comori.org
comori.org

Capitolul 30. John Wycliffe

Andrew Miller

Orice cititor atent al istoriei trebuie să-şi amintească deseori avertismentul solemn al apostolului: “Nu vă amăgiţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit; pentru că ceea ce seamănă omul aceea va şi secera” (Galateni 6:7 ). Ilustrarea solemnă şi practică a aplicării acestei legi divine în afacerile oamenilor se poate vedea pe fiecare pagină a istoriei. Cel care seamănă neghină primăvara nu se poate aştepta să secere grâu toamna, iar cel care seamănă grâu primăvara nu va fi nevoit să secere neghină toamna. În fiecare zi putem vedea că acest principiu al guvernării divine este valabil. Cât de des obiceiurile din tinereţe determină starea omului la bătrâneţe! Nici chiar bogăţiile harului divin nu opresc manifestarea acestei legi. Regele lui Israel a trebuit să audă din gura profetului sentinţa solemnă: “Sabia nu se va depărta niciodată de casa ta”; dar aceasta nu a oprit îndurarea faţă de regele care s-a pocăit: “Şi Natan i-a spus lui David: «Domnul ţi-a îndepărtat păcatul: nu vei muri»” (v. 2. Samuel 12 ). Aşa este nemăsuratul har al lui Dumnezeu faţă de cel care se pocăieşte cu adevărat, dar la fel de imuabilă este legea guvernării Sale.

Deşi nu putem vorbi cu la fel de multă încredere despre sistemul societăţii omeneşti, totuşi putem urmări mâna Domnului în înţelepciunea căilor Sale pentru îndeplinirea scopurilor Sale.

De exemplu, triumfurile sângeroase ale papalităţii în Languedoc au condus la declinul ei rapid. Prin zdrobirea Contelui de Toulouse şi a altor mari seniori feudali din sudul Franţei, domeniile Coroanei Franţei s-au extins mult, iar regii Franţei au devenit de atunci adversari cărora papa nu le-a mai putut opune rezistenţă. Imediat după aceea, Ludovic al IX-lea a publicat Sancţiunea Pragmatică, care stabilea libertăţile Bisericii Galicane, iar Filip cel Frumos l-a obligat pe trufaşul Bonifaciu să bea cupa umilinţei, cea pe care papii o dăduseră în mule rânduri puterilor seculare ale Europei. De la 1305 până la 1377, papii de la Avignion nu prea erau mai mult decât nişte vasali ai lui Filip şi ai succesorilor săi, iar de la 1377 la 1417 papalitatea însăşi a fost sfâşiată de marea schismă. Astfel, printr-o răsplată echitabilă dată prin providenţa lui Dumnezeu, cei care au căutat să-i distrugă pe alţii eu fost aceia care s-au distrus pe sine înşişi*. Lucrurile s-au petrecut similar şi în Anglia.


* Sir James Stephen - History of France, vol. 1, p. 240

Anglia şi papalitatea

Supunerea lui John faţă de Inocenţiu al III-lea a fost punctul de cotitură în istoria papalităţii în această ţară deoarece umilirea suveranului a făcut ca întreaga naţiune să se simtă înjosită. Inocenţiu a mers prea departe cu acel abuz de putere, care s-a întors împotriva lui la timpul potrivit. Anglia nu a putut uita vreodată o asemenea prosternare abjectă a regelui său la picioarele unui preot. De atunci, în mintea poporului englez a apărut şi a crescut un spirit de ostilitate faţă de Roma. Uzurpările, pretenţiile extraordinare ale papalităţii şi modul în care se amestecau în acordarea posturilor de episcopi în Anglia au dus deseori la ciocniri între guvern şi biserică, acestea făcând ca ruptura să se lărgească. Atunci când răbdarea oamenilor aproape că se epuizase în urma numeroaselor probleme practice ridicate de papalitate, Dumnezeu a găsit cu cale să ridice un adversar puternic împotriva întregului sistem ierarhic – primul om care a zdruncinat din temelii stăpânirea papalităţii în Anglia, un om care iubea în mod sincer adevărul şi care l-a predicat atât celor învăţaţi cât şi celor din clasele de jos. Acest om a fost John Wycliffe, luceafărul de dimineaţă al reformei.

Prima parte a vieţii lui Wycliffe nu prea este cunoscută, dar opinia generală este că el s-a născut într-o familie umilă din apropierea Richmond, în Yorkshire, prin anul 1324. Ţelul lui era acela de a ajunge un învăţat, cea mai înaltă poziţie la care putea aspira pe atunci un om de origine umilă. Anglia aproape că era o ţară a şcolilor, fiecare catedrală şi aproape fiecare mânăstire având propria ei şcoală, dar tinerii cei mai ambiţioşi, mai plini de încredere în sine, care se presupunea că aveau capacităţi deosebite şi care aveau mijloace, se înghesuiau să ajungă la Oxford şi la Cambridge. În Anglia, ca în toată creştinătatea, acea minunată goană a unei mari părţi a populaţiei pentru a dobândi cunoştinţe a făcut ca spre universităţi să se înghesuie mii de studenţi în loc de câteva sute care aveau privilegiul de a intra în acele aşezăminte pentru învăţătură*.


* Milman, vol. 6, p. 100

John Wycliffe a găsit o cale către Oxford şi a fost primit ca student la Colegiul Reginei1, după care a fost la scurt timp transferat la Merton College, cel mai vechi, mai bogat şi mai faimos dintre colegiile de la Oxford. Se presupune că el a avut privilegiul de a asista la prelegerile evlaviosului şi profundului învăţător Thomas Bradwardine şi că din lucrările lui a ajuns el să aibă primele sale concepţii cu privire la har, la darul fără plată şi la faptul că omul nu are absolut nici un merit atunci când este vorba de mântuire. Din scrierile lui Grostete el şi-a însuşit ideea că papa este antihristul.
Potrivit biografilor săi, Wycliffe a ajuns în scurt timp doctor în dreptul civil, canonic şi municipal. Totuşi, cele mai mari eforturi le-a depus în studiul teologiei, pe care nu şi-a însuşit-o ca o cunoştinţă seacă, cum era predată în şcoli, ci ca o ştiinţă divină care se capătă atât prin duh cât şi din litera Scripturii. În acele cercetări el a trebuit să se lupte cu multe dificultăţi mari pentru că era un gen de studiu pe care biserica nu-l aprobase şi pentru care nu se ocupase să pregătească materiale. Textul sacru era pe atunci neglijat, teologia scolastică luase locul autorităţii Scripturii, limba originală a Noului Testament era aproape necunosctă în regat, ca şi cea a Vechiului Testament. Dar, în pofida tuturor acestor dezavantaje şi piedici descurajante, Wycliffe şi-a urmărit scopul cu multă perseverenţă. “Logica lui,” – spunea cineva – “fineţea lui de cărturar, arta lui retorică, capacitatea lui de a citi Scripturile în limba latină şi erudiţia lui variată se poate să se datoreze Oxfordului, dar vigoarea lui şi energia spiritului său, limbajul lui viguros, felul în care stăpânea limba engleză populară şi supremaţia pe care considera că o au Scripturile, pe care, cu multă trudă, le-a transmis în limba poporului – acestea erau numai ale lui, pentru că nu puteau fi dobândite în nicio şcoală şi nimeni nu şi-ar fi putut însuşi acestea prin cursurile obişnuite2”.


1 n.tr.) original: Queen’s College

2 Latin Christianity, vol. 6, p. 103

Wycliffe şi călugării

Prin anul 1349, când Wycliffe a ajuns în al douăzeci şi patrulea an al vieţii şi ajunsese să aibă un nume în colegiu, ţara a fost cercetată cu o groaznică molimă numită “ciuma neagră”. Se presupune că ea a apărut întâi în ţinuturile tătarilor, făcând apoi ravagii în diferite ţări din Asia, înaintând pe ţărmurile Nilului, spre insulele Greciei, făcând prăpăd în aproape toate popoarele Europei. Atât de mari au fost pierderile de vieţi omeneşti încât unii spun că a patra parte din locuitori a fost nimicită şi că jumătate din oameni, fără a mai socoti şi vitele, s-au mutat în unele zone. Această cercetare alarmantă a umplut de teamă mintea evlavioasă a lui Wycliffe şi de presimţiri grozave cu privire la viitor. În inima lui, aceea a fost ca sunetul ultimei trâmbiţe. El a ajuns atunci la concluzia că judecata era aproape. Pătruns de solemnitatea gândului la eternitate, el a petrecut multe zile şi nopţi închis în chilia lui, fără-ndoială în rugăciune fierbinte pentru a căpăta îndrumare divină. De acolo a ieşit un luptător pentru adevăr, având Cuvântul lui Dumnezeu ca armură.

Prin zelul şi fidelitatea cu care a predicat Evanghelia, în special oamenilor de rând în zilele de duminică, el a dobândit pe merit titlul de “învăţător evanghelic”. Dar ceea ce l-a făcut faimos şi popular la Oxford a fost felul în care a apărat universitatea de ingerinţele călugărilor cerşetori. El a atacat ordinele călugăreşti cu multă îndrăzneală şi în mod necruţător, declarând că ele erau un mare rău în creştinătate. Erau patru ordine călugăreşti: Dominica, Minorit sau Franciscan, Augustinian şi Carmelit, călugării lor mişunând în toate părţile prin Europa. S-au luptat la Oxford ca şi la Paris pentru a căpăta ascendenţă şi s-au folosit de orice ocazie pentru a-i atrage pe studenţi în mânăstirile lor, studenţii fiind înscrişi în ordinele călugăreşti fără consimţământul părinţilor lor. Sistemul lor de spălare a creierului funcţiona atât de eficient încât părinţii au încetat să-şi mai trimită copiii la universităţi. La un moment dat, la Oxford fuseseră treizeci de mii de tineri studenţi, dar numărul lor s-a redus la şase mii. Episcopii, preoţii şi teologii din aproape fiecare ţară şi din fiecare universitate din Europa aveau de luptat cu aceşti maeştri în ale amăgirii, dar lupta lor era fără efecte pentru că pontifii îi apărau energic, ca fiind cei mai buni prieteni ai lor, şi le acordau mari privilegii.

Wycliffe a lovit cu îndrăzneală, şi credem că a lovit în mod fatal rădăcina acestui mare rău universal. După declinul puterii papale, pe care l-am remarcat, putem începe să urmărim şi declinul ordinelor călugărilor cerşetori. Wycliffe a publicat câteva scrieri spirituale intitulate: “Împotriva cerşetoriei celor sănătoşi”, “Împotriva cerşetoriei leneşe” şi “Despre sărăcia lui Hristos”1. “El a denunţat cerşetoria în sine împreună cu toţi cerşetorii sănătoşi, cărora nu trebuia să li se permită să infesteze ţara. I-a acuzat de cincizeci de erori doctrinare şi de practică. I-a denunţat că ei luau milosteniile care se cuvenea să fie date celor săraci, pentru prozelitismul fără scrupule pe care-l practicau, pentru modul în care invadau drepturile parohiale, pentru obiceiul lor de a-i înşela pe oamenii de rând prin poveşti şi legende, pentru pretenţiile lor ipocrite de sfinţenie, pentru modul în care îi linguşeau pe cei mari şi bogaţi, când ar fi fost mai curaând de datoria lor să-i mustre pentru păcatele lor, pentru că erau apucători căutând să obţină bani prin orice mijloace şi pentru splendoarea exagerată a clădirilor lor, pe când bisericile parohiale erau lăsate în paragină2.


1 n.tr.) Against able Beggary, Against idle Beggary and The poverty of Christ

2 J.C. Robertson, vol. 4, p. 201

Wycliffe a fost recunoscut în universitate si în biserică drept mare luptător al unei partide şi i-au fost conferite demnităţi şi onoruri. Dar, dacă a câştigat mulţi prieteni, el a ajuns să aibă şi mulţi duşmani a căror mânie era periculos să o provoace. Atunci au început necazurile lui. Călugării l-au informat pe papă cu privire la ceea ce se întâmpla. În 1361 el a fost promovat şef al Balliol College şi al parohiei Fillingham. Patru ani mai târziu el a fost ales custode al Canterbury Hall. Cunoaşterea Scripturii, curăţia vieţii lui, curajul lui de a nu se pleca, elocvenţa lui ca predicator şi felul în care stăpânea limba poporului a făcut ca el să fie admirat. El susţinea că mântuirea este prin credinţă, prin har şi fără ca omul să aibă vreun merit. Aceasta lovea nu doar în relele vizibile ci chiar la temelia întregului sistem al papalităţii. Condus de înţelepciunea divină, el şi-a început lucrarea în locul potrivit şi la timpul potrivit. El a predicat Evanghelia şi a explicat Cuvântul lui Dumnezeu în limba engleză populară. Astfel, el a sădit în mintea poporului acele mari adevăruri şi principii care au dus în final la emanciparea Angliei de sub jugul şi tirania Romei.

Wycliffe şi guvernarea

Faima lui Wycliffe ca apărător al adevărului şi libertăţii s-a dus şi înafara universităţii Oxford. Papa şi cardinalii se temeau de el şi îi urmăreau cu multă atenţie toate mişcările, iar, pe de altă parte, regele şi parlamentul aveau o aşa de înaltă apreciere asupra integrităţii şi judecăţilor lui încât îl consultau în chestiuni de mare importanţă atât pentru biserică cât şi pentru stat.

Prin anul 1366 s-a iscat o controversă între Urban al V-lea şi Edward al III-lea ca urmare a reîînoirii cererii pentru tributul anual de o mie de mărci, pe care regele John se angajase să-l plătească Scaunului de la Roma în semn de recunoaştere a superiorităţii pontifului roman asupra regatelor Angliei şi Irlandei. Plata acestui tribut înjositor nu se făcuse în mod regulat şi ea încetase timp de aproape treizeci de ani, iar Urban cerea plata integrală a restanţelor. Edward a refuzat şi s-a declarat hotărât să susţină independenţa şi libertatea regatului său, iar parlamentul şi poporul simpatiza cu regele. Aroganţa papei a produs multe tulburări în Anglia, fiind consultate ambele camere ale parlamentului, din vreme ce rezolvarea acelei probleme prezenta interes pentru toate clasele sociale şi chiar pentru întreaga creştinătate. Wycliffe, care era deja unul dintre capelanii regelui, a fost numit pentru a găsi răspunsuri la argumentele papale. El a dovedit clar că nici legea canonică, nici cea papală nu mai au autoritate atunci când ele se opun Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât, de atunci şi până astăzi, papalitatea a încetat să mai reclame suveranitatea asupra Angliei. Argumentele lui Wycliffe au fost folosite de lorzi în parlament, lorzii fiind în unanimitate hotărâţi să susţină independenţa coroanei împotriva pretenţiilor Romei. Discursurile scurte, pline de miez şi simple ale baronilor cu acea ocazie sunt caracteristice acelei vremi.

