comori.org
comori.org

Capitolul 52. Valdezii

Andrew Miller

După ce am ajuns cu istoria acestor oameni interesanţi la anul 1560, când ei au suferit atât de mult chiar în propriile lor văi şi în câmpiile Calabriei, vom trece pe scurt în revistă istoria lor de atunci încolo. Totuşi nu trebuie să ne aşteptăm să întâlnim la acest popor remarcabil harul care se cuvine să fie caracteristica celor care îi urmează pe Domnul nostru binecuvântat şi pe apostolii săi. Nu se pune problema că ei nu ar fi crezut în Domnul Isus ca Mântuitor al lor şi în sângele Lui cel scump ca singurul mijloc eficient şi suficient pentru rezolvarea păcatului, ci că, dacă ar fi fost lăsaţi în pace în văile lor, atunci ei ar fi fost la fel de inofensivi ca turmele şi cirezile lor, însă fiind atacaţi de catolici, ei au luat ca modele pe Iosua, Ghedeon şi David, crezând cu toată sinceritatea că Dumnezeu este Domnul oştirilor, şi au luptat sub drapelul Lui, cu credinţa că la El nimic nu este impsibil. Nu avem nici un dubiu că de la acest principiu s-a ajuns ca persecuţiile lor să fie una dintre cele mai eroice pagini din istoria bisericii. Asemenea multora din zilele noastre, ei nu au văzut diferenţa dintre lege şi har, dar, cu toate acestea, ei fiind din poporul lui Dumnezeu, El a dat răspuns rugăciunilor lor. Inimile lor erau dominate de loialitatea faţă de Hristos, ceea ce este cel mai important lucru. Legatarii scoţieni, care au luptat pentru împărăţia* lui Emanuel se aseamănă cu ei în această privinţă.


* n.tr.) engl. “covenanter” – termen care vine de la legământ, cu semnificaţia de om angajat într-un legământ, ei considerând că legământul făcut de Dumnezeu cu Israel s-ar fi transferat cumva la ei şi că, dacă Israel trebuie să aibă o împărăţie pe pământ, acea împărăţie a fost transferată către ei

Aşa erau oamenii sărmani din văi: credeau că Biblia este o revelaţie de la Dumnezeu şi îşi conduceau viaţa după ea conform cu înţelegerea lor. Vecinii lor, catolicii, de cealaltă parte, credeau că Dumnezeu dăduse bisericii Romei şi capului să stăpânească asupra întregii lumi creştine şi că toţi cei care refuză să se supună autorităţii ei sunt nu numia eretici ci şi supuşi răzvrătiţi, pe care suveranul are dreptul să-i pedepsească după cum găseşte de cuviinţă. Aceasta era şi continuă să fie credinţa oficială a bisericii Romei, şi, aşa fiind, nici unul care îndrăznea să pună sub semnul întrebării pretenţiile ei nu mai putea avea siguranţă cu privire la viaţa şi libertatea lui în vremea în care ea avea puterea de a exercita prerogativele pe care şi le-a asumat cu aroganţă. Uneori magistratul refuza să dea ascultare preotului, şi aşa erau cruţaţi unii, dar cititorul va vedea cum Roma găsea pretexte plauzibile pentru persecuţie atunci când aceasta se încadra în planurile ei, şi va constata că, de regulă, mitra biruia coroana.

Pentru un timp după războaiele pustiitoare din 1560, rămăşiţei valdezilor i s-a îngăduit să revină în văile lor de origine şi să-şi reconstruiască locuinţele şi să-şi sădească din nou viile. Pomii roditori le fuseseră tăiaţi, satele şi cătunele lor fuseseră transformate în mormane de moloz, iar câmpurile rămăseseră necultivate. Erau confruntaţi cu foametea, dar asupra inimilor multora apăsa o greutate şi mai mare: unde sunt părinţii, soţii, fiii, pastorii şi cei mulţi pe care vrăjmaşul i-a călcat în picioare? Ei sunt cu Domnul, iar Domnul, în îndurarea Lui cea mare, este cu ei. Natura ţării a permis rămăşiţei să supravieţuiască pentru un timp.

“Castani care creşteau luxuriant,” spunea Dr. Beatie cu privire la Valea Rora, “umbreau pantele inferioare, şi, în timpurile de lipsă, le furnizau o hrană care, împreună cu laptele, i-ar satisface şi pe cei care poftesc delicatese. Prin locurile mai înalte natura a întins un covor vegetal bogat, şi acolo, când vine sezonul de păşunat, locuitorii vin cu familiile şi cu vitele. După ce-şi petrec vara pe dealuri, într-o simplitate patriarhală, ei coboară din nou în văi când apar semnele iernii, iar acolo fac acele munci care se potrivesc cel cel mai bine situaţiei lor şi se ajuta unul pe altul cu cele necesare”. Vorbind despre valea Angrogna, ascest scriitor poetic spunea: “dacă este s-o descriem ca o miniatură a Elveţiei, aceasta îi va da cititorului o idee cu privire la caracteristicile ei generale. Toate componentele peisajului alpin: torente, stânci, prăpăstii, râpe adânci, izbucuri, păduri care oferă adăpost şi mijloace de subzistenţă, păşuni verzi, pe care pâraie şerpuitoare le fac să fie fertile şi proaspete, iar câmpuri şi grădini care dau roade caracteristice la diferite climate se găsesc la marginea fiecărei prăpastii, arătând hărnicia locuitorilor care-şi dobândesc astfel cele necesare traiului chiar în cele mai nefavorabile împrejurări*”.


* History of the Waldenses and Graphic Descriptions of the Protestant Valleys of Piedmont, Wm. Beatie M.D.

Dacă ne gândim la traiul simplu al locuitorilor acelor văi, la vieţuirea lor paşnică, la hărnicia lor şi la moralitatea lor rigidă, la faptul că ţineau cu stricteţe sabatul şi la scrupulozitatea cu care-şi achitau chiriile şi toate taxele, la faptul că nu beau, nu înjurau şi nu aveau nici un fel de vicii de acest gen, atunci de putem întreba de ce ar fi căutat stăpânul lor să-i nimicească. În ceea ce urmează vom găsi răspunsul.

Războaiele de exterminare

Scurtele perioade de pace aparentă, de care s-au bucurat uneori valdezii, nu erau nicidecum intervale de odihnă în siguranţă, ci mai curând de meditaţii dureroase având perspective îngrozitoare. Adevărata pace şi siguranţa cu privire la viaţa lor, la proprietatea lor şi la libertatea conştiinţei – drepturi inalienabile ale omului – le-au fost necunoscute timp de sute de ani.

În anul 1560 au avut loc evenimente care sunt suficiente pentru a explica războaiele de exterminare care au urmat după acea perioadă. 1. Tronul Savoiei a fost atunci ocupat de Carlo Emmanuele al II-lea, un tânăr în vârstă de cincisprezece ani. Era un principe blând şi omenos, dar, ca şi Carol al IX-lea al Franţei, a fost sfătuit de mama lui, care era din familia Medici şi era nepoata Caterinei, ale cărei fapte sângeroase au făcut să fie urâtă de întreaga omenire. Suveranul băiat era de fapt condus de mama lui, care era regentă în timpul cât el era minor, iar ea era condusă de Vatican. 2. În acelaşi an, la Torino, a fost întemeiată “Asociaţia pentru Propagarea Credinţei”. Domni şi doamne din nobilime, laici, preoţi şi popor au fost îndemnaţi să intre în acea asociaţie, pentru a-i atrage oferindu-se indulgenţă deplină în schimbul participării la lucrarea ce bună, motto-ul arâtând caracterul acesteia: “Convertirea sau exterminarea ereticilor”.

Agenţii de propagandă şi-au început lucrarea distrugătoare sub pretextul onorabil al convertirii. Doamne de la curte şi persoane de rang inferior împreună cu cete de călugări au ajuns să fie susţinători zeloşi ai societăţii, vizitându-i pe oameni la casele lor. În acel timp, în văi au fost întemeiate mânăstiri, iar şcolile şi colegiile valdezilor au fost desfiinţate. Răpirea băieţilor sub doisprezece ani şi a fetelor sub paisprezece ani în scopul convertirii erau fapte pe care legea le aproba. Dar, după aceste mijloace josnice au fost urmate de o persecuţie violentă, asemănătoare celi din 1560.

În ianuarie 1650 a apărut sângerosul edict al gastaldatului1 - numit aşa din cauza consecinţelor pe care le-a avut. În zadar au încercat locuitorii cei ameninţaţi, recurgând la la toate mijloacele de apel şi la rugăminţi adresate diferitor membri ai guvenrului, să evite furtuna. În plină iarnă, peste o mie de familii au fost alungate din casele lor, fiind nevoite să-şi abandoneze proprietăţile şi să se retragă pe înălţimile munţilor acoperiţi cu gheţuri. Au fost siliţi să facă aceasta în numai trei zile, fiind ameninţaţi cu moartea. Nu se poate imagina ceva mai inuman şi mai barbar. O întreagă populaţie, cu copii mici, bătrâni, bolnavi, cu oameni slabi şi căzuţi la pat, a trebuit să-şi părăsească locuinţele şi să sufere rigorile iernii alpine. Au trebuit să călătorească prin văi înzăpezite, să treacă râuri umflate şi să străbată munţi acoperiţi cu gheţuri. Alternativa care li se oferea era aceea de a participa la mesă. Istoricul Leger ne spune că dintr-o adunare a aproape două mii de persoane nici un bărbat nu a acceptat acea alternativă. “După ce le-am fost pastor timp de unsprezece ani şi i-am cunoscut pe nume pe fiecare, pot da despre ei această mărturie, aşa că cititorul să judece dacă nu era cazul să plâng de bucurie şi de durere în acelaşi timp, când am văzut că toată furia acelor lupi nu i-a putut influenţa pe nici unul din aceşti miei şi că nici un fel de facilităţi pământeşti nu i-au făcut să se abată de la statornicia lor. Urmărind dârele de sânge lăsate pe zăpadă de ei când îşi târau picioarele rănite, nu aveam eu motive să-L binecuvântez pe Dumnezeu că am văzut împlinindu-se prin sărmanele lor trupuri ceea ce mai rămăsese din măsura suferinţelor lui Hristos, mai ales când am privit crucea cea grea pe care ei au purtat-o cu un curaj atât de nobil2?”


1 n.tr.) it. gastaldato – era o diviziune administrativă guvernată de un “gastaldo” desemnat de rege, funcţionar care avea autoritate judiciar şi militar

2 Citat de Wylie, vol. 2, p. 482

Mârşăvia marchizului de Pianessa

“Dacă persecuţia s-ar fi încheiat cu aceasta,” spunea Dl. Hugh Acland, “omenirea ar fi fost scutită de o ruşine de neşters. Marchizul de Pianessa a pătruns în văi în fruntea a cincisprezece mii de oameni, iar masacrul care a urmat este mult prea oribil pentru a fi relatat în detaliu”. Numai o parte a valdezilor au suferit în urma decretului dat de gastaldo, dar obiectivul stabilit al propagandei era aceea de a-i extermina complet. Marchizul, ştiind bine rezistenţa disperată pe care avea să o întâmpine dacă valdezii ar fi fugit în munţi, a folosit vechea armă a Izabelei – înşelăciunea. S-a prefăcut a dori o conciliere şi i-a invitat pe delegaţi să negocieze condiţiile, şi, vai, vicleniile vrăjmaşului au reuşit! Versat în uneltiri, el i-a îşelat pe valdezii cei cinstiţi: i-a tratat cu bunătate şi i-a asigurat că, dacă vor primi, în semn de fidelitate, câte o mică garnizoană de soldaţi în câteva sate de-ale lor, atunci totul se va regla pe cale amiabilă. Unii dintre cei mai clarvăzători, în special pastorul Leger, a suspectat o înşelăciune, dar oamenii în general doreau un timp de pace, aşa că şi-au deschis uşile soldaţilor lui Pianessa. Au trecut două zile cu manifestări de mare prietenie, soldaţii mâncând la masă cu sătenii, dormind sub acelaşi acoperiş cu ei şi discutând liberi. Acele două zile au fost folosite de inamic pentru a pregăti masacrul: satele şi drumurile au fost ocupate de soldaţi.

La patru dimineaţa, în zorii celei de-a treia zile, la 24 aprilie, din castel s-a dat un semnal şi asasinii şi-au început lucrarea ucigaşă. Cu excepţia pastorului Leger, nici un alt istoric nu încearcă să dea detalii, iar el a făcut aceasta ca o datorie, fiind martor ocular, iar naraţiunea lui a fost verificată şi de alţii. Un preot şi un călugăr, însoţeau fiecare ceată de soldaţi care străbătea satele pentru a pune foc imediat după ce terminau cu locuitorii casei. “Valea noastră Lucerna,” exclama Leger, “care era ca Gosenul, a fost transformată într-un fel de Munte Etna, arncând flăcări şi scântei. Pământul semăna cu un cuptor, iar aerul era umplut de o întunecime ca aceea care a venit peste Egipt, încât umblai bâjbâind din cauza fumului ce se înălţa din oraşe, sate, conace, ferme şi tot felul de clădiri care ardeau în flăcările Vaticanului”. Dar nu a fost, ca la masacrul de Sf. Bartolomeu, o lichidare grabnică a victimelor, ci au fost născocite tot felul de barbarii şi cruzimi nemaivăzute. Cum mulţi dintre cei mai puternici, cunoscând munţii, au putut scăpa, copilaşii şi mamele lor, bătrânii şi cei bolnavi au constituit grosul victimelor soldaţilor. Dar nu le vom prezenta cititorilor detaliile îngrozitoare ale naraţiunii lui Leger.

Credinţa şi eroismul lui Gianvel 

În timpul acelei persecuţii grozave, care a adus focul şi sabia în numeroase văi, Rora a avut parte din plin de nenorocire, dar aceasta a stârnit unul dintre acele spirite înflăcărate pe care Dumenzeu le ridică din timp în timp pentru a arăta virtuţile care rareori se manifestă altcândva decât în situaţiile de criză. Ne referim la Giosue Gianavel, originar din Valea Rora, un om puternic şi viteaz, al cărui geniu şi a cărui temeritate sunt de admirat. În dimineaţa zilei de 24, care a fost martora măcelului din văile Lucerna, Angrona, La Torre, Villar, San Giovanni şi altele. O soartă similară fusese plănuită şi pentru Valea Rora, şi contele Cristobal cu patru sute de soldaţi avea de îndeplinit sarcinile.

Gianavel a urmărit îndeaproape mişcările lor, şi, însoţit de o trupă mică dar compusă din oameni hotărâţi, în număr de şapte, a blocat defileul prin care inimaicul înainta spre Rora. Nu era nici o clipă de pierdut. Soldaţii gândeau, în modul cel mai firesc, că tratamentul dur aplicat de cealaltă parte a Pelice trebuia să fi paralizat orice rezistenţă şi să le asigure o intrare facilă în Rora, au înaintat fără prea multă atenţie. Adăpostit de stânci şi de copaci, Gianavel şi ceata lui au putut auzi conversaţia lor şi cum unul dintrd soldaţi s-a exprimat că se aştepta ca treaba să fie uşoară şi că oamenii din Rora îi aşteptau numai spre a le ura bun venit. “Bun venit!” a exclamat atunci o voce de tunet şi o salvă de muschete venind şi din dreapta şi din stânga a adus moarte în rândurile coloanei. Au fost ucişi şapte soldaţi. Apoi, reîncărcându-şi armele şi schimbându-şi poziţiile, au tras din nou cu un efect asemănător. Nu au putut vedea nici un inamic, dar vălătucii de fum de deasupra stâncilor i-au convins că erau prinşi între două focuri. Derutaţi de acea întâmpinare neaşteptată, ei au început să se retragă îngroziţi şi în grabă. Dar Gianavel şi oamenii lui, avansând de la o poziţie acoperită la alta, au executat foc ucigător până ce soldaţii superstiţioşi au ajuns să se teamă că orice copac ar putea trage un glonţ. Dintre ei cincizeci şi patru au rămas morţi pe câmpul de luptă, iar Rora a fost salvată de la distrugerea la care era sortită.

Pianessa s-a hotărât să spele ruşinea acelei operaţiuni printr-una nouă. El a organizat un batalion de aproape o mie de oameni pentru a trece muntele. Cunoscând bine ce venea, Gianavel a vegheat şi a văzut inamicul. Ceata lui crescuse la şaptesprezece oameni, unseprezece fiind buni ţintaşi şi şase buni aruncători cu praştia. Când atacatorii au ajuns la un anumit punct, acea armată invizibilă a executat un foc atât de energic încât ei au fost din nou respinşi cu mari pierderi şi s-au retras la baza lor.

Vestea despre această nouă înfrângere a fost semnalul pentru răzbunare. Pentru a-şi mări armata, Pianessa a cerut detaşamente din vecinătate, şi, după ce şi-a trecut în revistă forţele, le-a mai trimis încă odată spre Rora. Numărul lor era atunci atât de copleşitor încât patriotul şi ceata lui au trebuit să aştepte un moment favorabil. Între timp, ei au îngenunchiat în rugăciune şi I-au mulţumit lui Dumnezeu pentru că, în două rânduri, poporul fusese salvat prin mâinile lor, şi s-au rugat ca inimile şi braţele să le fie întărite pentru ca ei să poată aduce încă o izbăvire. Au atacat o ceată de soldaţi încărcaţi cu pradă, iar aceia, ca şi cuprinşi de o groază superstiţioasă, s-au străduit să se salveze abandonând prada. Fuga lor a devenit şi mai dezastruoasă când, pe înafară de gloanţe, de pe munţi au fost aruncate bucăţi mari de stâncă şi mulţi, în grabă, au ajuns să cadă în prăpăstii, astfel încât un mic număr au supravieţuit.

Dar, în loc ca bigotul Pianessa să vadă în acele evenimente degetul lui Dumnezeu, în orbirea lui el s-a umplut de furie şi pentru orgoliul lui de militar. A strâns toate trupele regale, în număr de opt sau nouă mii, şi, adunând toţi ofiţerii, a ţinut un consiliu de război. Ce era de făcut? Doar o mână de ţărani să dejoace tacticile unei armate disciplinate? Trupele au fost acuzate de laşitate şi de incapacitate. S-a hotărât ca armata să fie împărţită în trei grupări, care, simultan, să taie toate căile de acces şi astfel să asigure distrugerea Rorei. Pentru a întâmpina o forţă atât de copleşitoare, Gianavel a fost obligat să ia o poziţie pe vârful trecătorii, şi, în timp ce lupta vitejeşte împotriva primei armate de trei mii, celelalte armate au pătruns pe alte direcţii.

Masacrul

Satul Rora a ajuns în mâinile soldaţilor Papei, care, întâmpinând o rezistenţă nesemnificativă, s-au dedat distrugerii. Locuitorii erau în principal bătrâni, femei şi copii, pentru că aceia care erau apţi erau angajaţi în lupta patriotică la frontieră. A urmat un masacru general. Aproape zece mii de ucigaşi au venit, cu violenţa lupilor care intră într-un staul, asupra ţăranilor neajutoraţi şi inofensivi. Nu au ţinut cont de vârstă sau de sex. Ferice de cei care au fost ucişi imediat şi au scăpat de batjocorile şi barbariile de nedescris. “Fiecare soldar,” spunea Dr. Beatie, “a luat asupră-şi slujba de călău până ce satul a ajuns să fie ca un mare eşafod plin de victime, de pe care curgea sânge. Când a venit dimineaţa nu s-a mai auzit nici un glas şi nu mai era nici o casă în picioare, ci rămăsese doar o masă de cenuşe fumegândă, din care pe alocuri se iţeau trupurile desfigurate ale celor ucişi, o privelişte strigătoare la cer” (p. 56).

Pe soţia lui Gianavel şi pe cele trei fiice ale lui, Pianessa le-a cruţat de sabie pentru a se folosi de ele spre a lucra asupra sentimentelor soţului şi tatălui. A emeninţat că avea să le ardă de vii dacă el nu se preda şi nu se lepăda de religia lui. Gianavel a răspuns cu nobleţe: “În ceea ce priveşte prima condiţie, soţia mea şi copiii mei sunt în mâinile tale, şi dacă aşa este voia lui Dumnezeu, atunci îţi poţi împlini ameninţarea, dar acest act barbar le va putea afecta numai trupurile, în legătură cu care religia le învaţă să nu le poarte de grijă mai mult decât se cuvine. Dacă vor fi aduse la rug, ele vor fi susţinute în ceasul încercării. Credinţa lor le apără de groază şi permite celui nevinovat să privească împăcat ceea la ceea ce este de groază pentru cel vinovat. Ceea ce i s-a spus odinioară lui Pilat îi spun eu acum lui Pianessa: «Nu ai fi avut nici o putere asupra mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus». Cât despre apostazie, cum să mă lepăd eu de principiile pe care le-am apărat atât de mult timp cu sângele meu – principii neschimbate asemenea cuvântului lui Dumnezeu? Să abandonez eu cauza Lui în schimbul speranţelor unui renegat? Nu! Sunt gata să pier pentru cauza pe care am îmbrăţişat-o! Teroarea inchiziţiei este blândă faţă de mustrările conştiinţei, aşa că niciodată nu voi atrage cele din urmă fugind de cele de dinainte”. El a fugit apoi la Geneva.

Ce mai putea face Pianessa? Şi ce mai puteau face armatele papale? Ce pot face legiunile iadului împotriva unei religii care produce o asemenea credinţă în Dumnezeu şi asemenea luptători pentru adevărul Lui? Ei îi pot zdrobi pentru un timp pe cei puţini şi slabi, pe “sărmanii turmei”, şi poate părea să triumfe, dar Dumnezeu este în mijlocul lor şi, în felul cel mai minunat, Îşi păstrează pentru Sine o rămăşiţă, o sămânţă care-I slujeşte Lui, o verigă de argint în lanţul neîntrerupt al martorilor. Şi va veni ziua ce fericită când El va răzbuna cauza lor înaintea întregului univers, când îi va face să-şi înalţe capetele şi îi va onora cu cununa martirilor, ân timp ce vrăjmaşii lor vor fi acoperiţi de ruşine şi înfieraţi cu semnul infamiei în cele mai întunecate regiuni ale celor pierduţi, unde vor căuta să ascundă vinovăţia lor enormă şi vor suferi agonia disperării nesfârşite. În viziuni groaznice, ţipetele şi gemetele muribunzilor care au răsunat în Alpi le vor răsuna din nou şi vor vedea iarăşi şi iarăşi mădularele tremurânde ale copiilor înspăimântaţi faţă de care ei nu au avut nici un pic de milă. Urmăriţi de asemenea imagini şi sunete, sub povara unei vinovăţii de neimaginat, cât de greu trebuie să le fie chinul! Cât de viu trebuie să fie acel vierme care nu moare şi cât de arzătoare trebuie să fie acea flacără care nu se stinge niciodată pentru cei care sunt urmăriţi continuu de asemenea amintiri? Totuşi rămâne valabil adevărul că, printr-o pocăinţă la timp şi o credinţă autentică în Domnul Isus, păcatele noastre, indiferent cât de multe ar fi, sunt toate spălate, dar sufletul celui care nu se pocăieşte este pierdut pentru totdeauna!

Simpatia Angliei

Statele protestante ale Europei au fost oripilate la auzul ştirilor despre acele masacre. Dar nicăieri nu a trezit mai multă simpatie strigătul din văi, nici nu a stârnit mai multă indignare, decât în Anglia. “Cromwell, care era atunci conducătorul statului, a proclamat un post şi a poruncit să se facă o colectă pentru cei în suferinţă şi le-a scris tuturor principilor protestanţi, dar şi regelui Franţei, cu scopul de a angaja simpatia lor pentru a obţine ajutor pentru valdezi. Milton, secretarul Protectorului1 pentru chestiuni latine, a scris acele scrisori, şi, ca semn al profundului interes în acea chestiune, l-a trimis pe Sir Samuel Morland pentru a-i transmite o scrisoare Ducelui de Savoia2”.


1 n.tr.) Cromwell îşi luase titlul de “Lord Protector”

2 History of Protestantism, vol. 2, p. 486

În drum spre Torino, ambasadorul a vizitat văile şi a văzut cu proprii săi ochi grozavele pustiiri care mai erau încă vizibile. După ce a făcut o aluzie fină la cruzimile în legătură cu care Protectorul îl trimisese să se plângă, a trecut la subiect foarte deschis, vorbind cu multă fervoare: “Ce să mai spun? Cu toate că aş putea enumera infinit de multe, mintea mi se revoltă. Dacă toţi tiranii din toate tipurile ar trăi din nou – vorbesc nu cu intenţia de a jigni pe înălţimea voastră, ci fiind convins că nici unul din aceste lucruri nu se cuvine să fie atribuite înălţimii voastre -, fără-ndoială s-ar ruşina să vadă că nu au putut inventa ceva la fel de barbar şi inuman ca aceste fapte. Îngerii sunt oripilaţi. Oamenii sunt buimăciţi de uimire. Cerul însuşi pare uimit de strigătele celor pe moarte şi chiar şi pământul se înroşeşte de vărsarea sângelui atâtor persoane nevinovate! Nu Te răzbuna, Dumnezeule, pentru această mare răutate, pentru acest masacru paricid. O, Hristoase, fie ca sângele Tău să spele acel sânge!”

Ambasadori ai cantoanelor Elveţiei, de la Geneva, ai Olandei şi ai protestanţilor din Franţa au denunţat cu toţii, în termenii cei mai categorici, acele cruzimi. “Nicicând nu s-a văzut un interes atât de profund, nici în ceea ce priveşte numărul oamenilor importanţi preocupaţi, nici în ceea ce priveşte sumele strânse spre ajutorarea valdezilor urgisiţi*”.


* History of the Vaudois, de Hugh Dyke Acland, p. 69

Ducele de Savoia s-a prefăcut a lua aminte la acele mustrări şi a propus pace oamenilor din văi, dar a fost înşelat de mama lui şi de consilierii săi. Pierduse deja pe cei mai buni dintre supuşii săi, pe cei mai buni lucrători ai pământului, pe cei mai buni plătitori de taxe şi cei mai loiali tronului, şi, mai mult chiar, pierduse şi o bună parte din armată şi-şi cheltuise tezaurul. A declarat: “uciderea unui valdez m-a costat cincisprezece soldaţi”. Şi ce a obţinut în schimb? A fost numai pierdere, dar preoţii l-au asigurat că prin aceea el căpătase facoarea cerului.

Când era pe moarte, “Marele Monarh” Ludovic al XIV-lea l-a întrebat confesorul său, Pere La Chaise “prin ce faptă bună ar putea el, ca rege, să răscumpere numeroasele lui păcate făcute ca om”. Răspunsul iezuitului a fost: “Extirpaţi protestantismul din Franţa!” Atunci el s-a conformat rapid şi a revocat edictul din Nantes, ceea ce a dus la masacrarea şi exilarea a zeci de mii – am spune poate chiar sute de mii de martori ai lui Dumnezeu din Franţa. Aşa a fost omenosul duce de Savoia influenţat să trimită o armată înm văi pentru a-i aduce pe locuitorii de acolo la ascultarea de Roma sau a-i extermina. Dar şi-a înţeles greşeala şi nu avem nici o-ndoială că dorea să încheie o pace. Moartea lui Cromwell în 1658 i-a lipsit pe valdezi de prietenul lor sincer care era si cel mai puternic mediator în favoarea lor. El iniţiase o colectă pentru ei şi contribuise persoanl cu două mii de lire din punga lui. Întreaga sumă strânsă atunci a fost de treizeci şi opt de mii de lire.

Pacea de la 1655

Pacea care a urmat marelui masacru din 1655 a durat cam treizeci de ani, dar istoria spune că acea perioadă a fost un răgaz numai în contrast cu furtunile de mai înainte, deoarece catolicii tot au mai găsit multe căi pentru a-i boicota şi oprima pe aceia pe care nu i-au putut nici învinge, nici converti. Ambasadorul englez Sir Samuel Morland descrie în următorul fel situaţia valdezilor în urma semnării tratatului de pace: “Până în ziua de azi ei poartă cele mai grele poveri, care le sunt puse pe umeri de acei stăpâni duri din biserica Romei... Acele văi în care locuiesc ei sunt ca un fel de închisoare sau beci, care are fortul La Torre pe post de uşă. Mai trebuie să adaug că, în pofida numeroaselor ajutoare care le-au fost trimise din Anglia şi din alte state, numărul celor înfometaţi este atât de mare şi oprimarea papistaşilor vrăjmaşi este foarte de apăsătoare deoarece ei pândesc pentru a-i lipsi de orice li s-ar da şi le sumlg bucata de pâine de la gură, astfel încât ei sunt aproape să-şi mănânce propria carne din lipsă de hrană. Limba sugarului se lipeşte de cerul gurii, iar copilaşii cer pâine şi nimeni nu le dă. Tinerii şi bătrânii zac pe străzi. Nenorocirea lor este mai mare şi mai dureroasă decât se poate exprima în cuvinte: ei într-un fel sunt pe moarte şi totuşi trăiesc. În viile lor nu sunt struguri, pe câmpurile lor nu sunt vite, nici oi în staule, nici grâu în hambare, nici făină în saci, nici ulei în ulcior*”.


* Acland, pag. 71

Persecuţia şi expulzarea valdezilor

Locuitorii văilor s-au luptat până în 1686, când, sub domnia lui Victor Amedeo al II-lea, a izbucnit un nou război, în principal din cauza influenţei lui Ludovic al XIV-lea al Franţei. Împreună cu ajutoarele franceze s-a ajuns la o armată numărând între cincisprezece şi douăzeci de mii de oameni. Cu toate că un număr mare de invadatori a fost ucis, ţăranii au fost copleşiţi, iar aceia care au scăpat de sabie au fost aruncaţi în închisoare, aşa că văile au fost depopulate. Nu avem spaţiu pentru a da detalii, dat am adăuga numai că de-o parte a fost josnicie şi violenţă, iar de cealaltă eroism şi dăruire, acestea fiind caracteristicile războiului, ticăloşia atingându-şi în final scopurile şi comiţând atrocităţi. “Paisprezece mii de munteni zdraveni,” spunea Henri Arnaud, “au fost aruncaţi în închisorile Piemontului, iar când, în urma medierii delegaţilor elveţieni, închisorile au fost deschise, s-au târât afară numai trei mii de schelete”. Aşa au fost îndurările sfintei mame biserica, şi aşa ar fi ele şi astăzi dacă ar dispune de aceleaşi mijloace. După aproape două sute de ani, inima se-mbolnăveşte şi imaginaţia este depăşită, preferând să nu privească asemenea cruzimi comise cu sânge rece. Unsprezece mii au pierit în numai câteva luni din cauza aerului fetid, frigului, înfometării, bolilor şi neglijenţei inumane. Cum trebuie să fi fost atmosfera în acele condiţii? Dar nu vom merge mai departe.

Închisorile au fost deschise la începutul lunii octombrie, dar prizonierii au fost eliberaţi numai cu condiţia să părăsească ţara imediat şi să rămână în exil tot restul vieţii. Iarna deja venea cu grozăviile ei, dar unor asemenea eretici nu trebuia să li se arate nici un pic de milă, aşa că ceata flămândă a fost mânată peste Alpi chiar în seara aceleiaşi zile. Şi-au început marşul groazei spre Mont Cenis. Noaptea i-a apucat pe drum şi până la răsăritul soarelui au pierit pe drum ceva mai mult de o sută cincizeci. Cel mai emoţionant spectacol era cel al bietelor mame cu copii mici. Ele s-au întors cu spatele spre vânt pentru a-şi proteja copii pe care-i ţineau în braţe, dar multe dintre ele s-au prăbuşit epuizate şi au fost acoperite de giulgiul alb al Alpilor. Exilaţii, în nenorocirea lor, l-au rugat pe ofiţerul comandant să le permită să se odihnească o zi, mai ales deoarece erau semne că se apropia o furtună. Ofiţerul nu avea nici o autoritate să le acorde ceea ce-l rugau ei, aşa că ei au continuat marşul de groază. “În timpul furtunii,” spunea Dr. Beattie, “zăpada, ca o gheaţă măruntă, este aruncată cu furie ca valurile unei mări, spuma este purtată prin aer şi se depune în mormane copleşitoare pe calea călătorilor. Furtuna de zăpadă din Alpi sea aseamănă ca efect cu furtuna de nisip din deşertul cel mare, saturând aerul cu particule, şi atunci când bate în faţă produce orbire şi rănelte pielea. În asemenea împrejurări fiecare om trebuie că a fost afectat de un incident - de un nou dezastru care le-a subţiat numărul şi le-a îmbolnăvit inimile*”.


* Pentru detalii vedeţi Dr. Beattie – Waldenses şi Wylie – History of Protestantism - Waldenses

Sosirea exilaţilor la Geneva

Pe la jumătatea lui decembrie supravieţuitorii au ajuns la porţile Genevei, dar erau atât de epuizaţi încât mulţi dintre ei au murit între porţile exterioare şi cele interioare ale oraşului, “ajungând să-şi sfârşească viaţa la începutul libertătii”, cum spunea cineva. Unii nu puteau vorbi pentru că aveau limbile umflate, alţii, din cauza degerăturilor, nu puteau ţine în mâini lucrurile pe care noii prieteni li le dădeau în bunătatea lor. Pentru ajutorarea lor li s-a dat tot ce putea sugera omenia şi tot ce puteau oferi fraţii creştini. Dar Geneva nu-i putea găzdui pe toţi, aşa că s-au făcut aranjamente ca exilaţii să fie distribuiţi în cantoanele reformate. Locuitorii cantoanelor, fapt ce merită să fie consemnat spre lauda lor, s-au întrecut în a le arăta mai multă simpatie şi a le sluji cu dragoste frăţească. Dar nici mângâierile şi nici planurile de viitor nu i-au putut face să uite căminele lor strămoşeşti. Rătâcind pe malurile Rinului erau ca evreii din vechime pe malurile Babilonului – îşi agăţau harfele în sălcii şi se aşezau şi plângeau amintindu-şi de văile lor iubite şi de prietenii lor dragi.

Pentru a-şi atinge acel ţel, ei au făcut mai multe încercări care nu au reuşit. Fiind descoperite planurile lor, senatele diferitelor cantoane în care locuiau exilaţii, văzând că plecarea lor ar compromite relaţiile lor cu puterile papale, au luat măsuri pentru a împiedica îmbarcarea lor. Aceasta a fost o mare dezamăgire pentru inimile pline de dor ale valdezilor, şi, cu toate că s-au întors la comunele lor şi şi-au reluat ocupaţiile lor, s-au angajat să ia în secret măsuri pentru a încerca din nou, în nişte condiţii mai favorabile. Între timp, ducele de Savoia, aflând despre intenţiile exilaţilor, s-a alarmat şi a pus să fie aprinse focuri de semnalizare la frontieră şi a pus ţara pe picior de război. A şi ordonat ca două regimente, fiecare de câte o mie de oameni, să ocupe drumurile, podurile şi trecătorile. În timp ce ei discutau care ar fi cele mai indicate măsuri de luat în acea tristă dilemă, pastorul şi căpitanul Henri Arnaud l-e adresat cuvintele din Luca 12 : “Nu te teme, turmă mică,” etc., care le-a revigorat duhul şi patriotismul.

Îmbarcarea exilaţilor

În cele din urmă, mai multe împrejurări în conjuncţie i-au făcut pe valdezi să creadă că mâna Domnului le deschidea calea pentru a se întoarce. Au hotărât ca loc de întâlnire o pădure mare din Pays du Vaud, în apropiere de oraşul Nyon, pe ţărmul nordic al lacului Leman. Când totul era gata, conducătorul lor a înălţat o rugăciune către Dumnezeu în mijlocul celor care-l urmau, încredinţându-I Lui expediţia lor. S-au îmbarcat între orele zece şi unsprezece, la 16 august 1689 şi au traversat lacul la lumina stelelor. Când au ajuns cu toţii pe malul sudic al lacului, erau între opt şi nouă sute de persoane. M. Arnaud – un care era mult apreciat pentru evlavia, patriotismul, curajul şi cunoştinţele de tactici militare – i-a împărţit în trei grupuri: avangardă, centru şi ariergardă, conform sistemului trupelor regulate, pe care valdezii l-au aplicat întotdeauna. Aşa şi-au început marşul înapoi spre văile lor natale, pe care unii istorici îl socotesc ca fiind unul dintre cele mai extraordinare acte de vitejie ale unui popor, din toate timpurile. Înafară de dificultăţile naturale ale drumului, cum erau munţii înalţi, zăpada groasă, gheţarii cu capcanele lor şi ploaia, drumurile erau ocupate de soldaţii ducelui şi trecătorile erau păzite, iar aceia erau ajutaţi şi de francezi, astfel încât fiecare metru era disputat şi ei au trebuit să-şi croiască drum prin văi luptând.

Sentimentele pe care le-a trezit în inima lor vederea munţilor lor natali sunt mai greu de descris decât de imaginat. Unii, fără-ndoială puteau numi vârfurile lor, sub care îşi petrecuseră copilăria şi tinereţea, având o mie de amintiri. Pentru redobândirea acelora ei se expuseseră, timp de treizeci şi una de zile, la toate pericolele, greutăţile şi privaţiunile care pot afecta trupul şi deprima mintea.

Acum văzând peisajul binecuvântat
De temeri şi de vrăjmaşi au scăpat.
Înainte! le şoptea o voce-n urechi
Cerul vă redă moştenirile străvechi!
După munţi unde soarele apune,
Ai voştri-au sângerat, martirii au purtat cunune,
Dar în inimi şi pe ale lor morminte pacea va domni
Şi de-acum-nainte ramura de măslin va-nflori
Iar cei ce-acum pândesc să verse al lor sânge
Vor recunoaşte cauza – o frăţietate*.


* Dr. Beattie, p. 211

Marşul valdezilor de pe malurile Lacului Genevei până-n văile lor natale nu numai că a fost marcat de incidente nemaiîntâlnite în istorie, ci a şi fost încununat cu succes. Domnul a rânduit ca în acel timp să se işte un conflict între regele Franţei şi Victor Amedeo, ceea ce a făcut ca acesta din urmă să arate favoare cetei eroice. “Până acum,” a spus el rămăşiţei supuşilor săi piemintezi, “am fost vrăjmaşi, dar de acum înainte trebuie să fim prieteni; alţii sunt mai vinovaţi decât mine pentru relele pe care le-aţi suferit”. Această întorsătură fericită a fost urmată de semnarea de tratate între guvernul englez şi cel piemontez sub domnia lui William al III-lea şi al reginei Ana. De atunci până în prezent, Marea Britanie are împuternicirea, în virtutea acelor tratate solemnte, să intervină pentru a-i proteja pe ei şi bisericile lor pentru a avea pace. Dar în repetate rânduri, sub diferite pretexte, acest popor asuprit a trebuit să facă faţă la tot felul de mici nedreptăţi şi hărţuiri*.


* Vedeţi o carte extrem de interesantă intitulată The Glorious Recovery by the Vaudois of their Native Valleys, by Henry Arnaud, their Commander and Pastor, with a Compendious History of that People, de Hugh Dyke Acland. Marşul a durat treizeci şi una de zile, iar această carte cititorul va putea afla detalii despre fiecare zi. Nu avem spaţiu pentru a da măcar o schiţă a acestor zile interesante.

În timpul Imperiului francez al lui Napoleon, când coroana de fier a Italiei a fost pusă pe capul “Corsicanului”, valdezii s-au bucurat de drepturi egale cu toţi ceilalţi compatrioţi ai lor, dar restaurarea Casei de Savoia pe tronul Sardiniei i-a adus din nou la situaţia defavorabilă de mai înainte. Acesta a fost efectul sfaturilor rele, pentru că principele revenit pe tron a recunoscut, în repetate rânduri, că “valdezii au dat mereu dovadă, cu mai multe ocazii, de loialitate faţă de predecesorii săi” şi a adăugat: “Ştiu că am în valdezi nişte supuşi fideli şi că ei nu se vor dezonora niciodată în această privinţă”. Dar sfetnicii răi au biruit, aşa că peste ei a fost din nou pus jugul.

Principala dificultate cu care se confruntau valdezii era sărăcia, lucru care nu trebuie să surprindă. Iar protestanţii din Anglia nu au fost indiferenţi faţă de situaţia fraţilor lor din Piemont. În mai multe rânduri au fost organizate colecte publice în tot regatul şi Societatea pentru Răspândirea Evangheliei în Străinătate* a fost administratorul unor fonduri substanţiale strânse pentru ei.


* n.tr) engl. Society for the Propagation of the Gospel in Foreign Parts

Domnul a vegheat, a păzit şi a menţinut, din timpuri imemoriale, o mărturie pentru El în acele văi, şi untdelemnul harului Său tot mai curge şi candela adevărului Său încă mai arde, pe când tronurile asupritorilor lor au fost aruncate la pământ şi dinastiile lor s-au stins definitiv. Până şi porţile Romei s-au deschis, aşa că lăsăm biserica valdeză într-un câmp deschis, unde a ajuns prin harul lui Dumnezeu, pentru a arăta zel creştin în lucrări misionare*.


* Encyclopedia Britannica, vol. 11, p. 543; Hitory of Protestantism, vol. 2, p. 511. Pentru detalii cu privire la crezurile, confesiunile şi catehismele valdezilor, vedeţi lucrarea lui Gilly First and Second Visits to the Valleys of Piedmont

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *