Până acum ne-am ocupat cu acea parte a lucrării lui Hristos care se referă la problema iertării păcatelor, şi credem sincer că cititorul este în întregime lămurit şi convins cu privire la acest punct important. Va fi cu siguranţă privilegiu său fericit, doar dacă Îl crede pe Dumnezeu pe cuvânt. „Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1. Petru 3:18 ).
Dar, dacă Hristos a suferit pentru păcatele noastre, n-ar trebui noi să cunoaştem deplina binecuvântare de a fi veşnic eliberaţi de povara acestor păcate? Se poate ca, potrivit cu gândul şi inima lui Dumnezeu, acela pentru care Hristos a suferit să rămână într-o continuă robie, legat, înfăşurat cu lanţul păcatelor sale şi să strige săptămână de săptămână, lună de lună, an de an că povara păcatelor sale este insuportabilă?
Dacă asemenea afirmaţii sunt adevărate şi potrivite pentru creştini, atunci ce a făcut Hristos pentru noi? Poate fi adevărat că Hristos ne-a şters păcatele şi cu toate acestea noi să fim încă legaţi şi înfăşuraţi cu lanţul lor? Este adevărat că El a purtat povara grea a păcatelor noastre şi totuşi noi suntem încă zdrobiţi sub greutatea lor insuportabilă?
Unii ar fi dispuşi să ne convingă că nu este posibil să ştii că păcatele îţi sunt iertate – că trebuie să înaintăm până la sfârşitul vieţii noastre într-o stare de totală nesiguranţă asupra acestei chestiuni esenţiale şi de maximă importanţă. Dacă ar fi aşa, ce a devenit preţioasa Evanghelie a harului lui Dumnezeu – vestea bună a mântuirii? Din punctul de vedere al unei asemenea abjecte învăţături, ce înseamnă acele cuvinte strălucitoare ale binecuvântatului apostol Pavel în sinagoga din Antiohia: „Să vă fie cunoscut deci, fraţilor, că prin Acesta (Isus Hristos, mort şi înviat) vi se vesteşte (nu promis ca un lucru viitor ci vestit acum) iertarea păcatelor; şi de toate de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi în legea lui Moise, oricine crede este (nu va fi, sau speră ca va fi) îndreptăţit în El.” Fapte 13:38-39
Dacă ne-am fi bizuit pe Legea lui Moise, pe păzirea poruncilor, pe faptele şi îndatoririle noastre, pe sentimentele noastre, pe preţuirea noastră cu privire la Hristos şi pe iubirea noastră faţă de Dumnezeu, ar trebui într-adevăr să fim în îndoială şi nesiguranţă întunecată, văzând că nu avem nicio temelie solidă pentru a avea siguranţă. Dacă am fi participat la această chestiune măcar cu o clipire din ochi, atunci într-adevăr ar fi fost culmea îngâmfării din partea noastră să ne gândim la siguranţă.
Dar, pe de altă parte, când auzim vocea Dumnezeului Celui Viu, care nu poate să mintă, proclamând urechilor noastre vestea bună că prin singurul Său Fiu preaiubit, care a murit pe cruce, a fost îngropat în mormânt, înviat dintre morţi şi aşezat în glorie – că numai prin El – prin El, fără nimic din partea noastră, prin jertfa Sa adusă o dată şi pentru totdeauna, se vesteşte o deplină şi veşnică iertare de păcate, ca realitate prezentă, pentru a fi gustată de orice suflet care crede simplu în preţiosul Cuvânt al lui Dumnezeu, cum este posibil ca cineva să rămână în îndoială şi nesiguranţă? Este lucrarea lui Hristos încheiată? A spus că este! Ce a făcut? Ne-a şters păcatele! Sunt ele deci şterse, sau sunt încă asupra noastră? Care dintre aceste două lucruri?
Citititorule, spune, care? Unde sunt păcatele tale? Sunt ele şterse ca un nor gros (Isaia 44:22 )? Sau ele încă atârnă ca o greutate mare de vină ce condamnă cu putere cugetul tău? Dacă nu au fost înlăturate de moartea ispăşitoare a lui Hristos, nu vor fi niciodată înlăturate. Dacă nu le-a purtat El pe cruce, va trebui să le porţi tu în flăcările mistuitoare ale iadului pentru totdeauna. Da, fi sigur de asta, nu există o altă cale să te debarasezi de această grea şi importantă problemă. Dacă Hristos nu a rezolvat această chestiune pe cruce, trebuie s-o rezolvi tu în Iad. Trebuie să fie aşa, dacă Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat.
Dar slavă lui Dumnezeu! Propria Sa mărturie ne asigură că Hristos a suferit o dată pentru păcat, El Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. Nu doar ca să ne ducă în cer atunci când murim, ci ca să ne aducă la Dumnezeu acum. Cum ne aduce El la Dumnezeu? Legaţi şi înfăşuraţi cu lanţul păcatelor noastre? Cu nesuportabila povară de vină asupra sufletelor noastre? Nu, cu siguranţă; ne aduce la Dumnezeu fără nicio pata sau acuzaţie. Ne aduce la Dumnezeu în toată puterea adevărului că El Însuşi a fost primit. Este vreo vină asupra Lui? Nu! A fost, binecuvântat să-I fie Numele, când a stat în locul nostru, dar a dispărut – pentru totdeauna – aruncată, în oceanul de nepătruns al iertării divine. A fost încărcat cu păcatele noastre pe cruce, Dumnezeu a pus asupra Lui toate fărădelegile noastre şi L-a judecat pe El pentru ele. Toată problema păcatelor noastre, potrivit cu estimarea lui Dumnezeu, a dispărut definitiv deoarece a fost rezolvată în mod divin între Dumnezeu şi Hristos în mijlocul umbrelor teribile ale Calvarului.
Da, acolo a fost împlinit totul, odata pentru totdeauna. Cum ştim asta? Prin autoritatea singurului Dumnezeu adevărat. Cuvântul Său ne asigură că avem răscumpărarea prin sangele Lui Hristos, iertarea păcatelor, potrivit bogăţiilor harului Său. Ne spune asta pe tonul dulce, bogat şi plin de îndurare, că nu-şi va mai aduce aminte vreodată de fărădelegile şi păcatele noastre. Este aceasta de ajuns? Trebuie încă să continuăm să ne plângem că suntem legaţi şi înfăşuraţi de lanţul păcatelor noastre? Să aruncam astfel insulta asupra lucrării perfecte a lui Hristos? Să întunecăm astfel strălucirea harului divin şi să facem mincinos pe Duhul Sfânt care mărturiseşte în Scriptură adevărul? Departe de noi să fie gândul acesta! Nu trebuie să fie aşa. Mai bine să întâmpinăm cu mulţumire binecuvântata favoare oferită în mod gratuit de dragostea divină, prin preţiosul sânge al lui Hristos. Este bucuria inimii lui Dumnezeu să ne ierte de păcate. Da, Dumnezeu găseşte plăcere în a ierta fărădelegi şi nelegiuiri. Îl satisface şi Îl glorifică să reverse în inima zdrobită şi mâhnită balsamul preţios al dragostei Sale plină de îndurare şi de iertare. El nu Şi-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat, L-a zdrobit pe lemnul blestemat pentru a putea, în dreptate desăvârşită, să lase cele mai bogate torente de har să curgă din marea şi iubitoarea Sa inimă spre sărmanii, vinovaţii şi pierduţii păcătoşi cu cugetul încărcat.
Dar este posibil ca cititorul să simtă încă nevoia să întrebe cum poate avea siguranţa că iertarea păcatelor – acest rod al lucrării de ispăşire a lui Hristos - este şi pentru el. Să asculte cu atenţie acele cuvinte minunate care au ieşit de pe buzele Mântuitorului înviat, care i-au împuternicit pe întâii vestitori ai harului Său: „Şi le-a spus: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristosul şi să învieze dintre morţi a treia zi şi să se predice în Numele Său pocăinţa şi iertarea de păcate la toate naţiunile, începând de la Ierusalim” (Luca 24:46-47 ).
Aici avem marea şi glorioasa însărcinare – baza, autoritatea şi domeniul ei. Hristos a suferit, acesta este temeiul demn de laudă al iertării păcatelor. Fără vărsare de sânge nu este iertare de păcat, dar prin vărsare de sânge, şi doar prin aceasta, este iertare de păcat – o iertare atât de perfectă şi deplină pe cât de eficace este preţiosul sânge al lui Hristos.
Dar unde este autoritatea? „Este scris”. Binecuvântată şi incontestabilă autoritate! Nimic nu o poate clătina. Ştiu, bazat pe autoritatea puternică a Cuvântului lui Dumnezeu, ca toate păcatele mele sunt iertate, şterse pentru totdeauna, înlăturate, aruncate înapoia lui Dumnezeu, astfel încât niciodată, prin nicio posibilitate să nu se poată ridica împotriva mea.
În cele din urmă, cu privire la sfera ei de activitate, aceasta este „toate naţiunile”. Aceasta mă include şi pe mine, fără nicio îndoială. Nu există nicio excepţie, condiţie sau restricţie. Binecuvântata veste este purtată pe aripile dragostei la toate naţiunile – toată lumea – pentru orice creatură de sub cer. Cum aş putea eu să mă exclud din această însărcinare mondială? Mă îndoiesc pentru vreo clipă că razele soarelui lui Dumnezeu sunt şi pentru mine? Sigur că nu. Atunci de ce să pun la îndoială adevărul preţios că iertarea păcatelor este pentru mine? Nu trebuie să mă îndoiesc nici măcar o clipă. Este pentru mine chiar dacă aş fi fost singurul păcătos de sub cerul lui Dumezeu. Universalitatea acestei lucrări exclude orice îndoială în această privinţă.
Şi cu siguranţă, dacă mai era nevoie de încă o încurajare, este găsită în faptul că binecuvântaţii ambasadori trebuiau să înceapă „din Ierusalim” – cel mai vinovat loc de pe faţa pământului. Ei trebuiau să facă prima ofertă de iertare chiar ucigaşilor Fiului lui Dumnezeu. Aceasta face apostolul Petru în minunatele cuvinte pline de har „Dumnezeu, înviindu-L pe Slujitorul Său, vi L-a trimis întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare de la răutăţile voastre“ (Fapte 3:26 ).
Nu este posibil să concepi ceva mai bogat şi mai deplin sau mai minunat decât aceasta. Harul care poate ajunge la ucigaşii Fiului lui Dumnezeu poate ajunge la oricine. Sângele care poate curăţi vina unei asemenea crime poate curăţi pe cel mai josnic păcătos în afara hotarelor iadului.
Cititor neliniştit, poţi tu încă să eziţi cu privire la iertarea păcatelor tale? Hristos a suferit pentru păcate. Dumnezeu vesteşte iertarea de păcate. Îşi dă Cuvântul Său pentru aceasta. „Toţi profeţii mărturisesc despre El că, prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor” (Fapte 10:43 ). Ce ai dori mai mult decât atât? Cum poţi încă să te îndoieşti sau să întârzii? Ce mai aştepţi? Ai lucrarea încheiată a lui Hristos şi Cuvântul fidel al lui Dumnezeu. Cu siguranţă acestea trebuie să-ţi împlinească inima şi să-ţi liniştească mintea. Permite-ne atunci să te implorăm să primeşti deplina şi veşnica iertare a tuturor păcatelor tale. Primeşte în inima ta dulcea veste a dragostei şi îndurării divine şi mergi mai departe pe cale bucurându-te. Ascultă vocea Salvatorului înviat, vorbind de pe tronul măririi din ceruri, asigurându-te că păcatele îţi sunt toate iertate. Lasă aceste cuvinte mângâietoare din gura lui Dumnezeu Însuşi să cadă cu toată puterea lor eliberatoare peste duhul tău tulburat : „nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”. Dacă Dumnezeu aşa îmi vorbeşte, dacă mă asigura astfel că nu-şi va mai aminti de păcatele mele, nu ar trebui să fiu pe deplin şi pentru totdeauna satisfăcut? De să trebuiască să merg mai departe îndoindu-mă şi şovăind când Dumnezeu a vorbit? Ce poate da siguranţă în afară de Cuvântul lui Dumnezeu, care trăieşte şi rămâne pentru totdeauna? Este singura temelie a siguranţei şi nicio putere de pe pământ sau din iad, omenească sau demonică – nu o poate zdruncina. Lucrarea împlinită a lui Hristos şi Cuvântul adevărat, credincios al lui Dumnezeu reprezintă baza şi autoritatea iertării depline a păcatelor.
Dar, binecuvântat pentru totdeauna să fie Dumnezeul oricărui har, prin moartea ispăşitoare a lui Hristos nu ne este vestită doar iertarea de păcate. Aceasta, în sine, este o favoare şi o binecuvântare măreaţa, şi am văzut, ne bucurăm de ea potrivit mărinimiei inimii lui Dunezeu şi valorii şi eficacităţii morţii lui Hristos, aşa cum o preţuieşte Dumnezeu. Dar pe lângă perfecta şi deplina iertare de păcat avem de asemenea:
O deplină eliberare de sub puterea păcatului
Aceasta este lucru important pentru orice adevărat iubitor al sfinţeniei. Potrivit glorioasei dispensaţii a harului, aceeaşi lucrare care asigură deplina iertare de păcat a frânt pentru totdeauna puterea păcatului. Nu doar că păcatele din viaţa de zi cu zi sunt şterse, dar păcatul ca natură este condamnat. Credinciosul are privilegiul să se privească fiind mort faţă de păcat şi poate cânta cu o inimă veselă:
„Pentru mine, Domane Isuse ai murit
şi eu am murit cu Tine;
Ai înviat, legăturile-mi sunt desfăcute
Şi acum trăieşti în mine
Faţa plină de har strălucitor a Tatălui
Străluceşte acum peste mine.”
„Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ). Acesta este creştinismul. Vechiul „eu” răstignit şi Hristos trăind în mine. Creştinul este o creaţie nouă. Cele vechi s-au dus. Moartea lui Hristos a încheiat pentru totdeauna istoria vechiului „eu” şi deci, deşi păcatul locuieşte în cel credincios, puterea lui este frântă şi distrusă pentru totdeauna. Nu doar vina îi este anulată ci şi teribila lui stăpânire i-a fost înfrântă.
Aceasta este doctrina glorioasă din Romani 6 - 8 . Cititorul preocupat al acestei minunate epistole o să observe că de la Romani 3:21 la Romani 5:11 se vorbeşte despre lucrarea lui Hristos ca rezolvare a problemei păcatelor şi de la Romani 5:12 până la sfârşitul capitolului 8 avem prezentat un alt aspect al lucrării şi anume ca rezolvare a problemei „păcatului” – omul nostru cel vechi, trupul păcatului, păcatul în carne. Nu există scris în Scriptura că Dumnezeu a iertat păcatul (păcatul ca natură). Dumnezeu a condamnat păcatul, nu l-a iertat – o importantă şi mare diferenţă. Dumnezeu şi-a exprimat întreaga repulsie faţă de păcat în crucea lui Hristos. Şi-a exprimat şi exercitat judecata Sa asupra ei şi acum cel credincios se poate vedea unit şi identificat cu Acela care a murit pe cruce şi a înviat dintre morţi. A trecut de pe terenul stăpânirii păcatului în acea nouă şi binecuvântată sferă unde harul domneşte prin neprihănire. „Dar mulţumiri fie lui Dumnezeu” spune apostolul „că eraţi (odinioară, dar acum nu trebuie să mai fiţi) robi ai păcatului, dar aţi ascultat din inimă de modelul învăţăturii în care aţi fost instruiţi. Şi, fiind eliberaţi de păcat (nu doar având păcatele iertate), aţi devenit robi ai dreptăţii. Vorbesc omeneşte, din cauza slăbiciunii cărnii voastre. Pentru că, după cum aţi dat mădularele voastre în robie necurăţiei şi nelegiuirii, spre nelegiuire, tot aşa, acum daţi mădularele voastre în robie dreptăţii, spre sfinţire. Pentru că, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce rod aveaţi atunci în acele lucruri de care acum vă este ruşine? pentru că sfârşitul acelora este moarte. Dar acum, eliberaţi de păcat şi devenind robi ai lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţire, şi sfârşitul: viaţa eternă” (Romani 6:17-22 ).
Aici se găseşte secretul preţios al trăirii sfinte. Suntem morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu. Domnia păcatului s-a încheiat. Ce are păcatul a face cu un om mort? Nimic. Ei bine atunci, credinciosul a murit împreună cu Hristos, a fost îngropat împreună cu Hristos, a înviat împreună cu Hristos, ca să umble în înnoirea vieţii. El trăieşte sub domnia scumpă a harului şi aduce roadă în sfinţenie. Un om care îşi găseşte scuza în belşugul harului divin pentru a trăi în păcat neaga chiar temelia creştinismului. „Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în el?” (Romani 6:2 ). Imposibil. Ar fi o negare a întregii poziţii creştine. A ne imagina că cel credincios este unul care trebuie să continue zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an păcătuind şi pocăindu-se, păcătuind şi pocăindu-se, înseamnă a înjosi creştinismul şi a falsifica întreaga poziţie creştină. Să spui că cel credincios trebuie să continue să păcătuiasca pentru că are firea veche în el înseamnă a ignora moartea lui Hristos într-unul din marile sale aspecte şi să socoteşti ca fiind o minciună toată învăţătura apostolului din Romani 6 - 8 .
Mulţumim lui Dumnezeu că nu este nicio obligaţie pentru creştin să înfăptuiască păcat. „Copilaşilor vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi”. Nu trebuie să ne îndreptăţim pentru nici măcar un singur gând păcătos. Este privilegiul nostru să umblăm în lumină, după cum Dumnezeu este în lumină; şi în mod sigur când umblăm în lumină, nu înfăptuim păcat. Vai! Când ieşim din lumină facem păcat, dar normala, adevărata şi divina chemare a creştinului este să umble în lumina şi să nu facă păcat. Un gând păcătos este străin de adevăratul duh al creştinătăţii. Avem păcat în noi, şi îl vom avea atât timp cât suntem în trup, dar dacă umblăm în Duhul, păcatul din natura noastră nu se va arăta în viaţa noastră. A spune că nu trebuie să mai păcatuim înseamnă să afirmi un privilegiu creştin; a spune că nu putem să păcatuim este o înşelare şi o amăgire.