În anul 1372, Wycliffe a fost înalţat în scaunul teologic. Acesta a fost un pas important pentru cauza adevărului, care a fost folosit de Domnul. Fiind Doctor în Teologie, el avea dreptul să ţină prelegeri de teologie şi le-a vorbit în calitate de maestru tinerilor teologi de la Oxford. Având atât de mare autoritate în şcoli, orice spunea el era considerat un oracol. Ar fi imposibil de estimat cât de mare a fost influenţa sănătoasă pe care el a exercitat-o asupra minţii numeroşilor studenţi care au audiat prelegerile lui în acea vreme. Încă nu fusese inventat tiparul, pentru ca studenţii să fie dotaţi cu cărţi tipărite, aşa că vocea şi energia vie a învăţătorului public era singurul mijloc care-l avea la dispoziţie. Sute de persoane dintre cei care l-au ascultat au devenit învăţători publici care au dus aceeaşi sămânţă valoroasă.

Wycliffe la Avignon

Deşi era un fapt binecunoscut că Wycliffe avea multe opinii anti-papale, el nu era încă în opoziţie directă cu Roma, aşa că, în anul 1374, el a fost folosit ca ambasador la papa Grigore al XI-lea, a cărui rezidenţă era la Avignon. Scopul misiunii lui era acela de a fi reprezentant pentru a obţine suprimarea beneficiilor papale prin biserica Angliei. Fără-ndoială, Domnul a îngăduit aceasta pentru ca Wycliffe să poată vedea ceea ce străinii nu prea erau dispusşi să creadă, şi anume că acea curte papală era izvorul nelegiuirii. La întoarcerea din acea misiune el a devenit opozantul direct şi temut al Romei. Experienţele de la Avignon şi Bruges s-au adăugat la rezultatele gândurilor şi cercetărilor lui de mai înainte, astfel încât în mintea lui a ajuns să fie clar că pretenţiile papalităţii nu aveau adevărul la bază. El şi-a vestit neobosit convingerile în prelegeri şi dezbateri la Oxford, în mesajele pastorale adresate parohiei sale şi în tratate scrise în proză în limba engleză, care au ajuns şi la cei din clasele mai de jos şi mai puţin educate. Cu o indignare aprinsă, mult timp nemanifestată, el a denunţat întregul sistem papal. “Evanghelia lui Isus Hristos,” spunea el, “este unica sursă a religiei adevărate. Papa este Antihristiul, preotul mândru şi lumesc al Romei, cel mai blestemat dintre jecmănitori şi pungaşi”. Mândria, pompa, luxul şi moravurile uşoare ale prelaţilor au fost mustrate aspru de el, şi, el fiind un om de o moralitate ireproşabilă, de o evlavie profundă şi o sinceritate indiscutabilă, având şi o elocvenţă originală, mulţi s-au strâns în jurul neînfricatului profesor*.


* J.C. Robertson, vol. 4, p. 203; Latin Christianity, vol. 4, p. 94; Encyclopedia Britannica, articolul WYCLIFFE

Wycliffe ereziarh

Wycliffe ajunsese la un rang înalt şi primise multe semne ale favorii regale. În anul 1375 el primise coroana parohiei Lutterworth din Leicestershire, unde a şi locuit restul vieţii sale, deşi a vizitat Oxford în mod frecvent. Dar pericolele se strângeau împotriva lui din alte părţi pentru că-şi atrăsese aversiunea papilor şi prelaţilor. La Lutterworth şi în satele din jur el era predicator îndrăzneţ în limba populară simplă, iar la Oxford era marele maestru. Dar, atât la oraş cât şi la sate el îşi ridica vocea împotriva disciplinei bisericii, a vieţii scandaloase a oamenilor bisericii, a ignoranţei lor şi a modului în care negliaju predicarea şi abuzau de privilegiile lor ecleziastice pentru a proteja criminali notorii. Era normal ca o vorbire atât de directă să ofenseze. Profesorul a fost acuzat de erezie şi chemat să se înfăţişeze înaintea unui consiliu care şi-a început sesiunile în februarie 1377.

Wycliffe a răspuns la citaţie şi a mers la Catedrala Sf. Paul, dar nu singur, ci însoţit de John Gaunt, duce de Lancaster şi de Lord Percy, şerif al Angliei. Fără-ndoială, aceste două personaje l-au însoţit din motive politice şi prezenţa lor nu a făcut cauza lui Wycliffe să fie mai onorabilă, dar în istoria tuturor reformatorilor întâlnim  ciudate coliziuni şi îmbinari încurcate ale religiei şi intereselor politice. Williem Courtenay, fiul Contelui de Devon, era atunci episcop al Londrei şi a fost numit de arhiepiscopul de Salisbury să prezideze adunarea. Mândrul şi trufaşul episcop a fost foarte neplăcut impresionat când a văzut că ereticul era sprijinit de doi dintre cei mai puternici nobili ai Angliei. Atât de mare era mulţimea de oameni care se strânsese pentru a vedea acel proces interesant încât contele-şerif s-a folosit de autoritatea sa pentru a deschide o cale până la judecători. Episcopul indignat şi-a exprimat dezacordul faţă de exercitarea puterii şerifului în interiorul catedralei: “Domnule, dacă aş fi ştiut” – i-a spus cu asprime Courtenay lui Percy – “că pretinzi să fi stăpân în bisrica mea, atunci aş fi luat măsuri ca să fii oprit să intrii”. Lancaster, care pe atunci administra regatul, i-a răspuns cu răceală: “Şeriful îşi foloseşte autoritatea necesară pentru a menţine ordinea chiar în pofida episcopilor”. Când au ajuns în Capela Doamnei, înaintea tribunalului, Percy a cerut un loc pentru Wycliffe, la care Cortenay şi-a dat frâu liber mâniei exclamând cu glas tare: “El nu trebuie să stea jos deoarece criminalii stau în picioare înaintea judecătorilor!” Au urmat cuvinte dure de ambele părţi. Ducele a ameninţat că avea să umilească nu numai mândria lui Courtenay, ci a tuturor prelaţilor Angliei. Cu o falsă smerenie provocatoare, episcopul a răspuns că el se bizuia numai pe Dumnezeu. A urmat o scenă violentă, şi, în loc să aibă loc cercetarea planificată, adunarea s-a risipit în confuzie. Partizanii episcopului s-ar fi aruncat asupra ducelui şi a şerifului dacă aceştia nu ar fi avut suficiente trupe care să-i protejeze.Wycliffe, care a rămas în tăcere, a scăpat fiind adăpostit de ei.

Deşi tot poporul era romano-catolic, erau mulţi favorabili reformei, care au fost numiţi wycliffiţi şi care au rămas, în mod prudent, la casele lor în timpul acelei tulburări. Partida clericală care se înghesuise în catedrala Sf. Paul a umplut străzile cu zarvă. S-a ridicat poporul şi a început o mare agitaţie. Răsculaţii au atacat întâi casa lui Percy, dar, după ce au spart toate uşile şi au căutat în toate camerele şi nu l-au găsit, şi-au imaginat că el trebuia să fie ascuns în palatul lui Lancaster. Au năvălit la Savoy, care pe atunci era cea mai măreaţă clădire din regat. Un om al bisericii care a avut nenorocul de a fi confundat cu Percy a fost ucis. Însemnele ducelui au fost date jos ca acelea ale unui trădător, palatul a fost jefuit şi ar mai fi fost comise şi alte fapte rele dacă nu ar fi intervenit episcopul, care avea motive să se teamă de consecinţele unor asemenea fapte nelegiuite.

