Din cele pe care le-am avut deja înaintea noastră, am învăţat că marele rezultat al lucrării lui Hristos în trecut este de a ne oferi o poziţie desăvârşită înaintea lui Dumnezeu. „I-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi”. El ne-a introdus în prezenţa divina, în toată plinătatea acceptării Sale, în deplina onoare şi virtute a Numelui Său, a Persoanei Sale şi a lucrării Sale: aşa cum apostolul Ioan declară: „cum este El aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (Ioan 4:17 )
Aceasta este poziţia definitivă chiar şi pentru cel mai slab miel din întreaga turmă a lui Hristos răscumpărată cu sânge. Nu poate fi nicidecum altfel. Trebuie să fie ori aşa, ori veşnică pieire. Nu poate pătrunde nici măcar un fir de praf între această poziţie de o desăvârşire absolută înaintea lui Dumnezeu şi starea de vinovat şi pierdut. Suntem fie în păcatele noastre, fie într-un Hristos viu. Nu există o stare de mijloc. Suntem fie acoperiţi de vină fie desăvârşiţi în Hristos. Dar credinciosul este declarat, de glasul autoritar al Duhului Sfânt în Scriptură, ca fiind „desăvârşit în Hristos”, „desăvârşit, în ceea ce priveşte conştiinţa”, „desăvârşit pentru totdeauna” – „în totul curat” – „plăcut în Cel Preaiubit”, „devenit dreptate a lui Dumnezeu în El”.
Iar toate acestea prin jertfa de la cruce. Preţioasa moarte ispăşitoare a lui Hristos formeaza temelia solidă şi incontestabilă a poziţiei creştinului. „El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evrei 10:12 ). Hristos la dreapta lui Dumnezeu este dovada glorioasă şi definiţia perfectă a locului creştinului în prezenţa lui Dumnezeu. Domnul nostru Hristos, glorificându-L pe Dumnezeu în ce priveşte păcatele noastre şi purtând judecata asupra întregii noastre stări ca şi păcătoşi, ne-a condus, printr-o asociere vie cu El, într-un loc nu doar al iertării, acceptării şi păcii, dar şi al desăvârşitei eliberări de sub puterea păcatului – un loc al unei victorii sigure asupra oricărui lucru care ar putea fi împotriva noastră, fie păcatul care locuieşte în noi, frica de Satan, legea sau această lume rea.
Astfel este, repetăm, poziţie absolut definitivată a credinciosului, dacă este să ne lăsăm învăţaţi de Sfânta Scriptură. Şi implorăm solemn pe cititorul credincios să nu se mulţumească cu nimic mai puţin decât aceasta. Să nu mai accepte învăţăturile confuze ale creştinătăţii de nume, şi slujbele ei liturghice, care doar conduc sufletul înapoi în întunericul, depărtarea şi robia iudaismului – sistemul pe care Dumnezeu l-a găsit falimentar şi pe care l-a anulat pentru totdeauna, pentru că nu a împlinit sfântul Său gând, nici nu I-a satisfăcut inima Sa iubitoare dându-i credinciosului pacea perfectă, libertatea perfectă şi o apropiere perfectă de El, şi asta pentru totdeauna.
Facem un apel solemn la întreg poporul Domnului, din diferitele denominaţii ale bisericii mărturisitoare, să analizeze unde se găsesc, şi să vadă cât de mult înţeleg şi se bucură de adevărata poziţie a creştinului, aşa cum este ea arătată în multele locuri din Scriptură pe care le-am citat şi care s-ar putea înmulţi cu uşurinţă de o sută de ori. Să comparăm cu atenţie şi credincioşie învăţăturile creştinătăţii de nume cu Cuvântul lui Dumnezeu să vedem până unde sunt la fel. Astfel vom vedea cât de mult se află viaţa creştinătăţii de azi în contrast cu adevăratele învăţături ale Noului Testament şi, ca urmare, sufletele sunt lipsite de preţioasele privilegii care le aparţin ca şi creştini, şi sunt ţinuţi la distanţa morală care a caracterizat dispensaţia legii.
Toate acestea sunt deplorabile. Întristează pe Duhul Sfânt, răneşte inima lui Hristos, dezonorează harul lui Dumnezeu şi contrazice afirmaţiile cele mai clare ale Sfintei Scripturi. Suntem pe deplin convinşi că starea a mii de suflete preţioase la ora actuală este suficientă pentru a face ca inima să sângereze şi toate astea ca urmare a învăţăturilor creştinătăţii de nume, a crezurilor şi a ritualurilor ei. Unde poţi găsi, printre rândurile creştinilor mărturisitori, o persoana care să se bucure de o conştiinţă perfect curăţită, de pacea cu Dumnezeu, de Duhul înfierii? Nu este adevărat că oamenii sunt învăţaţi public şi sistematic că este culmea aroganţei din partea cuiva să spună că păcatele îi sunt toate iertate – că are viaţa veşnică – că este făcut drept cu privire la toate lucrurile – că este acceptat în Hristos – că este pecetluit cu Duhul Sfânt – că nu poate fi pierdut, deoarece pentru că el este de fapt unit cu Hristos prin Duhul Sfânt care locuieşte în el? Nu sunt oare toate aceste privilegii creştine de fapt negate şi ignorate în creştinătate? Nu sunt oamenii învăţaţi că este periculos să fii prea încrezător – că este mai sigur moral să trăieşti în îndoială şi teamă – că cel mai suprem lucru pe care îl putem aştepta este speranţa că vom ajunge în cer când murim? Unde sunt sufletele învăţate gloriosul adevăr cu privire la creaţia cea nouă? Unde sunt ei înrădăcinaţi şi întemeiaţi în cunoştinţa poziţiei lor în Hristos, Capul Trupului, viu şi glorificat în Cer? Unde sunt ei conduşi în bucuria acestor lucruri care sunt oferite gratis de Dumnezeu poporului Său iubit?
Vai! Ne mâhnim cu gândul la singurul răspuns adevărat ce se poate da la asemenea întrebări. Turma lui Hristos este împrăştiată pe munţii întunecoşi şi pe văile pustii. Sufletele poporului lui Dumnezeu sunt lăsate într-o întunecoasă distanţă ce caracteriza sistemul religios evreiesc. Ei nu cunosc înţelesul perdelei rupte, al apropierii de Dumnezeu, al conştientei primiri a noastră în cel Preaiubit. Chiar Masa Domnului este învăluită cu negurile întunecate şi reci ale superstiţiei şi este înconjurată de barierele respingătoare ale unui legalism întunecat şi trist. Răscumpărarea împlinită, iertarea deplină a păcatelor, perfecta îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu, faptul că suntem acceptaţi în Hristos cel înviat, Duhul înfierii, luminoasa şi binecuvântata speranţă a revenirii Mirelui – toate aceste mari şi glorioase realităţi – toate aceste privilegii asigurate ale Bisericii lui Dumnezeu – sunt practic date la o parte de învăţăturile creştinătăţii de nume şi de maşinăriile ei religioase.
Unii vor crede, poate, că am descris un tablou prea întunecat. Putem doar să spunem – şi o spunem cu sinceritate – de-ar fi fost doar atât! Ne temem că descrierea este mult prea adevărată – da, realitatea este cu mult mai cruntă decât descrierea. Suntem profund şi dureros uimiţi de faptul că starea, nu doar a Bisericii de nume, ci a miilor de adevărate oi din turma lui Hristos, este în aşa fel încât, dacă am vedea-o prin ochii lui Dumnezeu, ne-ar frânge inima.
Cu toate acestea, trebuie să urmărim mai departe subiectul nostru şi, făcând aşa, să furnizăm cel mai bun remediu posibil care poate fi sugerat pentru starea deplorabilă a atâtor răscumpăraţi ai Domnului.
Ne-am ocupat de acea preţioasă lucrare pe care Domnul nostru Isus Hristos a împlinit-o pentru noi, aceea de a ne şterge toate păcatele şi de a condamna păcatul, asigurându-ne o iertare deplină a primelor, şi o eliberare completă de ultimul, păcatul ca putere care domneşte în noi. Creştinul nu este doar iertat, ci şi eliberat. Hristos a murit pentru el şi el a murit în Hristos. Prin urmare este liber, ca unul care este înviat dintre morţi şi viu pentru Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru. Este o făptură nouă. A trecut din moarte la viaţă. Moartea şi judecata sunt în urma lui şi înaintea lui nu se află decât gloria. Posedă un titlu nepătat şi un viitor luminos.
Acum dacă într-adevăr toate acestea sunt adevărate cu privire la orice copil al lui Dumnezeu – şi Sfânta Scriptură spune că DA – ce dorim mai mult? Nimic, în ce priveşte numele, poziţia, şi speranţa noastră. Pentru toate acestea avem o deplină şi divină desăvârşire. Dar totuşi starea noastră de acum şi umblarea noastră nu sunt desăvârşite. Suntem încă în trup, înconjuraţi de diferite slăbiciuni, expuşi la multe ispite, pasibili de cădere, poticnire şi abatere. Suntem incapabili în noi înşine să avem chiar şi un singur gând bun, sau să ne păstrăm doar pentru o clipă în binecuvântata poziţie în care ne-a pus Harul. Este adevărat, avem viaţa veşnică, suntem legaţi de Hristosul viu din cer, prin Duhul Sfânt trimis pe pământ, aşa ca suntem într-o deplină siguranţă eternă. Nimic nu poate să ne atingă viaţa, deoarece este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”.
Dar cu toate că nimic nu ne poate atinge viaţa, sau nu poate interveni în ce priveşte poziţia noastră, totuşi, văzând că starea şi umblarea noastră nu sunt perfecte, părtăşia noastră cu Dumnezeu este posibil să fie întreruptă şi din această cauză avem nevoie de lucrarea pe care Hristos o face în prezent pentru noi.
Domnul Isus trăieşte la dreapta lui Dumnezeu pentru noi. Mijlocirea Sa în favoarea noastră nu înceteaza nici măcar o clipă. A străbătut cerurile în virtutea ispăşirii înfăptuite şi acolo împlineşte întotdeauna o mijlocire perfectă pentru noi înaintea lui Dumnezeu. El este acolo ca dreptate a noastră care dăinuie, pentru a ne păstra întotdeauna în integritatea divină a poziţiei şi a relaţiei în care moartea Sa ispăşitoare ne-a aşezat. Astfel, citim în Romani 5:10 „Pentru că, dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” De asemenea în Evrei 4:14-16 „Având deci un mare preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea noastră.Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă parte cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.” Şi în capitolul 7:24 „dar El, datorită dăinuirii Sale pentru eternitate, are o preoţie care nu se transmite.De aceea şi poate să mântuiască până la desăvârşire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El, trăind pururea ca să mijlocească pentru ei.” Şi în capitolul 9:24 „Pentru că Hristosul nu a intrat în locuri sfinte făcute de mâini, imagini ale celor adevărate, ci chiar în cer, ca să Se arate acum, pentru noi, înaintea feţei lui Dumnezeu”.
Apoi, în prima epistolă a lui Ioan, avem acelaşi măreţ subiect prezentat într-un oarecum diferit aspect. „Copilaşii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi; şi, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel drept; şi El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (1. Ioan 2:1 ).
Cât de preţioase sunt toate acestea pentru adevăratul creştin, care este mereu conştient – profund şi dureros de conştient – de slăbiciunile, nevoile, neputinţele şi eşecurile sale? Putem întreba pe bună dreptate: cum mai poate cineva, având privirea aţintită asupra unor asemenea locuri din Scriptură ca cele amintite mai sus, ca să nu mai zic de sfiiciunea lui, de simţul propriei sale umblări şi stări imperfecte, să pună sub semnul întrebării nevoia de lucrarea neîntreruptă pe care o face Hristos acum în favoarea lui? Nu este uimitor ca orice cititor al epistolei către Evrei, orice observator al stării şi umblării celui mai avansat credincios, să nege utilitatea Preoţiei şi mijlocirii lui Hristos pentru credincioşi în prezent?
Pentru cine, să întrebăm, trăieşte şi lucrează Hristos acum la dreapta lui Dumnezeu? Pentru lume? Cu siguranţă nu, căci în Ioan 17:9 citim : „Eu pentru ei cer; nu cer pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat, pentru că sunt ai Tăi”. Şi cine sunt aceştia? Sunt ei rămăşiţa lui Israel? Nu. Rămăşiţa lui Israel nu a apărut încă în scenă. Cine sunt ei atunci? Credincioşii – copiii lui Dumnezeu – creştini care trec acum prin această lume păcătoasă, predispuşi la căderi şi la întinare la fiecare pas pe cale. Aceştia sunt beneficiarii lucrării de preoţie a lui Hristos. El a murit să-i curăţească. Trăieşte pentru a-i păstra curaţi. Prin moartea Sa ne-a ispăşit vina şi prin viaţa Sa ne curăţeşte, prin Cuvântul Său prin puterea Duhului Sfânt. „El este Cel care a venit prin apă şi sânge, Isus Hristos; nu în apă numai, ci în apă şi sânge.” Avem ispăşirea şi curăţirea printr-un Mântuitor răstignit, dublul izvor provenit din coasta Sa străpunsă, mort pentru noi. Toată lauda Numelui Său!
Avem totul, în virtutea preţioasei morţi a lui Hristos. Mai este vreun semn de întrebare cu privire la vina noastră? Este anulată de sângele ispăşirii. Mai este vreun semn de întrebare cu privire la slăbiciunile noastre de zi cu zi? Avem un Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu – un Mare Preot la Dumnezeu. „Dacă cineva a păcătuit”. Nu spune „dacă cineva se pocăieşte”. Fără îndoială este şi trebuie să fie pocăinţă şi judecata de sine, dar cum sunt ele produse? De unde provin? De aici: „avem la Tatăl un Mijlocitor”! Minunata Sa mijlocire este cea care produce, pentru cel care a păcatuit, harul pocăinţei, al mărturisirii şi al judecăţii de sine.
Este de o foarte mare importanţă pentru cititorul creştin să fie complet sigur cu privire la acest mare adevăr al mijlocirii şi preoţiei lui Hristos. Câteodată gândim în mod eronat că atunci când am eşuat în umblarea noastră trebuie să facem ceva pentru a rezolva problema dintre noi şi Dumnezeu. Uităm că, mai înainte chiar ca noi să fim conştienţi de greşeala noastră – înainte ca propriul nostru cuget să conştientizeze acest lucru – binecuvântatul nostru Mijlocitor a fost deja înaintea Tatălui cu privire la ea, şi prin mijlocirea Sa ne este dat harul pocăinţei, al mărturisirii şi al restabilirii. „Dacă cineva a păcatuit avem” ce? Sângele la care să ne întoarcem? Nu, ia aminte cu grijă la ce spune Duhul Sfânt: „avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel drept”. De ce spune „Cel drept”? de ce nu spune Milosul, Binevoitorul, Cel care înţelege? Nu este El astfel? Desigur, dar niciun alt atribut nu ar fi potrivit aici, în felul în care binecuvântatul Apostol pune înaintea noastră adevărul acesta care ne aduce mângâiere, faptul că în toate greşelile, păcatele şi căderile noastre avem un reprezentant „drept” întotdeauna înaintea dreptului Dumnezeu, Tatăl Cel sfânt, astfel încât cauza noastră nu poate niciodată să nu reuşească. „El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi” şi, pentru că trăieşte pururea, „poate să mântuiască până la desăvârşire“ – până la capăt - „pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El.”
Ce mângâiere deplină găsim aici pentru poporul lui Dumnezeu! Şi ce nevoie pentru sufletele noastre de a fi întemeiate în cunoaşterea şi înţelegerea lucrului acesta. Sunt unii care nu au înţeles adevărul poziţiei în care se află creştinul, pentru că nu văd ce a făcut Hristos pentru ei în trecut. Alţii, dimpotrivă, au o aşa percepţie unilaterală a stării creştinului încât nu văd nevoia noastră de ceea ce face Hristos pentru noi acum. Ambele trebuie corectate. Primii sunt ignoranţi cu privire la valoarea şi dimensiunea ispăşirii. Ultimii sunt ignoranţi cu privire la locul şi aplicarea mijlocirii. Atât de perfectă este poziţia noastră încât apostolul a putut să spună „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”! Dacă aceasta era tot, cu siguranţă nu mai aveam nevoie de preoţia şi mijlocirea Domnului Isus, dar aşa este starea noastră de acum încât apostolul a spus „dacă cineva a păcătuit”! Aceasta dovedeşte nevoia noastră continuă de un Mijlocitor. Şi, binecuvântat să fie Dumnezeu, Îl avem întotdeauna, Îl avem trăind pururea pentru noi. Trăieşte şi slujeşte în Cer. El este dreptatea noastră care dăinuie înaintea lui Dumnezeu. El trăieşte pentru a ne păstra neprihăniţi în Cer, şi să ne îndrepte când greşim aici pe pământ. El este divina şi neîntrerupta legătură dintre sufletele noastre şi Dumnezeu.