Introducere
Motivul şi împrejurările care au dus la scrierea epistolei
Epistola către Corinteni prezintă subiecte foarte diferite de acelea de care ne-am ocupat în cea adresată romanilor. Găsim în ea detalii morale, precum şi rânduiala din interiorul Adunării, cu privire la care Duhul lui Dumnezeu Îşi desfăşoară aici înţelepciunea într-un mod direct. Nu există nicio menţiune despre bătrâni sau despre alte persoane oficiale cu autoritate în adunare. Prin lucrarea apostolului fusese formată o adunare numeroasă (căci Dumnezeu avea popor mult în acea cetate) în mijlocul unei populaţii foarte corupte, unde bogăţia şi luxul erau combinate cu o dezordine morală care făcuse ca cetatea să fie proverbială. În acelaşi timp, aici, ca şi în alte părţi, învăţătorii falşi (în general iudei) căutau să submineze influenţa apostolului. Spiritul filozofiei îşi exercita şi el influenţa nefastă, deşi Corintul nu reprezenta, precum Atena, centrul lui principal. Moralitatea şi autoritatea apostolului erau puse la îndoială deopotrivă, iar starea de lucruri era critică. Epistola a fost scrisă din Efes, unde veştile despre starea tristă a turmei din Corint ajunseseră la urechile apostolului aproape în momentul când acesta se hotărâse să-i viziteze în drumul său către Macedonia (în loc de a parcurge drumul pe coasta Asiei Mici, aşa cum a făcut de fapt), la întoarcere urmând să le facă o a doua vizită. Aceste veşti l-au împiedicat să facă aceasta şi, în loc de a-i vizita ca să-şi reverse inima în mijlocul lor, le-a scris această epistolă. Cea de-a doua epistolă a fost scrisă în Macedonia, atunci când Tit i-a adus vestea despre efectul fericit al celei dintâi.
Subiectele şi secţiunile epistolei
Subiectele acestei prime epistole pot fi cu uşurinţă împărţite în ordinea în care ele se succed. În primul rând, înainte de a-i mustra pe creştinii din Corint cărora le scrie, apostolul recunoaşte tot harul de care Dumnezeu le făcuse parte şi de care încă avea să le mai facă (1. Corinteni 1:1-9 ). De la versetul 10 la capitolul 4:21, subiectul cu privire la diviziuni, la şcoli de doctrină şi la înţelepciunea omenească este tratat în contrast cu revelaţia şi cu înţelepciunea divină. Capitolul 5 prezintă stricăciunea morală, precum şi disciplina, exercitată fie prin putere, fie prin responsabilitatea adunării. În capitolul 6 este vorba de chestiunile legate de viaţa aceasta, de curţi de judecată; apoi apare din nou subiectul desfrânării, subiect de primă importanţă pentru creştinii din acel oraş. Capitolul 7 tratează căsătoria. Trebuie oamenii să se căsătorească? Apoi vedem obligaţiile celor deja căsătoriţi şi cazul unui soţ convertit sau al unei soţii convertite, ai căror parteneri nu erau convertiţi. Capitolul 8 răspunde la întrebarea dacă ei puteau să mănânce lucruri jertfite idolilor. Capitolul 9 se ocupă de subiectul apostolatului lui Pavel. Capitolul 10 prezintă starea lor în general, pericolul de a fi înşelaţi, fie prin desfrânare, fie prin idolatrie şi prin sărbătorile idolatre, precum şi principiile legate de aceste sărbători, care fac loc subiectului despre Cina Domnului. Capitolul 11 se ocupă de chestiuni legate de purtarea lor în lucrurile religioase, individual sau (versetul 17) în adunare. Apoi, capitolul 12 tratează subiectul despre exercitarea darurilor şi despre adevărata lor valoare, de asemenea despre scopul folosirii lor, scoţând în evidenţă (capitolul 13) valoarea comparativă a dragostei. Capitolul 14 reglementează rânduiala în exercitarea darurilor. Capitolul 15 se ocupă de înviere - pe care unii o negau - şi în special de învierea sfinţilor; iar în capitolul 16, Pavel vorbeşte despre colectele pentru săracii din Iudeea, după care urmează câteva salutări şi principiile de supunere faţă de cei pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru slujbă, chiar acolo unde nu erau bătrâni. Este un lucru de mare valoare să avem aceste îndrumări direct de la Domnul, independent de vreo organizare oficială, aşa încât să fie angajate atât conştiinţa individuală, cât şi cea a adunării ca întreg.
Sunt însă câteva consideraţii suplimentare, cu privire la caracterul şi structura epistolei, peste care nu trebuie să trecem.
