1. Tesaloniceni 5:1,2 - Ziua Domnului
Harurile aduse copiilor lui Dumnezeu de venirea Domnului Isus se rezumă, la sfârşitul capitolului 4, în şase cuvinte care cuprind ansamblul binecuvântărilor noastre eterne: "Vom fi întotdeauna împreună cu Domnul" (4:17). Aceste cuvinte sunt mijlocul eficace de a mângâia, de a încuraja sufletele noastre în mijlocul greutăţilor clipei prezente.
Găsim, în capitolul 5, contrastul între ziua Domnului şi venirea Sa pentru a-i lua pe sfinţi, subiectul parantezei din capitolul 4. Acest ultim capitol ne făcuse cunoscut, cum am văzut, că Dumnezeu îi va aduce cu Hristos pe sfinţii care dorm (v.14) şi arătase, într-o paranteză, că vor fi mai înainte luaţi cu sfinţii vii la întoarcerea Domnului. Capitolul 5 ne face cunoscut că a doua fază a venirii Lui nu va consta numai în arătarea Sa, în ochii tuturor, cu sfinţii, ci va fi ziua Domnului pentru lume. A doua fază, arătarea Domnului cu ai Săi şi judecata naţiunilor este, în rest, în mod special subiectul celei de a doua epistole. Deşi aceste două faze, venirea şi arătarea, sunt despărţite de o anumită perioadă de timp, sunt menţionate ca făcând parte din acelaşi eveniment; de aceea speranţa creştinului nu se limitează la venirea Domnului pentru a-i lua pe ai Săi; ea cuprinde şi arătarea Sa pentru a plăti lumii pentru purtarea ei faţă de sfinţii pe care nu i-a apreciat cum trebuie şi i-a persecutat, şi pentru a răsplăti cu cununi credincioşia preaiubiţilor Săi.
Capitolul 5 ne anunţă deci soarta lumii în ziua Domnului, în contrast cu soarta noastră în acea zi: "Iar despre timpuri şi vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vi se scrie, pentru că voi înşivă ştiţi prea bine că ziua Domnului aşa vine, ca un hoţ în noapte" (v.1,2). Găsiţi în capitolul 1 din Fapte explicaţia termenului: "timpuri şi vremuri". Ucenicii adunaţi acolo Îl întreabă pe Isus înviat: "Doamne, în acest timp restabileşti Împărăţia pentru Israel?" (v.6). Credeau că momentul apariţiei Lui venise şi că avea să restabilească Împărăţia pentru poporul Său. Isus le răspunde: "Voi nu trebuie să cunoaşteţi timpurile sau vremurile pe care Tatăl le-a aşezat sub propria Sa autoritate" (v.7). Aveau un alt lucru de aşteptat: coborârea Duhului Sfânt pentru a forma Adunarea în unitate. Timpurile şi vremurile sunt perioada în care judecăţile Domnului se vor exercita asupra lumii, pentru a-Şi întemeia Împărăţia glorioasă pe pământ.
Cu privire la timpuri şi vremuri, tesalonicenii ştiau perfect cum va veni ziua Domnului, numită şi ziua Fiului Omului (Luca 12:39 ) pentru lume, deoarece Cuvântul ne spune că vine "ca un hoţ în noapte" şi atât de neaşteptat încât oamenii, cufundaţi într-un somn adânc, nu vor putea scăpa de soarta lor ( 24:43 ; 2. Petru 3:10 ; 3 .3).
"Când spun: "Pace şi siguranţă!", atunci deodată vine pieirea peste ei, ca durerea peste cea însărcinată; şi nicidecum nu vor scăpa" (v.3). "Nu te teme", se spune, "de spaima neaşteptată, nici de pustiierea celor răi, când vine: pentru că Domnul va fi încrederea ta şi-ţi va feri piciorul să fie prins" (Prov 3:25,26 ). Vom fi ca Noe în corabie (Luca 17:26,27 ), dar ei, în clipa în care li se va părea că pământul este în sfârşit în siguranţă, vor fi nimiciţi. Tesalonicenii ştiau prea bine că timpurile şi vremurile sunt în legătură cu judecăţile lumii, şi întemeierea unei Împărăţii pământeşti, în timp ce sfinţii îşi au partea lor sus, în afara vremurilor şi a timpurilor. De aceea aşteptau neîncetat Steaua de dimineaţă, de care erau direct interesaţi, pentru că era ziua arătării lor cu Hristos. De aceea puteau să iubească arătarea Sa ( 4:8 ), descoperirea Sa ( 1:7 ) şi să lege în gândurile lor "fericita speranţă" de "arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos" (Tit 2:13 ).
Apostolul pleacă de la aceasta pentru a stabili un contrast absolut între cei care sunt din lume şi cei care aparţin Domnului (v.4-11). El apucă acest prilej pentru a adresa un îndemn solemn scumpilor săi tesaloniceni, îndemn care ne priveşte tot atât de mult ca şi pe ei. Caracterul creştin este, în esenţa sa, complet opus celui al lumii: "Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca ziua să vă surprindă ca un hoţ. Pentru că voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului" (v.4). Remarcaţi aceste cuvinte: "Voi toţi sunteţi", adresându-se creştinilor. Există credincioşi, nenorociţi, alţii care se lasă câştigaţi de lucrurile de pe pământ, dar apostolul le spune tuturor: Voi sunteţi fii ai luminii şi ai zilei; aţi fost născuţi de ele; aceasta vă caracterizează; că şiţi sau nu aceasta, că vă bucuraţi sau nu de aceasta, faptul există; niciun credincios nu este exclus din această categorie. Apostolul adaugă: "Noi" (voi şi eu care vă vorbesc) "nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului". Lumea este cufundată, departe de Dumnezeu, în întunericul moral şi aceasta este cauza faptului că nu are nici preveziunea, nici puterea de a scăpa de judecată când va veni. Este asemenea omului care doarme în loc de a-şi păzi casa: hoţul, ziua Domnului, vine, intră într-o clipă, jefuieşte şi distruge totul. Cei care sunt ai nopţii şi ai întunericului au două caracteristici inseparabile: dorm şi se îmbată. Somnul oamenilor îi face străini de lucrurile lui Dumnezeu, ocupaţi cum sunt cu visări zadarnice şi incapabili să se bucure de realităţile divine. Se îmbată, cuprinşi de poftele pământeşti. Satan le prezintă o mulţime de lucruri care îi fac să-şi piardă judecata sănătoasă. Nu numai vinul, ci pofta bogăţiilor, plăcerilor, adesea cele mai abjecte, pofta succesului, satisfacerile amorului propriu; acestea îl împiedică pe om să vegheze şi îi ascund pericolul iminent al zilei Domnului. Cum ar putea să o aştepte nişte inimi care se umplu la aceste izvoare ale beţiei? Dimpotrivă, fac totul pentru a-şi ascunde această eventualitate.
Dar să nu uităm, noi care suntem ai zilei, avem şi noi o nevoie urgentă de a fi îndemnaţi. Apostolul nu ne zice: "Să nu dormim şi să nu îmbătăm"; zice: "Să nu dormim, ca ceilalţi". Să avem grijă! "Să fim treji"; numai aceasta aparţine caracterului nostru de "fii ai zilei". "Îmbrăcând platoşa credinţei şi a dragostei şi, drept coif, speranţa mântuirii" (v.8).
Avem deci o luptă de dat, o victorie de obţinut. Pentru a lupta, trebuie să fim treji şi să nu dormim; dar pe de altă parte trebuie să fim înarmaţi. Cum să rezişti fără armură prinţului întunericului? Nu avem aici lupta din Efeseni 6 în care creştinul îmbracă armura completă a lui Dumnezeu, pentru a câştiga victoria asupra puterilor spirituale ale răutăţii în locurile cereşti. Aici lupta este mai simplă, ca să zicem aşa; nu este vorba decât de a ne împotrivi poftelor pe care Satan le prezintă inimilor noastre pentru a ne face să pierdem aşteptarea Domnului şi a ne asemui lumii. De aceea avem nevoie doar de două piese de armură defensivă, platoşa şi coiful. Ele au acelaşi nume ca "virtuţile" din capitolele 1 şi 3. aici apostolul îi îndeamnă pe creştini, nu ca înainte, să se folosească de aceste virtuţi ca să aducă roadă în slujba lor şi umblarea lor, ci pentru a se împotrivi eforturilor duşmanului care caută să ne răpescă speranţa. Pentru a ne învinge şi a ne întorce de la Hristos, Satan poate să atingă fie inima noastră, fie capul nostru. Inima este sediul sentimentelor şi poate fi rănită mortal, de aceea ne trebuie, pentru a ne feri, o platoşă, cea a credinţei şi a dragostei. Credinţa, vederea sufletului, nu recunoaşte decât o singură ţintă, Hristos; dragostea ne leagă de Hristos cu conştiinţa că suntem iubiţi de El. Credinţa ne dă o ţintă; dragostea o face să locuiască în inimile noastre. Toate săgeţile Duşmanului slăbesc şi cad la pământ în faţa unor asemenea realităţi. Cum s-ar face stăpână lumea pe o inimă care îşi găseşte hrana în credinţă şi în dragoste? Da, dragostea este adevărata platoşă care împiedică inimile noastre să se lase pradă amăgirilor lumii.
Dar Duşmanul vizează şi capul nostru, sediul gândurilor noastre, pentru a le deturna de la ţinta lor, care este Persoana lui Hristos. Pentru a ne păzi gândurile de rătăcire, trebuie să purtăm ca şi coif, speranţa mântuirii. Păzindu-ne de "lucrurile care sunt pe pământ", străine de mântuirea la care vom ajunge, ne vom putea împotrivi lui Satan. Mântuirea care este înaintea noastră şi despre care vorbeşte acest pasaj, este la fel de sigură ca cea care este în urma noastră (Efeseni 2:5 ; 2. Timotei 1:9 ; Tit 3:5 ); ne va fi dată la venirea Domnului, ca încununarea speranţei noastre; ea este capătul cursei, este gloria! Pentru a ajunge la glorie, să menţinem în integritatea ei speranţa mântuirii. Nu putem să intrăm acolo decât prin venirea Domnului. Să veghem deci, să fim treji, şi să îmbrăcăm cele două piese ale armurii noastre. Ceea ce dorea apostolul pentru scumpii lui tesaloniceni trebuie să fie dorinţa noastră a tuturor.
În timp ce lumea este rânduită spre mânie, Dumnezeu i-a rânduit pe ai Săi "spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El" (v.9-11). Pentru noi a murit, şi ţinta Lui, murind, este să fim cu El - sfinţi care dorm şi sfinţi care veghează încă în moarte - bucurându-se toţi împreună de viaţa eternă în starea desăvârşită, nu în starea imperfectă a sufletelor despărţite de trup sau a fiinţelor care, prezente în trup, au încă nevoie să vegheze. Bucuriile noastre sunt condensate în numai două cuvinte: "Cu El".
1. Tesaloniceni 5:12-28 - Purtarea în Adunare
După ce i-a încurajat pe tesaloniceni să se îndemne şi să se zidească unul pe celălalt cu privire la speranţa lor, ceea ce de altminteri făcea fiecare în particular, apostolul vorbeşte la sfârşitul acestui capitol despre purtarea lor în Adunare. Dragostea şi pacea trebuie să caracterizeze această purtare (v.13) dar ea are ţinte diferite: este vorba, în primul rând, de sentimentele noastre faţă de fraţii a căror activitate se desfăşoară în Adunare (v.12,13); în al doilea rând de legăturile pe care le avem unii cu ceilalţi (v.14,15); în al treilea rând de purtarea noastră personală (v.16-18); în al patrulea, de atitudinea noastră cu privire la manifestările Duhului în Adunare (v.19-22).
În versetele 12-15, nu se face menţiune despre darurile propriu-zise, ci despre lucrarea asiduă şi despre supravegherea exercitată de unii în Adunare, ca şi despre activitatea spirituală a tuturor. Aceasta ţinea fără îndoială de faptul că aceşti copii în credinţă se găseau exclusiv sub acţiunea directă a slujbei apostolice din mijlocul lor; totuşi aceste recomandări sunt deosebit de importante pentru noi, pentru că suntem într-un timp când, ca urmare a necredincioşiei generale a Bisericii, darurile Duhului au devenit rare şi, în cea mai mare parte, au ieşit din locul pe care trebuiau să-l ocupe. Acest pasaj are cu atât mai multă valoare pentru noi, cu cât asistăm aici la funcţionarea unei adunări model la începutul formării ei, o adunare care creşte în mod normal şi regulat prin relaţiile pe care membrii le au unii cu ceilalţi. Este deci foarte important pentru noi să aflăm că această stare bună se poate dezvolta în afara exercitării darurilor.
Să reluăm în detaliu diferitele puncte conţinute în aceste versete.
Versetele 12,13. Tesalonicenii trebuiau mai întâi să-i recunoască pe cei care se osteneau între ei, şi să nu ignore utilitatea lor pentru adunare, nici importanţa celor care, în Domnul, erau în fruntea turmei. Nu exista la aceştia din urmă nici o pretenţie de autoritate; importanţa lor ca şi conducători era determinată de Domnul. Nu erau puşi în această funcţie; cu toate acestea slujba lor nu trebuia să fie nici neglijată, nici combătută. Domnul le dăduse un loc special care nu era partea tuturor, şi zelul lor şi osteneala lor între sfinţi confirmau slujba lor. A-i ignora era un rău pozitiv. - Un frate, fără un dar special, poate fi un excelent conducător şi această funcţie li se cuvine uneori celor care, deşi "bărbaţi conducători între fraţi" (Fapte 15:22 ), nu sunt daruri ale Duhului în Adunare. A fi în frunte, înseamnă a fi capabil să avertizezi. Cel care conduce turma trebuie să poată pune oile în gardă împotriva pericolelor şi curselor pe care păstorul le cunoaşte şi oile le ignoră. Asemenea oameni trebuie preţuiţi nespus de mult, în dragoste, datorită lucrării lor. Dragostea ştie întotdeauna să aprecieze valoarea altora. Duhul care constă în a vrea să-i reducă la nivelul comun pe cei a căror inteligenţă conduce turma, cu siguranţă nu este nici dragoste, nici recunoaştere. Piedicile pe care gelozia le pune conducătorilor i-ar putea cufunda în descurajare şi, ceea ce ar fi mai grav, dacă nu ar fi întăriţi în credinţă, i-ar putea îndemna să-şi părăsească lucrarea şi conducerea pe care Domnul le-a încredinţat-o. Trebuie, şi aceasta ne revine tuturor, ca inimile fraţilor care se devotează adunării, să simtă căldura dragostei şi respectul de care sunt încurajaţi. Lipsa acestora ar dăuna bunului mers al tuturor. Apostolul adaugă: "Fiţi în pace între voi!" A nu recunoaşte, sau mai degrabă a ignora această ordine morală stabilită de Dumnezeu în Adunare, duce la contestări şi tulbură pacea şi buna înţelegere care trebuie să domnească între fraţi.
Versetele 14, 15. apostolul îi rugase să ţină seama de prima chestiune; îi îndeamnă cu privire la o doua: legăturile pe care le avem unii cu ceilalţi. Bunul mers al adunării depinde nu numai de devotamentul unora, ci de colaborarea şi de adevăratul zel al tuturor pentru Domnul. Ei trebuiau înainte de toate să-i avertizeze pe cei care umblau în neorânduială între ei (conform 2. Tesaloniceni 3:11 ); să-i mângâie pe cei descurajaţi (3:3) din cauza necazurilor; să-i sprijine pe cei slabi, în loc să folosească împotriva lor o severitate care ar putea să oprească umblarea lor deja şovăitoare; în sfârşit să fie răbdători faţă de toţi. Cât de uşor uităm cuvintele: "faţă de toţi". Întâlnim în adunare fraţi având defecte grave, şi al căror caracter face să fie greu să trăieşti cu ei, care se împotrivesc adesea la ceea ce pare că trebuie făcut pentru Domnul şi pentru binele adunării... Ce avem de făcut în acest caz? Să-i suportăm, să fim răbdători. Răbdarea este cu atât mai uşor de arătat cu cât orice creştin spiritual ştie că nu este de o singură parte când este vorba de reporturile sale cu fraţii. "Faţă de toţi!" Aud zicându-se: Răbdarea mea a ajuns la capăt! Răspund: Pentru că nu ai înţeles acest cuvânt! Cât ar trebui să căutăm să aplicăm constant aceste îndemnuri, şi ce roade ar aduce în viaţa Adunării! Aşa putem contribui la prosperitatea ei spirituală. În versetul 15 trebuie să veghem asupra celor care vor să se răzbune în raporturile cu fraţii lor şi cu lumea şi caută să le facă rău, din cauza purtării lor rele. Să le dăm noi înşine exemplu urmărind întotdeauna binele fie între fraţi, fie faţă de toţi oamenii.
Versetele 16-18. Apostolul trece acum la purtarea lor personală. "Bucuraţi-vă întotdeauna". Este şi ceea ce recomandă Epistola către Filipeni. Întotdeauna! Ziceţi dumnevoastră. Am atâtea lucruri care mă apasă, atâtea pierderi şi jelire, atâtea temeri şi îngrijorări... cum m-aş bucura? - Dar ce făcea El, Modelul nostru? În mijlocul durerilor (şi ce dureri au fost ca ale Lui!) le spunea ucenicilor Săi: "V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15:11 ). "Şi nimeni", mai zice El, "nu va lua de la voi bucuria voastră" (16:22). A fost un singur moment în viaţa Lui, în care pentru a ne mântui a trebuit să fie "întristat până la moarte" (Marcu 14:34 ), dar în afara acelui moment, viaţa Sa dureroasă a fost umplută de o bucurie desăvârşită în comuniune cu Tatăl Său şi vroia ca ucenicii Săi să ia parte la ea cu El.
"Rugaţi-vă neîncetat". Viaţa noastră ar trebui să fie o rugăciune continuă, nu că aceasta din urmă ar constitui neapărat o oprire a ocupaţiilor noastre. Pentru a ne ruga, nu este nevoie de multe cuvinte. Uneori este un singur cuvânt: "Vezi, Ascultă, Ajută", sau altul asemenea; alteori noaptea întreagă trece în rugăciune.
"Mulţumiţi pentru toate; pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, faţă de voi". Sunt lucruri, ziceţi dumneavoastră, pentru care nu pot mulţumi; aşa sunt pedepsele, disciplina, mâhnirile, durerile, jelirile care mă copleşesc. Dar apostolul ne dă aici motivul acţiunilor noastre de a mulţumi: "Aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus", faţă de noi. Ori această voie a lui Dumnezeu este bună, plăcută şi desăvârşită. Pot să nu o înţeleg, dar mulţumesc având siguranţa că este voia dragostei desăvârşite arătate în Hristos faţă de mine.
Versetele 19-22 ne vorbesc despre îndatoririle noastre cu privire la manifestările spirituale în Adunare.
"Nu stingeţi Duhul". Este o recomandare foarte importantă, şi adesea contrazisă în practică. Se întâmplă în adunări ca un frate tânăr, după ce s-a împotrivit mult timp chemării Duhului Sfânt, după ce a dat dovadă de multă şovăială, să fie în sfârşit constrâns să mulţumească. O face poate într-un mod slab şi incomplet, lipsindu-i încă încrederea în călăuzirea Duhului Sfânt, preocupat de el însuşi în loc să se gândească la Domnul. Noi care asistăm la această victorie a Duhului, în luptă cu carnea, să nu o stingem. Cei tari trebuie să îngăduie slăbiciunea celor slabi şi astfel vor avea loc progrese la mai mulţi în adunare, care pot să ducă la exercitarea unui dar spiritual adevărat.
"Nu dispreţuiţi profeţiile; dar încercaţi toate". Profeţiile, descoperirile Duhului lui Dumnezeu în Adunare nu trebuiau să fie dispreţuiţi. Profeţia este aici, ca în 14 , acea acţiune a Duhului, prin care, în afara descoperirilor obţinute ale Cuvântului, sufletele sunt puse în legătură cu gândurile lui Dumnezeu. Numai că toate aceste descoperiri trebuie să fie încercate şi verificate, cum au fost odinioară cuvintele lui Pavel la Bereea, prin adevărul Scripturilor, pentru a şti dacă veneau cu adevărat de la Duhul lui Dumnezeu. "Dumnezeul păcii să vă sfinţească deplin; şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să fie păstrate fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos" (v.23). Ultima lui dorinţă este ca la ei, cum spune un altul, "omul în toate părţile fiinţei sale: vasul prin care exprimă ceea ce este, afecţiunile naturale ale sufletului său, ca şi partea cea mai înaltă a naturii sale, adică duhul său prin care este mai presus de animale şi într-o relaţie inteligentă cu Dumnezeu", să fie sfinţit în întregime, astfel încât să răspundă naturii Celui care ne-a fost descoperit ca Dumnezeul păcii. Apostolul nu doreşte pentru tesaloniceni o sfinţire practică parţială, ci o punere deoparte a fiinţei întregi pentru Dumnezeu, astfel încât Isus, la venirea Sa, să ne găsească fără vină. Ce dorinţă mai înaltă pentru sfinţi decât aceasta! Da, sfinţenia noastră practică corespunde speranţei noastre pentru această venire apropiată a preaiubitului nostru Mântuitor, când Îşi va prezenta Soţia Lui sfântă, fără pată şi fără vină!
Dar cum, neputincioşi şi slabi cum suntem, vom realiza vreodată o asemenea despărţire. Ascultaţi răspunsul: "Cel care vă cheamă, care va şi face aceasta" (v.24)