Wycliffe şi bulele papale

Wycliffe a ajuns din nou în libertate, iar relele pe care persecutorii doreau să i le facă nu l-au atins. A continuat să predice şi să dea învăţătură cu un zel neabătut şi cu curaj. În acel timp erau doi anti-papi: unul la Roma şi unul la Avignon. Acest fapt este numit “schismă” de istorici şi caricaturizat de unii scriitori ca ahtihristul despicat în două sau cu două capete. Rămâne ca cititorul să judece singur prin care dintre cele două capete s-a transmis succesiunea apostolică. Wycliffe i-a denunţat pe ambii papi ca fiind antihrist şi a găsit multă simpatie în inimile şi în minţile poporului. Au urmat scene din cele mai ruşinoase: pontiful de la Roma a declarat război împotriva pontifului de la Avignon, predicând o cruciadă. Cruciaţilor li s-au dat aceleaşi indulgenţe ca şi celor care se duseseră înainte în Ţara Sfântă. Din porunca primatului s-au făcut rugăciuni publice în toate bisericile din ţinut pentru succesul pontifului de la Roma împotriva celui de la Avignon. Episcopii şi clerul au fost chemaţi să impună turmei lor să-şi îndeplinească datoria de a contribui la atingerea obiectivului sfânt. Sub comandantul cu mitră, Spencer, tânărul şi războinicul episcop de Norwich, cruciaţii au înaintat şi au cucerit Gravelines şi Dunquerque în Franţa, dar, vai! acea armată a papei condusă de un episcop englez, a depăşit mult barbaria obişnuită a acelor vremuri. Bărbaţi, femei şi copii au fost tăiaţi în bucăţi într-un mare masacru. Episcopul purta o sabie mare pentru două mâini, cu care pare să fi tăiat cu plăcere turma nevinoată a rivalului papă de la Avignon.

Nu se putea ca o asemenea expediţie să se încheie altfel decât cu ruşine şi dezastru. Ea a zdruncinat din temelii papalitatea şi a întărit mult cauza reformatorului. De la 1305 până la 1377 papii de la Avignon abia dacă au fost ceva mai mult decât nişte simpli vasali ai monarhilor Franţei, iar papalitatea a fost sfâşiată de marea schismă. Dar luptătorii papei au continuat mereu urmărirea ereziarhului, împotriva căruia Grigore al IX-lea pronunţase nouăsprezece articole acuzatoare. În urma acelor acuzaţii, în Anglia au fost trimise cinci bule papale: trei către arhiepiscop, una către rege şi una la Oxford, poruncind cercetarea învăţăturilor rătăcite ale lui Wycliffe. Opiniile pentru care era acuzat nu ţineau de crezul bisericii ci erau împotriva puterii clerului. El era acuzat că revigora erorile lui Marselius din Padova şi ale lui John Gaudun, apărători ai monarhului secular împotriva papei.

Wycliffe a fost chemat a doua oară să se înfăţişeze înaintea aceloraşi delegaţi ai papei, dar, de astă dată, nu la Sf. Paul, ci la Lambeth. Ducele de Lancaster şi contele-şerif nu au mai fost alături de el. El s-a bizuit pe Dumnezeul cel viu. “Poporul credea că avea să fie devorat pentru că era adus în vizuina leului” şi mulţi cetăţeni ai Londrei s-au înghesuit în capelă. Văzând privirile şi gesturile lor ameninţătoare, prelaţii s-au temut. Abia de au început procedurile că a venit un mesaj de la mama tânărului rege, văduva Prinţului Negru, prin care li se interzicea să dea o sentinţă definitivă cu privire la învăţăturile sau la purtarea lui Wycliffe. “Episcopii -” spune Walsingham, sustinătorul papalităţii – “care promiseseră să-şi facă datoria în pofida ameninţărilor sau promisiunilor, chiar cu riscul vieţii, au ajuns ca nişte trestii care se îndoaie în vânt şi au fost atât de intimidaţi în examinarea apostatului încât întrebările lor au fost blânde, ca un ulei, ei pierzându-şi demnitatea şi prejudiciind biserica. Când Clifford a prezentat cu multă pompă hotărârea, ei au fost atât de biruiţi de teamă încât s-ar fi zis că erau ca un om care nu aude şi în a cărui gură nu sunt mustrări. Astfel, acest învăţător fals, acest ipocrit desăvârşit, a scăpat de braţul justiţiei şi nu a mai putut fi chemat înaintea aceloraşi prelaţi deoarece mandatul lor a expirat la moartea papei Grigore al IX-lea*”.


* Milner, vol. 3, p. 251

Moartea lui Grigore şi marea schismă a papalităţii împreună, prin providenţa lui Dumnezeu, l-au salvat pe Wycliffe de mâna cea crudă a persecuţiei, pentru care era însemnat ca victimă. El s-a reîntors la ocupaţiile lui de mai înainte, la cuvântările de la amvon, la prelegerile academice şi la scrierile lui şi a lucrat pentru înaintarea cauzei adevărului şi a libertăţii. Cam în acel timp el a organizat şi o ceată de predicatori itineranţi, care să călătorească prin ţară vestind Evanghelia lui Isus Hristos, pe drumul lor acceptând ospitalitatea şi încrezându-se în Domnul pentru satisfacerea nevoilor lor. Ei au fost numiţi “preoţi săraci” şi nu de puţine ori au fost persecutaţi de cler, dar simplitatea şi seriozitatea acestor misionari au atras la ei mulţimi de oameni de rând.

Wycliffe şi Biblia

Fără a urmări mai în detaliu lucrările lui Wycliffe sau uneltirile vrăjmaşilor lui pentru a-l opri, vom prezenta ceea ce a fost lucrarea cea mai mare a vieţii sale: versiunea completă în engleză a Sfintelor Scripturi. L-am văzut cum a atacat şi a expus cu mult curaj abuzutile papalităţii, dezvăluindu-le studenţilor adevărul şi predicându-le săracilor cu mult zel Evanghelia, dar el s-a angajat acum într-o lucrare care avea să-i îmbogăţească propriul lui suflet de o mie de ori. El s-a ocupat în mod şi mai exclusiv cu Sfintele Scripturi. El nu a respins învăţăturile false ale Romei înainte de a fi cunoscut mai bine Biblia. A vedea abuzurile ierarhiei este ceva cu totul diferit de a înţelege gândul lui Dumnezeu din învăţăturile date în Cuvântul Său.

De îndată ce se încheia traducerea unei părţi a Scripturii şi începea lucrarea copistului, astfel încât Biblia circula pe atunci mult, fie în întregime, fie în părţi. Mintea omenească nu poate estima ce efecte a avut această familiarizare cu Cuvântul lui Dumnezeu a unor oameni neînvăţaţi – cetăţeni, soldaţi şi oameni din clasele de jos. Nişte minţi au fost luminate, nişte suflete au fost mântuite şi Dumnezeu a fost glorificat. “Wycliffe,” spunea unul dintre adversarii săi, “a făcut ca Evanghelia să fie mai familiară şi mai clară laicilor şi femeilor care pot citi decât le este scribilor şi învăţaţilor, astfel încât perla Evangheliei a fost răspândită şi călcată în picioare de porci”. În anul 1330 a fost încheiată traducerea completă în engleză a Bibliei. În anul 1390 episcopii au încercat să determine Parlamentul să condamne acea versiune a Bibliei pentru ca nu cumva să ajungă o ocazie pentru erezii, dar John Gaunt a declarat că englezii nu se vor supune umilinţei de a nu li se permite să aibă Biblia în limba populară. “Cuvântul lui Dumnezeu este credinţa poporului Său,” s-a spus atunci, “şi de-ar fi ca papa şi slujbaşii lui să dispară de pe faţa pământului, credinţa noastră nu va dispărea pentru că se întemeiază numai pe Isus, Domnul şi Dumnezeul nostru”. Cum încercarea de a interzice Biblia engleză a eşuat, aceasta s-a răspândit mult, pe teritorii întinse, fiind difuzată în principal prin eforturile “preoţilor săraci”, oarecum asemănători “oamenilor săraci din Lyon” de mai înainte.  

Cititorul creştin va vedea negreşit mâna Domnului în această lucrare. Marele instrument divin era acum gata şi la dispoziţia poporului, şi cu ajutorul lui avea să se înfăptuiască reforma în secolul al şaisprezecelea. Cuvântul lui Dumnezeu, cel veşnic viu şi care rămâne totdeauna, a fost scos de sub vălul întunecat al scolasticismului, de pe rafturile pline de praf ale mânăstirii, din întunericul veacului, şi a fost oferit poporului englez în limba lui maternă. Cine oare ar avea capacitatea de a estima binecuvântarea? Zecile de mii de zeci de mii de limbi să-L laude pe Domnul pentru totdeauna ca răspuns. Dar, vai! răutatea care ucide sufletul a preoţimii romane a ţinut Cuvântul Vieţii departe de laici. Se putea oare ca gloriosul adevăr cu privire la iubirea lui Dumnezeu faţă de lume manifestat prin aceea că L-a dat pe Fiul Său şi eficacitatea sângelui lui Hristos, care curăţeşte orice păcat, să fie ascunse de mulţimea de oameni care piereau şi să fie cunoscute numai de un mic număr de persoane privilegiate? Nu există pe faţa pământului o cruzime mai elaborată decât aceasta, aceasta ducând la distrugerea pentru totdeauna în iad atât a trupului cât şi a sufletului.

Traduceri parţiale ale scripturilor

Prima încercare de traducere a unei părţi din Scripturi în limba populară pare să fi avut loc în secolul al şaptelea. Până atunci Scripturile erau în această ţară numai în limba latină, şi, cum Scripturile erau în principal în mâinile clerului, poporul primea în general descoperiri de la Dumnezeu numai prin învăţăturile date de ei. Dar cei mai mulţi preoţi nu cunoşteau nimic altceva decât ceea ce erau obligaţi să repete în slujebele bisericeşti, aşa că poporul era într-un întuneric profund.

Venerabilul Bede menţionează un poem în limba anglo-saxonă, numit Caedmon, care redă cu o fidelitate relativ bună unele părţi istorice din Biblie, dar, cum el avea un caracter epic, acesta nu a putut fi considerat ca o versiune a scrierilor sacre. Cu toate acestea, a fost totuşi un început al lucrării binecuvântate, pentru care se cuvine să fim mulţmitori, pentru că este posibil ca acest poem să le fi dat ideea unora mai competenţi şi să fi fost precursorul adevăratelor traduceri.   

În secolul al optulea, Bede a tradus în limba anglo-saxonă crezul apostolilor şi rugăciunea Domnului, pe care el le-a prezentat în mod frecvent preoţilor analfabeţi, iar unul din ultimele eforturi pe care le-a depus el a fost acela de a traduce Evanghelia Sf. Ioan, care se presupune că ar fi fost prima parte din Noul Testament care a fost tradusă în limba ţării. Bede a murit în anul 735.

Regele Alfred, în zelul lui în acest domeniu, nu a neglijat importanţa transmiterii Scripturilor în limba populară. Cu ajutorul învăţaţilor de la curtea sa au fost traduse cele patru evanghelii. Elfric, spre sfârşitul secolului al zecelea, a tradus câteva cărţi din Vechiul Testament. Cam pe la începutul domniei lui Edward al III-lea, William de Shoreham a redat Psaltirea în anglo-normandă. I-a urmat la scurt timp de Richard Rolle, preot retribuit la Hamphole, care nu numai că a tradus textul Psalmilor, ci a şi adăugat comentarii in engleză. El a murit în 1347. Psaltirea pare să fi fost singura carte a Scripturii care fusese tradusă în întregime în limba noastră înainte de Wycliffe. Dar, prin providenţa lui Dumnezeu, a venit momentul să fie publicată întreaga Biblie şi ca ea să circule în popor. În ciuda vrăjmaşului, toate împrejurările au fost întoarse de Dumnezeu pentru a favoriza planurile nobile ale slujitorului său.

După ce primise multe avertismente şi ameninţări şi uneori abia de a putut scăpa de întemniţare şi de arderea pe rug, Wycliffe şi-a sfârşit zilele în pace, în mijlocul turmei sale şi în lucrări de păstorire la Lutterworth. După o suferinţă de patruzeci şi opt de ore în urma unui atac cerebral cu paralizie, a murit în ultima zi a anului 1384*.


* Pentru detalii complete cu privire la primele traduceri în engleză vedeţi prefaţa la Biblia lui Wycliffe editată de Rev. Josiah Forshall şi Sir Frederick Madden, ambele aflate la British Museum. Este o carte nobilă, patru volume folio, tipărită la University press, Oxford, şi un monument de zel şI dăruire creştină, sub mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. Vedeţi şI English Hexapla a lui Bagster.

Reflecţii asupra vieţii lui Wycliffe

Creştinul smerit, martorul curajos, predicatorul credincios, profesorul talentat şi marele reformator a părăsit scena lumii. S-a dus la odihnă şi răsplata lui este sus. Dar învăţăturile pe care le-a propagat el cu atâta zel nu pot muri niciodată, iar, prin urmaşii săi, amintirea numelui său a continuat să fie de groază pentru preoţii falşi ai Romei. “Din cei pe care-i întâlneşti pe drum, unul din doi este un Wycliffit,” spunea un adversar înverşunat. El a fost folosit de Dumnezeu pentru a da un impuls cercetării creştine, iar acesta s-a simţit până în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei şi s-a propagat în secolele care au urmat. Nimeni nu a exprimat mai clar şi mai corect influenţa lucrărilor biblice ale lui Wycliffe decât Dr. Lingard, istoricul romano-catolic. Astfel, acesta scria: “El a făcut o traducere nouă, a făcut multe copii cu ajutorul unora care au transcris, iar prin preoţii lui săraci a recomandat celor care-i auzeau să folosească acea carte. În mâinile lor, aceea a devenit un instrument cu puteri minunate. Oamenii au găsit plăcut că se făcea apel la judecata lor personală; noile doctrine au câştigat treptat partizani în clasele de sus ale societăţii, printre aceia care erau familiarizaţi cu literele; a apărut un duh de cercetare şi au fost semănate seminţele pentru o revoluţie religioasă, care, cu un secol şi ceva mai târziu a zguduit naţiunile Europei”. Multe dintre învăţăturile lui Wycliffe erau cu mult înaintea epocii în care a trăit el. “Numai Scriptura este adevărul,” spunea el, iar învăţăturile lui s-au format numai pe baza ei. Dar traducerea şi circulaţia Bibliei a făcut ca adevărurile sfinte pe care le învăţa el să aibă efect şi aceea a fost încununarea tuturor lucrărilor sale, comoara pe care a lăsat-o posterităţii şi pentru vremuri mai bune*.


* Waddington, vol. 3, p. 175

Cât timp Wycliffe şi-a limitat denunţurile vehemente la duhul anticristic al curţii de la Roma, la bogăţiile clerului şi la pretenţiile papalităţii, el a putut conta pe mulţi protectori puternici şi a putut înlătura unul după altul numeroasele abuzuri ale sistemului, dar de îndată ce se ridica la adevărurile pozitive cu privire la harul lui Dumnezeu, numărul şi entuziasmul celor care-l urmau scădea rapid. Controversa lui doctrinară a făcut ca el să fie interzis la Oxford cu aproape doi ani înainte de a muri. Dar aceasta, prin providenţa lui Dumnezeu, i-a permis să aibă o perioadă de odihnă la sfârşitul vieţii sale furtunoase şi pline de trudă. Timp de mai mulţi ani el a predicat învăţăturile specifice reformatorilor din secolul al şaisprezecelea, mai ales cele susţinute de Calvin, iar opoziţia lui faţă de doctrina Romei cu privire la mântuirea prin lucrări l-a făcut să vorbească în termeni duri. “Să crezi în puterea omului pentru a face lucrarea de regenerare” – spunea el – “este marea erezie a Romei şi din această eroare a rezultat falimentul bisericii. Convertirea este în numai şi numai prin harul lui Dumnezeu, iar sistemul care spune că aceasta este în parte de la Dumnezeu şi în parte este responsabilitatea omului este mai rău decât pelagianismul. În creştinism Hristos este totul, iar oricine abandonează izvorul care este tot timpul gata pentru a da viaţă şi se îndreaptă spre apele stătute şi cu nămol este un nebun. Credinţa este un dar de la Dumnezeu, ea înlătură orice merite omeneşti şi ea trebuie şi să înlăture din mintea omului orice temeri. Creştinul trebuie să se supună nu cuvântului preotului ci Cuvântului lui Dumnezeu. În biserica din primele zile erau doar două funcţii: episcopi şi diaconi, iar funcţia  presbiter şi cea de episcop sau supraveghetor erau tot una. Cea mai sublimă chemare pe care o poate avea un om în această lume este aceea de a predica Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica este adunarea celor drepţi, pentru care Hristos Şi-a vărsat sângele Său”.

Acestea erau aspectele esenţiale ale predicilor şi pamfletelor lui Wycliffe timp de aproape patruzeci de ani, proclamate cu multă fervoare şi cu mult talent în mijlocul întunericului papal, al superstiţiilor şi al celor mai rele forme de caracter lumesc. Scrierea unor cuvinte care transmit posterităţii într-un mod atât de glorios lucrarea Duhului lui Dumnezeu în ţara noastră face să crească inima şi să se înalţe cu laude şi mulţumiri sincere, curate şi necontenite către tronul de har. Papii, cardinalii, arhiepiscopii, episcopii, stareţii şi învăţaţii setoşi de sângele lui, fie că au dispărut de pe paginile istoriei, fie că sunt asociaţi în memoria noastră cu demonul persecuţiei, în timp ce numele lui John Wycliffe continuă să fie privit cu veneraţie crescândă*.


* Vedeţi Encyclopedia Britannica, vol. 21, 9. 949; D’Aubigne, vol. 5m p. 137

Lolarzii

În timpul vieţii sale, Wycliffe nu a organizat nici o sectă, dar puterea învăţăturii sale s-a arătat în numărul şi zelul discipolilor săi după moartea lui. Din cocioaba ţăranului până în palatul regal, ei se găseau peste tot desemnaţi prin numele vag “lolarzi”. Mari mulţimi se strângeau în jurul predicatorilor lor. Ei negau autoritatea Romei şi susţineau supremaţia absolută a Cuvântului lui Dumnezeu. Ei susţineau că slujitorii lui Hristos trebuie să fie săraci , simpli şi să ducă o viaţă spirituală şi predicau public împotriva viciilor clerului. Pentru un timp ei s-au bucurat de atât de multă simpatie şi au avut un asemenea succes încât şi-au închipuit că reforma avea să triumfe atunci în Anglia.

În anul 1395, urmaşii lui Wycliffe au avut îndrăzneala de a face o petiţie către Parlament pentru “abolirea celibatului, a transsubstanţierii, a rugăciunilor pentru morţi, a darurilor aduse la imagini şi a confesiunii auriculare,” împreună cu multe alte abuzuri ale papistaşilor şi au bătut în cuie această petiţie la poarta Sf. Paul şi Westminster Abbey. Dar aceste murmure ale unui popor împovărat şi asuprit  nu au mai fost luate în seamă după detronarea şi moartea regelui Richard al II-lea, fiul apreciatului Prinţ Negru, şi înălţarea pe tron a lui Henry al IV-lea, primul din dinastia Lancaster.
Când pe tron a venit Henry, fiul renumitului Duce de Lancaster, care fusese prietenul şi protectorul lui Wycliffe, lolarzii s-au aşteptat, în mod firesc, ca regele să fie un sprijinitor al principiilor lor. Dar ei au fost complet dezamăgiţi în această privinţă deoarece arhiepiscopul Arundel, vrăjmaşul neînduplecat al lolarzilor, avea multă influenţă asupra lui Henry. Arhiepiscopul contribuise mai mult decât toţi ceilalţi la răstrurnarea de pe tron a lui Richard şi la uzurparea lui Henry, avea o mare influenţă, era dintr-o familie nobilă, mândru, fără scrupule, politician abil şi versat în viclenia şi cruzimea specifică preoţimii. Prin influenţa pe care o avea, el l-a determinat pe rege să ia hotărârea de a-i sacrifica pe lolarzi. Aproape primul lucru pe care l-a făcut Henry al IV-lea a fost acela de a se declara luptător pentru drepturile clerului, ale călugărilor şi împotriva vrăjmaşilor lor periculoşi.

Legea pentru arderea ereticilor

Până la începutul secolului al cincisprezecelea, în Anglia nu a existat nici o lege pentru arderea ereticilor. În toate celelalte ţări din creştinătate, magistratul,  sub vechea lege romană imperială, a ascultat de mandatul dat episcopilor, pe când numai Anglia era diferită prin faptul că fără un temei legal nu putea fi executat cel vinovat de o ofensă adusă religiei. “În toate celelalte ţări,” spune Milman, “braţul legii seculare lovea pe cel care călca legea bisericii. Sentinţa era pronunţată în tribunalul ecleziastic sau în cel al inchiziţiei, dar biserica, eschivându-se într-un mod care nu prea poate fi calificat altfel decât ca ipocrit, nu se mânjea ea cu sânge, ci clerul poruncea - şi aceasta cu cele mai grozave ameninţări – ca alţii să lege victima pe rug şi să aprindă focul, neluând direct asupra lor actul crud de a-i arde pe semenii lor”. Însă a venit şi timpul ca în Anglia să înceteze aceste deosebiri. Slugarnicul Henry, pentru a-l mulţumi pe arhiepiscop, a dat un edict regal care poruncea ca orice eretic incorigibil să fie ars de viu. Limbile mincinoase ale preoţilor şi călugărilor au fost foarte vrednice în a răspândi zvonuri cu privire la obiectivele revoluţionare ale lolarzilor încât Parlamentul s-a alarmat şi a aprobat decretul regelui.
În anul 1400, arderea ereticilor a devenit lege în Anglia. “Pe o înălţime, într-un loc public, înaintea poporului, ereticul incorigibil trebuie să fie ars de viu”. Primatul şi episcopii s-au grăbit să treacă la fapte.

William Sautree a fost prima victimă a grozavului edict: el este protomartirul Wycliffismului. El a fost predicator la Sf. Osyth, la Londra. Din cauza fricii naturale de suferinţă, el a abjurat şi a revenit la Norwich, dar mai apoi, ajungând la Londra şi căpătând prin credinţă mai multă tărie de caracter, a predicat deschis Evanghelia şi a mărturisit împotriva transsubstanţierii. A ajuns atunci să fie destinat flăcărlor ca un eretic care a recăzut. “Ceremonia degradării lui,” spune istoricul, “ a avut loc la Sf. Paul, cu toate formalităţile ei minuţioase, impresionante şi chinuitoare. El a fost dat braţului secular şi pentru prima oară aerul Londrei s-a întunecat de fumul sacrificiului uman”.

Cea de-a doua victimă a acestui edict sângeros a fost un simplu meşteşugar. Crima lui era cea obişnuită printre lolarzi, şi anume negarea transsubstanţierii. Acest om sărman, John Badby, a fost adus de la Worcester la Londra pentru a fi judecat. Ce trebuie să fi gândit acel om simplu, de la ţară, când s-a văzut înaintea înaltului tribunal constituit de arhiepiscopii de Canterbury şi York şi episcopii de Londra, Winchester, Oxford, Norwich, Salisbury, Bath, Bangor, Sf. David, lui Edmund, Ducele de York, de Cancelar şi Arhivar? Arundel s-a străduit mult să-l convingă că acea pâine consacrată este cu adevărat şi la propriu “trupul lui Hristos”, dar răspunsurile lui Badby au fost curajoase şi ferme, în cuvinte simple şi cu sens clar. El a spus că credea în “Dumnezeul atotputernic şi în Trinitate”, dar a mai spus că “dacă fiecare ostie consacrată pe altar ar fi trupul Domnului, atunci în Anglia ar exista douăzeci de mii de dumnezei, dar el credea într-un singur Dumnezeu atotputernic”. Acel eretic incorigibil a fost condamnat să fie ars de viu de acei lupi, sau mai curând vrăjmaşi, în haine de oi. S-a întâmplat că Prinţul de Wales trecea pe la Smithfield tocmai când era aprins rugul, sau se poate ca el să fi venit special pentru a fi martor la auto da fe. Prinţul privea calmul netulburat al martirului, dar, atunci când acesta a simţit prima dată focul, de pe buzele lui a ieşit cuvântul: “Îndurare”. Prinţul şi-a închipuit că el le cerea judecătorilor îndurare şi a poruncit să fie scos din foc. “Te lepezi de erezia ta?” a întrebat tânărul Henry; “te vei conforma credinţei sfintei mame biserica? În caz că da, atunci vei primi o rentă anuală din visteria regelui”. Martirul a rămas neclintit: el apela la îndurarea lui Dumnezeu şi nu la îndurarea oamenilor. Înfuriat, Henry a poruncit ca el să fie aruncat înapoi în mijlocul rugului arzând şi el şi-a încheiat glorios alergarea, în flăcări.

Constituţia lui Arundel

Încurajat de atitudinea regelui, clerul a întocmit binecunoscuta Constituţie a lui Arundel, care interzicea citirea Bibliei şi a cărţilor lui Wycliffe, afirmând că papa era “nu doar om, ci Dumnezeu adevărat aici pe pământ”. Persecuţia bântuia atunci în Anglia. O închisoare din palatul arhiepiscopal de la Lambeth a primit numele Turnul Lolarzilor pentru că era plină de urmaşii lui Wycliffe. Dar şi în apartamentele regale era un prizonier, ca şi în Turnul Lolarzilor. Moartea, mesagerul judecăţii divine pentru cei nemântuiţi, a venit: Henry a murit în anul 1413, “Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27 ). Aceşti doi nori negri mari şi groşi – moartea şi judecata – erau gata să-şi verse furia asupra sufletului monarhului persecutor care nu avea unde se adăposti de ei. Ultimii ani ai vieţii sale au fost întunecaţi de o boală scârboasă cu erupţie pe faţă. Dar, vai! care trebuie să fie viitorul lui! Întunecat nu doar de o boală care ţine un timp, pentru care îndurarea divină a stabilit anumite limite, ci având de suferit toată răzbunarea vaiurilor eterne şi cu durerea şi mai adâncă la amintirea rugurilor aprinse de la Smithfield. Cât de groaznice şi sigure sunt moartea, judecata şi eternitatea! Cum oare şi de ce oare acel om, în străfundul fiinţei căruia era sădit acest adevăr solemn, a putut fi atât de uituc şi de indiferent?

Un lucru este sigur cu privire la judecata viitoare şi la răsplată, şi anume că nici acolo unde aceste învăţături nu sunt respinde în mod direct, ele nu ocupă în mesajele de la amvon şi în scrieri acel loc pe care îl au în Noul Testament. Există o tendinţă generală de a nu insista asupra acestor subiecte grozave aşa cum o face în mod clar Scriptura. Nu putem nega că, în cuvântările Domnului nostru binecuvântat, a cărui misiune era iubiere, cea mai tandră compasiune şi cel mai bogat har, se găsesc în abundenţă cele mai solemne afirmaţii cu privire la judecata viitoare. Se poate ca unii să spună că frica de pedeapsă este o motivaţie inferioară. Fie şi aşa, dar sunt atât de mulţi oameni cu suflete nemuritoare a căror inteligenţă nu se poate ridica mai sus de asemenea motive. Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii, şi vedem că la cele mai depline descoperiri ale dragostei divine şi în cele mai frumoase proclamaţii ale mântuirii sunt asociate cele mai solemne avertismente. Iata unul: “Sărutaţi pe Fiul ca să nu se mânie şi să nu pieriţi pe cale când, pentru că mânie Lui se va aprinde în curând” (Psalmul 2 , vezi şi Matei 11:20-30 ).

Revenim la istoria noastră. Cel care fusese martor la execuţia lui John Badby a ajuns pe tron sub numele Henry al V-lea. Ne temem că triumful harului divin în acel simplu meşteşugar nu a produs o impresie salvatoare asupra lui. Puţini prinţi au avut un caracter mai urât înainte de a fi ajuns pe tron, şi, cum el nu avea nici o religie, a existat speranţa că nu avea să fie rob al ierarhiei bisericeşti. Dar speranţele lolarzilor au fost iarăşi spulberate în această privinţă. Când a ajuns rege, el a devenit religios potrivit concepţiilor acelui timp şi şi-a arătat ortodoxia prin suprimarea ereziei. Confesorul lui a fost Thomas Netter, un carmelit şi unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai wycliffismului. Sub influenţa lui, legile împotriva ereticilor au fost aplicate cu multă rigoare.

Procesul lordului Cobham

În acest nou val de persecuţii, victimele au fost din toate clasele sociale. Cel mai distins din punct de vedere al caracterului şi al rangului a fost Sir John Oldcastle, care, în temeiul drepturilor soţiei sale, avea în Parlament titlul de Lord Cobham. Se spune că el era un cavaler cu o reputaţie militară deosebită, care slujise cu onoare în războaiele din Franţa.  Cu toată ardoarea sufletului său s-a dedicat religiei. El era un wycliffit, credincios Cuvântului lui Dumnezeu, citea cărţile lui Wycliffe şi era un opozant vehement al papalităţii. El a ajutat să fie făcute multe copii ale scrierilor reformatorului şi i-a încurajat pe preoţii săraci să le răspândească şi să predice Evenghelia în toată ţara. Tot timpul vieţii lui Henry al IV-lea, el nu a fost deranjat pentru că regele nu a permis clerului să pună mâinile pe favoritul său. Dar tânărul rege nu l-a apreciat la fel de mult pe Sir John deşi ştia ceva despre vitejia lui ca soldat şi de abilităţile lui de general şi ar fi dorit să-l scape.

Arhiepiscopul Arundel urmărise îndeaproape mişcările adversarului său şi era hotărât să-l zdrobească. Lordul a fost acuzat că susţinea mai multe opinii eretice, şi, pentru aceasta, el a fost denunţat regelui. A fost citat să se înfăţişeze înaintea lui Henry. Cobham a obiectat cu cea mai supusă loialitate: “De voi sunt gata şi bucuros să ascult imediat: sunteţi un rege creştin şi slujitorul lui Dumnezeu nu degeaba poartă sabia, ci pentru a-i pedepsi pe răufăcători şi a-i răsplăti pe cei drepţi. Vouă, după Dumnezeu, vă datorez deplină ascultare. Orice îmi veţi porunci în numele Dmnului sunt gata să îndeplinesc. Papei însă nu-i sunt dator nici să mă conformez, nici să-i slujesc: el este marele antihrist, fiul pierzării şi urâciunea pustiirii în locul sfânt”. Henry a respins mâna lui Cobham atunci când i-a prezentat mărturisirea de credinţă: “Nu voi primi această scriere: înmânează-le-o judecătorilor”. Lordul Cobham s-a retras în castelul său întărit de la Cowling, lângă Rochester. A tratat cu profund dispreţ citaţiile şi excomunicările arhiepiscopului, Însă regele a fost influenţat să-l trimită pe unul dintre ofiţerii săi pentru a-l aresta. Atunci, din loialitate, bătrânul baron s-a supus ofierului regelui. Dacă ar fi fost agenţii papei, el ar fi rezolvat chestiunea cu sabia, în spiritul militar al epocii în loc să se supună. A fost dus în Turn, o călătorie rău prevestitoare pentru oricine făcea acel drum.

Tribunalul ecleziastic, asemănător aceluia înaintea căruia stătuse John Badby, a avut sesiunea la Sf. Paul. S-a înfăţişat prizonierul. “Trebuie să credem,” a spus Arundel, “ceea ce ne învaţă sfânta biserică a Romei, fără să cerem autoritatea lui Hristos”. I s-a cerut să-şi recunoască erorile. “Crede! Crede!” strigau preoţii. “Sunt gata să cred tot ce doreşte Dumnezeu”, a spus Sir John, “dar niciodată nu voi crede că papa are autoritate să dea învăţături contrare Scripturii”. A fost dus înapoi în Turn. După două zile a fost din nou judecat în mânăstirea dominicană. O mulţime de preoţi, canonici, călugări, funcţionari şi vânzători de indulgenţe se îmbulzea în sala cea mare a mânăstirii atacându-l pe prizonier cu un limbaj insultător. Indignarea mult timp reţinută a bătrânului veteran a izbucnit într-o vehementă denunţare profetică a papei şi a prelaţilor: “Bogăţia voastră este veninul bisericii,” a strigat el cu glas tare. “Ce vrei să spui” – a întrebat Arundel – “prin venin?” “Proprietăţile voastre, stăpânirile voastre... i-a gândiţi-vă la aceasta: Hristos a fost blând şi îndurător, iar papa este trufaş şi tiran. Roma este cuibul antihristului, iar din acel cuib ies discipolii lui”. A fost judecat ca eretic şi condamnat.

Revenind la curajul lui calm, el a îngenunchiat, şi, ridicându-şi ochii spere cer, a exclamat: “Mărturisesc înaintea Ta, Dumnezeule şi recunosc că în tinereţea mea necugetată am păcătuit mult împotriva Ta prin mândria mea, prin mânie, necumpătare şi necurăţie. Pentru aceste păcate implor îndurarea Ta!” Într-un limbaj blând, dar cu un scop bine stabilit şi neabătut, preotul neînduplecat s-a străduit să înfrângă duhul baronulul, dar degeaba. “Nu voi crede altceva decât ceea ce v-am spus. Faceţi cu mine ce vreţi. Omul nu m-a blestemat niciodată când am călcat poruncile lui Dumnezeu, dar pentru călcarea tradiţiilor voastre oamenii sunt trataţi cu cruzime”. I s-a reamintit că timpul trecea şi că el trebuia să se supună bisericii, altfel legea avea să-şi urmeze cursul. “Nu cer absoluţiunea de la voi, pentru că numai de aceea a lui Dumnezeu am nevoie,” a spus în mod deschis cavalerul, cu faţa scăldată în lacrimi. Arundel a citit cu glas tare sentinţa de condamnare la moarte în timp ce toţi stăteau cu capetele descoperite. “Este bine,” a răspuns curajosul Cobham, “că deşi îmi condamnaţi trupul, nu aveţi nici o putere asupra sufletului meu”. A îngenunchiat din nou şi s-a rugat pentru duşmanii lui. A fost dus din nou în Turn, dar a evadat  cu o zi înainte de ziua execuţiei.

Preoţii şi călugării au răspândit zvonuri despre conspiraţii şi despre un general al lolarzilor. Regele s-a temut, aşa că aproape patruzeci de persoane au fost judecate rapid şi executate şi a fost dată o lege şi mai violentă pentru suprimarea lolarzilor. Guvernul se temea că un om cum era Cobham ar putea conduce o revoltă şi a fost oferită o recompensă de o mie de mărci pentru arestarea lui. Nu există probe că acele zvonuri ar fi pornit de la altceva decât de la minciunile preoţilor. Cobham s-a ascuns în Ţara Galilor timp de aproape trei ani. A fost prins în decembrie 1417 şi martirizat de îndată.

Martiriul lui Cobham

Cavalerul viteaz de odinioară, omul onorat de rege, a fost dus în mod înjositor în carul condamnaţilor la St. Giles-in-the-Fields, unde a suferit o dublă execuţie. A fost suspendat de un ştreang deasupra unui foc mocnit, apoi ars complet. Au fost prezente multe persoane de rang înalt. Înainte de execuţie, el a căzut în genunchi şi a cerut iertare pentru vrăjmaşii săi. El s-a adresat mulţimii îndemnându-i să urmeze învăţăturile pe care Dumnezeu le-a dat în Cuvântul Său şi să nu recunoască autoritatea învăţătorilor falşi, ale căror vieţi erau atât de contrare lui Hristos şi exemplului Său. El a refuzat serviciile unui preot spunând: “Numai lui Dumnezeu, prezent şi acum ca întotdeauna, îi mărturisesc păcatele şi Lui Îi cer iertarea”. Poporul a plâns şi s-a rugat cu el şi pentru el. În zadar au afirmat preoţii că el suferea ca un eretic şi ca vrăjmaş al lui Dumnezeu, pentru că poporul l-a crezut pe el. Ultimele lui cuvinte, înăbuşite de trosnetele focului, au fost: “Lăudat fie Dumnezeu”. În carul lui de foc, înconjurat de îngerii lui Dumnezeu, el s-a alăturat nobilei oşti a martirilor.

Ce dulce cânt de biruinţă
Sfârşeşte-al bătăliei vuiet;
Şi dulce-a luptătorului odihnă
Când truda lui a luat sfârşit.

În acel timp închisorile Londrei erau pline de wycliffiţi care aşteptau răzbunarea clerului. “Ei trebuie să fie spânzuraţi în numele regelui şi arşi în numele lui Dumnezeu,” era strigătul preoţilor Romei. De atunci până la reformă suferinţele au fost crunte. Cei care au scăpat de închisoare şi de moarte au fost obligaţi să-şi ţină întrunirile religioase în secret. Dar influenţa papală a scăzut treptat, pregătind calea reformei din secolul următor.

Henry Critchley, care i-a urmat lui Arundel ca arhiepiscop de Canterbury, nu numai că i-a urmat calea, ci l-a şi depăşit în războaie de exterminare împotriva lolarzilor. Milner îl numeşte “tăciunele aprins al epocii”. El l-a îmboldit pe Henry să lupte în Franţa, ceea ce a dus la mari pierderi de vieţi omeneşti şi la cele mai mari nenorociri în ambele regate. S-ar părea că Arundel a murit sub mâna Domnului: la puţin timp după ce a citit sentinţa de condamnare la moarte a Lordului Cobham, a fost răpus de o boală la gât şi a murit. Îi lăsăm aici pentru a urmări lucrarea Duhului lui Dumnezeu în alte ţări pentru a pregăti o cale glorioasă pentru reformă în Europa*.


* D’Aubigne, vol. 5, p. 147; Milner, vol. 3, p. 242; Milman, vol. 6, p. 154; Fox – Acts and Monuments

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *