comori.org
comori.org

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

Andrew Miller

Este cu adevărat plăcut să ştim că adevărurile Evangheliei care aduc mântuirea sufletului, pe care le-au învăţat Wycliffe şi urmaşii lui ajunseseră deja să dea rezultate pe arii întinse şi cu efecte de durată şi că, cu toate arderile pe rug şi măcelurile Romei, ele pătrundeau în suflelele a mii şi sute de mii de oameni, răspândindu-se aproape în toate regiunile Europei. Episcopul de Lodi, la consiliul de la Constance, în anul 1416 – cu un an înainte de martiriul lui Cobham şi la treizeci şi şase de ani de la traducerea Bibliei – declara că ereziile lui Wycliffe şi Huss se răpândiseră în Anglia, Franţa, Italia, Ungaria, Lituania, Polonia, Germania şi în toată Boemia. Astfel, un duşman înverşunat, fie în mod conştient, fie fără să-şi dea seama, a mărturisit despre influenţa şi vitalitatea inepuizabilă a seminţei bune a Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar este necesar să lămurim situaţia spunând câte ceva despre marea schismă papală mai înainte de a urmări firul de argint al harului lui Dumnezeu în mărturia şi martiriul lui Huss şi Ieronim.

Consiliul de la Pisa

La începutul secolului al cincisprezecelea, biserica romano-catolică avea două capete, adică doi papi rivali: Benedict al XIII-lea la Avignon şi Grigore al XII-lea la Roma. Fiecare dintre ei pretindea să fie reprezentatul pe pământ al lui Hristos şi fiecare îl acuza pe celălalt înaintea întregii lumi de falsitate, sperjur şi de cele mai josnice planuri secrete. Atât de scandaloasă era purtarea acestor doi prelaţi cu părul alb, ambii în vârstă de peste şaptezeci de ani încât întreaga Europă privea cu ruşine şi indignare încăpăţânarea şi răutatea pontifilor în acel conflict. Ce era de făcut pentru a vindeca rănile bisericii divizate? Regii şi cardinalii au trecut la a folosi atât forţa cât şi rugăminţile pentru a-i determina pe ambii papi să renunţe la pretenţii astfel încât unul să poată fi ales în unanimitate în locul lor. Sub jurământ, ei au promis că urmau să renunţe dacă interesele bisericii o cer, dar imediat după ce au făcut promisiunile, au şi recurs la prefăcătorie înşelându-i pe cardinali şi călcându-şi jurămintele. Văzând că nu se putea pune bază pe cuvântul lor, că erau oameni fără onoare sau religie, cardinalii lui Benedict s-au revoltat şi s-au asociat cu cei ai lui Grigore, cele două colegii reunindu-se la Leghorn pentru a stabili ce era de făcut pentru a pune capăt acelei îndelungi schisme ruşinoase. Au ajuns la concluzia că, în acele condiţii, ei aveau derptul de a convoca un consiliu care să judece între cei doi care-şi disputau papalitatea şi să refacă unitatea bisericii.

Pisa, o cetate cu ziduri din centrul Italiei, a fost aleasă ca locul cel mai potrivit pentru acel consiliu. Era ceva complet nou în creştinătate. Aproape o duzină de cardinali, fără a avea aprobarea papei sau a împăratului, s-au întrunit în renumitul Consiliu de la Pisa. Acum cel infailibil era judecat într-un tribunal şi era uzurpat cel mai înalt prerogativ al tronului său, dar papa pierduse atât de mult respectul omenirii încât întreaga biserică a considerat că acei cardinali erau îndreptăţiţi să aibă putere asupra lui.

Consiliul a început la 25 martie 1409. Adunarea era una dintre cele mai auguste şi mai numeroase care s-au văzut vreodată în istoria creştinătăţii. Vom prezenta câteva detalii pentru a-i arăta cititorului tânăr ce era un Consiliu Ecumenic în acele zile în care romano-catolicismul era religia Europei. Erau prezenţi douăzeci şi doi de cardinali, patriarhii latini ai Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului şi Grade; doisprezece arhiepiscopi erau prezenţi în persoană şi paisprezece aveau reprezentanţi; erau optzeci de episcopi şi reprezentanţi ai altor o sută doi episcopi; optzeci şi şapte de stareţi şi reprezentanţii a două sute de alţi stareţi; aceştia pe lângă generalii ordinelor, marele maestru de Rodos cu şaisprezece comandanţi, generalul cavalerilor Sfântului Mormânt, trimisul marelui maestru al Ordinului Teutonic, reprezentanţii Universităţilor de la Oxford, Cambridge, Paris, Florenţa, Cracovia, Viena, Praga şi mulţi alţii; peste trei sute de doctori înteologie şi ambasadori ai regilor Angliei, Franţei, Portugaliei, Boemiei, Siciliei, Poloniei şi Ciprului, ai ducilor de Burgundia şi Brabant, etc. Drumurile şi râurile au fost timp de mai multe săptămâni pline de suitele cu mare pompă şi splendoare ale demnitarilor. Unii au venit la Pisa cu două sute de cai în suita lor*.


* Landon – Manual of Councils

Adunarea a avut sesiuni din martie până în august. După multe deliberări, papii aflaţi în conflict au fost unanim condamnaţi. La 5 iunie a fost pronunţată sentinţa: ambii au fost declaraţi eretici, sperjuri şi încăpăţânaţi şi li s-a interzis să-şi mai ia titlul de pontif şi au fost consideraţi nevrednici de vreo onoare. Postul de papă a fost declarat vacant. Următorul pas a fost alegerea unui nou papă, chestiune care era mult mai dificilă. Unde să găsească omul cu asemenea virtuţi de natură să recâştige respectul omenirii pentru suveranul pontif? Aceasta era marea problemă. Douăzeci şi patru de cardinali, după ce au stat închişi timp de zece zile, au hotărât să-l aleagă pe Pietro de Candia, cardinaului Milanului, în vârstă de şaptezeci de ani, care a luat numele de Alexandru al V-lea. Dar cei doi bătrâni pontifi au dispreţuit hotărârile consiliului şi au continuat să acţioneze ca şi când ar fi fost papi legitimi. Benedict a tunat anateme împotriva consiliului şi a rivalilor săi; şi Grigore a făcut la fel, intrând într-o alianţă cu Ladislaus, ambiţiosul rege al Napoli, Alexandru, care era încă lipsit de scaunul şi de patrimoniul Sf. Petru, a aruncat anateme şi excomunicări asupra lui Benedict, Grigore şi Ladislaus, care luase în stăpânire posesiunile Sfântului Scaun de la Roma.

În toate părţile erau murmure cum că acel consiliu, în loc să pună capăt schismei nu făcuse altceva decât să adauge un al treilea papă. Unde mai era unitatea cu care se laudă biserica romano-catolică? Ne putem întreba prin care dintre acei papi a continuat succesiuea apostolică. Cei trei papi, de care creştinătatea se simţea ruşinată şi scârbită, aruncau unul asupra celuilalt excomunicări, reproşuri şi anateme. Alexandru al V-lea a trăit aproape un an după alegerea lui, după care i-a urmat Ioan al XXIII-lea, un om despre care Mosheim spune că era fară evlavie şi fără principii. Dificultăţile erau mai mari ca oricând; împărăţia papală dezbinată împotriva ei însăşi nu se mai putea menţine şi se apropia de ruina completă. Unii au spus că puterile Europei trebuiau să se unească pentru a desfiinţa numele şi puterea pontifului, sau măcar pentru a-i limita autocraţia. S-a arătat clar că papii înşişi nu erau dispuşi să facă nici un sacrificiu personal pentru pacea bisericii, aşa că se punea problema ce  să mai se facă pentru a opri ruşinosul război al pontifilor şi a vindeca rănile bisericii divizate. Dacă biserica ar fi fost lăsată să se decurce singură atunci probabil că Ladislaus ar fi luat în stăpânire Roma şi toate provinciile papale, lăsând scaunul Sf. Petru ca tron doar cu numele. Dar principii pământului nu erau încă gata pentru a face un asemenea sacrilegiu. Aceasta avea să se întâmple în zilele lui Victor Emanuel.

Sigismund, Împăratul Germaniei, regele Franţei şi alţi regi şi principi ai Europei care erau mai preocupaţi de credibilitatea şi de bunul mers al bisericii decât papii cei egoişti l-au convins pe Ioan al XXIII-lea să convoace un consiliu general al întregi biserici cu scopul de a pune capăt marii controverse.

Consiliul de la Constance

Constance, un oraş imperial pe partea germană a Alpilor, a fost considerat locul potrivit pentu o asemenea adunare. Era accesibil din toate părţile lumii şi aprovizionarea se putea face uşor pe lac. Atât de mare era afluxul de persoane că s-a estimat că la Constance aveau să vină nu mai puţin de treizeci de mii de cai. Aceasta ca să avem o idee ce mulţime de oameni şi câte care de provizii aveau să vină. În afară de nenumăraţi demnitari ecleziastici de toate rangurile au fost mai bine de o sută de principi, o sută opt conţi, două sute de baroni şi douăzeci şi şapte de cavaleri. Pentru relaxarea lor de la ocupaţiile spirituale au fost organizate turniruri, ospeţe şi alte distracţii. Cinci sute de menestreli au fost angajaţi pentru a umple ceasurile libere ale sfinţilor preoţi şi ale nobililor şi a le linişti cugetele tulburate. Ei se strânseseră acolo cu scopul declarat de a vindeca rana aproape mortală a antihristului. Dar care sunt faptele consemnate de istorie? Timp de trei ani şi jumătate, începând de le 5 noiembrie 1414, oameni destrăbălaţi au umplut oraşul vechi şi liniştit cu răutăţile lor neruşinate. Dacă am scrie aici ceea ce se petrecea atunci la lumina zilei am întina paginile istoriei noastre. Ni se cutremură inima când gândim la stricăciunea, la neevlavia îndrăzneaţă şi la ipocrizia acelor aşa-numiţi “sfinţi părinţi”, ca să nu mai vorbim de cruzimea cu care i-au ars pe Huss şi Ieronim fără a avea vreun fel de remuşcări.

Acest mare consiliu a avut un dublu obiectiv: 1. să pună capăt schismei care afecta biserica de atâţia ani; 2. să suprime ereziile lui Wycliffe şi Huss. Primul dintre obiective a fost realizat în mod satisfăcător. După ce s-a stabilit că un pontif este răspunzător înaintea consiliului întregii biserici, Ioan al XXIII-lea a fost destituit din cauza neregulilor din viaţa lui şi a faptului că işi călcase jurământul dat Împăratului. Grigore şi Benedict au fost încă o dată destituiţi, iar Otto de Colonna a fost ales pontif, luând numele Martin al V-lea.

Membrii consiliului şi-au îndreptat atenţia asupra învăţăturilor lui Wycliffe, de care erau foarte lezaţi, învăţături care erau propagate prin satele Boemiei şi chiar prin Universitatea de la Praga fiind acuzaţi Ian Huss şi urmaşii lui.

Răspândirea adevărului

Căsătoria Anei de Boemia cu Richard al II-lea al Angliei au făcut ca între cele două ţări să fie relaţii mai strânse tocmai în perioada când doctrinele lui Wycliffe se răspândeau. “Învăţaţii din Boemia,” spunea Milman, “au stat la picioarele îndrăzneţului profesor de teologie de la Oxford, iar la Praga erau studenţi englezi. Scrierile lui Wycliffe au fost aduse în Germania în mare număr, unele în limba latină, altele traduse în Boemă şi răspândite de admiratori şi suporteri”. Prinţesa, ale cărei exerciţii evlavioase şi studiu al Scripturii au fost comemorate de predicatori şi de istorici a fost afectata mai întâi de mişcarea reformatoare din ţara ei. Ea a adus în Anglia versiuni ale evangheliilor în germană şi boemă ca şi în latină. Acestea erau comori scumpe ale evlaviei şi iubirii curate pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care ne şi arată, în mod indirect, cum s-au răspândit, chiar de timpuri, în Germania noile învăţături.

Unul dintre primele lucruri pe care ea le-a făcut în această ţară arată puterea harului lui Hristos în inima ei şi este într-un contrast izbitor cu spiritul persecutor al Izabelei. “La câteva zile după căsătoria cuplului regal,” spunea Miss Strickland, “s-au întors la Londra şi a avut loc ceremonia magnifică de încoronare a reginei. La cererea solemnă a tinerei regine regele a acordat o graţiere generală. Poporul oprimat avea nevoie să mai răsufle după ce, în urma răscoalei lui Watt Tyler, execuţiile au fost de o cruzime barbară fără precedent. Ţara mirosea a sânge de ţărani nenorociţi atunci când a venit omenoasa mijlocire a Anei de Boemia, care a pus capăt execuţiilor”. Această mediere a făcut ca soţia lui Richard să capete titlul “buna regină Ana,” iar cu timpul, în loc ca popularitatea ei să scadă, ea a fost tot mai mult preţuită de supuşii ei.

Cât de plăcut este să vedem un asemenea exemplu de evlavie consecventă în acel timp şi la cineva cu o asemenea poziţie socială! Dar erau multe asemenea persoane în acel timp în Boemia şi în alte ţări. După moartea reginei Ana, slujitorii ei boemi s-au întors în ţara lor aducând cu ei valoroasele scrieri ale lui Wycliffe. Acele scrieri au fost studiate la Oxford de mulţi străini şi au ajuns să fie citite de mulţi la Universitatea de la Praga.

Cel mai renumit învăţător a fost Ian Huss sau Ian din Hassinetz – un sat de lângă frontiera cu Bavaria. El s-a născut prin anul 1369, astfel încât trebuie să fi fost în vârstă de aproximativ cincisprezece ani atunci când a murit venerabilul Wycliffe, învăţătorul pe care l-a recunoscut şi l-a admirat. Este interesant să privim înapoi pentru a contempla căile lui Dumnezeu pentru a păstra şi a răspândi adevărul. Cine oare ar fi gândit că, într-un sat neştiut din Boemia, El avea să crească şi să pregătească un martor nobil, care avea să ducă, la rândul lui, “flacăra adevărului şi să o transmită mai departe, ca martir, unui lung şir de martori” şi că acela avea să fie vrednic de acea slujbă cerească*? El s-a distins de timpuriu prin inteligenţa lui ascuţită, modestia şi seriozitatea purtării lui şi austeritatea ireproşabilă a modului sau de viaţă. El era înalt şi slab, având o înfăţişare meditativă; era blând, prietenos şi accesibil tuturor. Talentele lui fiind deosebite, el a fost trimis la universitatea din Praga pentru a studia pentru biserică. S-a remarcat prin realizările lui ca învăţat. El a avansat rapid, fiind promovat în biserică şi în universitate şi a ajuns confesor al reginei Sofia. El a fost numit predicator la capela universităţii, numită Betleem – casa pâinii – deoarece acolo hrana spirituală era transmisă în limba populară. Această poziţie i-a dat îndrăzneţului şi elocventului predicator ocazia de a prezenta poporului Cuvântul lui Dumnezeu în limba lui maternă, iar noi nu avem nici o-ndoială că el a făcut aceasta pentru că era un creştin sincer şi un adevărat martor pentru Hristos. Dar, ca majoritatea reformatorilor, se poate ca el să fi fost dornic în primul rând să predice împotriva abuzurilor dominante mai curând decât să înveţe poporul adevărul curat al lui Dumnazeu. Suntem convinşi că, în general, aşa au stat lucrurile în toate mişcările reformatoare, şi aşa se explică numeroase scene de violenţă care s-au desfăşurat chiar în sprijinul celor mai nobile cauze. Dacă oamenii ar fi fost conduşi în primul rând, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, spre a primi adevărul, în special adevărul care este în Isus, atunci scopurile ar fi fost atinse fără ca minţile să se fi înfierbântat auzind, într-un limbaj dur, denunţul viciilor preoţimii asupritoare. Mândria, luxul şi depravarea întregului sistem clerical ajunsese să fie de nesuferit pentru întreaga omenire, astfel încât condamnarea acelor abuzuri fără a te atinge de învăţăturile bisericii era calea de a câştiga popularitate.


* Waddington, vol. 3, p. 175

Dar Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii, şi, dacă suntem călăuziţi de Cuvântul Său, atunci vom căuta să-i îndrumăm pe cei neştiutori să iubească adevărul şi să-l urmeze în loc să producem în mintea lor ura faţă de erori, care, fără cunoştinţa lui Hristos, este cea mai sigură cale spre inflamare revoluţionară şi spre dezastru. Acest principiu divin este la fel de aplicabil în cele mai mici dispute dintre oameni ca şi la cele mai mari. Întotdeauna este mai bine sa iluminezi decât să agiţi. “Un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, capabil să-i înveţe, răbdător, corectându-i cu blândeţe pe cei care se împotrivesc, poate le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoştinţa adevărului, şi ca să se trezească din cursa diavolului, fiind prinşi de el pentru voia lui” (2. Timotei 2:24-25 ).

Tulburări publice

Deşi Ian Huss era un om bun, el a neglijat sfatul sănătos al apostolului. Mai întâi a ajuns să fie implicat într-o dispută universitară cu privire la privilegiile studenţilor, iar mai apoi, opoziţia lui faţă de Grigore al XII-lea l-a ofensat profund pe arhiepiscopul Boemiei, care era de partea acelui anti-papă. Împotriva lui Huss au fost emise decrete de interdicţie, dar cum acesta era favorit la curte şi favorit al poporului, nu s-a făcut nimic împotriva lui şi i s-a permis să continue să predice în limba populară. Dar, după câteva luni au apărut împrejurări care au reaprins flăcările disputelor religioase în Boemia.

Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut Ioan al XXIII-lea a fost că şi-a trimis emisarii să predice o cruciadă împotriva lui Ladislaus, regele de Napoli, oferind obişnuitele indulegenţe. Vânzătorii acelor indulgenţe, când ţineau discursuri despre valoarea mărfii lor, au fost întrerupţi, insultaţi şi ultragiaţi. Au intervenit magistraţii şi unii dintre răzvrătiţi au fost luaţi şi executaţi în ascuns, dar sângele care a curs din închisori în stradă a dat în vileag soarta prizonierilor. Femeile şi-au înmuiat batistele în sânge pentru a le păstra ca pe nişte relicve de preţ. Patimile mulţimii au fost stârnite, astfel că primăria a fost luată cu asalt şi poporul a scos afară trupurile decapitate ale acelor tineri, purtându-le în procesiune pe la diferite biserici cântând imnuri sfinte. Trupurile au fost în cele din urmă înmormântate în capela Betleem cu tămâia adusă de obicei la mormintele martirilor. S-a vorbit apoi în predici despre cei trei tineri şi scrierile despre ei i-au desemnat ca sfinţi şi martiri, aşa că agitaţia a crescut.

Ian Huss, ştiindu-se suspectat şi acuzat că era cel care a pus totul în mişcare, s-a retras din oraş în mod înţelept. A fost somat să se prezinte înaintea tribunalului Vaticanului, dar fără efect. Huss a fost declarat excomunicat, iar reşedinţa lui a fost pusă sub interdicţie papală. În pofida tuturor acestor interdicţii ale bisericii, el a continuat să predice în toată ţara, aşa că mintea poporului, care era deja excitată, s-a inflamat de indignare împotriva clerului. Aproape tot regatul era de partea lui, cel puţin în ceea ce priveşte abuzurile ierarhiei bisericeşti.

Întemniţarea lui Ian Huss

Agitaţia produsă de aceste evenimente nu scăzuse atunci când s-a întrunit consiliul de la Constance. Împăratul Sigismund, care convocase consiliul, i-a cerut fratelui său, regele Wenceslaus, să-l trimită pe Huss la Constance, promiţându-i că nu va avea de suferit. Condiţiile acelui salvconduct erau foarte clare: tuturor supuşilor împăratului li se cerea să-l lasă pe învăţător să treacă în deplină siguranţă. Huss a dat ascultare de bunăvoie citaţiei împăratului, din vreme ce dintotdeauna dorise să aibă ocazia de a face apel la un consiliu general. El a sjuns la Constance mai devreme decât împăratul, şi a fost imediat adus înaintea papei Ioan al XXIII-lea spre a fi cercetat. Învăţăturile lui erau binecunoscute şi împotriva lui a fost adusă o lungă listă de acuzaţii. Cum el a refuzat să retracteze, a fost aruncat în închisoare ca eretic, cu toate că avea salvconductul împăratului. Pentru a justifica flagranta încălcare a angajamentului şi a-l împăca pe Sigismund, ei au dat o hotărâre că faţă de un eretic nu trebuie arătată bună credinţă.

Din Boemia au fost trimise plângeri către împărat. La început el a primit cu indignare ştirile despre întemniţarea lui Huss şi a ameninţat că avea să-l scoată din închisoare, dar, ajungând la Constance, el a fost făcut să se plece în faţa argumentelor din legea canonică, care susţineau că puterea civilă nu are rolul de a proteja un eretic, aşa că preoţii vicleni l-au absolvit de orice responsabilitate. Apoi el i-a lăsat pe vrăjmaşii lui Huss să facă ce doreau. În întunericul din beciul insalubru, fără aer proaspăt şi chinuit de preoţi şi călugări, reformatorul s-a îmbolnăvit foarte rău, dar împăratului indus în eroare nu i-a păsat de aceasta. Totuşi sunt destui istorici care condamnă în mod categoric purtarea fără credinţă a împăratului, acuzându-l că şi-a încălcat cuvântul de onoare şi a încălcat şi omenia când l-a dat preoţilor să facă cu el ce voiau. “Călcarea credinţei,” spunea Milman, “nu poate fi scuzată, iar perfidia este de două ori mai gravă la un împărat”. Alţii afirmă că prin sacrificarea lui Huss el şi-a pregătit multe necazuri care s-au abătut asupra lui în timpul cât a mai domnit. Dar ce să mai spunem despre viitorul lui – de viitorul întunecat de groaznica abandonare a unui slujitor credincios al lui Hristos în mâinile nemiloşilor preoţi ai Romei? Stăpânul nu va uita în ziua aceea identificarea Lui cu slujitorul său, şi aceasta în modul cel mai emoţionant: “Adevărat, adevărat vă spun, întrucât aţi făcut acestea unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Matei 25:40 ). Dar dacă împăratul este astfel vinovat, cât de vinovat trebuie că este papa cu prelaţii lui?

Cele mai negre presimţiri se strângeau în jurul papei. În prima sesiune a consiliului s-a propus ca toţi cei trei papi să demisioneze mai înainte ca să fie ales un nou pontif. Ioan, singurul prezent acolo, a promis că, pentru pacea bisericii, avea să demisioneze şi în ziua următoare şi-a şi citit abdicarea. Dar promisiunile sau jurămintele şi onoarea nu contau la Ioan. Cu ajutorul unor prieteni el a scăpat de la Constance deghizat în curier. Împăratul trădat a fost indignat. Ioan a fost urmărit, prins în Elveţia şi adus înapoi ca prizonier. Dar, spre deosebire de Ian Huss, victima lui, Ioan avea conştiinţa insensibilă, era fără onoare, fără demnitate şi fără curaj. A fost obligat să depună însemnele puterii spirituale universale: sigiliul papal şi inelul de pescar. Robert Hallam, episcopul de Salisbury, în fruntea englezilor, a izbucnit în indignare declarând că un papă atât de adânc implicat în crime merita să fie ars pe rug. El a fost dus la castelul Gotleben, unde bunul Ian Huss era în fiare de câteva luni. Papa Ioan a zăcut acolo până la încheierea sesiunilor, ceea ce a durat aproape patru ani, dar, după ce s-a umilit la picioarele pontifului în exerciţiu, a fost ridicat la rangul de cardinal şi i s-a permis să-şi sfârşească zilele în pace. Dar faţă de reformatorul cel integru şi nevinovat nu s-a arătat nici un pic de clemenţă. În cele ce urmează vom vedea procesul şi execuţia lui.

Cercetarea lui Ian Huss

Prima mişcare a arhiepiecopului de Praga împotriva lui Huss a fost aceea de a porni o căutare a treducerilor scrierilor lui Wycliffe. După ce a strâns cam două sute de volume, multe cu legături şi ornamente bogate, le-a ars în public în piaţa din Praga. S-a spus mult că învăţăturile lui Huss erau identice cu cele ale lui Wycliffe, pe care consiliul le-a condamnat ca eretice în patreuzeci şi cinci de propoziţii, dând hotărârea ca oasele lui Wycliffe să fie exhumate şi arse. Huss a fost acuzat că era şi “contaminat cu lepra valdezilor”. Sub aceste două mari capete de acuzare: wyclifism şi valdensianism, au fost aduse multe acuzaţii specifice, care ofensau foarte mult ierarhia bisericească.

Consiliul, deşi era hotărât să-l distrugă pe Huss, ar fi dorit sa evite scandalul unei examinări publice. Unele pasaje pe care vrăjmaşii săi le extrăseseră din scrierile lui au fost considerate suficiente pentru ca el să fie condamnat fără vreo audiere publică. Ca urmare, el a fost în continuu chinuit şi persecutat în celula lui prin vizite private în care era îndemnat să retracteze sau să mărturisească şi deseori insultat şi batjocorit. El a protestat împotriva secretului inchizitorial şi a cerut ca el să se poată apăra înaintea întregului consiliu. Prietenul lui credincios, Johan de Chlum, împreună cu alţi nobili din Boemia, au cerut să intervină împăratul, şi, cu ajutorul lui, părinţii au fost înfrânţi şi au obţinut un proces public.

La 5 iunie 1415 Ian Huss a fost adus în lanţuri înaintea marelui senat al creştinătăţii. Au fost citite acuzaţiile împotriva lui. Când însă el a propus să-şi susţină învăţăturile în temeiul autorităţii scripturilor şi a mărturiei Părinţilor, vocea i-a fost acoperită cu un vacarm de dispreţ şi batjocori. Adunarea a fost nevoită să amâne procedurile. După două zile el a fost adus din nou şi Sigismund a fost prezent personal pentru a menţine ordinea.

Acuzatorii lui Huss erau numeroşi, deşi mai puţin zgomotoşi ca în ziua de mai înainte. Cu excepţia a doi sau trei nobili din Boemia, reformatorul era singur. El era epuizat în urma bolii şi slăbit din cauza întemniţării îndelungate, dar spiritul lui nobil refuza să se plece în faţa violenţei persecutorilor. El a răspuns cu mult calm şi demnitate: “Nu voi retracta decât dacă veţi putea dovedi că ceea ce am spus este contrac Cuvântului lui Dumnezeu,” a fost răspunsul lui obişnuit. Când a fost acuzat că predica învăţătutri wycliffite, el a recunoscut că spusese că: “Wycliffe a fost un credincios adevărat, sufletul lui este acum în cer şi nu-şi doreşte ca sufletul lui să fie mai bine decât al lui Wycliffe”. Acea mărturisire a atras un hohot de râs dispreţuitor de la părinţi, şi, după câteva ore de discuţii furtunoase, Huss a fost dus şi adunarea s-a risipit. El a fost dus în închisoarea lui, iar ei, cel puţin majoritatea lor, au mers la cele mai vulgare scene de desfrâu.

Consiliul în încurcătură

În ziua următoare Huss a stat a treia oară înaintea consiliului. Au fost citite treizeci şi nouă de propoziţii care afirmau aşa-numitele erori pe care el le susţinea prin scrierile lui, în predici şi în conversaţiile private. Huss, ca majoritatea reformatorilor, susţinea învăţătura mântuirii prin har, fără lucrările legii. El afirma că, indiferent ce rang ar fi avut, fie că erau papi sau cardinali, aceia nu erau adevăraţi membri ai bisericii lui Hristos dacă nu erau evlavioşi. El a spus: “Adevărata credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu stă la baza tuturor virtuţilor”. În această privinţă el a făcut apel la numele cel onorat al lui Augustin şi a susţinut că titlul de om al bisericii, prelat sau papă sau succesiune apostolică era conferit numai de posedarea virtuţilor apostolilor. “Pontiful care nu trăieşte viaţa Sf. Petru nu este vicar al lui Hristos ci antemergător al antihristului”. El a citat o frază a Sf. Bernard care a dat greutate spuselor sale: “Robul lăcomiei nu este succesorul Sf. Petru, ci al lui Iuda Iscarioteanul”. Consiliul era în încurcătură pentru că nimeni nu îndrăznea să ridiculizeze spusele unor atât de onoraţi Părinţi.

Propoziţiile tratau în principal două lucruri: 1. Teologia falsă a Romei – Huss a denunţat doctrina papală a mântuirii prin fapte, sub diferitele forme pe care le indica biserica; 2. Sistemul ecleziastic fals al papalităţii, cu abuzurile lui evidente – pe acestea le-a expus şi le-a condamnat în termenii cei mai necruţători. S-ar părea totuşi că el a fost condamnat pentru că susţinea că nici o funcţie de rege sau de preot nu avea greutate înaintea lui Dumnezeu dacă regele sau preotul trăia în păcat de moarte. Când Cardinalul de Cambrai, care a văzut că se punea într-o poziţie periculoasă faţă de împăratul prezent acolo, l-a întrebat cu privire la aceasta, Huss a repetat cu glas tare cuvintele: “Un rege care are un păcat de moarte nu este rege înaintea lui Dumnezeu”. Aceste cuvinte i-au pecetluit soarta. Sigismund a spus: “Nicicând nu a trăit vreodată un eretic mai rău”. “Ce!” a exclamat cardinalul, “nu ţi-e îndeajuns că nesocoteşti puterea ecleziastică? Mai vrei să-i dai jos si pe regi de pe tronurile lor?” Un alt cardinal a argumentat: “Un om poate fi papă adevărat, prelat sau rege chiar dacă nu este un creştin adevărat”. “Şi atunci de ce l-aţi destituit pe Ioan al XXII-lea” Împăratul a răspuns: “Pentru relele lui notorii”. Huss s-a făcut atunci vinovat de alt păcat, şi anume acela de a-i fi pus în încurcătură şi a-i fi făcut de ruşine pe adversarii săi.

Ar fi obositor şi neinteresant să notăm toate acuzaţiile false şi calomniile pe care ei le-au aruncat asupra lui şi răspunsurile ferme pe care le-a dat el, dar ceea ce urmează poate fi considerat ca reprezentând esenţa îndelungului său proces. Au făcut presiuni asupra lui să retracteze erorile, să recunoască justeţea acuzaţiilor şi să se supună deplin hotărârilor consiliului, abjurând opiniile lui. Dar el a rămas neclintit atât în faţa promisiunilor cât şi a ameninţărilor. “A abjura,” a spus el, “înseamnă a renunţa la o eroare pe care o susţineam, dar când este vorba de opiniile care se spune că le-aş fi avut, dar pe care nu le-am avut niciodată, pe acelea nu le pot retracta, iar dacă este vorba despre cele pe care într-adevăr le mărturisesc, pe acelea sunt dispus să le retractez – adică să renunţ la ele din toată inima – numai dacă consiliul mă va învăţa mai bine”. Victimei care avea o asemenea integritate şi conştiinciozitate, părinţii i-au răspuns: “Consiliul nu are rolul de a da învăţătură ci de a decide şi a porunci ascultarea deciziilor sale şi de a aplica pedepse”. Păstorii cei grijulii de la Constance au cerut sus şi tare o retractare universală sau ca ereticul atroce să fie ars pe rug. Împăratul a arătat condescendenţa de a avea o dezbatere cu el şi cei mai capabili învăţători, atât în domeniul filozofiei cât şi în cel al religiei. Au avut o dezbatere cu el, dar Huss a răspuns cu fermitate, dar şi cu smerenie, că el dorea învăţătură si că nu putea abjura de la ceva care nu era convins că era greşit. A fost dus înapoi la închisoare. Cavalerul boem credincios, Jan de Chlum – un adevărat Onisifor – l-a urmat pentru a-l mângâia pe scumpul său prieten care era epuizat. “Ce mângâiere este pentru mine,” a spus Huss, “să văd că acest om nobil nu s-a ruşinat să-i întindă mâna unui biet eretic în fiare, pe care toată lumea l-a părăsit”.

Judecata lui Sigismund

După ce prizonierul a fost scos din tribunal, împăratul s-a ridicat şi a spus: “Aţi auzit acuzaţiile aduse împotriva lui Huss. El a şi mărturisit unele dintre ele, iar altele au fost dovedite prin martori demni de încredere. Eu judec că fiecare dintre aceste crime merită să fie pedepsită cu moartea. Dacă nu abjură de la toate erorile lui, trebuie să fie ars ... răul trebuie să fie nimicit din rădăcină, cu ramuri cu tot. Dacă la Constance se găsesc partizani de-ai lui, împotriva lor trebuie să fie luate măsuri extrem de severe, în mod special împotriva lui Ieronim din Praga, discipolul său”. Când a fost informat despre hotărârea împăratului, Huss a spus numai: “Am fost avertizat să nu mă încred în salvconductul lui. În mod trist, am avut o iluzie; m-a condamnat chiar în faţa duşmanilor mei”.

După acest simulacru de proces şi după audierea finală, el a mai fost ţinut în închisoare aproape o lună, timp în care persoane de cel mai înalt rang l-au vizitat şi i-au cerut să abjure erorile de care era învinuit. Sperau că prin neputinţa trupească şi prin presiuni aveau să-l biruie. Dar nu a fost aşa, ci Acela care l-a întărit pentru a sta ferm înaintea ameninţărilor publice şi a insultelor, a fost în continuare cu el. El a spus: “Dacă ar fi să abjur erori care mi-au fost atributite în mod fals, aceasta nu ar fi nimic altceva decât sperjur”. El îşi vedea soarta pecetluită deşi pe tot parcursul procesului şi al întemniţării sale a mărturisit că era dispus să renunţe la orice opinie care, prin Scriptură, s-ar fi dovedit neadevărată. Adevăratul scop al acestor întrevederi private ale prelaţilor a fost acela de a-l zdruncina şi a-l determina să retracteze. Suntem complet de acord cu ceea ce Waddington exprima în mod atât de frumos: “Multe persoane, cu caractere diferite, dar toţi la fel de doritori să-l scape de ultima pedeapsă, l-au vizitat în închisoare şi au stăruit aducând multe motive şi argumente variate; dar toţi s-au lovit de integritatea conştiinţei lui şi de scopul lui sincer. Printre ei a fost şi unul dintre cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai lui, Paletz, dar deşi prin sfaturile lui a reuşit să-l degradeze pe reformator, nu a reuşit să-l determine să comită o infamie”.

În ajunul execuţiei el a fost vizitat de prietenul său credincios, Ian de Chlum – un nume care se cuvine să fie menţionat peste tot cu onoruri – un nume care iese în evidenţă în mod aproape singular pentru compasiunea creştină şi virtute în mijlocul acelei mari adunări de mărturisitori creştini şi învăţători, unul care parcă ar compensa înşelăciunile şi cruzimile umanităţii. “Scumpul meu maestru,” a spus nobilul discipol, “eu nu sunt învăţat, aşa că nu sunt persoana potrivită să te luminez. Şi totuşi, dacă cumva eşti conştient în taină de vreuna din erorile care ţi-au fost atribuite în mod public, atunci te rog să nu te ruşinezi deloc s-o retractezi, dar dacă, dimpotrivă, eşti convins că eşti nevinovat, atunci departe de mine să te sfătuiesc să spui ceva împotriva conştiinţei tale, ci te îndemn mai curând să înduri orice chin decât să renunţi la ceva care eşti convins că este adevărat”. Huss a fost atât de mult mişcat de sfatul plin de înţelepciune dat cu afecţiune de prietenul său credincios încât a răspuns cu lacrimi că “Dumnezeu îi era martor că atunci, ca şi întotdeauna, era dispus să retracteze un angajament, şi aceasta din toată inima, din momentul în care el ar fi convins cu dovezi din Scriptură că este o eroare”.

Este perfect evident din toată istoria că în suferinţele şi în curajul lui Huss nu a fost nici un pic de mândrie sau încăpăţânare. El a fost ferm dar smerit; aştepta moartea, pentru care se pregătise, şi nicioadată nu a făcut planuri să scape. “Am făcut apel la Isus Hristos,” spunea el, “Judecătorul Atotputernic şi întrutotul drept; Lui îi încredinţez cauza mea, Celui care va judeca orice om nu potrivit unor mărturii false şi ale unor consilii care greşesc, ci potrivit cu adevărul şi cu meritele omului”. A fost ceasul la care a culminat răutatea; venise ora fatală.

Condamnarea lui Huss

În dimineaţa zilei de 6 iunie 1415, consiliul s-a întrunit în catedrală. Hus, ca eretic, era ţinut la intrare cât timp s-a celebrat mesa. Episcopul de Lodi a predicat din textul: “Pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat” ( 6 .6). Ar fi greu de spus dacă din ignoranţă sau din răutate el a sucit Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l folosi în interesul consiliului, dar el a făcut o aprigă declamaţie împotriva ereziilor şi erorilor, dar mai ales împotriva lui Huss, despre care a spus că era la fel de rău ca Arius şi mai rău decât Sabelius. Şi-a încheiat cuvântarea cu luada şi adulaţia împăratului: “Este slujba ta glorioasă să nimiceşti ereziile şi schismele, în special pe acest eretic încăpăţânat,” a spus el arătându-l cu degetul pe prizonierul care îngenunchease într-o rugăciune fierbinte. Au fost citite vreo treizeci de capete de acuzare. Huss a încercat adesea să vorbească, dar nu i s-a permis. A fost apoi pronunţată sentinţa: “Timp de mai mulţi ani Ian Huss a amăgit şi a agitat poporul prin răspândirea multor învăţături în mod evident eretice, condamnate de bserică, mai ales din cele ale lui John Wycliffe. Cu încăpăţânare el a nesocotit cheile bisericii şi interdicţiile ecleziastice şi a făcut apel numai la Isus Hristos ca judecător suveran, dispreţuind judecătorii bisericii, şi un asemenea apel este insultător şi scandalos şi este făcut spre a batjocori autoritatea ecleziastică. El a persistat până la capăt în erorile lui şi le-a susţinut chiar şi înaintea conisliului. De aceea s-a hotărât ca el să fie destituit public şi degradat din ordinele sfinte, ca un eretic încăpăţânat şi incorigibil”. Huss s-a rugat pentru iertarea vrăjmaşilor săi, ceea ce a atras batjocora unor membri ai consiliului, dar, în mijlocul lor, el şi-a ridicat mâinile spre cer şi a exclamat: “Priveşte, Mântuitorule plin de har, cum consiliul condamnă ca eroare ceea ce ai poruncit şi ai practicat Tu, când, luat de vrăjmaşii Tăi, Tu ţi-ai încredinţat cauza lui Dumnezeu Tatăl, dându-ne un exemplu ca atunci când suntem asupriţi să facem apel la judecata lui Dumnezeu”. La încheierea cuvântării el a privit drept la Sigismund şi a spus: “Am venit înaintea acestui consiliu sub jurământul făcut de împărat în public”. O roşeaţă puternică a trecut peste faţa lui la acel reproş neaşteptat.

Degradarea şi execuţia lui Ian Huss

Arhiepiscopul de Milano împreună cu şase episcopi asistenţi au procedat la ruşinoasa ceremonie a degradării. Huss era îmbrăcat în haine preoţeşti, cu cupa sacramentală în mână, şi a fost condus la altarul înălţat, aşa cum era pentru celebrarea mesei. Martirul a observat cu calm: “şi Răscumpărătorul fusese înveşmântat în haină regală ca batjocoră”. Apoi episcopii au trecut la degradare. Rând pe rând, veşmintele sacre au fost date jos de pe el. I-a fost luată cupa din mână, tonsura i-a fost tăiată cu foarfeca, i-a fost pusă pe cap o coroană de hârtie pe care erau zugrăviţi demoni şi pe care era inscripţia Ereziarh. Apoi, cu evlavie, prelaţii i-au hărăzit sufletul locurilor de chin etern: “Blestemat Iudă, care, părăsind sfatul de pace, ai intrat la cel al iudeilor, luăm de la tine cupa sfântă în care este sângele lui Hristos”. Dar Dumnezeu a fost prezent într-un mod remarcabil alături de slujitorul său credincios dându-i puterea să strige tare: “Am încredere că, în îndurarea lui Dumnezeu, voi bea din ea în ziua împărăţiei Sale”. “Închinăm sufletul tău demonilor din infern,” au spus prelaţii. “Dar eu,” a spus Huss, “îmi încredinţez Tie Doamne Isuse; Ţie îţi încredinţez sufletul pe care Tu l-ai răscumpărat”.

Cu cea mai groaznică mascaradă solemnă şi cea mai îndrăzneaţă ipocrizie, biserica cea falsă căuta să se dezvinovăţească de vărsarea de sânge declarând că Huss era tăiat din trupul ecleziastic, exclus din biserică şi încredinţat ca laic braţului secular. Apoi împăratul l-a luat pe cel lepădat şi a poruncit să fie executat imediat. Electorul Palatin cu opt sute de cai şi cu o mare mulţime din oraş l-a condus la rug pe martir. S-au oprit în faţa palatului episcopal, unde au ars un morman de cărţi condamnate de consiliu. El a zâmbit la acel neputincios act de răzbunare. A încercat să vorbească în germană poporului şi gărzilor imperiale, dar Electorul l-a împiedicat şi a poruncit să fie ars.

Însă nimic nu i-a putut tulbura pacea sufletului: Dumnezeu era cu el. Pe drum el a cântat psalmii şi s-a rugat fierbinte, astfel încât cei din oraş spuneau: “Nu ştim ce a făcut omul acesta, dar auzim cum înalţă cele mai frumoase rugăciuni către Dumnezeu”. Ajungând la locul de execuţie, el a îngenuncheat şi s-a rugat pentru iertarea vrăjmaşilor săi şi şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Hristos.

Chiar după ce Huss a fost legat pe rug şi au fost îngrămădite lemne în jurul lui, electorul l-a întrebat dacă nu va abjura pentru a-şi salva viaţa. El a răspuns cu demnitate: “Ceea ce am scris şi am învăţat a fost pentru a salva sufletele de sub puterea diavolului şi a le elibera de sub tirania păcatului şi cu bucurie pecetluiesc cu sângele meu ceea ce am scris”. Au fost aprinse lemnele, iar el a rămas neclintit şi a suferit, dar suferinţele lui au fost scurte pentru că Domnul a făcut ca un fum gros să-l sufoce pe martirul credincios înainte ca el să fie ars de foc. La sfârşit, glasul lui slab a fost auzit cântând lauda lui Isus, care a murit pentru mântuirea lui. Cenuşa lui a fost strânsă cu multă grijă şi apoi aruncată în lac, dar sufletul lui fericit era deja cu Isus în paradisul lui Dumnezeu. În evlavie fidelă, urmaşii săi au luat bucăţi de pământ de la locul martiriului şi le-au dus în Boemia, le-au stropit cu lacrimi şi le-au păstrat ca relicve ale unuia al cărui nume nu va fi uitat niciodată şi va fi iubit întotdeauna.

Aşa a murit – a adormit în Isus – unul dintre adevăraţii vestitori ai reformei. Majoritatea istoricilor recunoaşte că el a fost unul dintre cei mai integri şi virtuoşi oameni şi că în statornicia lui nu a existat nici un pic de stoicism filozofic, nici de vanitate în aşteptarea coroanei de martir. Moarte lui a marcat pentru eternitate infamia acelui consiliu care l-a condamnat şi a împăratului care l-a trădat. La scurt timp, l-a urmat la căminul şi locul de odihnă ceresc prietenul lui iubit şi fratele în Hristos, Ieronim din Praga.

Arestarea şi întemniţarea lui Ieronim

Vestea despre întemniţarea lui Huss l-a afectat mult pe prietenul şi colaboratorul său, Ieronim din Praga. El l-a urmat la consiliu, dar, fiind prevenit de Huss cu privire la pericol şi aflând că nu putea obţine un salvconduct, a părăsit Boemia. Totuşi a fost arestat şi adus la Constance în lanţuri. Imediat după arestare, încărcat cu lanţuri, a fost cercetat într-o adunare generală a consiliului. Mulţi l-au acuzat şi l-au împuns, printre ei fiind şi renumitul Gerson din Paris, dar prizonierul a declarat că era gata să-şi dea viaţa în apărarea Evangheliei pe care o predica. La sfârşitul zilei el a fost lăsat în arest până la încheierea cazului lui Huss, fiind lăsat în grija arhiepiscopului de Rigo, un monstru crud care l-a tratat cu o debosebită barbarie. Ieronim era doctor în teologie, deşi era laic, şi era un om renumit pentru evlavia, învăţătura şi elocvenţa lui. Trupul acelui creştin catolic care avea o poziţie înaltă în cele mai selecte cercuri din Boemia a fost legat de o grindă verticală, cu capul în jos şi cu mâinile şi picioarele legate. A fost ţinut închis timp de mai multe luni, în lanţuri, cu hrană puţină şi fără nimeni care să-l mângâie sau să-l întărească. Mintea şi duhul lui au cedat în urma unor asemenea suferinţe. El a fost convins să facă o retractare completă a tuturor erorilor împotriva credinţei catolice, în special a celor ale lui Wycliffe şi Huss.

Bietul Ieronim! După ce abjurase opiniile pentru care fusese acuzat s-ar fi cuvenit să fie eliberat, dar în acea adunare nu exista nici un pic de sensibilitate, nici de dreptate, nici de onoare. El a fost aruncat din nou în închisoare pentru că abjurările lui erau bănuite a fi nesincere. Aceasta i-a deschis ochii, iar Dumnezeu a folosit acest fapt pentru a-i întări sufletul. El s-a pocăit amar de abjurările lui şi a ajuns să se bucure din nou de comuniunea cu Dumnezeu, de lumina feţei Sale. Împotriva lui au fost aduse noi acuzaţii pentru ca să-l poată ispiti să se umilească şi mai mult, dar părul nazireului crescuse în închisoarea insalubră. După examinarea finală, când i s-a permis să vorbească el i-a surprins pe vrăjmaşii lui afirmând că el a făcut un păcat când îi condamnase pe Wycliffe şi pe Huss şi că se pocăia pentru aceea. El a început apoi să facă apel la Dumnezeu ca să-i conducă inima în har şi ca buzele lui să nu spună nimic altceva decât ceea ce ar duce la binecuvântarea sufletului. “Ştiu,” a spus el, “că mulţi oameni deosebiţi au fost doborâţi de martori falşi şi condamnaţi pe nedrept”. A parcurs lunga listă din Scriptură amintind de cazuri ca Iosif, Isaia, Daniel, profeţii, Ioan Botezătorul, Domnul nostru binecuvântat, apostolii Săi şi Ştefan. A zăbovit asupra cazurilor oamenilor mari din antichitate care au fost victime ale unor acuzaţii false şi care şi-au dat viaţa pentru adevăr.

Elocvenţa strălucită a lui Ieronim i-a uimit pe vrăjmaşii lui şi a stârnit admiraţia lor, mai ales când s-au gândit că timp de trei sute patruzeci de zile fusese închis într-un beci. Îi revenise tot calmul şi toată temeritatea, sau, mai curând, el vorbea în puterea Duhului Sfânt. A declarat că nici o altă faptă nu-i produsese mai multe remuşcări decât acea abjurare laşă. “Retractez complet,” a spus el, “acea retractare păcătoasă şi sunt hotărât să susţin până la moarte preceptele lui Wycliffe şi Huss, cu credinţa că ele sunt învăţături curate ale Evangheliei, după cum şi vieţile lor au fost curate şi sfinte”. Nu a mai fost nevoie de nici o altă dovadă a ereziei lui şi a fost condamnat ca un eretic recăzut în erezie. Încă o dată episcopul de Lodi a fost chemat pentru a ţine predica funerară. Textul lui a fost: “i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor” (Marcu 16:14 ). Ca răspuns, Ieronim s-a adresat consiliului spunând: “M-aţi condamnat fără a mă fi dovedit vinovat de vreo crimă; conştiinţele voastre vă vor chinui şi viermele nu va muri. Fac apel la Judecătorul Suprem, înaintea căruia trebuie să vă înfăţişaţi împreună cu mine pentru a da socoteală pentru această zi”. Pogius, un scriitor romano-catoloc prezent la faţa locului spunea: “fiecare ureche a fost captivată şi fiecare inimă a fost mişcată, dar adunarea era nestăpânită şi necuviincioasă”. Asemenea lui Pavel înaintea lui Agripa, Ieronim era, fără-ndoială, cel mai fericit om din toată acea mare adunare pentru că se bucura de prezenţa Stăpânului şi Domnului său binecuvântat, potrivit promisiunii.

Execuţia lui Ieronim

La 30 mai 1416, Ieronim a fost încredinţat braţului secular. În zadar a încercat consiliul, prin punerea magistratului laic ca executant al hotărârilor sale nedrepte, să scape de vina sângelui, pentru că Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Despre “mama curvelor” El a spus: “în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor jungheaţi pe pământ” (Apocalipsa 18:24 ). Acolo Dumnezeul judecăţii va găsi sângele lui Huss şi al lui Ieronim. Aeneas Silvius, care mai târziu a fost papă, scriindu-i unui prieten spunea: “Ieronim a mers la rug ca la o sărbătoare fericită, iar când călăul a dorit să aprindă lemnele din spatele lui, el a exclamat: «Pune focul în faţa mea! Dacă mi-ar fi fost groază de el aş fi scăpat de el» Aşa a fost sfârşitul unui om extraordinar. Am fost martor ocular la acea catastrofă şi am văzut fiecare mişcare”. Aceasta este mărturia a doi scriitori romano-catolici – Pogius şi Silvius -, care au fost şi membri ai consiliului. Ei dau mărturie despre purtarea necuviincioasă a consiliului şi despre eroismul moral al celor doi martiri.

Ieronim a continuat să cânte imnuri cu “o voce adâncă şi fără tremur” după ce a fost legat pe rug. El şi-a înălţat vocea şi a cântat un imn pentru Paşte, foarte popular pe atunci în biserică.

Ce zi frumoasă şi veşnic adorată
Când iadul a fost învins de Marele Domn al cerurilor.

A rămas în viaţă în flăcări un sfert de oră. “Tu ştii, Doamne, cât am iubit adevărul Tău” au fost ultimele cuvinte ale lui Ieronim din Praga. De pe buzele lui nu a ieşit nici un cuvânt care să dezvăluie măcar timiditate. Atât el cât şi Huss au cântat în flăcări până la ultima suflare şi îngeri strălucitori au aşteptat pentru a le duce în cer sufletele lor fericite, unde sunt în prezenţa Domnului.

Reflecţii asupra caracterului consiliului

Cititorul nu va avea nicio dificultate în a aprecia principiile după care s-au condus romano-catolicii în modul în care i-au tratat pe protestanţi sau eretici – cum îi numeau ei – având înaintea lui Consiliul de la Constance. Caracterul Izabelei nu se schimbă niciodată: cum era atunci aşa este şi acum şi aşa va rămâne întotdeauna, singura deosebire fiind posibilităţile de a manifesta acest caracter. Şi trebuie să reţinem că arderea acelor doi venerabili vestitori ai reformei a avut loc nu sub un edict papal, nici în urma unei hotărâri a Romei, ci în urma unui consiliu ecleziastic ce reprezenta întreaga biserică a Romei – cu adevărat toate puterile lumii romane, atât cea seculară cât şi cea acleziastică.

Dispreţul total pentru reacţia lui Ieronim când era slăbit şi călcarea fără pic de ruşine a salvconductului pentru Huss emis de împărat sunt în egală măsură nedreptăţi şi perfidii. Cum să mai poţi conta pe cuvântul sau pe promisiunea sau pe cel mai sacru jurământ al unui cap cu mitră care are asemenea principii? Îl vom lăsa pe cititor să judece el, dar oare ce limbaj poate exprima josnicia laşă şi caracterul de trădare al unor asemenea principii şi fapte? Adevărul, dreptatea, onoarea, justiţia şi omenia, toate sunt sacrificate pe altarul puterii ecleziastice.

Erezia lui Huss şi a lui Ieronim nu a fost niciodată definită în mod clar. S-ar părea că ei au păstrat până la sfârşit primele lor impresii despre transsubstanţiere, închinarea la sfinţi şi la Fecioara Maria. Ei au mărturisit împotriva puterii clerului, care atât de mult timp robise minţile oamenilor, şi au expus avariţia şi corupţia lor. Prin apelurile lor publice ei au lovit temeliile sistemului papal, fapt pentru care ei au fost onoraţi cu coroana de martir. Dar Dumnezeu, care este deasupra tuturor, a făcut ca aceste lucruri să ducă la răspândirea Evangheliei, care mult timp fusese ascunsă şi ca Europa să se coacă pentru schimbările care se apropiau, schimbări atât în biserică cât şi în stat, care au avut loc în secolul al şaisprezecelea. Vom vedea pe scurt efectele grozave ale acestui consiliu general.

Războiul din Boemia

Martiriul învăţătorilor boemi a inflamat sentimentele de indignare naţională şi religioasă. Împăratul, papa şi prelaţii aveau să plătească în curând pentru nedreptatea lor flagrantă şi pentru arderile pe rug de la Constance. Răsplata a venit rapid. Patru sute cincizeci de nobili şi cavaleri din Boemia şi Moravia şi-au pus peceţile pe o scrisoare adresată consiliului, în care protestau împotriva procedurilor acelei adunări şi a învinuirilor care erau aruncate asupra ortodoxiei Boemiei prin arderea celor mai iluştri învăţători ai lor. Dar consiliul a refuzat să dea ascultare acelor mustrări îndreptăţite şi a luat hotărârea de a nu face nici un fel de concesii. Sfinţii părinţi, cum erau ei numiţi, ţineau mai mult la plăcerile lor păcătoase decât la binele poporului. Deşi ei se strânseseră cu scopul declarat de a reforma biserica, efectul sejurului lor de patru ani la Constance a fost acela de a demoraliza tot oraşul şi suburbiile lui: imoralitatea şi depravarea acelui consiliu a rămas neegalată.

În anul 1418, Martin al V-lea, ajuns papă unic şi necontestat, a trimis o bulă pentru o cruciadă împotriva nesupuşilor eretici, cerând ca toate autorităţile, atât cele ecleziastice cât şi cele civile, să se străduiască pentru a suprima ereziile lui Wycliffe, Huss şi Ieronim, astfel încât rezolvarea problemei să fie obţinută cu sabia. Cardinalul Giovanni de Ragusa a fost trimis ca nunţiu în Boemia. El a fost un om violent, care vorbea să supună ţara prin foc şi sabie. În calitate de nunţiu, el a ars mai multe persoane care s-au opus autorităţii sale, astfel încât, în urma unor asemenea atrocităţi, boemii s-au înfuriat. Urmaşii lui Huss s-au unit şi au ajuns un partid puternic. Ei s-au angajat în modul cel mai solemn să pună în aplicare principiile reformei predicate de şeful lor care fusese martirizat. Huss condamnase ferm practica bisericii de a opri potirul de la laici, iar acel potir ei l-au adoptat ca simbol al comunităţii lor şi pictând potirul euharistic pe stindardele lor. Conduşi de Ziska cel chior, un cavaler deosebit de capabil ca militar, ei au străbătut ţara impunând peste tot administrarea sacramentelor în cele două forme: pâinea şi vinul.

Clerul care urma învăţăturile lui Huss a fost dat afară din bisericile de la Praga, aşa că a început să caute locuri unde să se bucure de libertatea închinării. În luna iulie a anului 1419 s-a strâns o mare adunare a husiţilor pe un deal la sud de Praga, adunându-se oficial pentru a celebra comuniunea în aer liber. Trebuie să fi fost o privelişte impresionantă, dar vai! istoria lor ulterioară aruncă o umbră întunecată asupra acelei adunări. Pe culmea întinsă a acelui deal au fost puse trei sute de mese şi au participat patruzeci şi două de mii de persoane, bărbaţi, femei şi copii, care au luat sacramentele sub cele două forme. După comuniune a urmat o masă de dragoste, la care cei bogaţi au împărţit hrana cu săracii, dar nu a fost permisă băutură, nici dansuri, nici muzică, nici alte jocuri. Poporul a stat în corturi, şi, fiindcă le plăceau numele din Scripturi, au numit acel deal Muntele Tabor – de acolo provine numele de taboriţi pe care l-au căpătat ei. Ei spuneau despre ei că sunt poporul ales al lui Dumnezeu şi-i stigmatizau pe vrăjmaşii lor romano-catolici cu numele de amaleciţi, moabiţi şi filisteni.

Pe dealul Tabor au fost denunţate luxul, mândria, avariţia, simonia şi alte vicii ale clerului, iar Ziska şi cei care-l urmau i-au îndemnat pe cei în comuniune să se angajeze în reformarea bisericii. Acea mare adunare, condusă de Ziska, a mers întâi la Praga, unde a ajuns în timpul nopţii. În ziua următoare, un cleric husit care mergea în fruntea unei procesiuni purtând un potir în mână a fost fost lovit cu o piatră pe când trecea pe lângă primărie, unde erau magistraţii. Fiind insultaţi astfel, mulţi au dat năvală la primărie şi a rezultat o bătaie. Magistraţii au fost biruiţi, unii au fost omorâţi, alţii au fugit iar alţii au fost aruncaţi jos pe ferestre. Tulburarea s-a extins şi cei care ţineau la vechea religie s-au ridicat cu arme, iar reformatorii au luptat împotriva lor ca împotriva inamicilor adevăratei credinţe. Ziska şi cei care-l urmau s-au proclamat slujitori ai lui Dumnezeu care aveau misiunea de a reforma biserica Lui. Dar, vai! ei au început o lucrare mai mult de distrugere decât de reformare. Au fost atacate şi jefuite mânăstiri, călugării au fost masacraţi, iar din bisericile şi mânăstirile lor au rămas în urmă ruine. Statuile, orgile şi icoanele, toate instrumente ale idolatriei, cum erau numite ele, au fost făcute bucăţi. Mişcarea s-a răspândit şi în alte locuri, ceea ce a dus la cel mai pustiitor război, care a durat mulţi ani.

Victoriile taboriţilor

Venceslas, regele Boemiei, a murit în acel timp în urma unui atac de apoplexie, fără a lăsa vreun moştenitor, aşa că Boemia a revenit ca moştenire fratelui său, Sigismund. Acea schimbare a semnalat pentru reformatori războiul deschis pentru că Sigismund era urât ca trădătorul care-l atrăsese pe Huss la Constance, abandonându-l acolo în mâinile vrăjmaşilor săi neîndurători, care erau vrăjmaşii adevăratei credinţe. Cu furia fanatismului religios, ei au demolat şi au distrus tot ce purta marca religiei Romei. De îndată ce a avut posibilitatea, împăratul şi-a îndreptat atenţia asupra regatului pe care-l moştenise de curând, dar, în loc să fie primit cu un bun-venit loial, suveranitatea i-a fost respinsă peste tot. Prima armată cruciată a fost înfrântă de Ziska, aşa că Sigismund a fost nevoit să fugă de la Praga.

Cei care-l urmau pe Ziska, fiind în majoritate ţărani, nu aveau alte arme decât uneltele agricole, cum ar fi: treierătoare, măciuci, furci şi coase, astfel că Sigismund i-a numit în batjocoră treierători. Dar nu peste mult timp el a ajuns să simtă puterea lor şi rănile mortale pe care le provocau acele arme. Ziska îi învăţase să-şi întărească cu oţel acele unelte şi să-şi aranjeze carele pe câmpul de luptă astfel încât să alcătuiască un fel de întărituri asemenea carelor de luptă din antichitate. Martin al V-lea, aflat în siguranţă la Roma, a auzit de departe că Ziska mergea prin toate părţile cu foc şi sabie măcelărind clerul şi călugării, arzând şi demolând bisericile şi mânăstirile, considerând că misiunea lui divină era să verse răzbunarea asupra vrăjmaşilor adevăratei credinţe şi să smulgă din rădăcini idolatria. La cererea împăratului a fost emisă o bulă papală care-i chema pe toţi cei credincioşi să se ridice pentru a nimici wycliffismul, hussismul şi alte erezii, promiţând în schimb indulgenţe celor care ar fi participat la acea expediţie fie personal, fie prin înlocuitori. S-a strâns o armată din aproape toate ţările Europei, pentru a cărei mărime avem diferite estimări, între o sută de mii şi o sută cincizeci de mii de ostaşi.

Spiritul husiţilor s-a întărit în acest gen de situaţii prin exemplul de pe muntele Tabor: ei celebrau comuniunea şi jurau să-şi dea proprietăţile şi să-şi verse sângele în apărarea a ceea ce ei numeau reformă. Potirul euharistic nu numai că era reprezentat pe stindardele taboriţilor, ci era şi purtat de clerul lor în fruntea armatelor. Sigismund a intrat în Boemia în fruntea armatelor de cruciaţi, hotărât să-i înspăimânte pe rebeli pentru a şi-i supune. El i-a ars fără nici un fel de scrupule pe învăţătorii eretici, iar pe alţii i-a târât în urma cailor. Dar a venit ceasul răzbunării. Înflăcărat de indignare şi de entuziasm religios, Ziska şi tovarăşii lui, care erau exasperaţi, i-au surprins pe cruciaţi şi i-au măcelărit pe un deal din apropiere de Praga, care şi astăzi poartă numele lui Ziska. În cea de-a doua campanie, armata imperială s-a risipit şi a fugit înspăimântată dinaintea renumitului Ziska. Împăratul a mai invadat ţara o a treia şi o a patra oară, în fruntea unor armate mai mari – o dată se spune că ar fi fost două sute de mii de ostaşi -, dar de fiecare dată armatele bisericii au fugit în derută dinaintea invincibililor taboriţi. În unele cazuri taboriţii nu numai i-au pus pe fugă, ci chiar i-au urmărit şi i-au masacrat pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai adevăratei credinţe. De ambele părţi au fost comise acte de mare cruzime. Taboriţii care se întâmpla să cadă în mâinile inamicilor erau arşi de vii sau vânduţi ca sclavi. A fost un război de răzbunare şi de exterminare, în care se considera că a confisca proprietăţile şi a vărsa sângele vrăjmaşilor lui Dumnezeu era o sfântă datorie.   

Înfrângerea totală a armatelor papale

Împăratul, cu inima frântă, a ajuns să fie şi acuzat de laşitate. S-a hotărât să pornească a cincea cruciadă, care avea să fie condusă de un cardinal. S-au făcut mari pregătiri: patru mari armate, cumulând cam două sute de mii de oameni, au trecut graniţele Boemiei. Armata pe care au putut-o strânge taboriţii nu era mai mare de treizeci şi unu de mii. Dar marea expediţie papală a sfârşit într-un eşec extrem de ruşinos. Germanii, ajungând să-l vadă pe Ziska cu carele lui de luptă, au fost cuprinşi de panică. Numai cardinalul Iulian s-a arătat curajos. Înaintând el a fost întâmpinat de trupele care fugeau înspăimântate, şi, cu crucifixul în mână, a stăruit în modul cel mai solemn, cu toate argumentele religiei, să-i regrupeze. Dar degeaba, pentru că şi el a fost nevoit să fugă şi abia a scăpat deghizându-se în soldat de rând, abandonând bula papală, pălăria de cardinal şi veşmintele pontificale. Acele trofee au fost expuse în biserica Tron din Praga. Germanii au pierdut zece mii de oameni în acea fugă ruşinoasă, şi apoi mulţi alţii, care, în retragerea lor, au fost urmăriţi şi masacraţi de ţărani.

După ce a purtat război timp de treisprezece ani, Ziska a murit. Atât de mult l-au plâns taboriţii încât şi-au schimbat numele în orfani. I-a urmat Procopius, un nume aproape la fel de faimos în istoria războiului din Boemia. Dar împăratul nu era dispus să continue un conflict atât de costisitor. Sabia răzbunătoare a lui Ziska îi răpise gloria pe câmpul de luptă şi frustrase intenţiile lui de a întări biserica. În bătălia, sau mai curând masacrul, de la Aussig, pierderile germanilor sunt estimate între nouă mii şi cincisprezece mii de oameni, în timp ce boemii nu au pierdut mai mult de cincizeci. Şi aproape toate vestigiile vizibile ale religiei Romei fuseseră măturate de acel potop copleşitor. Bisericile au fost arse împreună cu cei care se refugiaseră în ele. Silvius, un istoric roman, spune că bisericile şi mânăstirile din Boemia erau mai numeroase, mai magnifice şi mai bogat împodobite decât cele din alte ţări europene, dar, cu câteva excepţii, toate au fost demolate de taboriţii irezistibili. Peste cinci sute de biserici şi mânăstiri, cu toate simbolurile lor idolatre, au fost complet distruse. Aşa de grozavă a fost răsplata dreaptă a lui Dumnezeu pentru ucigaşii lui Huss şi Ieronim. Groaznica judecată s-a abătut cu cea mai mare severitate atât asupra imperiului cât şi asupra bisericii.

Dezbinări

Husiţii nu au avut cu toţii aceleaşi gânduri cu privire la un tratat de pace, astfel încât s-au împărţit în două partide: calixtinii – de la calix, potir - erau partida mai moderată, dispusă să cedeze în toate celelalte privinţe dacă potirul nu era oprit de la laici şi se permitea citirea Cuvântului lui Dumnezeu; taboriţii mergeau mult mai departe, aderând la doctrinele lui Huss, în afară de celebrarea mesei Domnului cu cele două elemente, susţineau o reformare completă a bisericii, abolirea tuturor erorilor şi ceremoniilor papistaşe şi instaurarea unui sistem scriptural de învăţătură şi disciplină.

Înşelăciunea, resursa inepuizabilă a Romei, a putut atunci pătrunde în mijlocul taboriţilor. La consiliul de la Basel, Rokyzan, un episcop al moderaţilor şi un om elocvent, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop de Praga, pentru ca, prin influenţa lui, Roma să-şi atingă scopurile. S-a ajuns la un acord compus din patru articole, numit Compact, iar calixtinii obedienţi au fost reprimiţi în sânul bisericii. Însă privilegiile căpătate astfel au fost în scurt timp desfiinţate de papă. Taboriţii, refuzând să semneze compactul, au fost persecutaţi atât de vechii lor prieteni, calixtinii, cât şi de catolici. Dar, în loc ca ei să se opună cu sabia, ca în zilele lui Ziska şi Procopius, ei au ajuns să vadă că credinţa în Dumnezeu, răbdarea, perseverenţa în facerea de bine şi rugăciunea credinţei erau armele potrivite pentru un soldat creştin. Rokyzan, care mai păstra încă unele sentimente bune faţă de vechii săi prieteni, a obţinut de la suveran permisiunea ca taboriţii persecutaţi să se retragă în ţinutul Lititz, la graniţa dintre Moravia şi Silezia, unde să întemeieze o colonie în care să-şi poată organiza închinarea şi disciplina lor.

Fraţii Uniţi

Prima migraţie în Moravia a fost în 1451. Mulţi cetăţeni din Praga, împreună cu nişte nobili şi învăţaţi, şi chiar câţiva calixtini deosebit de evlavioşi s-au asociat luându-şi numele Unitas Fratum – Fraţii Uniţi. Aceasta este originea unei comunităţi care există şi în zilele noastre. Timp de trei ani ei s-au bucurat de pace şi libertate a conştiinţei. Spiritul misionar prin care s-au distins întotdeauna moravii s-a manifestat în acea perioadă a istoriei lor. Acum firul de argint al iubirii Mântuitorului şi al zelului lor creştin străluceşte puternic. Nu se poate vedea nici o urmă a acestu fir de argint atunci când în apărarea adevărului lui Dumnezeu sunt folosite armele omului carnal. Dar, de îndată ce a început să strălucească harul lor şi să crească numărul lor, preoţii Romei i-au luat la ochi plini de suspiciune. Multe suflete s-au convertit în urma predicării lor şi s-au format adunări în diferite regiuni ale ţării.

Atunci călugării şi pustnicii au răspândit zvonuri şi acuzaţii false, conform obiceiurilor limbii lor mincinoase. S-a înălţat strigătul: “Răzvrătire!” Călugării spuneau că moravii se strâng pentru a reîncepe războaiele taboriţilor şi a prelua frâiele guvernării. Regele s-a alarmat, iar Rokyzan cel neprincipial, de teamă să nu-şi piardă poziţia în biserică, s-a dat de partea catolicilor şi i-a influenţat pe calixtini să se întoarcă împotriva fraţilor lor. Ei au fost denunţaţi ca eretici incorigibili. O persecuţie cruntă a fraţilor misionari s-a declanşat cu toată furia. Dar s-ar părea că neghina fusese deja separată de grâu, pentru că, spre deosebire de generaţia lui Ziska, noua generaţie a vechilor husiţi era hotărâtă să nu folosească armele omului carnal pentru a-şi apăra religia, ci curajul neclintit care îi caracterizase pe strămoşii lor pe câmpul de bătălie s-a arătat la ei în răbdarea cu care au suferit pentru Hristos. În cele mai grele suferinţe, ei nu au cedat niciodată. Lor le-au fost negate drepturile obişnuite ale supuşilor împăratului, proprietăţile le-au fost confiscate şi chiar au fost daţi afară din casele lor în miezul iernii, fiind obligaţi să rătăcească pe câmpuri, unde mulţi au murit de frig şi de foame. Toate închisorile din Boemia, mai ales cele din Praga, erau supraaglomerate cu fraţi. Asupra prizonierilor au fost aplicate diferite torturi: unora li s-au tăiat mâinile şi picioarele, alţii au fost traşi pe roată, alţii arşi de vii, alţii ucişi în mod barbar. Aceste atrocităţi au continuat timp de aproape douăzeci de ani fără a scădea în intensitate, dar moartea regelui în anul 1471 şi remuşcările pe care le-a avut Rokyzan, au adus o oarecare domolire a persecuţiilor. Ei nu au mai fost torturaţi, dar au fost expulzaţi din ţară.

Fraţii Uniţi au fost astfel obligaţi să-şi abandoneze căminele din Lititz şi din alte oraşe şi sate şi să trăiască în păduri şi la adăpostul stâncilor, încălzindu-se noaptea la focuri. Şi, fapt unic, ei nu numai că s-au încurajat unul pe altul, ci au întocmit ceea ce ei numeai constituţia bisericii, uitând – ca mulţi alţii mai înainte – că Dumnezeu a alcătuit la Cincizecime constituţia perfectă a bisericii şi ne-a descoperit-o în Cuvântul Său. Cam şaptezeci de persoane au ţinut un sinod în pădure au fost adoptate două hotărâri care au marcat de atunci încolo caracterul moravilor: 1) că era necesar ca pentru slujire să fie puşi oameni capabili; 2) că acei oameni trebuiau să fie aleşi prin sorţ, ca Matia în Fapte 1:24-26 . Ca principiu fundamental fraţii susţineau că “Sfintele Scripturi sunt singura regulă pentru credinţă şi practică”. În acelaşi timp se făcea o deosebire între esenţiale şi neesenţiale, care lasă loc pentru manifestarea voinţei şi imaginaţiei omului. Chestiunile esenţiale ţin de mântuirea omului, iar cele neesnţiale de aspecte exterioare ale creştinismului, cum ar fi ritualuri, ceremonii, obiceiuri şi rânduieli ecleziastice. Ca urmare, cele neesenţiale pot fi modificate după cum socoteşte omul că este mai bine pentru ca să poată înainta Evanghelia. Aşa este omenesc şi nu o caracteristică exclusiv moravă. Este practic zicala obişnuită: “Scopul justifică mijloacele”. Dar este sigur că ceea ce constituie revelaţia lui Dumnezeu nu poate fi nicicând neesenţial, iar ceea ce El nu a descoperit nu trebuie să fie introdus în adunarea Lui.

Fraţii care au fost expulzaţi din Moravia au fost primiţi cu bunăvoinţă în Ungaria şi Moldova, unde s-au remarcat prin lucrările lor misionare şi alte lucrări religioase.

Prin anul 1470, ei au publicat o traducere a întregii Biblii în limba boemă. Aceasta este cea de-a doua traducere a Bibliei într-o limbă europeană. Ea a avut rapid mai multe ediţii, şi astfel acei oameni interesanţi şi dedicaţi au pregătit calea pentru Luther, Melanchton şi Calvin.

Legătura dintre martori

Înainte de a-i lăsa pe moravi, îi vom aminti cititorului faptul interesant că există o legătură între ei şi vaudezi, dacă nu chiar o legătură cu paulicienii. Boemia şi Moravia au rămas păgâne până în secolul al nouălea, când au primit Evanghelia de la misionari din est, probabil şi de la paulicieni. În secolul al doisprezecelea, Pierre de Vaudes, alungat din Lyon în urma persecuţiilor, s-a refugiat în Boemia, unde a lucrat cu mult succes timp de douăzeci de ani. În secolul al paisprezecelea se spune că urmaşii lui din Boemia şi Passau erau în număr de aproximativ optzeci de mii şi în toată Europa cam opt sute de mii. Curtea de la Roma, iritată de zelul şi ofensată de practicile creştinilor paulicieni, valdezi, boemi şi moravi, s-a hotărât să-i supună pe toţi jugului Romei. A fost impus celibatul, potirul le-a fost oprit laicilor, iar slujba religioasă se ţinea numai în latină. A început o luptă. Boemii au protestat, Roma a trecut la persecuţii, şi, deşi mulţi au rămas statornici, unii au alunecat treptat pierzând mult din puritatea doctrinelor şi din simplitatea închinării. Aşa au mers lucrurile timp de aproape trei sute de ani până când Ian Huss şi Ieronim din Praga au înălţat din nou stindardul adevărului, au mărturisit împotriva corupţiei Romei, şi, prin flăcările martiriului lor, au aprins o lumină care în scurt timp s-a răspândit în toată Europa şi care, prin providenţa lui Dumnezeu, continuă până în zilele noastre. Vom urmări acum căile tainice pe care s-a răspândit lumina*.


* Marsden – Dictionary of Sects; “Moravians” – Waddington, vol. 3, p. 196; Latin Christianity, vol. 6, p. 200; Milner, vol. 3, p. 336; J.C. Robertson, vol. 3, p. 284Ş Mosheim, vol. 3, p. 17; Edgar – Variations of Popery, p. 202, 533

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *