Umblând pentru Domnul
La 30 Septembrie 1913, Albert a abandonat meseria sa, dedicându-şi tot timpul său slujbei de vestire a Evangheliei. El nu dorea un loc de muncă permanent din partea Bisericii naţionale, ci voia să trăiască doar prin credinţă. În această perioadă, a mers pentru Domnul său în diferite regiuni din Germania, în mod deosebit în Bade-Wurtemberg.
În timpul unei evanghelizări, a fost chemat la un tânăr student care era într-o mare depresie sufletească. El se tăvălea pe jos, spume ieşeau din gura sa, faţa sa se strâmba şi ţipete oribile umpleau camera. Albert a înţeles foarte clar că are de-a face cu un posedat. Fraţii care erau lângă el îl rugau zicând: "Frate Winterhoff, porunceşte demonilor să iasă". Dar Albert nu avea libertatea să facă aşa ceva. El şi-a împreunat mâinile şi s-a rugat cu fraţii până a doua zi de dimineaţă: "Doamne Isuse, ai milă de acest tânăr, eliberează-l de lanţurile lui Satan". "Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să nimicească lucrările Diavolului" (1. Ioan 3:8 ). "Doamne mântuieşte acest tânăr". Rezultatul a fost că tânărul s-a liniştit şi L-a primit pe Domnul Isus. Cu inima plină de recunoştinţă, Albert privea spre cer, se ruga şi lăuda pe Domnul său. Mai târziu, a spus că nu a mai avut niciodată o astfel de luptă.
Când călătorea cu trenul, Albert nu mergea decat în vagoanele de la clasa a 3-a sau a 4-a. Orice lux sau aparenţă de bogăţie îi displăcea. În aceste vagoane întâlnea oameni cărora putea să le vorbească de Mântuitorul lumii. De obicei trecea prin vagoane împărţind tractate. Era imposibil să se aşeze într-un compartiment fără să vorbească cu oamenii despre Isus.
De multe ori, când se suia în tren, găsea compartimentul gol. Atunci se aşeza în genunchi şi se ruga. Când oamenii priveau din afara compartimentului, aceasta nu era un motiv pentru el să se ridice îndată de la rugăciune şi din acest motiv de multe ori avea la dispoziţia sa un compartiment întreg. Atunci când se întorcea dintr-o călătorie care necesita mult efort, se întindea, epuizat, pe bancheta din compartimentul gol. Apoi cânta cu voce tare cântece de laudă, pe care călătorii din compartimentul vecin puteau să le audă şi să fie mişcaţi. Când cineva i se adresa cu privire la cântat, răspundea: "Ah! când inima este plină de dragoste faţă de Dumnezeu, atunci gura se revarsă în cântări de laudă".
Într-o zi, la începutul primului razboi mondial, a primit o scrisoare de la un baron din Stuttgart, în care îl ruga: "Vă rog, dacă puteţi veni îndată la contesa Y..., care suferă de o depresie sufletească. Contesa crede că o puteţi ajuta". Albert voia să-şi rezerve un timp de odihnă, dar considera această scrisoare ca un semn din partea lui Dumnezeu.
"Mămico", spuse el, "avem 20,02 mărci, cele 20 de mărci sunt pentru mine, iar cele 0,02 pentru tine. Am nevoie de bani pentru călătorie, căci Domnul spune că cel care iubeşte pe soţia sa şi pe copiii săi mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine". "Dar Albert, cum aş putea face faţă nevoilor familiale?", întrebă Wilhelmine. "O, fii fără teamă, Domnul v-a purta de grijă minunat. Scriptura spune: "Nu este nimeni care a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau copii, sau ogoare, pentru Mine şi pentru Evanghelie, care să nu primească însutit acum" (Marcu 10:29 ) şi: "Deci nu vă îngrijoraţi, spunând: Ce vom mânca?... Pentru că toate acestea naţiunile le caută; pentru că Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea" (Matei 6:31-32 ). Cred că Domnul vă v-a purta de grijă, mămico". Asigurând-o că Domnul v-a purta de grijă şi-a luat la revedere şi a plecat. Ajuns la Stuttgart, Albert a putut să fie de un real folos pentru contesă. Domnul a mântuit această femeie şi pentru el a fost o mare bucurie.
Albert a primit 50 de mărci pentru călătorie şi a plecat spre casă. Sosind la gară la Stuttgart a văzut pe jos o femeie bătrână care plângea. Războiul îi luase tot şi nu mai avea cu ce să cumpere mâncare şi îmbrăcăminte. Albert s-a apropiat de ea şi i-a vorbit de Domnul Isus, care poate să-i poarte de grijă sufletului şi trupului. Astfel i-a dat cele 50 de mărci şi paltonul său şi apoi s-a rugat: "Doamne, cum pot să ajung acum acasă?".
Cu credinţă, s-a aşezat la rând la bilete, în faţa ghişeului, şi-L ruga pe Domnul: "Acum, Doamne, trebuie să-mi dai ceea ce am nevoie pentru ca să îmi pot lua bilet". Abia a sfârşit rugăciunea că un bărbat s-a îndreptat în grabă spre el spunându-i: "Frate Winterhoff, iată că vă întâlnesc aici! Vă cunosc de la strângerile pe care le-aţi ţinut în..." Şi îndreptându-se spre ghişeu, a cerut un bilet la clasa a 3-a pentru Hagen. Asfel a primit Albert biletul de călătorie. Plin de bucurie, gândind la Dumnezeu, căruia Îi aparţineau banii şi aurul, s-a urcat în tren şi a revenit la Hagen, şi de acolo la Vogelsang. Ajuns acasă i-a spus soţiei sale: "Mamico, m-am întors, Domnul a umplut de har călătoria mea". Wilhelmine i-a relatat, de asemenea, că şi ea a făcut experienţa ajutorului lui Dumnezeu într-un fel minunat.
În timpul unei alte călătorii, Albert a avut o întâlnire interesantă. În timp ce trenul mergea, el citea din Biblie, când dintr-odată un domn respectabil a intrat în compartiment. "Mai este vreun loc?" a întrebat el. "Da, vă rog, luaţi loc!" a fost răspunsul primit. Străinul a continuat: "Păreţi a fi un om religios. Şi eu sunt vicar (în Biserica Catolică), numele meu este doctor Werner". "Atunci ne asemănăm", răspunse Albert, "căci şi eu sunt de asemenea preot". "Ah", zise vicarul cu prudenţă, n-aş fi crezut". "În adevăr, sunt preot de la vârsta de 17 ani. Sfânta Scriptură spune: "Şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos" (1. Petru 2:5 ). "Dar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, naţiune sfântă, popor dobândit pentru Sine, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”(1. Petru 2:9 ); "A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a facut o împăraţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin" (Apocalipsa 1:5-6 ). Astfel, i-a vestit Evanghelia vicarului. "Ştiţi, domnule doctor Werner, sunt un om care nu a studiat ca dumneavoastră, dar am siguranţă că am viaţa veşnică. Puteţi să-mi spuneţi acelaşi lucru?". "Nu, într-adevăr, nu pot, dar sper să-l obţin", zise vicarul. "Vedeţi", continuă Albert, "1. Ioan 5:13 spune: "V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţa eternă, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu. Dacă v-aţi mărturisit păcatele înaintea lui Dumnezeu şi aţi crezut în Numele Fiului lui Dumnezeu, atunci L-aţi primit pe Fiul lui Dumnezeu, şi prin El viaţa eternă. Este una din cele mai minunate speranţe ale Sfintei Scripturi." Vicarul a devenit gânditor şi la sfârşitul călătoriei i-a mulţumit pentru discuţie.
În acel timp, Albert a întâlnit un om care l-a surprins în mod deosebit. Albert împărţea tractate prin compartimente şi vorbea de mântuirea prin Domnul Isus cu călătorii. Brusc, acest om a sărit de pe banchetă şi a început să-l înjure pe credinciosul slujitor al lui Isus. "Dispăreţi imediat din acest compartiment şi coborâţi din tren! Nu am nevoie de acest Nazarinean". Acesta l-a agresat pe Albert şi trăgea de el astfel că a fost chemat şeful de tren ca să intervină.
Pe un ton calm, Albert i-a spus acestui om care nu se mai putea controla: "Stimate domn, aveţi nevoie de Mântuitorul, altfel veţi fi pierdut pentru eternitate. Dumnezeu vă caută. Nu refuzaţi dragostea Sa, altfel, într-o zi, va fi prea târziu".
După mai mulţi ani, a auzit din nou aceeaşi voce, dar de data aceasta în faţa unei mulţimi imense. Era Adolf Hitler. Albert era sigur că este el şi că acestui dictator a avut ocazia să-i vestească Evanghelia. Niciodată acest om nu ar putea salva Germania de bolşevici (ruşi).
Astfel Albert a trăit tot felul de întâmplări în timpul călătoriilor sale. Folosea toate ocaziile pentru a-L mărturisi pe Domnul Isus. Acest Domn a umplut viaţa sa, gândurile sale, sentimentele sale şi voinţa sa. Ce era important pentru el, era ceea ce apostolul Pavel spune în 1. Corinteni 9:16 : "Pentru că, dacă vestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud; pentru că este pusă asupra mea o datorie; şi este vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia".