secţiune aparte în epistolă. Nu este vorba de desfăşurarea gândurilor lui Dumnezeu, gânduri care, înainte de întemeierea lumii, se întind până la moştenirea în glorie, când toate lucrurile vor fi supuse lui Hristos – Biserica fiind una cu El în supremaţia Lui peste toate (cap. 1). Nici despre modul în care Dumnezeu ridică sufletele care, la fel ca şi celelalte, erau moarte sub puterea lui Satan şi din fire copii ai mâniei, - aducându-le la viaţă cu Hristos, şi înviindu-le, şi făcându-le să şadă împreună cu El în cele cereşti. Am văzut aceasta în prima parte a capitolului 2. Ci avem acum punerea în execuţie actuală a planurilor lui Dumnezeu în lume. Capitolul 1 ne-a dat hotărârile lui Dumnezeu cu privire la acele suflete; Cap. 2:1-10 prezintă felul în care a lucrat în ele; şi avem acum felul în care Îşi împlineşte planurile pe pământ. Aceasta face să reiasă în mod distinct starea în care fusese omul înainte. Existau deja căile lui Dumnezeu aici jos. După potop, când lumea întreagă se îndepărtase de Dumnezeu şi stabilise o formă de rău deosebit de primejdioasă – cultul falşilor dumnezei, adevăratul Dumnezeu a chemat un om pentru a-l pune deoparte de ceilalţi, şi a făcut din el depozitarul promisiunilor şi mărturiei Sale pe pământ. Acesta a fost Avraam şi sămânţa lui. Începând de această chemare a lui Avraam, găsim deci scena lucrărilor puterii lui Dumnezeu, a bunătăţii şi guvernării Sale, deşi guvernarea Sa a fost disociată, apoi redată neamurilor, din cauza răului înrădăcinat al lui Israel. Dar crucea lui Hristos a pus capăt tuturor acestor încercări. Dumnezeu a întârziat un număr de ani buni după aceea, în răbdarea Lui, aşa cum ştim, dar soarta naţiunii iudaice a fost pecetluită la crucea lui Hristos; şi din acel moment, Dumnezeu a început să-Şi manifeste planurile mult mai profunde ale dragostei Sale. În ceea ce priveşte poporul evreu, în cel mai bun caz, presupunând că ar fi fost convertit şi L-ar fi primit pe Mesia, nu ar fi putut să fie aici jos mai mult decât un popor pământesc. Ei ar fi fost regeneraţi, dar ar fi rămas pământeşti. Promisiunile care le fuseseră atât de deplin şi din belşug făcute în Vechiul Testament se refereau la pământ. Nu neg: credinţa avea ceva mai profund; nu spun că nu exista ceva în afara acestei scene prezente, în gândul ascuns al lui Dumnezeu. Dar să-mi fie îngăduit să repet: erau un popor pământesc şi darul special al lui Dumnezeu le atribuia „lucrurile pământeşti” ale Împărăţiei; şi în legătură cu această stare declară Dumnezeu că darurile şi chemarea Sa sunt fără părere de rău (Romani 11:29 ). El dăduse binecuvântările pământeşti evreilor şi îi chemase deoparte pentru a se bucura de ţară. Aceasta se va realiza într-o stare de glorie sub Mesia al lor. Dumnezeu nu Se va căi niciodată de planurile Sale şi nu-Şi va retrage darul. Dar între timp a apărut toată istoria respingerii lui Dumnezeu de către Israel, închinarea lor la idoli şi în cele din urmă răstignirea propriului lor Mesia; în timpul prezent sunt deposedaţi de ţara lor şi împrăştiaţi pe faţa pământului.
Capitolul 2:11-12 – Succesiunea diverselor dispensaţii – privilegii ale Bisericii în raport cu Israel
În timpul, şi chiar înainte de împrăştierea lui Israel, din momentul în care vinovăţia lor a avut loc, acest plan ceresc al lui Dumnezeu a fost arătat progresiv pe pământ. Trebuie să ne amintim într-adevăr că Biserica are şi o existenţă pe pământ şi că intră în căile lui Dumnezeu aici jos, pe lângă faptul că este obiectul planurilor eterne ale lui Dumnezeu, şi că are o parte glorioasă în cer cu Hristos (această parte o aşteptăm). Aici am ajuns în această epistolă. Am văzut gândurile mai adânci ale lui Dumnezeu, dar cum epistola se referă la căile lui Dumnezeu pe pământ, nu am fi avut o vedere de ansamblu a locului Bisericii, dacă nu ne-ar fi fost dată succesiunea dispensaţiilor aici jos. De aceea ne sunt prezentate elementele care compun Biserica: „De aceea, amintiţi-vă că voi, odinioară naţiuni în carne, care eraţi numiţi necircumcizie de către cei numiţi circumcizie, făcută de mână în carne...” (2:11). Suntem aici pe un teren cu totul diferit. Nu mai este vorba de „copii ai mâniei”, de persoane din fire atât de rele şi la fel de moarte ca şi celelalte, ci aici sunt oameni deosebiţi în raport cu ceilalţi pe pământ – circumcizia pe de o parte, şi necircumcizia de cealaltă. Suntem deci pe un teren pământesc, terenul căilor lui Dumnezeu conform dispensaţiilor, unde Dumnezeu separă o parte a speciei umane cealaltă, prin propria Sa voie; nu pentru că una era mai bună decât cealaltă, ci în vederea arătării înţelepciunii şi planului Său. Marea masă a evreilor erau la fel de răi ca şi neamurile în ochii lui Dumnezeu; şi anumite neamuri erau convertite, precum Iov, în timp ce mulţi evrei piereau în păcatele lor. În ciuda a toate acestea, Dumnezeu stabileşte o diferenţă între iudeu şi cel dintre neamuri şi spune: „Amintiţi-vă că voi, odinioară naţiuni în carne...”. Eraţi printre ceilalţi din specia umană, lăsaţi în afara chemării lui Dumnezeu; nu aţi fost puşi într-o poziţie aparte, ca mărturie pentru Dumnezeu, cum a fost Avraam; sunteţi numiţi necircumcizie de către cei numiţi circumcizie. „Eraţi fără Hristos în timpul acela, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel” (2:12). Nu aveau nicio parte la ordinea stabilită de Dumnezeu în Israel; erau „străini de legămintele promisiunii” (2:12). Dumnezeu a făcut promisiuni glorioase în forma legământului şi S-a angajat să le împlinească. Neamurile nu aveau nici parte, nici raţie la ele. Erau promisiuni cu privire la neamuri, dar niciuna făcută neamurilor. Israel era partea avută în vedere în promisiuni, numai şi numai el. Dar trebuie să ne amintim cu grijă ce semnifică promisiunile. Ele nu au fost făcute nici lui Abel, nici lui Enoh, încă şi mai puţin lui Adam şi Eva, deşi este ceva obişnuit să se vorbească de promisiunea făcută în grădina Edenului. Dar acolo Scriptura nu vorbeşte de promisiune. Dacă examinaţi 3 , veţi vedea înţelepciunea lui Dumnezeu în aceasta; pentru că nu putea fi în niciun sens o promisiune. Cui să i se promită? Cui i s-a spus aceasta? Vechiului şarpe. Niciun credincios nu-şi va imagina că erau acolo promisiuni pentru el. Era o ameninţare a stingerii puterii lui. Dumnezeu judeca păcatul care tocmai intrase în lume: este acesta timpul potrivit pentru a face promisiuni? În sensul strict, era o descoperire a lui Dumnezeu, nicidecum în forma unei promisiuni, ci o declaraţie făcută sub formă de judecată acuzând public şarpele, şi arătând că Sămânţa femeii îi va zdrobi capul.
„Promisiunile” deci nu vin înainte de Adam: ele se leagă de dispensaţiile lui Dumnezeu. S-ar putea pune întrebarea: Nu avem promisiuni? Răspund: Avem toate promisiunile lui Dumnezeu, dar unde şi cum? Ele sunt da şi amin în Hristos Isus (2. Corinteni 1:20 ). Dacă Îl avem pe Hristos, suntem sămânţa lui Avraam şi moştenitori ai promisiunii (Galateni 3:29 ), dar într-un mod cu totul diferit de cel în care le-au avut iudeii altădată, sau le vor avea în curând. Intrăm pe un teren al harului pur, şi complet în afara oricărui legământ. Nu există legământ cu Biserica, nici cu noi, neamurile. Nu vreau să spun că nu primim binecuvântările cuprinse în noul legământ: avem tot ce este acolo binecuvântat, şi încă şi mai mult, dar nu avem ca Israel. Ei au parte de ele ca obiecte ale promisiunilor lui Dumnezeu, în timp ce harul suveran este cel care ne-a căutat, ne-a găsit şi binecuvântat – nu am avea drept la nimic, şi totuşi ne este rezervat ce este mai bun. Intrăm ca umplând intervalul dintre respingerea lui Mesia şi primirea Lui de Israel în curând; facem parte mai degrabă din această paranteză, decât din căile lui Dumnezeu aici jos, şi aceasta într-o manieră puternică şi interesantă, după cum sper să arăt.
Aici deci, este prezentată mai întâi diferenţa. Dumnezeu vrea să ştim care era starea noastră. Nu avem drept la nimic; nu avem nici cel mai mic drept pe care să-l valorificăm pe lângă Dumnezeu; niciun loc nu ne-a fost atribuit în mod special, ca pentru Israel prin promisiuni. Cele ale lui Israel aveau un anumit loc, chiar ca oameni neconvertiţi în această lume; şi se apropie ziua când, după ce vor fi fost convertiţi, vor avea în lume o poziţie foarte la vedere – o distincţie şi o glorie pământească care nu au fost niciodată şi nu vor fi niciodată partea noastră. Sa nu presupuneţi că nu vom avea mult mai mult; dar nu vom avea niciodată acest gen de loc pe pământ. Vom avea un loc cu Hristos stăpânind toate lucrurile, dar aceasta nu va fi în timpul vieţii noastre naturale aici jos. Faţă de lume, în starea de înviere trebuie să fie arătată gloria Bisericii, în toată plinătatea ei. De aceea apostolul le aminteşte aici sfinţilor din Efes care fusese starea lor ca neamuri. „Eraţi fără Hristos în timpul acela, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de legămintele promisiunii, neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume” (2:12). Nu aveau deloc speranţă. Nu aşteptau nicio intervenţie divină pentru a-i elibera pe pământ: puteau visa la ceea ce încă visează oamenii, - o perfecţionare a omului pe pământ. Nu aveau nicio relaţie cu Dumnezeu în lume, în timp ce iudeii Îl aveau pe Dumnezeu pentru a le conduce toate mişcările, felul lor de a trăi şi felul de stabilire a moştenirii lor. Dumnezeu intra în toate problemele lor familiale, la fel ca şi în închinarea lor: totul făcea obiectul poruncilor speciale ale lui Dumnezeu. Dacă Îl aveau astfel pe Dumnezeu în această lume, neamurile nu cunoşteau nimic asemănător. În afara acestei stări mizerabile, în ce suntem noi introduşi? În poziţia lui Israel? Aceasta este tratată în altă parte. Marele punct din Romani 11 , este de a arăta că ramurile naturale ale măslinului au fost rupte, pentru ca noi, care eram ramuri sălbatice, să fim altoiţi peste. Subiectul aici nu este Biserica, ci doar posesia promisiunilor, şi locul mărturiei pentru Dumnezeu aici jos. Sunt lucruri distincte. Orice persoană botezată – adică orice persoană care Îl mărturiseşte pe Hristos în exterior – aparţine măslinului. Toţi cei care sunt astfel au o responsabilitate specială, nefiind păgâni (nici iudei), pentru că sunt în posesia oracolelor lui Dumnezeu, şi pentru că poartă Numele lui Hristos în exterior. Dar în Efeseni 2 , este o linie de gândire mult mai profundă: apostolul vorbeşte de trupul lui Hristos şi de adunarea lui Dumnezeu. Să ne amintim că la începutul creştinismului, aceste două lucruri erau foarte apropiate: cu alte cuvinte, adunarea nu era alcătuită decât din mădularele trupului lui Hristos, din adevăraţii credincioşi, uniţi cu Hristos prin Duhul Sfânt. Destul de repede s-au strecurat în ea indivizi care nu erau născuţi din Dumnezeu, şi bineînţeles nici mădulare ale lui Hristos, şi au intrat cu toate acestea în adunarea lui Dumnezeu. Astfel, termenul „creştin” desemnează astăzi pe cineva care nu este nici păgân, nici iudeu. De aceea în Romani 11 se vorbeşte de ramurile îndepărtate; şi de aceea ramurile care sunt altoite deasupra sunt menţinute în acel loc prin bunătatea lui Dumnezeu, şi sunt avertizate să stăruie în aceasta, ca să nu fie rupte la rândul lor. Este vorba de mărturisire, de pericolele ei, şi de soarta care o aşteaptă negreşit dacă nu este credincioasă. Dar în Efeseni nu este vorba de a fi tăiat, pentru că subiectul principal este starea mădularelor lui Hristos. Unii vorbesc acum de a nu rupe trupul lui Hristos; dar nu găsim aceasta în Scriptură, nici în literă, nici în idee. Veţi găsi pasaje care insistă mult pe poziţia solidă a adevăraţilor credincioşi, şi altele care avertizează mărturisitorii că vor fi reduşi la nimic sau judecaţi de Dumnezeu. Ideea de a tăia un mădular al trupului lui Hristos nu există. Există avertizări solemne pentru creştini pentru a-i păzi de rău, dar nimic care se aseamănă nesiguranţei.
Capitolul 2:13-14
Apropriaţi prin sângele lui Hristos
Urmărind capitolul, apare latura pozitivă a subiectului. Neamurile nu aveau din fire privilegiile iudeilor. „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos. Pentru că El este pacea noastră, care din cei doi a făcut unul”, - iudeii şi neamurile, - „şi a surpat zidul din mijloc al îngrădirii” (Efeseni 2:13-14 ). Aici este declaraţia foarte clară că şi instituţiile rânduite de Dumnezeu în căile Sale cu evreii sunt acum răsturnate. Însuşi Dumnezeu a surpat zidul din mijloc al depărţiturii. El singur avea dreptul să o facă. Ar fi fost un păcat pentru oricine altcineva să încerce să o facă. Pe de altă parte, veţi găsi persoane ignorante în ale Scripturii, care vor susţine că, deoarece Dumnezeu a poruncit aceste lucruri odinioară, trebuie să le aprobe întotdeauna. Nimic nu este mai puţin fondat. Înseamnă să-L limităm pe Dumnezeu la nişte graniţe, şi să închidem ochii la declaraţiile cele mai clare ale Cuvântului Său. În orice parte importantă a Noului Testament, Dumnezeu pune deoparte instituţiile iudaice, în toate elementele lor. Fără îndoială există principii morale care erau adevărate înainte de lege – căile revelate de Dumnezeu de la început, care trebuie să regleze întotdeauna conduita omului în raport cu Dumnezeu; dar aceste lucruri nu au neapărat legătură cu legea. Sub sistemul legii, ele puteau să se găsească mai mult sau mai puţin încorporate în lege şi să ia forma poruncilor; dar rădăcina lor este mult mai profundă decât legea dată lui Moise. Ideile despre care vorbesc sunt bazate pe noţiunea falsă că, dacă vorbiţi de eliberarea creştinului de lege, unii cred că sunteţi pe cale de a distruge orice moralitate şi de a răsturna măsura divină a răului şi binelui. Dar nu se cuvine să judecăm ceea ce este cel mai mult spre gloria lui Dumnezeu. Smerenia se găseşte în ascultare, şi se dovedeşte prin ea; şi ascultarea depinde de supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Acelaşi act, după circumstanţe, poate fi o datorie sau o crimă: singurul test infailibil pentru credincios este Cuvântul lui Dumnezeu. Era un păcat pentru iudei să nu-i nimicească pe toţi canaaniţii: Dumnezeu le poruncise să o facă – El este singurul competent pentru a judeca, şi singurul care are dreptul de a porunci prin voia Lui suverană. Dacă un creştin ar face acum acelaşi lucru, ar însemna să se înşele asupra gândului lui Dumnezeu. Lumea trebuie să acţioneze în privinţa ucigaşilor la fel de riguros acum ca întotdeauna: Dumnezeu nu a revocat nicidecum cuvântul rostit asupra caracterului sacru al vieţii umane. Dumnezeu l-a stabilit cu mult înainte de legea lui Moise, şi cu mult înainte să existe o deosebire între evrei şi neamuri, şi el nu este anulat nici prin legea dată lui Israel, nici prin Evanghelia care răspândeşte astăzi harul în lume. Guvernarea între oameni se bazează pe fundamentul său propriu, şi era inclusă în delegarea autorităţii dată lui Moise (Geneza 9:6 ); dar creştinul este în afară şi mai presus de toate acestea. El este chemat la o chemare nouă, şi aceasta avem aici. „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos” (2:13). Sarcina noastră nu este menţinerea ordinii în lume, nici pedepsirea dezordinilor ei; ci un nouă clădire se înalţă şi creşte, pe temelia binecuvântată, sfântă şi divină a sângelui lui Hristos, prin care suntem apropiaţi de Dumnezeu. Nu este vorba de ceea ce vom fi în curând, ci de ceea ce suntem acum. Am fost apropiaţi „prin sângele lui Hristos” (2:13).
Hristos, pacea noastră
Nimic nu ar putea fi mai clar şi pozitiv, „Pentru că El este pacea noastră” (2:14) – expresie atât de minunată! Pacea noastră nu este numai ceva de care ne bucurăm înăuntrul nostru, ci este Hristos în afara noastră. Dacă sufletele s-ar baza numai pe aceasta, ar exista nelinişte cu privire la plinătatea păcii? Este întru totul vina mea dacă nu mă bazez pe acest lucru şi dacă nu mă bucur de el. Ori admiţându-se aceasta, trebuie să mă îndoiesc că Hristos este pacea mea? Îl dezonorez dacă o fac. Dacă aş avea o persoană care ar garanta pentru mine, şi a cărei bogăţie are fi inepuizabilă, de ce m-aş îndoi de situaţia şi de creditul meu? Ele nu depind nici de bogăţia mea, nici de sărăcia mea: totul depinde de resursele celui care s-a făcut responsabil pentru mine. Aşa este cu Hristos. El este pacea noastră şi este cu totul imposibil ca Lui să-i lipsească. Când inima are încredere în această privinţă, care este efectul? Putem atunci să găsim odihna şi bucuria. Cum să ne bucurăm de o binecuvântare înainte să credem în ea? Trebuie să începem să credem înainte de a ne bucura de binecuvântări sau privilegii. În harul Său, Domnul dă foarte curând poporului Său emoţiile bucuriei, dar bucuria poate fi fluctuantă. Pacea este, ar trebui să fie ceva permanent: creştinul are întotdeauna dreptul la ea, pentru motivul că Hristos este pacea noastră. El nu este numit bucuria noastră, şi Dumnezeu nu este numit Dumnezeul bucuriei, ci al păcii, pentru că a împlinit-o El Însuşi: şi ea se bazează în întregime pe Hristos. „Pentru că El este pacea noastră, care din cei doi a făcut unul” (2:14).
Cum este Hristos dreptatea noastră
Există o noţiune foarte răspândită, dar necunoscută în Biblie, conform căreia Hristos a împlinit dreptatea noastră când era aici jos. Ori nu pun la îndoială că viaţa lui Hristos era necesară pentru a răspunde la ceea ce cerea Dumnezeu Însuşi şi legea Lui sfântă, la fel ca şi pentru a-L arăta pe El Însuşi şi dragostea Sa; dar dreptatea care am devenit noi în Hristos este cu totul alt gând – nu legea împlinită de El, ci dreptatea justificatoare a lui Dumnezeu, bazată pe moartea lui Hristos, arătată în învierea Sa şi încununată prin gloria Sa în cer. Aceasta este nu numai Hristos împlinind datoria noastră pentru noi, ci Dumnezeu iertând greşelile mele, judecând păcatul meu, şi găsind chiar o asemenea satisfacţie în sângele lui Hristos, încât acum nu ar putea face mai mult pentru noi; aceasta devine, dacă pot să mă exprim astfel, o datorie pozitivă faţă de Hristos, din cauza a ceea ce a suferit Hristos. Nu înţelegem că legea este puterea păcatului (1. Corinteni 15:56 ), şi nu a dreptăţii. Dacă Hristos nu ar fi făcut decât să păzească legea, nici sufletul dumneavoastră, nici al meu nu ar fi putut fi mântuite, încă şi mai puţin binecuvântate, aşa cum suntem. Oricine ar fi fost cel care ar fi păzit legea, nu ar fi fost decât dreptatea legii, şi au a dreptăţii lui Dumnezeu, care nu are nicio legătură cu ascultarea adusă legii. Nu se vorbeşte niciodată astfel în Cuvânt despre Dumnezeu. Pentru că Hristos a ascultat până la moarte, Dumnezeu a introdus un nou fel de dreptate, - nu a noastră, ci a Sa, a Lui, în favoarea noastră. Hristos a devenit blestem pentru noi pe lemn (Galateni 3:13 ); Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, ca să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El (2. Corinteni 5:21 ). Dacă doctrina curentă asupra acestui subiect ar fi adevărată, am putea să ne aşteptăm să fi fost spus: „El a ascultat legea pentru noi, pentru ca dreptatea legală să ne fie atribuită sau transferată”. Ori adevărul este în contrast în toate privinţele cu asemenea idei. Cu siguranţă ascultarea Lui Hristos de lege nu este acelaşi lucru cu faptul că Dumnezeu L-a făcut păcat pe Hristos. La fel este cu pasajul care se foloseşte atât de des. „Prin ascultarea Unuia singuri, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Romani 5:19 ). Cum este legată aici ascultarea de lege? Apostolul, este adevărat, introduce legea în versetul următor, dar ca un lucru nou şi adiţional, introdus în treacăt.
Mai mult, Adam nu cunoştea sensul expresiei „legea” , deşi fără îndoială a fost sub o lege pe care a călcat-o. Ce ar fi putut însemna cuvintele „să nu pofteşti” pentru Adam când era inocent? Experienţa lui nu cuprindea niciun sentiment de acest gen. Vedem deci că numai după căderea omului a fost dată legea, la timpul potrivit, pentru a condamna manifestarea păcatului. Ori Hristos a murit pentru păcat şi sub păcat – păcatul nostru. Care este consecinţa? Acum toţi credincioşii, iudei sau neamuri, în Hristos Isus, sunt introduşi într-o poziţie cu totul nouă. Cel dintre neamuri este retras din poziţia lui de îndepărtare de Dumnezeu; iudeul este retras din apropierea unde îl punea dispensaţia iudaică; şi unii şi ceilalţi se bucură de o binecuvântare comună în prezenţa lui Dumnezeu, pe care nu o avuseseră înainte. Vechea separare dispare şi face loc, prin har, unirii în Hristos Isus. Când a început aceasta? Întrebare importantă, pentru că este cu adevărat răspunsul la întrebarea: - Ce este Biserica, după Scripturi? Întrebaţi mulţi copii ai lui Dumnezeu. Nu vor spune ei: Ansamblul tuturor credincioşilor? Dar aceasta este trupul lui Hristos arătat aici? Existau sfinţi de la început, toţi cei care erau născuţi din Dumnezeu; dar au fost ei constituiţi într-o adunare unită pe pământ? A existat vreodată în Vechiul Testament ceva care să corespundă unui „singur trup”? Până în ziua de Rusalii, nu se auzise niciodată vorbindu-se despre aceasta decât ca despre un lucru promis. Trebuia să se aştepte crucea lui Hristos. În ea a desfiinţat Dumnezeu vrăjmăşia. Înainte Dumnezeu poruncise iudeilor să rămână separaţi de neamuri, şi Domnul nostru a menţinut cu tărie această separare când era pe pământ. Le-a poruncit ucenicilor Săi să nu intre în nicio cetate a neamurilor (Matei 10:5 ). I-a spus femeii siro-feniciene că nu era trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15:24 ). Ea se plasase pe terenul promisiunilor, şi El îi arătase că nu avea nici parte, nici porţie în promisiuni. Ar fi făcut-o să aştepte Domnul nostru, dacă I S-ar fi adresat ca Fiului lui Dumnezeu? Ea făcea apel la El ca Fiu al lui David; ori în această calitate, relaţia Lui era cu Israel. Trebuia ca ea să înveţe eroarea de a se plasa pe terenul promisiunilor la care nu avea drept. Acesta este deseori motivul pentru care oamenii nu se bucură de pace. Pledează în favoarea promisiunilor lui Dumnezeu; dar la ce servesc ele dacă nu sunt pentru mine? Nu este de mirare că răspunsul întârzie! Acesta este de asemenea motivul pentru care există în general atât de puţină pace durabilă. Ce bine era pentru biata femeie, ce bine este pentru noi, să cunoaştem şi să mărturisim ceea ce suntem cu adevărat. Ea recunoştea că nu era nici copil, nici oaie. „Şi căţeii mănâncă” (Matei 15:27 ). Ea vede bine de ce nu putea obţine ce dorea pe fundamentul eronat al privilegiilor pe care nu le avea. Este făcută să se recunoască lipsită de orice promisiune; atunci nu există limită pentru binecuvântarea în harul lui Hristos. „O, femeie, mare este credinţa ta; fie-ţi după cum doreşti” (Matei 15:28 ).
Cele două cazuri în care Domnul a admirat credinţa celor care veneau la El sunt dintre neamuri – centurionul şi siro-feniciana. Domnul nostru nu-Şi poate dezminţi dragostea, şi ei o ştiau. De aceea insistă asupra a ceea ce cer. Aceasta în mijlocul unei profunde ignoranţe, dar în fond, privirea era neprefăcută, şi obiectul asupra căruia se odihnea privirea era Cel care putea binecuvânta dincolo de tot ce se putea imagina. În consecinţă binecuvântarea nu putea fi pierdută, şi chiar dacă întârzia, era infinită.
Capitolul 2:15-16 – După ce a desfiinţat în carnea Sa vrăjmăşia, legea poruncilor – un singur om nou
Astfel, în această epistolă avem neamurile în starea cea mai deplorabilă de îndepărtare de Dumnezeu şi de separare de tot ceea ce Dumnezeu alesese pe pământ. Dar crucea lui Hristos a desfiinţat toate deosebirile de acest gen. Ea a dovedit că iudeii atât de favorizaţi erau şi mai nelegiuiţi decât bieţii păgâni, atât cât era posibil. Îl respinseseră şi Îl răstigniseră pe propriul lor Mesia; şi cei dintre ei care insistau cel mai mult pentru moartea Lui, erau preoţii: aşa este întotdeauna. Ceea ce este cel mai mult în inimă, este religia acestei lumi; dacă era deja în acea epocă, astăzi este şi mai rău. Ce este mai rău sub soare decât contrafacerea creştinismului? Ea poate folosi un limbaj frumos, şi poate fi amestecată în bună măsură cu adevărul; dar conştiinţa nu este curăţită, nici sentimentele divine; cu atât mai îngrozitor va fi sfârşitul său. Trebuie să avem grijă ce aprobăm în timpul prezent, pentru că timpul este scurt. Domnul a clarificat ce este Biserica Sa. Voia omului a adus din mormântul lui Hristos legea poruncilor, şi caută să o pună din nou în vigoare. Aceasta se găseşte peste tot în creştinătate. Totuşi, înaintea unui capitol ca al nostru, unde găsim că toate instituţiile speciale ale lui Dumnezeu în legătură cu poporul Lui pământesc, inclusiv blestemele şi tot restul, sunt puse deoparte prin autoritatea lui Dumnezeu, chiar şi pentru iudeii credincioşi, este inimaginabil, dacă nu realizăm puterea lui Satan, în ce măsură pot creştinii să le ridice din nou şi să le recupereze. Este o negare practică a sângelui şi crucii lui Hristos. Ce dovadă solemnă a stării de ruină a Bisericii lui Dumnezeu! Adevărul este cu toate acestea clar: „După ce a desfiinţat în carnea Sa vrăjmăşia, legea poruncilor cuprinsă în rânduieli, pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace; şi ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, după ce, prin ea, a omorât vrăjmăşia” (Efeseni 2:15-16 ). Acestei figuri a unui singur om nou, îi corespund creştinii. O asemenea stare de lucruri nu a fost niciodată cunoscută în tot timpul Vechiului Testament, şi chiar în timpul vieţii Domnului nostru pe pământ. Numai după înălţare iudeii şi neamurile au fort uniţi pe pământ, şi L-au adorat pe Dumnezeu pe picior de egalitate. Aceasta este Biserica. Nu numai că toţi sunt credincioşi, ci sunt mădulare ale lui Hristos şi mădulare unii altora pe pământ (1. Corinteni 12:27 ; Romani 12:5 ). Fără îndoială, când ne vom duce în cer, tot va mai fi Biserica; dar ea începe aici jos, cu Hristos răstignit şi suit la cer. Odată ce Şi-a luat astfel locul, începe lucrarea de formare a trupului în unire cu Capul. Toate deosebirile au dispărut în sfera Bisericii. Natura Bisericii reiese în evidenţă din cuvintele următoare: „Ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, după ce, prin ea, a omorât vrăjmăşia” (Efeseni 2:16 ). – ori această vrăjmăşie era inerentă poruncilor legii, care îi separa riguros şi total unul de celălalt.
Capitolul 2:17 – Hristos, sursa Evangheliei, şi nu a legii
Dar Hristos „venind, a vestit Evanghelia: pace vouă celor de departe şi pace celor de aproape” (2:17). Totul Îi este atribuit lui Hristos, pentru că totul se bazează pe cruce; şi Hristos este Cel care, prin Duhul Sfânt, vesteşte această pace cerească neamurilor altădată atât de îndepărtate, ca şi Israelului până atunci atât de favorizat. Când acest adevăr este necunoscut, poate fi mai mult sau mai puţin predicat Hristos, şi să se vorbească îndelung prin generalităţi despre promisiunile lui Dumnezeu; dar un iudeu ar face-o la fel de bine; şi tocmai lor li se va da în curând să cânte cântarea că „mare este bunătatea Lui faţă de noi şi adevărul Domnului rămâne pentru totdeauna” (Psalmul 117:2 ) – aceasta este marea temă a Psalmilor în legătură cu mileniul. Poziţia practic iudaică pe care o iau cea mai mare parte a creştinilor, îi face să se servească de Psalmii lui David ca de substanţa principală a comuniunii creştine, şi ca expresie a propriei lor stări înaintea lui Dumnezeu. Toată Scriptura a fost bineînţeles dată de Dumnezeu pentru profitul şi binecuvântarea creştinului. Dar trebuie să ofer un taur şi un ţap pe motiv că aşa era porunca altădată? Imitarea Leviticului este un lucru, a-l înţelege este un alt lucru, foarte diferit. „Prin credinţă... noi întărim legea” (Romani 3:31 ), dar nu suntem sub lege. Astfel, vorbind despre umblarea mea ca şi creştin, apostolul Pavel spune că păcatul nu va stăpâni peste mine, pentru că nu sunt sub lege, ci sub har (Romani 6:14 ). Ce trist să vedem ansamblul evanghelicilor predicând contrariul cu zel! Ei pot predica o anumită măsură de adevăr despre alte subiecte, dar nu pot predica Evanghelia, şi neagă Biserica lui Dumnezeu. Creştinul nu este în nimic sub lege pentru că este sub Hristos mort şi înviat. Hristos a fost altădată sub lege, dar atunci nu aveam niciun contact cu El. El a ieşit din această poziţie pe cruce, şi acolo are punctul de plecare asocierea mea cu Hristos. Sunt unit cu Hristos în cer, nu pe pământ. Hristos din cer are treabă cu legea? De aceea se spune că suntem sub har şi nu sub lege. Mai mult, această doctrină este cu totul practică. Nivelul umblării este incredibil de coborât când ne înşelăm asupra acestui subiect. După ce un suflet a crezut, Satan încearcă să readucă legea, dacă nu reuşeşte să pervertească legea pentru a-l împiedica să creadă.
Capitolul 2:18 – Uniţi prin Duhul – intrare la Tatăl prin Duhul
Aici este deci pacea care este vestită „vouă celor de departe şi... celor de aproape. Pentru că, prin El, avem şi unii şi alţii intrare la Tatăl, într-un singur Duh” (Efeseni 2:17-18 ). În locul legii care stabilea o distincţie între iudeu şi păgân, Duhul Sfânt îi uneşte pe un teren comun, şi îi pune într-o relaţie comună ca fii având de-a face cu Tatăl. Acolo este poziţia noastră. Când Dumnezeu acţiona ca guvernator, a ales o naţiune; a făcut din ei proprii Lui slujitori. Acum că are o familie, toată această ordine de lucruri precedentă dispare. El îi are pe copiii Săi, şi vrea să îi aibă lângă El. La crucea lui Hristos iau sfârşit toate formele iudaice privitoare la locurile sfinte, la zilele consacrate, la preoţie şi jertfe. Dumnezeu a încercat până la sfârşit, şi a părăsit orice transformare a oamenilor printr-o religie vizibilă, sau prin vederea sau sunetele care lovesc simţurile. Duhul Sfânt trimis din cer îi conduce pe copiii lui Dumnezeu pentru a-i apropia de Tatăl. Cum poate un creştin recunoaşte că acolo este ceea ce Dumnezeu i-a dat pentru a-l călăuzi, şi cu toate acestea să ia parte, chiar şi numai cu prezenţa sa, la ceea ce este în mod pozitiv iudaic? Ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru iudei, şi ceea ce porunceşte creştinului, sunt lucruri foarte diferite. Nu suntem iudei, ci creştini. Lucrul asupra căruia insistă faţă de creştini, este mult mai tranşant cu privire la natură, şi Îl onorează mai mult pe Hristos, decât tot ce a putut El face sau da lui Israel. Ne-a adus la El ca familia Sa, şi prin Hristos avem „intrare la Tatăl, într-un singur Duh” (Efeseni 2:18 ) – noi, înseamnă iudeii şi neamurile. Până la ce punct înţelegem aceasta în practică? Vom accepta necredinţa care se întoarce la elementele slabe şi sărace ale lumii (Galateni 4:9 )? Sau vom rămâne legaţi numai de Hristos, aducându-I închinarea lui Dumnezeu în Duhul? Vom putea avea de suferit, dacă vom rămâne credincioşi harului şi adevărului; dar preafericiţi suntem, dacă este astfel.
Capitolul 2:19-22 – Casa lui Dumnezeu
Mai adaugă: „Aşadar nu mai sunteţi [voi, neamurile] străini şi locuitori temporari, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu” (2:19). Fuseseră retraşi din această stare de îndepărtare, şi aparţineau de acum înainte casei lui Dumnezeu, „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor” (2:20) – nu pe temelia legii. Care profeţi? Numai cei ai Noului Testament. Dumnezeu nu S-a folosit de o temelie veche, ci a pus una nouă; şi a început această temelie nouă în Hristos mort şi înviat. Este temelia nu a profeţilor şi apostolilor, ci „apostolilor şi profeţilor”. Fraza, în greacă, înseamnă că cele două clase, apostolii şi profeţii, au fost uniţi în această lucrare comună. Erau folosiţi împreună pentru a pune această bază comună. Se vorbeşte în capitolul 3:5 de taina lui Hristos, „care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh”. Aceste cuvinte îndepărtează orice controversă, pentru că ele dovedesc că nu este vorba de timpul prezent. La fel în capitolul 4:11: „Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi”. Unii scriitori ai Noului Testament nu erau apostoli, şi erau totuşi la fel de inspiraţi. Se spune deci despre noi suntem zidiţi pe „temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra de unghi fiind Isus Hristos Însuşi” (2:20). Nu este numai profeţia sau temelia, ci „Isus Hristos Însuşi” – Persoana Sa. Este ceea ce apostolul Petru învăţase de pe buzele Domnului nostru: „pe această stâncă voi zidi adunarea Mea” (Matei 16:18 ). Adică pe mărturisirea lui Hristos ca Fiul Dumnezeului Celui Viu. La fel, aici îl aveţi pe Isus Hristos ca piatra de unghi. Ori aici nu Hristos zideşte, ca în Matei; ci aceşti apostoli şi profeţi sunt folosiţi (în mod subordonat desigur), pentru că au fost uneltele pentru descoperirea Bisericii. Astfel Scriptura limitează Biserica la ceea ce a urmat morţii şi învierii lui Hristos, şi o face să depindă de Duhul Sfânt trimis din cer pentru a-i forma într-un singur trup de pământ. „În care toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul” (2:22). Dumnezeu avea altădată o locuinţă pe pământ, templul; El locuia acolo, nu prin Duhul, ci în mod vizibil. Acum Dumnezeu locuieşte pe pământ într-un loc şi mai binecuvântat, şi anume prin Duhul. Duhul Sfânt îi face pe sfinţi locuinţă divină, şi îi uneşte ca un singur trup. El locuieşte în Biserică, făcând din ea templul lui Dumnezeu. Nu avem aici locuinţa Lui în indivizi. Acest ultim adevăr este absolut adevărat şi important; dar pe lângă aceasta, El locuieşte în Biserică: El face din Biserică locuinţa lui Dumnezeu. Ce adevăr! Este clar că ceea ce cere Dumnezeu, este să umblăm cu credincioşie în adevăr, şi după Hristos.