Caracterul epistolei ca adresată Bisericii mărturisitoare şi în acelaşi timp recunoscând adunarea locală ca fiind o reprezentare a Adunării ca întreg
Cititorul poate remarca o diferenţă între adresarea introductivă din Epistola către Corinteni şi cea din Epistola către Efeseni. În Corinteni se spune: „Adunării lui Dumnezeu … împreună cu toţi cei care cheamă în vreun loc Numele Domnului nostru Isus Hristos“. Este vorba de Biserica mărturisitoare, membrii ei fiind presupuşi a fi credincioşi - până când s-ar fi dovedit contrariul - adică de toţi cei care-L recunoşteau pe Isus ca Domn - Casa; a se vedea 1. Corinteni 10:1-5 . În Efeseni avem adresarea „fraţi sfinţi şi credincioşi“, precum şi prezentarea privilegiilor Trupului. Acest caracter al Epistolei către Corinteni, care cuprinde Biserica mărturisitoare şi recunoaşte o adunare locală ca reprezentând-o în localitatea respectivă, oferă epistolei o mare importanţă. Mai mult, se va vedea că Adunarea în aspectul ei de casă este avută în vedere şi tratată până la mijlocul capitolului 10 (iar de acolo natura Cinei Domnului introduce subiectul Trupului unic al lui Hristos, tratat şi relativ la darurile Duhului, în capitolul 12); în primele versete ale capitolului 11 se vorbeşte despre poziţia femeii, iar apoi, de la versetul 17, despre ceea ce se potriveşte strângerii laolaltă în adunare; urmează Cina Domnului şi cârmuirea lui Dumnezeu. Versetele 1-16 din capitolul 11 nu au aplicaţie la adunare. Totuşi, peste tot subiectul rămâne rânduiala în adunarea locală; doar că, de la capitolul 1 la capitolul 10:14, este avută în vedere totalitatea credincioşilor mărturisitori, presupuşi totuşi ca fiind sinceri în mărturisirea lor, dar cu posibilitatea de a nu fi aşa. De la versetul 15 al capitolului 10 până la sfârşitul capitolului 12 este avut în vedere Trupul.
Capitolul 1
Autoritatea apostolică a lui Pavel prin chemarea lui Dumnezeu; creştinii chemaţi la sfinţenie
Mă voi întoarce acum, pentru a merge de la început pe firul conţinutului acestei epistole. Pavel era apostol prin voia lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea lui, oricum ar fi stat lucrurile cu alţii. Mai mult, aceeaşi chemare care-i făcuse pe cei din Corint creştini îl făcuse pe el apostol. El se adresează adunării lui Dumnezeu din Corint, adăugând o caracteristică (a cărei aplicaţie devine evidentă atunci când avem în vedere conţinutul epistolei): „sfinţiţi în Hristos Isus“. Apoi, în adresare, este înfăţişată universalitatea aplicaţiei doctrinei şi a instrucţiunilor din epistolă asupra tuturor creştinilor, oriunde s-ar afla ei. Din fericire, oricare ar fi fost durerea pe care o simţea vizavi de starea corintenilor, apostolul putea face referire la harul lui Dumnezeu, recunoscând astfel tot harul pe care El îl revărsase asupra lor. Însă faptul că-i punea în acest fel în relaţie cu Dumnezeu făcea ca toate efectele sfinţeniei Sale să se răsfrângă asupra conştiinţelor lor, dând în acelaşi timp inimii apostolului încurajarea harului desăvârşit al lui Dumnezeu faţă de ei. Iar acest har devenea o pârghie puternică pentru Cuvânt în inimile corintenilor. În prezenţa unui astfel de har, ei trebuia să se ruşineze de păcat. În plus, nu poate exista o mărturie mai remarcabilă ca cea găsită aici despre sprijinirea pe credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Lui. Relaţia pretinde sfinţenie; doar în sfinţenie ne putem bucura de ea. Însă temelia ei este credincioşia lui Dumnezeu. Corintenii umblau rău, aşa cum ştim. Apostolul nu trece cu vederea niciun aspect negativ; însă el declară că Dumnezeu este credincios şi că îi va întări până la sfârşit, ca să fie - nu doar în siguranţă, ci - fără pată în ziua Domnului nostru Isus Hristos, apoi începe să-i mustre. Ce mărturie minunată!
Astfel îi lega Pavel (Duhul Însuşi de fapt) pe corinteni de Dumnezeu; iar ceea ce reprezenta Dumnezeu pentru ei acţiona cu toată forţa asupra inimilor şi conştiinţelor lor. În acelaşi timp, folosirea acestei arme le deschidea inima la tot ceea ce apostolul avea să le spună. Cineva trebuie să fie foarte aproape de Domnul pentru a putea în chip practic să-i privească astfel pe creştinii care umblă nepotrivit. Aceasta nu înseamnă să le fie trecute cu vederea păcatele - apostolul este departe de a face aşa ceva; ci harul conduce conştiinţele să judece păcatul, în temeiul unei relaţii cu Dumnezeu care este prea preţioasă pentru a le permite să continue în el sau să-l îngăduie.
Epistola către Galateni ne oferă un exemplu remarcabil despre încrederea pe care harul o inspiră; comparaţi Galateni 4:20 cu Galateni 5:10 .
Mărturia lui Dumnezeu confirmată prin darurile Sale
Corintenii erau îmbogăţiţi de Dumnezeu cu darurile Sale, iar mărturia Lui era astfel confirmată în mijlocul lor, încât nu duceau lipsă de niciun dar în aşteptarea descoperirii Domnului, care reprezenta împlinirea tuturor lucrurilor. Solemnă zi, pentru care Dumnezeu, care-i chemase, îi întărea în credincioşia Lui, ca ei să fie fără vină atunci, chemaţi aşa cum erau la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos! Scurtă, însă preţioasă expunere a harului şi a credincioşiei lui Dumnezeu, slujind ca bază (dat fiind că starea lor nu permitea apostolului să prezinte lucrurile aşa cum a făcut în cazul efesenilor) pentru toate îndemnurile şi instrucţiunile pe care le adresa corintenilor cu scopul de a-i întări şi de a le îndrepta mersul nesigur!
Înţelepciunea şi puterea omului sunt puse deoparte; predicarea crucii este puterea lui Dumnezeu
Apostolul se ocupă mai întâi de nechibzuinţa corintenilor în încercarea de a-i face pe slujitorii creştini, şi chiar pe Hristos Însuşi, capi de partide. Hristos nu era împărţit. Ei nu fuseseră botezaţi pentru numele lui Pavel. El botezase, într-adevăr, pe câţiva dintre ei, însă misiunea lui era de a predica, nu de a boteza*. Era o misiune potrivit cu Fapte 26:17 şi Fapte 13:2-4 , nu cu Matei 28:19 . Mai mult, revenind la starea corintenilor, toată această înţelepciune omenească nu era decât nebunie, pe care Dumnezeu o dădea de ruşine. Propovăduirea crucii reprezenta puterea lui Dumnezeu; iar El alesese lucrurile slabe, lucrurile de nimic, cele nebune după standardul lumii, pentru a anula înţelepciunea şi puterea acesteia, ca astfel evanghelia să fie în mod evident puterea lui Dumnezeu. Iudeii cereau semne, grecii căutau înţelepciune; însă Dumnezeu făcea să fie propovăduit Hristos răstignit, o pricină de poticnire pentru iudei şi nebunie pentru greci, însă pentru cei chemaţi, puterea lui Dumnezeu (versetele 23,24). Prin lucruri care nu sunt, El le dădea de ruşine pe cele ce sunt, fiindcă slăbiciunea Sa este mai tare decât puterea lumii, iar nebunia Lui este mai înţeleaptă decât înţelepciunea acestui veac. Carnea nu se va lăuda în prezenţa Lui. Dumnezeu are de-a face cu conştiinţa, deşi face acest lucru în har, potrivit cu adevărata poziţie a omului responsabil, şi nu Se supune judecăţii şi raţionamentelor minţii omului, de altfel cu totul incompetente, şi care l-ar pune pe acesta din urmă într-o poziţie nepotrivită, ca şi cum L-ar putea judeca pe Dumnezeu. Însă, în afară de aceasta, creştinul era mai mult chiar decât obiectul instruirii lui Dumnezeu; el era de la Dumnezeu în Hristos Isus; de la Dumnezeu avea viaţa, fiinţa, poziţia lui de creştin. Iar Hristos era pentru el, de la Dumnezeu, înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare - toate în contrast cu pretenţiile minţii omeneşti, cu dreptatea falsă a iudeului sub lege, cu mijloacele şi măsura de sfinţire pe care aceasta din urmă le oferea şi cu slăbiciunea omului, a cărei ultimă urmă Dumnezeu o va îndepărta prin izbăvirea pe care o va împlini prin puterea Lui în Hristos, atunci când Îşi va desăvârşi lucrarea Sa de har. Astfel că noi suntem de la Dumnezeu, iar Hristos este totul pentru noi din partea lui Dumnezeu, aşa încât cel ce se laudă să se laude în Domnul: scurtă, dar puternică mărturie a ceea ce este creştinismul în esenţa lui!
* Această afirmaţie este cu atât mai remarcabilă cu cât el a avut o descoperire specială cu privire la Cina Domnului. Însă acest din urmă ritual are referire la unitatea trupului, care constituia în mod special mărturia apostolului. Cei doisprezece au fost cei trimişi să boteze naţiunile (Matei 28 ).