Acest titlu pe care Isaia îl dă „Copilului născut”, de „Părinte al veşniciilor”, ne sugerează luarea în consideraţie a relaţiei Lui cu starea eternă al cărei Autor este. Aici vom găsi un curs al gândurilor opus celui pe care l-am urmat, dar care se află în cel mai deplin acord unul cu altul. Pentru că, dacă în cele prezentate, Hristos caută gloria Tatălui şi lucrează în favoarea ei - până când va putea să-I dea Împărăţia luată pentru a aduce toate lucrurile în acord cu voia Lui binecuvântată, atunci cu siguranţă că se află în deplin acord cu aceasta faptul că Hristos Însuşi este Centrul tuturor gândurilor, al ţelurilor şi al sfaturilor Tatălui. După cum Tatăl ne-a fost înfăţişat în comuniune cu Fiul, tot aşa Fiul ne este înfăţişat acum în comuniune cu Tatăl. Este bucuria şi privilegiul nostru minunat să fim introduşi în comuniunea „cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos”.
Fiul este ca şi Cuvântul, Descoperitorul lui Dumnezeu şi, fiind Cuvântul făcut trup, este şi Descoperirea. Creaţia, întemeiată prin Cuvânt, proclamă în raze reflectate şi răsfrânte gloria Creatorului ei. Ea este casa lui Dumnezeu pentru care cortul din Israel reprezenta doar o prefigurare şi „peste” care Se află Fiul (Evrei 3:1-6 ). Chiar şi în aceasta, El a slujit de la început; şi în care serviciu înfăptuit, rezultatele nu pledează pentru slujirea Lui? Pentru că, fiind „peste” casă şi Descoperitor, El trebuie să susţină gloria acelei descoperiri în mijlocul slăbiciunii care ţine de creaţie; şi n-ar exista creatură dacă nu s-ar afla în slăbiciune; nici creaturii nu i se potriveşte altceva decât slăbiciunea şi dependenţa.
Mai mult, cu cât este mai înalt structurată, cu cât devine mai complexă şi minunată, cu atât este mai fragilă; cu cât se înalţă spre Dumnezeu, cu atât este mai mare adâncul în care poate cădea; cu cât mai bogat este încărcată corabia, cu atât mai mare este comoara expusă naufragiului.
Slujirea pe care Şi-o asumă Fiul este o slujire a dragostei. Descoperirea este pentru făptură, nu pentru Dumnezeu. Gloria revelată în ea nu este pentru a creşte bogăţia Descoperitorului, ci a celui căruia i se descoperă. Dumnezeu nu scoate un câştig din creaturile Lui, nici ele nu-I sporesc avuţia prin efortul lor. „Dacă păcătuieşti, ce rău îi faci Lui? Şi când păcatele ţi se înmulţesc, ce-I faci Lui? Dacă eşti drept, ce-I dai Lui? Ce primeşte El din mâna ta?” (Iov 35:67 ). Nu, ci numai dragostea îşi poate socoti ca bogăţie luarea unor asemenea poveri. Şi Dumnezeu este dragoste şi gloria Lui constă în revărsarea bunătăţii Lui, iar Hristos este singura expresie completă a acestei bunătăţi. Atunci ce poate fi mai simplu decât că Hristos - nu doar ca Fiu al dragostei Sale, ci mai mult, Fiul devenit Om - este scopul pentru care există întreaga creaţie? Iubirea divină, aşa cum este manifestată, confirmată şi glorificată în El, reprezintă singura cheie posibilă a misterului existentei noastre.
A intervenit păcatul şi de aceea, într-un fel firesc, avem cu totul alte gânduri decât acestea. „Am ştiut că eşti un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat” (Matei 25:24 ) se spune în toate limbile omeneşti, cu notă de convingere sigură. Chiar şi momentul Crucii, cea mai minunată manifestare posibilă de dragoste divină, a fost întunecat şi profanat de asemenea acuzaţii batjocoritoare. Dar răspunsul a fost dat prin buzele înseşi ale Celui ce a suferit, a Cărui înălţare foloseşte şi va folosi pentru atragerea oamenilor la El şi astfel la Dumnezeu. Da, „El a murit pentru noi toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2. Corinteni 5:15 ).
El Şi-a revendicat din nou titlul ereditar de „Fiu peste casa lui Dumnezeu”; şi după ce în final a consacrat-o ca templu al laudei eterne, va rămâne în ea, în calitate de Cap al ei. Pentru că aceasta este „taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile (sau „spre a-L pune pe Hristos cap al tuturor lucrurilor”—n. t.), cele din ceruri şi cele de pe pământ. În El am fost făcuţi şi moştenitori” (Efeseni 1:9-11 ).
Nu trebuie să confundăm aceasta cu împărăţia milenară sau cu orice altceva trecător. „Plinirea vremilor” nu este doar ultimul moment între dispensaţii, ci acela spre care toate arată şi se îndreaptă. A fi cap nu este totuna cu a guverna în felul unui împărat, ci implică o relaţie mai apropiată, mai naturală, aş spune organică. Capul este reprezentantul şi interpretul entităţii căreia îi este cap şi aceasta ar fi cu totul anormală fără el. În felul acesta Hristos este Cap al creaţiei; iar epistola către Efeseni completează doctrina celor două epistole care o preced şi sunt în legătură cu ea referitor la poziţia credinciosului - Romani şi Galateni. Cele trei formează o serie ascendentă cu punctul cel mai înalt atins în epistola către Efeseni în care găsim şi vederea cea mai largă. Pentru că în epistola către Romani şi cea către Galateni funcţia de Cap, proprie lui Hristos, se limitează la om, El fiind astfel al Doilea Adam, destinat pentru o nouă creaţie. În sine, aceasta i-ar exclude pe îngeri; dar ei nu trebuie să fie excluşi, deoarece sunt cuprinşi în mod necesar în titlul Domnului.
În capitolul al treilea găsim, în acord cu aceasta: „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ” (Efeseni 3:14-15 ). Cu alte cuvinte, relaţia lui Dumnezeu cu Hristos ca Om implică şi relaţia pe care o are cu toate creaturile Lui inteligente. Cu siguranţă, nici un moment lucrurile nu pot fi altfel. Locul lui Hristos în relaţia cu oamenii trebuie să servească mai mult decât oamenilor; iar creaţia al cărei Cap este făcut Hristos trebuie să se lege de Dumnezeu printr-o relaţie în totul diferită de cea iniţială, în care poziţia ei era de simplă creaţie. Caracterul omului, remarcat obişnuit ca un microcosmos - natura lui punându-l în legătură cu orice parte a universului lui Dumnezeu - devine un subiect de cel mai înalt şi mai delicat interes, atunci când realizăm că este firea însuşită de Fiul lui Dumnezeu.
După cum vedem, faptul că El este Fiul îşi are semnificaţia lui şi putem observa cum relaţiile originare, divine, strălucesc prin cele dobândite. Minunat acord se află în toate acestea, cu întreaga lor binecuvântare copleşitoare. Vedem clar că „toate lucrurile au fost făcute pentru Hristos şi prin El” (Coloseni 1:16 ); de asemenea, nu numai prin puterea Lui, ci şi în legătura unor asemenea relaţii, „toate se ţin prin El” (Coloseni 1:17 ).
Astfel, Fiul este „moştenitor al tuturor lucrurilor” (Evrei 1:2 ); iar calităţile de fiu şi de moştenitor merg împreună, nu doar între fiii muritori ai omului, care, aflaţi sub puterea morţii în urma păcatului, îşi abandonează posesiunile altora; ci ele merg împreună şi în lucrurile veşnice, unde încă odată ceea ce este divin străluceşte prin ceea ce este creat şi temporal şi căruia-i dă şi interpretarea. Gândurile lui Dumnezeu îl reflectă pe El Însuşi şi izvorăsc din afecţiunea Lui - din profunzimile firii Lui. Numai de-am dori mai multă abilitate în a primi şi urmări ceea ce Cuvântul Lui, cheia tuturor lucrurilor, a deschis atât de minunat pentru noi! În legătură cu aceasta suntem asiguraţi că, „după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi, în orice înţelepciune şi pricepere”, ne-a făcut „cunoscută taina voii Sale” (Efeseni 1:7-8 ).
Da, Dumnezeu S-a gândit cu adevărat la noi ca la cei pe care i-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos şi pe care îi pregăteşte ca să-I fie comoştenitori. Nu vom răspunde noi atenţiei Sale, căutând să creştem mai mult „după gândul lui Hristos”?
Cu câtă delicateţe ne sunt atrase gândurile spre aceste glorii ale Lui! Aici, după ce se desfăşoară taina voii Sale de a-L face pe Hristos Cap al tuturor lucrurilor, imediat ni se aminteşte că „În El am primit şi o moştenire”. Şi din nou, la sfârşitul acestui capitol, „ca şi Cap peste toate L-a dat Bisericii, care este trupul Lui”. În Coloseni găsim în versetele cele mai caracteristice pentru întreaga epistolă (Coloseni 2:9-10 ): „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii”. „Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri”. Lucruri ca acestea, pe care sigur ne-am reţine să le punem alături, Cuvântul lui Dumnezeu le uneşte pentru a ne atrage atenţia că este imposibil să ne bucurăm de posesiunile noastre fără să cercetăm gloriile lui Hristos, atât de legate de acestea.