comori.org
comori.org

Capitolul 51. Marele progres al reformei

Andrew Miller

Spre sfârşitul domniei lui Francisc I şi sub cea a fiului său, Henri al II-lea, mişcarea reformată a avut un progres rapid, de aşa natură încât este imposibil să urmărim în scurta noastră istorie toate detaliile lui. Nu putem decât să prezentăm o schiţă sumară a principalelor evenimente de la moartea lui Francisc I până la masacrul din ajunul Sf. Bartolomeu.

Francisc a trăit şi a murit cum fac de obicei regii: şi-a început domnia cu multă strălucire, dar şi-a încheiat-o cu cele mai negre şi sumbre presimţiri. Când s-a suit pe tron totul era strălucit şi toţi îi erau loiali; era înconjurat de o mulţime de cavaleri viteji, care, cu unele mici excepţii, erau şi cei mai importanţi dintre aristocraţii Franţei, iar cele mai nobile doamne slujeau stăpânei lor, regina Claude sau erau mai curând podoabele curţii sale. Dar cât de diferite erau lucrurile când cobora de pe tron spre groapă! Luxul curţii sale, cavalersimul şi sărbătorile care stârneau altădată admiraţia Europei, nu-l mai mângâiau deloc. Cu dureri chinuitoare în trup în urma vieţii pe care o dusese şi cu sufletul tulburat din cauza a ceea ce se făcuse la ordinele lui, “gemea profund, avea cccese bruşte şi violente. Din când în când o umbră întunecată îi trecea peste chip, ca şi cum i se arăta o privelişte groaznică, una care -l afecta nespus de rău, şi un tremur rapid îi străbătea întreg trupul”. Se spune că a fost auzit murmurând, ca din mustrări de conştiinţă: “Nu eu sunt de vină, ci s-a mers mai departe decât ordinele mele” – cu siguranţă cu privire la masacrarea nemiloasă a valdezilor nevinovaţi. Era înconjurat de o mulţime de preoţi, curteni şi curtezane cărora nu le păsa de monarhul muribund şi, prin indiferenţa lor egoistă, nu făceau decât ca agonia lui să fie şi mai grea.

Scena se încheie cu ultimul geamăt; a trecut linia şi sufletul, sub responsabilitatea lui, se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu. Ce gând solemn! Totul este acum realitate. Scaunul de judecată nu ţine cont de prerogativele regale; la Dumnezeu nu se judecă părtinitor, ci fiecare om este judecat după faptele lui în trup. Şi care trebuie să fie judecata acelora care sunt cu mâinile înroşite şi cu veşmintele pătate de sângele sfinţilor lui Dumnezeu? Nimic altceva decât o pocăinţă la timp şi eficacitatea sângelui scump al lui Isus nu poate spăla o asemenea vină. Fie ca toţi cei dispuşi să mediteze o clipă la scena aceea tristă să creadă aceaata şi să se întoarcă la Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, al cărui sânge spală orice păcat. “Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6 .37) sunt cuvintele pline de har cu care ne asigură El Însuşi. Au trecut trei sute de ani de când au murit Louise, Francisc şi Margareta. Nu putem să nu ne oprim un moment asupra acestui gând solemn pentru ca cititorul nostru să fie pregătit pentru acea schimbare după care nu va mai fi nicicând vreo altă schimbare. Orice pom este cunoscut după roadele lui, şi unde cade copacul acolo rămâne. Cine oare nu va spune că Margareta a avut cea mai fericită cale dintre cei trei? E drept că în timpul vieţii sale a trebuit să sufere ocara pentru numele lui Hristos şi să fie înfierată ca eretică, dar ea a dorit să se identifice cu suferinţele sfinţilor lui Dumnezeu, şi răsplata ei este mare în cer. Mai bine să suferi câţiva ani, ba chiar şi să mori pe rug, decât să fii în iad trei sute de ani, “unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (v. Marcu 9:44-50 , Matei 5:10-12 ).

Cititorule, ia seama! Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ci ceea ce seamănă omul în timp, aceea va secera în eternitate.

Henri al II-lea

Francisc I a murit în 1547 şi i-a succedat la tron Henri al II-lea, soţul notoriei Caterina de Medici, care, asemenea Izabelei din vechime, avea aptitudinile şi înclinaţiile de a-i persecuta pe Naboţi şi de a le lua în stăpânire viile lor. Şi aceasta a avut loc pe o scară aşa de largî încât deseori s-a recurs la confiscări pentru motive din cele mai ruşinoase. Înconjurat de consilieri ostili şi intriganţi, înafară de exemplul tatălui său şi de influenţa soţiei sale, el a fost incitat să ducă o politică de persecuţie şi mulţi au căzut ca martiri în timpul domniei lui. Când a pierdut marea bătălie de la Saint Quentin şi se aştepta ca, de la o zi la alta, sapniolii să apară la porţile Parisului, s-a înălţat vechiul strigăt păgân împotriva creştinilor cei ca de la-nceput: “Nu am răzbunat suficient onoarea lui Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu se răzbună pe noi”. Dezastrul a fost atribuit blândeţii cu care au fost trataţi ereticii. Aşa fusese şi atunci când Roma era atacată de barbari: păgânii se acuzau că fuseseră prea blânzi faţă de creştini.

Clerul, fiind alarmat de progresul reformei, a folosit orice mijloc pentru a-l alarma pe rege. L-au asigurat că hughenoţii – cum ajunseseră să fie numiţi de la un anumit Hugues, calvinist de la Geneva – erau marii duşmani ai monarhilor şi ai oricărei puteri ecleziastice şi regale şi că dacă vor birui atunci vor face pulbere tronul şi vor pune Franţa la picioarele ateilor şi a revoluţionarilor. Aceste reprezentări false, susţinute în principal de cardinalul de Lorraine, au avut efectul de a înmulţi execuţiile, şi, cum acestea erau privite ca un mijloc de a face să scadă mânia cerului, cu cât păcătuia mai mult regele însuşi, cu atâta ardea mai mulţi pentru a-şi ispăşi păcatele. Dar atât de mare a fost energia Duhului lui Dumnezeu pentru răspândirea Bibliei şi a cărţilor religioase, încât toate mijloacele folosite pentru exterminarea hughenoţilor s-au arătat zadarnice. Armate tot mai mari păreau să se ridice din cenuşa martirilor. “Literaţi,” spune Felice, “oameni ai legii, spadasini şi chiar oameni ai bisericii se grăbeau să se alăture stindardului reformei. Mai multe provincii mari – Languedoc, Dauphiny, Lyonnesse, Guyenne, Saintonge, Poitou, Orleanese, Normandie, Picardie, Flandra (cele mai mari oraşe din regat). Nourges, Orleans, Rouen, Lyon, Bordeaux, Toulouse, Montpellier şi La Rochelle, erau pline de reformatori. S-a calculat că în câţiva ani aceştia cuprindeau aproape o şesime din populaţie, dintre aceştia ei fiind elita”.

Rugurile tot ardeau în toate cartierele Parisului şi în toate oraşele Franţei şi persoane de toate vârstele şi de ambele sexe alimentau focurile, suferind cele mai grozave barbarii şi torturi. Dar, cu cât creşteau rigorile persecuţiei, cu atât creştea li numărul ucenicilor. Printre ei s-au înscris şi prinţi, regele Navarrei, ducele de Vendome, Bourbonii, prinţul de Conde, Coligny Chatillon şi un mare număr de nobili ai Franţei. “Pe lângă aceştia,” spune un istoric catolic, “zugravi, ceasornicari, sculptori, aurari, vânzători de cărţi, tipografi şi alţii, care prin meseria lor aveau ceva capacităţi intelectuale, au fost printre primii care au fost impresionaţi uşor*”.


* Felice, p. 52; Wylie, vol. 2, p. 522

În acel timp, Farel şi tovarăşii lui din exil inundau Franţa cu cărţi religioase şi Biblii ieşite de sub presele de la Geneva, Lausanne şi Neuchatel şi aduse de negustori care-şi riscau viaţa pentru a introduce marfa aceea preţioasă în conacul nobilului şi în cocioaba ţăranului.

Regele era tot mai alarmat: încă puţin şi întreaga Franţă ar fi ajuns lutherană. Prima şi cea mai sacră îndatorire a unui principe, i-au spus consilierii săi, era aceea de a menţine religia şi de a-i nimici pe vrăjmaşii ei. Iritat, principele s-a prezentat în Parlament pentru a-i consulta pe senatori cu privire la mijloacele de a aplana conflictele religioase din stăpânirea lui. Aceasta a avut loc la 10 august 1559. Cu toate că prezenţa regelui ar fi fost cu scopul de a-i copleşi pe membrii parlamentului, ea nu i-a împiedicat să vorbească liber despre acel subiect. Preşedintele Gilles Lemaitre a vorbit în favoarea arderilor şi a recomandat să fie urmat exemplul lui Philippe Auguste, care într-o singură zi a ars şase sute de albigenzi. Adepţii unei căi de mijloc s-au limitat la generalităţi şi lucruri vagi. Cei care erau calvinişti în secret, mai ales Annas du Bourg, au cerut să se treacă la reforme religioase prin intermediul unui consiliu naţional. “Zi de zi,” spunea el, “vedem că se comit crime care rămân nepedepsite, în timp ce noi chinuri sunt inventate împotriva unor oameni care nu au comis nici o crimă. Să fie învinuiţi de trădare aceia care au pomenit numele principelui numai pentru a se ruga pentru el? Să fie folosite roata de tortură şi rugul nu pentru aceia care provoacă tulburări în oraşe şi provincii, ci pentru cei care sunt cele mai strălucite modele de respectare a legilor şi cei mai fermi apărători ai ordinii? A fost ceva extrem de grav condamnarea la rug a unor oameni care au murit chemând numele Domnului Isus”.

Regele cel mânios a fost înfuriat la culme de discursul deschis al lui Du Bourg şi a ordonat ca el să fie arestat în plenul parlamentului de către căpitanul gărzilor sale şi a spus cu voce tare că dorea să-l cadă cu ochii lui cum arde. A fost închis la Bastilia şi alţi membri au fost arestaţi a doua zi. La paisprezece zile după memorabila lui vizită la parlament, Henri îşi afişa într-un turnir măiestria de cavaler. Rezistase atacurilor ducelui de Savoia şi ducelui de Guise, doi dintre cei mai buni generali ai Franţei şi ar fi putut ieşi vesel din scenă, în aclamaţiile şi laudele mulţimii, ale doamenlor şi nobililor Parisului, dar a insistat să-l invite pe contele Montgomery, căpitanul gărzilor sale. Acesta a dorit, fără-ndoială, să-i dea regelui cea mai tare lovitură, ca şi ceilalţi competitori, dar printr-o încurcătură, lancea lui Montgomery s-a frând în vizorul regelui şi o aşchie i-a pătruns prin ochi până în creier. Regele s-a aplecat înainte pe cal şi un fior de groază a trecut prin mulţimea de spectatori. A murit la scurt timp după aceea, dar niciodată nu l-a văzut pe Du Bourg arzând, şi, după cum a rânduit Domnul, aceeaşi mână care l-a arestat pe senator i-a dat monarhului lovitura de moarte.

Martiriul lui Du Bourg

Moartea regelui nu a făcut să fie eliberaţi prizonierii. Du Bourg a ascultat citirea sentinţei fără a-şi schimba înfăţişarea. Ca în cazul unui criminal dintre cei mai înrăiţi, execuţia i-a fost programată de sărbătorile de Crăciun, în decembrie 1559. “Sunt creştin, da, sunt creştin,” a spus el, “şi voi striga şi mai tare pentru glorie Domnului meu Isus Hristos”. Când a fost agăţat în ştreang a proclamat adevărul marii mulţimi strânse în jur şi a strigat cu voce tare: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu mă părăsi, ca să nu Te părăsesc eu”.

Aşa a murit ilustrul magistrat evlavios la vârsta de treizeci şi opt de ani. El era de familie bună şi unchiul său fusese cancelar al Franţei. Era un om foarte învăţat, integru şi care-şi îndeplinea cu conştiinciozitate îndatoririle. Singura lui vină fusese aceea de a se fi exprimat în favoarea noii religii. Florimond de Ramond, care pe atunci era student, a mărturisit că “toţi în colegiu au fost emoţionaţi până la lacrimi, au susţinut cauza lui după moartea lui şi martiriul lui a adus mai multe prejudicii religiei catolice decât o sută de slujitori prin predicarea lor”.

Întemeierea primei biserici reformate în Franţa

În 1555 a fost întemeiată la Paris prima biserică franceză pe principii reformate. Trecuseră patruzeci de ani de când Lefevre predicase prima dată evanghelia la universitate, perioadă în care au fost mulţi discipoli nobili, mărturisitori şi martiri, dar nu au fost adunări publice. Au fost mereu adunări secrete ale credincioşilor, dar fără pastori ordinaţi şi fără administrarea regulată a sacramentelor. Calvin a fost recunoscut de ei ca lider, iar el le-a recomandat să nu ţină cina Domnului până nu vor avea slujitori recunoscuţi oficial. În consecinţă, deşi ei erau numeroşi, ei erau indivizi izolaţi, lucrând fiecare separat de ceilalţi, fără a cunoaşte principiul unităţii: prezenţa şi locuirea în ei a Duhului Sfânt. “Acolo unde doi sau trei sunt strânşi pentru numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18:20 ) s-ar fi cuvenit să fie îndeajuns pentru a le aminti de iubirea Lui ca ei să comemoreze moartea Lui frângând pâinea.

La Paris a fost întemeiată o biserică după modelul presbiterian de la Geneva, cu un pastor, bătrâni şi diaconi. De atunci lucrarea organizaţiei s-a desfăşurat cu multă putere, şi, în numai cinci ani, în Franţa au ajuns să fie peste o mie de adunări calviniste. Umrătorul pas era unirea acelor biserici izolate într-o singură biserică, pentru care a fost convocată întrunirea unui sinod general la Paris, care a avut loc la 25 mai 1559. Dar dificultăţile pe care le aveau de întâmpinat pastorii care trebuiau să călătorească prin toată Franţa erau aşa de mari încât numai treisprezece biserici şi-au trimis delegaţi la sinod, iar aceia şi-au riscat viaţa. “În deliberările acelei adunări,” spune Felice, “s-a remarcat o simplitate şi o moralitate care ne umplu de respect. Nu au fost declamaţii, nici violenţă, ci o demnitate calmă şi o forţă liniştită au dominat discuţiile, ca şi cum membrii sinodului ar fi purtat acele dezbateri în cea mai deplină pace şi sub protecţia legilor”. Au fost puse bazele ecleziastice ale reformei franceze. Acestea constau în patru trepte ierarhice sau tribunale bisericeşti: 1. Consistoriul sau consiliul bisericii, compus din presbiteri şi diaconi, al cărui preşedinte era pastorul, care avea competenţe în chestiunile congregaţiei; 2. Colocviul, în care, prin delegaţi, congregaţiile dintr-un district se consultau în chestiunile de interes comun; 3. Sinodul provincial, sau curtea de apel pentru deciziile luate la nivelul consistoriului, era o adunare a bisericilor dintr-o provincie, la care se dorea, dacă era posibil, câte un pastor şi un presbiter din fiecare biserică; 4. Adunarea naţională, la care se dorea să participe doi pastori şi doi presbiteri din fiecare sinod provincial. Aceasta era cea mai înaltă curte, de competenţa căreia erau toate apelurile, care hotăra toate cuzele importante şi căreia trebuiau să i se supună toţi*.


* Pentru detalii amănunţite cu privire la această constituţie ecleziastică vedeţi Felice sau Faiths of the World

Francisc al II-lea

Noul rege, Francisc al II-lea, avea şaisprezece ani când a ajuns pe tron. El este prezentat ca un băiat bolnăvicios, slab la trup şi la minte, iar soţia lui, Mary Stuart a Scoţiei, era o frumuseţe fără minte, care-şi petrecea timpul în plăceri, şi ea cam de aceeaşi vârstă. Aşa era monarhia în Franţa în 1559, când era nevoie de o mână tare şi o voinţă fermă pentru a susţine autoritatea regală. Imoralitatea şi extravaganţa domniei de mai înainte produseseră roadele lor fireşti: în toată ţara erau nemulţumiri şi supărări, curtea era o cloacă de intrigi, iar naţiunea dezbinată în două facţiuni era aproape de un război civil. Caterina de Medici, familiiile de Guise, Chatillon, Bourbon şi conetabilul Montmorency căutau fiecare să profite de acei nevolnici descendenţi regali şi amestecau certurile rezultate din ambiţiile lor politice cu discuţiile religioase.

Cei doi de Guise, cardinalul şi generalul, au ajuns să domine curtea. În calitate de unchi ai tinerei regine şi tutori ai suveranului, ambii erau ascultaţi, fapt care le dădea un avantaj imens faţă de rivalii lor. Dar la picioarele tronului era o persoană pe măsura ambilor: regina-mamă, Caterina de Medici. Ea îi ura pe hughenoţi la fel de mult ca şi cei doi de Guise – capii partidei romano-catolice -, dar tot aşa îi ura pe toţi cei care îi subminau autoritatea. Abilă, răzbunătoare, fără scrupule şi ambiţioasă, fără credinţă religioasă sau simţăminte morale, vicleana italiancă a părut că ar fi fost capabilă să desfiinţeze autoritatea celor doi de Guise pentru a-şi consolida propria autoritate. Aceasta a făcut ca, pentru un timp, Caterina să fie de partea hughenoţilor, fapt folosit de providenţa cea plină de îndurare pentru a slăbi puterea familiei de Guise şi a dezbina partida papală, salvându-i pe reformatori. Pretinzând a păstra un echilibru între cele două partide, ea nu făcea altceva decât să se asigure indiferent cum ar fi evoluat situaţia, îmbrăţişând şi părăsind alternativ fiecare partidă.  

Astfel ajungem la războaiele religioase. Partidele s-au format la început din motive politice şi acestea au lansat Franţa în cel mai pustiitor război civil, care a durat, cu scurte răgazuri, mulţi ani, ba chiar am putea spune secole. Toţi liberalii Franţei au devenit hughenoţi, ceea ce nu însemna altceva decât antipapali. Astfel, spre nenorocirea lor şi nimicirea lor finală, protestanţii francezi au devenit un mare partid politic. Francisc al II-lea a murit după o domnie de şaptesprezece luni, iar Caterina, ieşind la rampă după ce mult timp îşi ascunsese ambiţiile, a cerut custodia următorului său fiu, Carol al IX-lea, care avea doar nouă ani, şi, înainte ca să se strângă curtea, ea şi-a asumat rolul de tutore al regelui, şi, în fapt, chiar dacă nu în mod oficial, şi-a asumat regenţa.

Masacrul de Sf. Bartolomeu

Italinaca ajunsă conducătoare supremă a regatului, a început să-şi pregătească planurile de a stârpi erezia din domeniile de sub stăpânirea fiului ei. Fiind o maestră în arta disimulării, practicată de familia ei, ea şi-a urmărit scopurile cu consecvenţă şi fără scrupule. Ea a fost, pe bună dreptate, comparată cu un rechin care urmăreşte o navă prin furtună aşteptând cu calm să-i pice prada. Ţara era împărţită în două tabere ireconciliabile, aparent la fel de puternice. Fuseseră purtate mai multe lupte şi nu se întrevedea o apropiată victorie pe câmpul de bătălie a catolicilor asupra hughenoţilor. De aceea, Izabela a recurs la vechea ei politică, pe care o cunoştea bine: cea a vicleniei şi a asasinatelor. În acelaşi timp, Felice afirmă că pentru justificarea masacrului nu poate fi invocată nici o raţiune de stat. Roma nu mai avea de ce să se teamă pentru supremaţia ei şi nici coroana nu avea temeri în legătură cu menţinerea puterii ei politice, ci numai fanatismul, ura şi setea nepotolită a Izabelei după sângele sfinţilor lui Dumnezeu au dus la zdrobirea minorităţii în anul 1572.

Cei dintâi dintre organizatorii masacrului şi adevăraţii lui autori au fost Caterina, Papa Pius al V-lea şi Filip al II-lea al Spaniei – nici unul dintre ei nefiind francez. În complot au fost atraşi şi alţii, dar nu se putea face nimic fără aprobarea regelui, pe care mama, ajutată şi de papă, a obţinut-o. Printr-o interpretare forţată a scripturii, abilul pontif i-a arătat tânărului rege că el era atunci în poziţia lui Saul, regele lui Israel care primise porunci de la Dumnezeu prin gura profetului Samuel să-i extermine pe amaleciţii şi să nu cumva să cruţe vreunul, dar care şi-a pierdut tronul şi viaţa pentru că nu a ascultat vocea lui Dumnezeu. Carol a înţeles aluzia, ţi, în final, a consimţit să fie ucişi toţi hughenoţii ca să nu mai rămână nici unul care să-i reproşeze fapta.

Cursa în care regele i-a atras pe hughenoţi

Se punea apoi problema cum să realizeze aşaceva. Capii reformei erau în provincii, iar pentru a-i avea la-ndemână, ei trebuiau să fie atraşi şi concentraţi într-un loc. Perfidul Carol s-a angajat în complot pretinzând a avea cea mai profundă dorinţă de a ajunge la o pace de durată şi a propus căsătoria tânărului rege al Navarrei, cel care a ajuns ulterior Henri al IV-lea, cu sora lui, Marguerite de Valois. Aceasta era o puternică alianţă pentru casa de Navarra, cea săracă, dar mama, Jeanne d’Albret, nu era încântată de aşaceva, ci ea prefera temerea de Domnul în locul bogăţiilor şi a spus: “Mai bine să mă cobor până la a fi cea mai umilă ditre slujnicele din Franţa decât să-mi sarific sufletul meu şi pe cel al fiului meu pentru a dobândi mărirea”. Dar şi cea mai mare reformatoare din Franţa a trebuit să fie prinsă în cursa Caterinei.

Jeanne d’Albret era fiica remarcabilei şi evlavioasei Margareta d’Angouleme, dar fiica era sub anumite aspecte mai mare decât mama ei, mai ales în ceea ce priveşte hotărârea pentru reformă. Dar trebuie să nu uităm Margareta a fost ea mult împiedicată de fratele ei destrăbălat şI de mama ei. În 1560, Jeanne d’Albret a mărturisit deschis credinţa protestantă, a desfiinţat slujbele papistaşe în tot regatul ei şi a introdus închinarea protestantă. Când ne gândim că micul ei regat se întindea pe coastele Pirineilor, învecinându-se de o parte cu Franţa, iar de cealaltă cu Spania, atunci trebuie să recunoaştem că nu i-a lipsit deloc curajul. Papii şi-au tunat anatemele împotriva ei, puternicii regi ai Franţei şi Spaniei au ameninţat că îi vor invada teritoriul şi îi vor desfiinţa regatul de pe harta Europei, dar, timp de doisprezece ani, Domnul şi-a protejat regina Lui cea evlavioasă, timp în care ea a făcut ca Biblia să fie tradusă în dialectul ţării, a întemeiat colegii şi şcoli, a studiat legile ca un senator şi a îmbunătăţit mult situaţia supuşilor săi.

Următoarea personalitate marcantă a fost amiralul Coligny, care era un creştin adevărat, un om cu adevărat evlavios şi un conducător capabil al armatelor hughenoţilor. Trimişii curţii i-au prezentat Jeannei, lui Coligny şi şefilor hughenoţilor acea căsătorie ca fiind cea mai bună garanţie a păcii dintre cele două religii. Carol a declarat că el îşi căsătorea sora nu numai cu principele Navarrei, ci cu întreaga partidă a hughenoţilor. Coligni s-a lăsat dus pentru că perspectiva părea într-adevăr strălucită, semăna că întregul regat avea să fie unit, şi a considerat că se cuvenea să se încreadă în sinceritatea jurămîntului majestăţii sale.

Duplicitatea perfectă a regelui

Jeanne d’Albret şi-a dat consimţământul pentru căsătorie şi a vizitat curtea de la Blois în martie 1572, dar nu a venit împreună cu fiul ei deoarece avea încă un sentiment de neîncredere. Regele şi regina-mamă i-au arătat multă tandreţe de faţadă, mai ales regele care a numit-o iubita lui  mătuşa şi a tratat-o cu atât de mult respect şi a onorat-o atât de mult încât toţi au fost uimiţi. A ajuns la Paris în luna mai, iar pe 4 iunie a căzut la pat şi apoi a murit la 9 iunie. Se spune că un parfumier florentin, maestrul Rene, cunoscut ca “otrăvitorul reginei”, i-a vândut nişte mânuşi otrăvite. Sfârşitul i-a fost paşnic, a fost fericită să meargă acasă, nu a rostit nici o plângere împotriva asasinilor, ci a părut a fi neliniştită numai în legătură cu binele fiului său Henri şi al fiicei sale Catherine. Încredinţându-i pe aceştia Domnului, a adormit în Isus la vârsta de patruzeci şi patru de ani.

Amiralul Coligny venise şi el la curte. La prima lui întrevedere a îngenunchiat înaintea regelui, iar Carol l-a ridicat, l-a numit tată şi l-a îmbrăţişat de trei ori pe ilustrul bătrân. “Acum, că te avem aici,” a spus regele, “trebuie să rămâi cu noi. Aceasta este cea mai fericită zi din viaţa mea”. Şi ceilalţi lideri ai hughenoţilor s-au strâns la Paris, iar căsătoria a avut loc cu mult fast la catedrala Notre Dame, la 18 august 1572, principalii nobili catolici şi protestanţi fiind prezenţi cu acea ocazie. A urmat o serie de festivităţi şi distracţii, la care au participat liderii ambelor partide, astfel încât temerile hughenoţilor au dispărut complet. Carol prin disimularea lui şi Caterina prin zâmbetele ei înşelătoare au reuşit să păcălească ambele partide. S-ar părea că toţi sperau că se încheiase vremea vărsării de sânge şi că acea căsătorie vestea un viitor paşnic şi prosper pentru o ţară care fusese atâta timp afectată de război civil. Dar chiar atunci, când toate clasele sociale se bucurau şi erau pline de speranţă, a avut loc un consiliu în care s-a hotărât organizarea unui masacru general al hughenoţilor. 

Regele a o ferit cincizeci de mii de coroane pentru capul lui Coligny, acela pe care îl îmbrăţişase cu o zi mai înainte. Pentru a câştiga recompensa, Maurevert* l-a pândit pe admiral în data de 22 august dintr-o casă din apropierea bisericii Saint Germain. A fost lovit de trei gloanţe dintr-o archebuză, care i-au retezat degetul arătător al mâinii stângi şi l-au rănit la braţul stâng. Asasinul a scăpat, iar istoricii l-au numit “ucigaşul în solda regelui, asasinul de serviciu”. Coligny a ajuns acolo unde era găzduit şi a primit ajutorul celebrului chirurg Ambroise Pare. Regele şi mama lui, ca doi nevinovaţi, l-au vizitat pe amiral şi s-au mărturisit oripilaţi de fapta mişelească şi au spus că răzbunarea lor va fi cumplită spre a nu fi uitată niciodată. “Tu porţi rana,” a spus regele, “iar eu durerea continuă”. Ce înşelăciune nemaiîntâlnită!


* n.a.) Maurevert fusese anterior printre oamenii lui Coligny până când l-a ucis cu pistolul pe de Mouy, unul dintre ofiţerii amiralului (nu este cunoscut sigur motivul crimei, dar se consideră că a fost o răzbunare personală). În 1583 a murit în urma rănilor căpătate într-un duel cu fiul lui De Mouy, pe care l-a ucis în acel duel.

Ajunul Sfântului Bartolomeu

Între timp se apropiase ziua fixată pentru masacrul general. Între două şi trei în zorii zilei de 24 august, de sărbătoarea Sf. Bartolomeu, regele sta în camera lui împreună cu mama lui şi cu ducele de Anjou, când clopotul cel mare a sunat la Saint Germain pentru primele rugăciuni ale zilei. Acela era semnalul stabilit. Imediat după ce primul dangăt de clopot a spart liniştea nopţii au început împuşcăturile. Carol era foarte agitat şi o sudoare rece îi umezea fruntea. I-a trimis vorbă ducelui de Guise să nu precipite evenimentele, dar era prea târziu. Regina-mamă, neavând încredere în consecvenţa fiului ei, a poruncit ca ora semnalului să fie anticipată. În câteva secunde, fiecare clopotniţă din Paris suna, şi, în vacarmul a sute de clopote se amestecau strigăte, blesteme, urlete ale asasinilor, ţipete, gemete şi strigăte de îndurare ale hughenoţilor surprinşi. Spre a-i deosebi pe opozanţi în întuneric, catolicii purtau o eşarfă albă pe braţul stâng şi o cruce albă la pălărie. La sunet de toacă, pe toate uşile au ieşit oameni strigând: “Pentru Dumnezeu şi rege!” Pe străzile Parisului curgeau torente de sânge omenesc  şi sălbăticia catolicilor nu a cunoscut limite.

Ducele de Guise cu trei sute de soldaţi s-a grăbit să ajungă la locuinţa lui Coligny. Amiralul fusese trezit de sunetul împuşcăturilor şi se ruga împreună cu pastorul lui, Merlin. Servitorii au năvălit în camera lui exclamând: “Domnule, au pătruns în casă şi nu mai este nici o cale de scăpare!” “Demult sunt pregătit să mor,” a răspuns calam amiralul, “iar, cât despre voi, salvaţi-vă dacă puteţi, pentru că mie nu-mi puteţi salva viaţa”. Behem, un slujitor al ducelui de Guise, a intrat primul în cameră şi a întrebat: “Nu eşti t amiralul?” “Da, eu sunt,” a răspuns calm Coligny, privind liniştit la sabia scoasă din teacă a asasinului, ţi a început să-i spună acelui tânăr câteva cuvinte solemne, dar acela i-a străpuns veteranului pieptul, după care i-a mai dat o lovitură în cap. De Guise, care aştepta nerăbdător în curte, a strigat tare: “Ai făcut-o, Behem?” “S-a făcut, domnul meu,” a venit răspunsul. “Dar ca să credem trebuie să vedem: aruncă-l pe fereastră”. Amiralul, care încă mai respira, a încercat să se apuce de rama ferestrei când a fost ridicat, dar a fost imediat aruncat în curte. Ducele de Guise, ştergânu-şi stropii de sânge de pe faţă a spus: “Ştiu că el este,” şi, lovind cu piciorul trupul, s-a grăbit să înainteze pe străzi exclamând: “Curaj, camarazi: am început bine, iar acum să continuăm cu restul!” Peste şaisprezece ani, în castelul Blois, acelaşi Henri de Guise era asasinat la porunca lui Henri al III-lea, care, având trupul mort înaintea sa, l-a lovit cu piciorul în faţă. Ce dreaptă răsplătire prin judecata lui Dumnezeu!

În acea noapte de groază, Teligny, ginerele amiralului, împreună cu alţi cinci sute de protestanţi, atât nobili cât şi oameni de rând, erau sacrificaţi Molohului bigotismului, şi încă în numele sacru al religiei. “Iarba deasă e mai uşor de cosit decât cea rară,” a fost proverbul în temeiul căruia cei mai de seamă protestanţi au fost găzduiţi în acelaşi cartier al Parisului şi acel teren i-a fost rezervat special crudului duce de Guise. Suita tânărului rege al Navarrei era găzduită la Luvru, ei fiind oaspeţii speciali ai monarhului, dar şi aceasta era cu aceeaşi intenţie satanică de a-i putea ucide pe toţi mai uşor. Ei veniseră în alaiul regelui lor pentru a sărbători căsătoria lui cu sora regelui, şi, unul câte unul, au fost chemaţi pe nume din camerele lor şi, neînarmaţi, au fost conduşi în curtea interioară rectangulară, unde au fost cu toţii seceraţi sub ochii regelui gazdă, iar trupurile le-au fost îngrămădite la porţile Luvrului. În analele omenirii nu se mai găseşte o crimă mai perfidă comisă cu sânge rece.

Masacrul s-a extins în tot Parisul. Mii de huligani înarmaţi cu pumnale, suliţe, cuţite, săbii şi archebuze, cu orice armă a soldatului sau a tâlharului, au dat năvală pe străzi ucigându-i pe toţi cei pe care-i întâlneau şi nu purtau cruce albă la pălărie. Au intrat cu forţa în casele protestanţilor şi au ucis bărbaţi, femei şi copii îmbrăcaţi în cămăşi de noapte, după care le-au aruncat trupurile în stradă. Nu s-a auzit nici un strigăt de îndurare. Au căutat prin cele mai întunecate cotloane şi nimeni nu a fost cruţat. În cele din urmă, deasupra Parisului a răsărit soarele. Nefericitul Carol, care s-a cutremurat câteva momente la începutul masacrului, a gustat sângele sfinţilor şi a devenit la fel de însetat de măcel ca ultimul om din gloată. Dimineaţa, împreună cu mama lui italiancă pătată de sânge, a ieşit în balconul palatului pentru a se delecta privind mormanele de cadavre. Pe străzi curgeau râuri de sânge, iar cadavre de bărbaţi, femei şi copii blocau toate intrările. Din toate părţile se auzeau gemete şi strigăte de moarte, blasfemii şi blesteme ale gloatei nebune.

Unii care reuşiseră să scape se străduiau să traverseze înot râul. Atunci Carol a luat o archebuză şi a tras asupra supuşilor săi strigând: “Ucideţi! Ucideţi!” “La două sute douăzeci şi şapte de ani după aceea,” spunea Felice, “Mirabeau a ridicat din praful vremii archebuza lui Carol al IX-lea pentru a o îndrepta împotriva tronului lui Ludovic al XVI-lea”. Satan poate conduce evenimentele pentru un timp, dar Dmnezeu este deasupra şi schimbă lucrurile. În aceeaşi dimineaţă de duminică, Carol a trimis după Henri de Navarra, de curând cumnat al lui, şi Henri de Conde, şi, pe cel mai furios ton le-a spus: “Mesa, moartea sau Bastilia!” După o slabă împotrivire, principii au consimţit să participe la mesă, dar nimeni nu a crezut că erau sinceri. A patra zi, când furia asasinilor a ajuns să fie satisfăcută, iar cea mai mare parte a hughenoţilor fusese masacrată, pe străzile Parisului s-a lăsat liniştea. După scena tragică au venti preoţii cu teatrul lor. Joi, mergând prin sânge până la glezne, clerul a celebrat un jubileu extraordinar şi a organizat o procesiune pentru a manţine starea de exaltare. Amvoanele au răsunat din nou de mulţumiri şi a fost bătută o medalie cu inscripţia: “Evlavia a trezit justiţia”.

Masacrul din provincii

Dar setea de sânge a Izabelei era departe de a fi satisfăcută. Tuturor tribunalelor din provincii şi din cele mai importante oraşe le-au fost date ordine să urmeze acelaşi curs. Aproximativ doisprezece guvernatori de provincii au refuzat şi chiar şi un preot, al cărui nume merită a fi menţionat aducând mulţimiri Domnului. Când locotenentul regelui l-a chemat pe Jean Hannuyer, episcop de Lisieux şi i-a dat ordinul de a-i masacra pe hughenoţi, el a răspuns: “Nu, domnule, mă opun şi întotdeauna mă voi opune executării unui asemenea ordin. Sunt pastor al Lisieux, iar aceşti oameni pe care-mi porunciţi să-i măcelăresc sunt turma mea. Chiar dacă în prezent s-au rătăcit şi au părăsit păşunea lui Isus Hristos, Marele Păstor mi i-a încredinţat mie, ca poate să se întoarcă. În evanghelie nu văd că un păstor poate permite să fie vărsat sângele turmei sale, ci dimpotrivă, acolo văd că el este dator să-şi verse propriul său sânge pentru ea”. Locotenentul i-a cerut să-şi prezinte în scris refuzul, iar episcopul s-a conformat imediat.

La Rouen, Toulouse, Lyon şi în aproape toate marile oraşe ale regatului, lucrarea sângeroasă a fost înfăptuită cu o furie la fel de mare. Măcelul s-a desfăşurat fără milă şi fără remuşcări timp de aproape şase săptămâni. Mii de cadavre au fost aruncate în râuri, ajungând pe maluri la diferite coturi de râu sau să fie duse în mare. Credincioşii de la Meaux – priteenii noştri de mai înainte – au fost măcelăriţi în închisori, şi, cum cu sabia lucrarea mergea prea încet, au folosit ciocane de fier. Au fost prădate şi devastate patru sute de case din cel mai frumos cartier al oraşului. Dar am obosit de aceste relatări, şi, dacă masacrul de Sf. Bartolomeu nu ar fi fost cea mai mare crimă din era creştină, care ne oferă mai bine decât orice altceva o imagine reală a principiilor papalităţii, atunci ne-ar fi plăcut să încheiem istoria reformei în Franţa înainte de a ajunge la el. Dacă s-au putut vedea vreodată adâncimile şi vicleniile lui Satan în răutatea oamenilor, atunci ele se văd în aceste evenimente. Premeditarea, jurământul solemn al regelui - prin care calviniştii au fost atraşi la Paris pentru căsătoria regală - şi pumnalul pus în mâinile gloatei de conducătorii statului într-o vreme de pace, reprezintă un complot fără seamăn în istorie. Şi apoi, de la papă în jos, comunitatea catolică şi-a ridicat mâinile spre cer şi I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru triumful glorios.

La Roma, ştirea a fost primită cu mare bucurie. Aducătorul veştii a fost răsplătit cu o mie de monede de aur. Papa a poruncit să tragă tunurile Castelului Sant Angelo, a declarat un jubileu şi a bătut o medalie în onoarea evenimentului. Filip al II-lea al Spaniei, ducele de Alba şi cardinalul de Lorraine au participat la acele manifestări de bucurie. Dar masacrul a produs o cu totul altă impresie în ţările protestante. În Anglia, Germania şi Elveţia au sosit mulţi exilaţi îngroziţi şi aproape de moarte, care au relatat tristele evenimente, iar naţiunile înmărmurite au blestemat numele Franţei. Geneva, cu multă compasiune faţă de cele şaptezeci de mii de trupuri care acopereau câmpurile Franţei sau zăceau pe malurile râurilor ei, a instituit o zi de post şi rugăciune care mai este ţinută şi astăzi. În Scoţia, bătrânul John Knox, într-un impuls profetic, a pronunţat răzbunarea divină împotriva casei Valois în următoarele cuvinte: “A fost emisă sentinţa împotriva acestui criminal, regele Franţei, şi răzbubarea lui Dumnezeu nu va cruţa casa lui. Numele lui va fi o urâciune pentru posteritate şi nici unul dintre urmaşii lui nu va stăpâni regatul în pace dacă nu va veni pocăinţa pentru ca judecata lui Dumnezeu să se oprească”. În Anglia, Elisabeta a pus toată curtea ei în doliu, iar când amabsadorul Franţei a cerut o audineţă pentru a oferi o explicaţie ipocrită, a fost primit cu o tăcere profundă. Lorzii şi doamenle de la curte, în veşmite de doliu lungi, nu l-au salutat pe ambasador când a trecut pe lângă ei şi nu au catadicsit nici măcar să-i arunce o privire.

Numărul victimelor

Numărul celor care au pierit în masacru nu poate fi calculat exact. În Paris au fost probabil trei sau patru mii de victime. Brantome spune că regele Carol al IX-lea ar fi văzut patru mii de trupuri lunecând la vale pe Sena. “În registrele Parisului,” spunea Wylie, “se găseşte o plată făcută groparilor de la Cimitirul Inocenţilor pentru îngroparea a o mie o sută de cadavre care au ajuns pe maluri la cotiturile Senei, în apropiere de Chaillot, Auteuil şi Saint Cloud. Este destul de probabil că multe cadavre au fost duse de apă mult mai departe, şi apoi nu toate trupurile au fost aruncate în râu”. Numărul victimelor în toată Franţa a fost probabil cam şaptezeci de mii. “Această ultimă cifră,” spunea Felice, “este probabil exagerată dacă este să-i socotim numai pe cei care au suferit o moarte violentă, dar sunt adăugaţi şi cei care au murit în mizerie, de foame, de durere, cei bătrâni, cei neajutoraţi şi abandonaţi, femeile rămase fără adăpost, copii fără o bucată de pâine şi numeroşii nenorociţi a căror viaţă a fost scurtată de această catastrofă, atunci se poate spune că cifra dată de Perefixe este totuşi mai mică decât cea reală*”.


* Relatarea de mai sus este extrasă în principal din scrierile istoricului francez Felice, care este mai curând înclinat să micşoreze decât să exagereze detaliile cu privire la dezonoarea naţiunii sale. Vedeţi şi Wylie – History of Protestantism; Smiles – History of the Huguenots; White – History of France

Sfârşitul protagoniştilor masacrului

Atât de minunat a lucrat Duhul lui Dumnezeu în Franţa prin intermediul adevărului, încât atunci când oamenii se aşteptau să vadă ruina hughenoţilor zdrobiţi în urma masacrului, ei au avut surpriza de a-i vedea, în multe părţi ale ţării, hotărâţi să se opună trupelor regale. Nu poate fi nici o-ndoială că protestantismul francez ajunsese o mare organizaţie politică, dar nu era în întregime politic, ci trebuie că printre ei erau mii de creştini adevăraţi, chiar dacă ei au fost făcuţi să creadă că era drept să se opună asupritorilor şi să lupte pentru viaţa lor şi a familiilor lor şi pentru religia lor. În timpul asediului Sancerre, când aproape toţi copii mureau de foame, întâlnim un exemplu al harului desăvârşit. Un băiat de zece ani, fiind pe moarte şi văzându-şi părinţii plângând alături de el şi atingându-i braţele şi picioarele, care erau ca nişte lemne uscate, le-a spus: “de ce plângeţi când mă vedeţi murind de foame? Nu-ţi cer pâine mamă, pentru că ştiu că nu ai deloc. Dar, din vreme ce Dumnezeu vrea să mor aşa, trebuie să fim mulţumitori. Nu a suferit de foame şi sfântul Lazăr? Nu am citit eu aceasta în Biblie?” Aşa s-a stins mieluşelul cel scump al lui Dumnezeu, împreună cu mulţi alţii, pentru a fi luat pentru totdeauna în braţele Păstorului cel bun, care a murit pentru ei. Despre ei se poate spune pe drept: “nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă, pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:16-17 ).

Dar sfârşitul perfidului şi crudului rege nu a fost aşa. Crima grozavă în care el jucase un rol atât de important îi apăsa greu cugetul până în ultima clipă a vieţii. Zi şi noapte era urmărit de scenele la care fusese martor în ajunul Sf. Bartolomeu. Îşi închipuia că-i vedea pe oaspeţii săi asasinaţi stând lângă patul lui şi la masa lui. Fie că dormea, fie că umbla treaz, hughenoţii asasinaţi păreau a fi mereu înaintea ochilor săi, având nişte feţe înspăimântătoare şi zvârcolindu-se în sânge. Dar Domnul a rânduit ca acela care, când a dat ordinele pentru masacrul de Sf. Bartolomeu, a spus ca nici un hughenot să nu rămână în viaţă pentru a-i reproşa fapta, pe patul de moarte să fie îngrijit de un medic hughenot şi de o soră hughenotă. El nu mai avea nici un pic de încredere în cei care-i fuseseră asociaţi şi îl bântuia gândul că propria lui mamă îl omora printr-o otrăvire lentă. A murit de o boală groaznică şi ciudată, care făcea să-i curgă sânge prin toţi porii pielii. Aceasta a fost la mai puţin de doi ani după masacru, după ce trăise douăzeci şi cinci de ani şi domnise paisprezece.

Se spune că toţi protagoniştii masacrului de Sf. Bartolomeu, cu o singură excepţie, au avut parte de moarte violentă. Dar nu este cazul să urmărim istoria lor. Acei oameni sângeroşi au fost loviţi de răzbunarea divină şi au fost coborâţi în groapă în sânge. Caterina de Medici a trăit să vadă eşecul complet al tuturor planurilor sale, moartea tuturor tovarăşilor ei la crimă şi stingerea dinastiei sale. Cardinalul de Lorraine a fost asasinat în închisoare, iar Henri al III-lea, ultimul Valois, a căzut sub pumnalul asasinului în propriul lui cortu. Aşa s-a împlinit profeţia lui John Knox.

Materialele voluminoase pe care ni le-a furnizat reforma în Franţa ne-au reţinut ceva mai mult şi au ocupat mai mult spaţiu decât ne-am fi permis, dar măreţia lucrării Domnului acolo, marea luptă dintre lumină şi întuneric şi melancolia pe care fiecare trebuie s-o simtă cu privire la rezultatele lucrării, îi dau un loc deosebit în marile revoluţii din secolul al XVI-le.

Consiliul de la Trento

La faimosul Consiliu de la Trento, care s-a întrunit în 1545 şi a contiunat să aibă sesiuni până în 1563, perioadă în care au avut loc evenimentele despre care am vorbit, a definit mai exact legile bisericii romano-catolice şi au fost concepute măsuri pentru suprimarea ereziei. Deliberările de acolo şi hotărârile luate trebuie să fi fost influenţate mult de situaţia generală a Europei în acea epocă. Dar, după cum am spus deja care era obiectivul iniţial al consiliului şi caracterul lui, trebuie să mai adăugăm doar câteva lucruri pe care nu le-am menţionat anterior.

Am spus mai ales că acest consiliu nu urmărea să dea legi noi, ci să definească şi să fixeze învăţăturile bisericii Romei într-un mod mai exact decât ceea ce se făcuse până atunci şi să confirme autoritatea ei. “Părinţii de la Trento,” spunea Mosheim, “nu au autorizat nimic nou, dar este la fel de adevărat că au autorizat tare multe lucruri care au rămas deschise acceptării sau respingerii individuale, şi aceasta din cauza că ei erau departe de a avea suficientă autoritate. Acelor teologi, în principal italieni şi spanioli, care s-au strâns în secolul al şaisprezecelea ... biserica Romei le datorează autentificarea oficială a crezului ei”. Prin servilismul episcopilor italieni mai săraci, papii au câştigat atât de multă influenţă în consiliu încât ei au dictat hotărârile şi le-au definit nu cu intenţia de a vindeca dezbinările şi a reforma vechile abuzuri, restabilind unitatea şi concordia în biserică, ci cu scopul de a-şi stabili dominaţia lor. Scott spunea: “Învăţături care până atunci au fost considerate a fi opinii particulare, deschise dezbaterii, au fost transformate, în mod absurd, în articole de credinţă, care se cerea să fie acceptate, altfel pedeapsa fiind excomunicarea. Ritualuri care până atunci fuseseră ţinute din respect faţă de vechi obiceiuri au fost legiferate prin hotărâri ale bisericii şi declarate ca fiind părţi esenţiale ale închinării ei*”.


* Mosheim, vol. 3, p. 894; Scott, vol. 3, p. 256

Cea mai autoritară sursă cu privire la desfăşurarea acestui consiliu este istoria Părintelui Paul. “El a descris deliberările,” spunea Dr. Robertson, “şi i-a explicat hotărârile cu o mare perspicacitate şi profunzime a gândirii, cu o deosebită erudiţie şi cu o raţiune atât de clară încât suntem îndreptăţiţi să fie plasată printre cele mai admirabile scrieri istorice”.

Crezul papei Pius

Papa Pius al IV-lea a făcut un sumar al hotărârilor acestui consiliu, care îi şi poartă numele, şi care a fost de atunci considerat ca un sumar cu autoritate în ceea ce priveşte credinţa catolică.

“Mărturisesc că sunt cu adevărat şi se cuvine să fie respectate şapte sacramente ale legii celei noi instituite de Isus Hristos, Domnul nostru spre salvarea omenirii, deşi nu sunt toate necesare pentru orice om, şi anume: botezul, confirmarea, euharistia, penitenţa, ungerea extremă, ordinarea şi căsătoria. Acestea conferă har, şi dintre acestea botezul, confirmarea şi ordinarea nu pot fi reeditate fără a comite un sacrilegiu.

Primesc şi recunosc ceremoniile bisericii catolice, primite şi aprobate prin administrarea solemnă a tuturor sacramentelor de mai sus.

Primesc şi ader la toate lucrurile care au fost definite şi declarate de sfântul Consiliu de la Trento cu privire la păcatul originar şi la îndreptăţire.

Mărturisesc, de asemenea, că prin mesă I se oferă cu adevărat lui Dumnezeu jertfa ispăşitoare pentru cei vii şi pentru morţi şi că în sacrificiul preasfânt al euharistiei este cu adevărat şi real prezent trupul şi sângele împreună cu sufletul şi divinitatea Domnului nostru Isus Hristos şi că substanţa pâinii este complet transformată în trup, iar cea a vinului în sânge, transformare pe care biserica catolică o numeşte transsubstanţiere.

Mărturisesc, sub fiecare din aceste forme şi sub ambele împreună, este primit Hristos ca adevărat sacrament.

Cred că există un purgatoriu şi că sufletele ţinute acolo sunt ajutate prin sprijinul credincioşilor.

La fel, sfinţii care domnesc împreună cu Hristos, se cuvine să fie onoraţi şi invocaţi, pentru că ei oferă rugăciuni lui Dumnezeu pentru noi, iar relicvele lor trebuie venerate.

Afirm cu fermitate că imaginile lui Hristos şi ale mamei lui Dumnezeu, pururea fecioară, ca şi ale celorlalţi sfinţi, trebuie să fie păstrate şi se cuvine să fie onorate şi să li se aducă închinare.

De asemenea, afirm că puterea indulgenţelor a fost lăsată bisericii creştine şi că folosirea lor este o binefacere pentru poporul creştin.

Recunosc sfânta Biserică Apostolică a Romei, mama şi stăpâna tuturor bisericilor şi promit şi jur ascultare episcopului Romei, succesorul Sf. Petru, primul dintre apostoli şi locţiitorul lui Isus Hristos.

De asemenea, mărturisesc şi primesc toate celelalte lucruri date, definite şi declarate de canoanele sacre şi de consiliile generale, în special de Consiliul de la Trento. De asemenea, condamn, resping şi anatemizez toate lucrurile contrare acestuia şi toate ereziile condamnate, respinse şi anatemizate de biserică.

Aceasta este adevărata credinţă catolică, fără care nimeni nu poate fi mântuit, aceasta o mărturisesc şi o susţin prin promisiune, jurământ şi jur cu toată fermitatea să mărturisesc şi să susţin toate acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, până la sfârşitul vieţii mele, spre a face, în măsura în care-mi stă în putere, ca acestea să fie date ca învăţătură şi predicate de toţi cei care sunt sub autoritatea mea şi de cei care-mi sunt daţi în grijă în virtutea funcţiei pe care o deţin. Aşa să mă ajute Dumnezeu şi aceste sfinte evanghelii ale lui Dumnezeu”.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *