comori.org
comori.org

Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi

Andrew Miller

După moartea lui Ştefan a izbucnit o mare persecuţie (Fapte 8 ). Aparent, conducătorii iudeilor au câştigat o victorie asupra ucenicilor şi erau hotărâţi să exploateze triumful aparent recurgând la cea mai mare violenţă. Dar Dumnezeu, care este deasupra tuturor, şi ştie cum să înfrâneze izbucnirile patimilor oamenilor, a făcut ca împotrivirea lor să ducă în final la împlinirea voiei Lui.

 Oamneii nu învăţaseră încă proverbul: “Sângele martirilor este sămânţa pentru biserică”. În cazul primului şi a celui mai nobil dintre martiri această zicală se verifică. Dar în ultimii o mie opt sute de ani, oamenii au fost înceţi la a învăţa sau a crede că acesta este un fapt istoric. Persecuţia, în general, a făcut să înainteze cauza pe care a căutat să o reprime. Tratamentul represiv a produs hotărâre şi fermitate. Este adevărat că unele cugete timide au ajuns, pentru un timp, la apostazie, în urma persecuţiilor, dar deseori aceştia, cu cea mai adâncă pocăinţă, pentru a-şi recăpăta poziţia de mai înainte, au suferit cu bucurie cele mai grele chinuri şi au arătat cea mai mare tărie în ultimele clipe ale vieţii lor. Dar cei care Îl urmează pe Isus trebuie să se aştepte la persecuţii într-o formă sau alta. Ei sunt îndemnaţi să-şi ia în fiecare zi ia crucea şi să-L urmeze. Aceasta este o probă a sincerităţii credinţei noastre, a curăţiei motivaţiei noastre, a tăriei afecţiunilor pentru Hristos şi a măsurii încrederii noastre în El.

 Cei care nu sunt cu adevărat sinceri pentru Hristos este sigur că vor cădea într-un timp de persecuţie, dar iubirea suferă pentru obiectul ei atunci când nu poate face altceva. Aceasta vedem în mod perfect la Domnul Însuşi. El a suferit crucea – aceea era de la Dumnezeu -, a dispreţuit ruşinea – aceea era din partea oamenilor. În ruşinea şi suferinţele de pe cruce s-a arătat iubirea Lui şi în aceea că El a triumfat în toate acestea. Nimic nu poate deturna iubirea Lui de la obiectul ei: ea era mai puternică decât moartea. În aceasta, ca în toate lucrurile, El este un exemplu pentru noi, ca să mergem pe urmele Lui. Fie ca întotdeauna să-L urmăm îndeaproape.

 Din istoria din Faptele apostolilor aflăm că moartea lui Ştefan a avut ca efect imediat răspândirea adevărului, pe care cei care-l persecutau căutau să-l oprească. Impresia produsă de un asemenea martor şi de o asemenea moarte trebuie să fi  fost copleşitoare pentru vrăjmaşi şi convingătoare pentru cei care gândeau fără prejudecăţi. Ultimul mijloc al cruzimii omeneşti este moartea, dar, cât de minunat este că, atunci când este vorba de credinţa creştină, la ei prima încercare  s-a dovedit mai puternică decât moartea în cea mai înspăimântătoare formă. Aceasta a fost mărturia dată înaintea vrăjmaşului, pe care el şi-o va aminti pentru totdeauna. Ştefan era pe stâncă, aşa că porţile locuinţei morţilor nu puteau să-l învingă.

 Întreaga biserică de la Ierusalim, cu această ocazie, s-a risipit, dar ei au mers peste tot predicând Cuvântul. Asemenea norului care fuge sub vânt purtând ploaia înviorătoare către alte ţări, aşa şi ucenicii alungaţi de la Ierusalim de furtuna persecuţiei, au plecat purtând apa cea vie la alte suflete din ţări îndepărtate. “Şi, în ziua aceea, a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei” (Fapte 8:1 ). Unii istorici au gândit că faptul că apostolii au rămas la Ierusalim atunci când ucenicii au fugit arată fermitatea şi fidelitatea lor deosebit de mare pentru cauza lui Hristos, dar suntem înclinaţi să considerăm că nu este aşa, ci este mai curând un eşec decât fidelitate. Aceasta deoarece ei primiseră de la Domnul misiunea: “Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt” (Matei 28:19 ). Şi, mai înainte, li se spusese “când vă vor persecuta în cetatea aceasta, fugiţi în alta” (Matei 10:23 ). Din ceea ce ne arată istoria din scriptură, această misiune nu a fost niciodată îndeplinită de cei doisprezece. Totuşi, Dumnezeu a lucrat cu putere faţă de naţiuni prin Pavel, iar în Petru a lucrat faţă de iudei.

 Duhul Sfânt a părăsit Ierusalimul ca loc unde să-şi manifeste puterea în mod văzut – ce adevăr solemn! Cetatea vinovată prefera stăpânirea Romei în locul puterii de înviere a lui Mesia al lor. Iudeii au zis: “Ce facem? pentru că Omul acesta face multe semne. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi locul şi naţiunea” (Ioan 11:47-48 ). Ei L-au respins pe Mesia venit în smerenie, apoi au respins şi mărturia Duhului Sfânt despre înălţarea Lui. Măsura nelegiuirii lor era deplină, şi cea mai mare mânie urma să se abată asupra lor. Dar, deocamdată, în urmărirea istoriei bisericii, avem partea plăcută de a vedea Duhul Sfânt pe căile în Samaria. Calea lui este cea a firului de argint al harului mântuitor, atât de scump pentru suflete.

Triumful evangheliei în Samaria

 Filip, diaconul, în mod clar următorul după Ştefan ca zel şi energie, a mers în Samaria. Duhul Sfânt a lucrat prin el. În înţelepciunea căilor Domnului, Samaria cea dispreţuită a fost primul ţinut dinafara Iudeeii unde a fost predicată evanghelia de către martorii aleşi de El. “Şi Filip, coborând într-o cetate a Samariei, le-a predicat pe Hristos; şi mulţimile luau aminte într-un gând la cele spuse de Filip, când auzeau şi vedeau semnele pe care le făcea. Pentru că din mulţi care aveau duhuri necurate, acestea ieşeau, strigând cu glas tare; şi mulţi paralizaţi şi şchiopi au fost vindecaţi. Şi a fost mare bucurie în cetatea aceea” (Fapte 9:5-8 ). Mulţi au crezut şi au fost botezaţi, atât bărbaţi cât şi femei. Până şi Simon vrăjitorul a recunoscut prezenţa unei puteri mai mari decât aceea pe care o avea el şi s-a înclinat înaintea puterii şi cursului lucrării Duhului în alţii, deşi adevărul nu pătrunsese în inima şi conştiinţa lui. Dar, din vreme ce am ajuns la o altă regiune a ţării, se cuvine să spunem ceva despre istoria acelei regiuni.

 Ţara sfântă, mai interesantă decât orice altă ţară de pe pământ, atât din punct de vedere moral cât şi ca istorie, este foarte mică. “Este o fâşie de pământ aproximativ de dimensiunea Ţării Galilor, mai puţin de 140 de mile în lungime şi abia 40 de mile lăţime în medie”*. Partea de nord este Galileea, în centru Samaria, iar în sud Iudeea. Deşi este atât de puţin întinsă, ea a fost scena celor mai dramatice evenimente din istoria lumii. Acolo S-a născut, a trăit şi a fost crucificat Mântuitorul şi acolo a fost înmormântat şi a înviat. Şi tot acolo au trăit apostolii Lui şi martirii Lui, au dat mărturie şi au suferit. Acolo a fost prima predicare a evangheliei şi tot acolo a fost întemeiată prima biserică.


* Smith’s Dictionary of the Bible

 Ţara ocupată de Israel era între imperiile antice ale Asiriei şi Egiptului. De aici referirile frecvente în Vechiul Testament la “împăratul din nord” şi “împăratul din sud”. Având această poziţie, ea a fost deseori câmpul de bătălie pe care s-au ciocnit aceste mari imperii şi ştim că ea va fi scena ultimului lor conflict ucigător (Daniel 11 ). Atât de superstiţioşi au fost oamenii cu privire la Ţara Sfântă încât ea a fost obiectul ambiţiilor naţionale şi ocazia pentru multe războaie religioase, începând aproape din zilele apostolilor. Cine oare poate socoti cât sânge s-a vărsat şi ce comori s-au cheltuit pe aceste câmpuri sfinte? Şi, am mai adăuga, toate s-au făcut în numele frumos al zelului religios, sau, mai curând, sub flamurile crucii şi ale semilunii. Acolo au mers pelerinii în toate epocile ca să se închine la mormântul sfânt şi să-şi împlinească jurământul. A fost şi marea atracţie pentru tot felul de călători din toate naţiunile şi marele târg de relicve făcătoare de minuni, cercetat cu mult sârg de creştini, de istorici şi de anticari, care au făcut descoperirile lor. Chiar din zilele lui Avraam, această ţară a fost cel mai interesant şi mai atrăgător loc de pe faţa pământului. Şi, pentru cel care studiază profeţia, viitorul ei este chiar mai interesant decât trecutul şi ştie că va veni ziua când întreaga ţară va fi populată de cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi va fi umplută de gloria şi măreţia lui Mesia al lor şi că atunci ei vor fi recunoscuţi ca poporul din metropola pământului. Ne întoarcem acum la Samaria cu viaţa ei nouă şi bucuriile ei.

 Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, samaritenii au primit şi au crezut evanghelia predicată de Filip. Adevărul primit astfel, cu simplitate, a avut efecte imediate şi din cele mai binecuvântate: “a fost mare bucurie în cetatea aceea” şi mulţi au fost botezaţi." Asemenea efecte trebuie să aibă evanghelia când este crezută dacă nu este ceva în noi care ne împiedică. Acolo unde este o autentică simplitate a credinţei trebuie să fie şi o pace autentică şi bucurie şi o ascultare fericită. Se arăta astfel puterea lui Dumnezeu asupra unui popor care, timp de secole, se împotrivise pretenţiilor iudaismului. Evanghelia a realizat ceea ce legea nu putea face. După cum a spus cineva: “Samaria a fost o cucerire pe care toată energia iudaismului nu a putut-o face. A fost un nou şi splendid triumf al evangheliei. Biserica era aceea care urma să subjuge spiritual lumea”.

Ierusalimul şi Samaria unite prin evanghelie

 Gelozia cruntă dintre iudei şi samariteni era de mult timp proverbială, şi, de aceea, citim “iudeii nu au relaţii cu samaritenii” (Ioan 4:9 ). Dar acum, în relaţie cu evanghelia păcii, dispare această “rădăcină de amărăciune”. Totuşi, în înţelepciunea căilor lui Dumnezeu, samaritenii, pentru a primi cea mai mare binecuvântare a evangheliei, au trebuit să aştepte credincioşii iudei, apostolii din biserica de la Ierusalim, să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage pentru ei. Nimic nu poate fi mai interesant decât aceasta atunci când luăm în consideraţie rivalitatea religioasă care se manifestase atâta timp între cele două părţi. Dacă Samaria nu ar fi primit acea potrivită lecţie de smerenie, atunci ea ar fi fost dispusă încă odată să rămână într-o independenţă mândră faţă de Ierusalim. Dar Domnul nu a dorit aşa. Samaritenii au crezut, s-au bucurat şi au fost botezaţi, dar nu au primit imediat Duhul Sfânt. “Şi apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria primise Cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt. Pentru că El nu coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi pentru Numele. Domnului Isus. Atunci au pus mâinile peste ei, şi ei au primit Duh Sfânt” (Fapte 8:14-17 ).

 Ideea principală cu privire la punerea mâinilor este identificarea, iar unitatea este consecinţa darului Duhului Sfânt. Acestea sunt fapte extrem de importante în legătură cu evoluţia bisericii. Samaria a fost astfel adusă într-o fericită relaţie cu vechiul ei rival şi făcută să fie una cu biserica de la Ierusalim. Nu era gândul lui Dumnezeu ca o adunare să fie independentă de alta. Dacă ele ar fi fost binecuvântate separat şi în mod independent, atunci se putea ca rivalitatea să ajungă mai mare decât înainte. Dar nu era cazul să fie aşa. “Nu pe muntele acesta, nici la Ierusalim”, ci una în cer, un trup pe pământ şi un Duh, o familie răscumpărată care I se închină lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, pentru că asemenea închinători doreşte Tatăl*.


* Lectures on the New Testament Doctrine of the Holy Spirit – W Kelly, Lecture 6, despre Fapte 2 ; 8 ; 10 ; 19 .

 Originea poporului amestecat şi a închinării în Samaria poate fi văzută în 17 . Ei erau doar pe jumătate evrei, deşi se lăudau cu relaţia lor cu Iacov. Ei primiseră ca sfinte cele cinci cărţi ale lui Moise, dar socoteau de valoare inferioară restul Bibliei. Ei erau circumcişi, ţineau întrucâtva legea şi aşteptau venirea lui Mesia. Vizita personală a Domnului binecuvântat în Samaria este deosebit de interesantă şi impresionantă (Ioan 4 ). Puţul la care El S-a odihnit se spune că “se află într-o vale dintre cei doi munţi renumiţi, Ebal şi Garizim, de pe care s-a citit legea. Pe cel din urmă era aşezat templul samaritenilor, care i-a supărat pe iudeii zeloşi prin îndrăzneaţa opoziţie faţă de sanctuarul ales de pe Muntele Moria”.

Eunucul etiopian primeşte evanghelia

 Filip a fost chemat să părăsească lucrarea fericită şi interesantă de la Samaria şi să coboare spre Gaza – o pustietate – pentru a predica pentru o singură persoană. Este clar că acest fapt reprezintă pentru evanghelist o lecţie deosebit de importantă, şi nu se cuvine să nu zăbovim un puţin asupra ei.

 Predicatorul într-o scenă unde au loc atâtea treziri şi atâtea convertiri cum era la Samaria este sigur că ajunge să fie foarte interesat de lucrarea acolo. Dumnezeu Îşi pune pecetea pe slujirea prin cuvânt şi binecuvântează strângerile prin prezenţa Lui. Lucrarea Domnului prosperă, evanghelistul este înconjurat cu respect şi afecţiune, iar copiii lui în credinţă caută la el învăţătură şi lumină pentru calea lor. Ne putem pune întrebari: cum poate el părăsi un asemenea câmp de lucru? Oare este bine să-l părăsească? Putem răspunde că îl poate părăsi numai dacă Domnul l-a chemat să facă aceasta, cum a fost cazul cu Filip. Dar cum poate şti acum cineva aceasta, având în vedere că îngerii şi Duhul nu îi mai vorbesc aşa cum i-au vorbit lui Filip? Deşi nu i se vorbeşte în acest fel, el trebuie să ceară şi să aştepte călăuzirea divină. Credinţa trebuie să fie singurul lui îndrumător. Împrejurările nu sunt o călăuză sigură. Se poate ca ele să ne mustre şi să ne corecteze calea, dar ochiul lui Dumnezeu trebuie să ne îndrume. “Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui având ochiul Meu asupra ta” (Psalmul 32:8 ).

 Numai Domnul ştie ce este cel mai bine pentru slujitorul Lui şi pentru lucrarea Lui. Într-un cadru cu atâta succes, evanghelistul ar fi în pericol să se simtă important ca persoană. De aici partea bună, dacă nu chiar necesitatea, schimbării locului slujirii.

 Îngerul i-a spus lui Filip: “«Ridică-te şi mergi spre sud, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza, care este pustiu». Şi s-a ridicat şi a plecat. Şi, iată, un etiopian, un famen, unul cu putere la împărăteasa Candace a etiopienilor, care era peste toată vistieria ei, care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea şi şedea în carul lui şi citea din profetul Isaia. Şi Duhul i-a spus lui Filip: «Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!»” (Fapte 8:26-29 ).

 Asculatarea imediată şi care nu pune întrebări este foarte frumoasă. El nu pune întrebări în legătură cu diferenţa dintre Samaria şi Gaza, de ce să părăsească un câmp de lucru întins şi să meargă într-un loc pustiu ca să vorbească despre mântuire pentru numai o singură persoană. Dar Duhul lui Dumnezeu era cu Filip şi un evanghelist trebuie să aibă întotdeauna dorinţa de a fi călăuzit de Duhul. Din lipsă de discernământ spiritual, un predicator poate rămâne într-un loc după ce Duhul a încetat să mai lucreze acolo, şi astfel poate lucra în zadar.

 Dumnzeu, în providenţa Lui, s-a îngrijit de slujitorul Lui şi a trimis un înger ca să-l îndrume pe ce cale să umble. Dar, atunci când este vorba ca evanghelia să fie predicată unui suflet, Duhul este acela care dă îndrumări: “Şi Duhul i-a spus lui Filip: «Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!»” În întreaga istorie a bisericii nu cunoaştem ceva mai interesant decât această scenă de pe drumul spre Gaza. Îngerul şi Duhul l-au însoţit pe evanghelist, primul reprezentând providenţa lui Dumnezeu care trasează drumul pe care trebuie să-l urmeze, iar cel de-al doilea puterea spirituală în relaţie directă cu sufletele. Şi acum este la fel cum era atunci, deşi suntem mai mult obişnuiţi să gândim la călăuzirea Duhului decât la providenţă. Fie ca noi să ne încredem în Dumnezeu pentru toate, pentru că El nu se schimbă.

 Prin persoana trezorierului reginei, evanghelia şi-a găsit drum spre centrul Abisiniei. Eunucul a crezut, a fost botezat şi şi-a continuat drumul cu bucurie. Ceea ce căutase zadarnic la Ierusalim şi în căutarea căruia făcuse o călătorie lungă, el a găsit în pustiu. Ce frumos exemplu despre harul evangheliei! Oaia cea pierdută este găsită în pustiu şi apele vii izvorăsc în deşert. El este şi un exemplu frumos de suflet neliniştit. Când era singur şi nu avea de lucru, el citea din profetul Isaia. El medita la profeţia despre suferinţa Mielului lui Dumnezeu, care nu s-a împotrivit. Şi a venit momentul iluminării şi al eliberării. Filip i-a explicat profeţia şi eunucul a fost învăţat de Dumnezeu şi a crezut. Imediat el a dorit să fie botezat şi s-a întors acasă plin de bucurii noi legate de mântuire. Putea el să nu spună ceea ce a găsit? Sigur că nu. Un om cu un asemenea caracter şi cu atâta influenţă a avut multe ocazii de a răspândi adevărul. Dar atât scriptura cât şi istoria nu ne spun nimic cu privire la rezultatele misiunii lui, aşa că nu ne hazardăm să mergem mai departe.

  Duhul, în continuare cu Filip, l-a transportat departe, el ajungând la Azot, unde a evanghelizat toate cetăţile până la Cezareea. Dar vin zorii unei noi epoci în istoria bisericii. Un nou lucrător intră în scenă, unul care, sub multe aspecte, este cel mai remarcabil slujitor pentru Domnul şi biserica lui.

Convertirea lui Saul din Tars

 Nici un alt eveniment din evoluţia bisericii nu afectează în mod atât de profund şi atât de binecuvântat istoria ei pe cât a făcut-o convertirea lui Saul din Tars. De la cel dintâi dintre păcătoşi, el a devenit cel dintâi dintre sfinţi; de la împotrivitor violent faţă de Hristos, el a devenit un apărător zelos al credinţei. Ca persecutor plin de ură al numelui lui Isus el a fost şef, iar ceilalţi, faţă de el erau subordonaţi (v. Fapte 9 ; 1. Timotei 1 ).

 Din ceea ce a spus el este evident că el nu numai că era convins că iudaismul era divin ci şi că era religia perpetuă şi de neschimbat pe care Dumnezeu a dat-o omului, pentru că altfel, pe alt principiu, ar fi greu de explicat puternicele lui prejudecăţi iudaice. De aceea, el considera că orice încercare de a înlătura religia iudaică şi de a introduce o alta era de la vrăjmaş şi i se opunea cu toată tăria. El auzise discursul nobil al lui Ştefan şi fusese martor la moartea lui triumfătoare, dar faptul că ulterior el i-a persecutat pe creştini arată că gloria morală a acelei scene nu a lăsat o impresie puternică în mintea lui. El era orbit de zelul lui, şi zelul pentru iudaism este acum un zel împotriva Domnului. În acel timp el “sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului”.

 Auzind că sfinţii persecutaţi îşi găsiseră adăpost în Damasc, o veche cetate a Siriei, el s-a hotărât să meargă acolo şi să-i aducă înapoi la Ierusalim ca pe nişte criminali. Pentru aceasta el primise scrisori de la marele preot şi aprobarea bătrânilor, ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pentru a fi pedepsiţi (Fapte 22 ; Fapte 26 ). El devenise astfel apostolul răutăţii iudaice împotriva ucenicilor lui Isus, sigur că din neştiinţă, dar s-a făcut de bunăvoie misionarul lor.

 Hotărât în mintea lui să persecute cu maximă violenţă, el a pornit în acea călătorie memorabilă. Neclintit în ataşamentul lui plin de ardoare faţă de religia lui Moise şi hotărât să-i pedepsească pe cei convertiţi la creştinism ca fiind apostaţi de la credinţa strămoşilor, el se apropia de Damasc. Dar, când urmărea cu toată energia acea carieră nebună, Domnul l-a oprit. În jurul lui a strălucit o lumină din cer mai puternică decât lumina soarelui, copleşindu-l cu strălucirea ei. El a căzut la pământ, cu voinţa zdrobită, cu un cuget supus, smerit în duh şi schimbat complet. Inima lui s-a supus atunci vocii care i-a vorbit, recunoscându-I puterea şi autoritatea. Raţionamentele, circumstanţele atenuante şi autojustificarea nu-şi mai găsesc loc înaintea Domnului.

 O voce din gloria strălucitoare i-a spus: “Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi”. Iar el a spus: “Cine eşti, Doamne?” Iar Domnul i-a spus: “Eu sunt Isus, pe care Îl persecuţi”. Astfel, Domnul, deşi în cer, se declară identificat ca ucenicii săi de pe pământ. Unitatea bisericii cu Hristos, Capul ei din cer, germenul adevărului binecuvântat cu privire la “un singur trup” este cuprins în aceste câteva cuvinte: “Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi? ... Eu sunt Isus, pe care Îl persecuţi”. Cine este în război împotriva sfinţilor este în război împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Ce adevăr binecuvântat pentru credincios şi cât de solemn pentru persecutor!

 Viziunea pe care a văzut-o Saul şi groaznica descoperire pe care el a făcut-o l-au absorbit complet. El a fost orb şi nu a mâncat şi nu a băut timp de trei zile. Aşa a intrat în Damasc: orb, zdrobit, umilit şi sub judecata solemnă a Domnului. Cât de diferit era faţă de ceea ce intenţionase! El s-a alăturat de atunci acelora pe care dorise să-i extermine. El a intrat totuşi pe uşă şi şi-a luat locul cu smerenie alături de ucenicii Domnului. Anania, un ucenic evlavios, a fost trimis pentru a-l mângâia. El şi-a recăpătat vederea, a fost umplut cu Duhul Sfânt, a fost botezat şi apoi a mâncat şi s-a întărit.

 Unii consideră că, prin convertirea lui Saul, Domnul dă nu numai un exemplu pentru îndelunga Lui răbdare, ca pentru fiecare păcătos care este mântuit, ci şi un semn cu privire la restaurarea viitoare a lui Israel. Pavel însuşi ne spune că el a primit îndurare pentru că, din neştiinţă a lucrat în necredinţă, şi acesta este temeiul pentru care Israel va avea parte de îndurare în viitor, după cum Domnul Însuşi S-a rugat pentru ei: “Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac” şi Petru a spus: “acum, fraţilor, ştiu că în neştiinţă aţi lucrat, ca şi mai-marii voştri” (Fapte 3:17 ).

 Din vreme ce Pavel diferă în multe privinţe de cei doisprezece apostoli, este necesar să notăm pe scurt aceste diferenţe. Dacă aceste diferenţe nu sunt înţelese bine, atunci va fi prea puţin înţeles caracterul dispensaţiunii prezente.

Apostolia lui Pavel

 LEGEA şi PROFEŢII sunt până la IOAN, iar după Ioan, DOMNUL Însuşi, în persoană, i-a oferit lui Israel împărăţia, dar “ai Săi nu L-au primit”. Ei L-au crucificat pe Domnul vieţii, dar Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a aşezat la dreapta Lui, în locurile cereşti. Apoi îi vedem pe cei DOISPREZECE APOSTOLI. Ei au Duhul Sfânt şi dau mărturie despre învierea lui Hristos. Dar mărturia celor doisprezece a fost dispreţuită, iudeii s-au împotrivit Duhului Sfânt, Ştefan a fost martirizat şi oferta finală de îndurare a fost respinsă, ceea ce face ca Domnul să pună capăt pentru o vreme relaţiilor Lui cu Israel ca popor. Scenele de la Şilo sunt reluate din nou. Pe Ierusalim este scris Icabod şi este chemat un nou martor, ca în zilele lui Samuel.

 Ni se prezintă MARELE APOSTOL al naţiunilor. El este ca unul care s-a născut într-un timp nepotrivit şi într-un loc nepotrivit. Apostolia lui nu avea nimic a face cu Ierusalimul sau cu cei doisprezece, ci era înafara amândurora. El a fost chemat, în mod extraordinar, direct de Domnul din cer. El are privilegiul de a aduce lucrul nou, caracterul ceresc al bisericii – Hristos şi biserica sunt una, iar cerul este casa lor (Efeseni 2 ). Cât timp Dumnezeu lucra cu Israel, acest adevăr binecuvântat era ţinut secret în gândurile Lui. “Mie, mai mic decât cel mai mic dintre toţi sfinţii mi-a fost dat harul acesta: să vestesc printre naţiuni Evanghelia bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate prin Isus Hristos” spune Pavel (Efeseni 3:8-11 ).

 Nu există nici o îndoială cu privire la caracterul chemării apostolului şi autoritatea ei divină. “Nu de la oameni, nici prin om”, după cum le spunea el galatenilor, “ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre morţi” (Galateni 1:1 ). “Nu de la oameni”, adică neavând ca sursă vreun sinod oficial al oamenilor. “Nici prin om”, adică nu a primit însărcinarea prin intermediul vreunui om. El nu numai că era un sfânt, ci un apostol prin chemare, fiind chemat de Isus Hristos şi de Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi. Într-un fel, apostolia lui era una de un ordin mai înalt decât a celor doisprezece, pentru că ei au fost chemaţi de Isus când era pe pământ, iar el a fost chemat de Hristos înviat şi glorificat în cer. Din vreme ce acea chemare era din cer, el nu avea nevoie de recunoaşterea şi aprobarea celorlalţi apostoli. “Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre naţiuni, îndată, nu am primit sfat de la carne şi sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli mai înainte de mine, ci am plecat în Arabia; şi m-am întors din nou la Damasc” (Galateni 1:15-17 ).

 Modul în care a fost chemat Saul să fie apostol cere o notă specială deoarece loveşte la rădăcina mândriei iudaice şi mulţi văd că aceasta este o lovitură mortală dată ideii deşarte a succesiunii apostolice. Apostolii pe care i-a ales şi i-a numit Domnul când a fost pe pământ nu au fost nici sursa şi nici mijlocul prin care Saul a fost numit apostol. Ei nu au aruncat sorţi pentru el, cum au făcut în cazul lui Matia. Când au aruncat sorţi, faptul se explică prin aceea abia ieşiseră de pe terenul iudaic, unde sorţii erau o veche formă pentru a descoperi voinţa divină în situaţii de acel gen. Dar cuvintele accentuate “Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos” exclud total orice fel intervenţie a omului. Succesiunea apostolică este înlăturată. Noi suntem sfinţi prin chemare şi slujitori prin chemare. Şi acea chemare trebuie să vină din cer. Pavel ne stă înainte ca adevăratul model pentru toţi predicatorii evangheliei şi pentru toţi cei care slujesc în cuvânt. Nimic nu poate fi mai simplu decât terenul pe care îl ocupă ca predicator, deşi era mare apostol. “Şi, având acelaşi duh de credinţă, după cum este scris: «Am crezut, de aceea am vorbit», şi noi credem, de aceea şi vorbim” ( 4:13 ).

 Imediat după ce a fost botezat şi s-a întremat, a început să-şi mărturisească credinţa lui în Domnul Isus şi să predice în sinagogi că El este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este ceva nou. Petru a predicat că Isus a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu, că El a fost făcut Domn şi Hristos, dar Pavel a predicat învăţătura mai înaltă despre gloria Lui personală, că El este Fiul lui Dumnezeu. În Matei 16 , Hristos le este revelat ucenicilor ca fiind “Fiul Dumnezeului celui viu”, dar acum El se revelează nu numai lui Pavel ci şi în Pavel: “Dumnezeu ... a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine” (Galateni 1:16 ). Dar cine poate spune suficient despre privilegiile şi binecuvântările acelora cărora li se descoperă Fiul lui Dumnezeu? Demnitatea şi siguranţa bisericii se bazează pe acest adevăr binecuvântat, şi tot aşa şi evanghelia gloriei, care i-a fost încredinţată în mod special lui Pavel, pe care el o numeşte “evanghelia mea”.

 După cum spune cineva: “De Fiul revelat lăuntric depinde tot ceea ce este specific chemării şi gloriei bisericii; prerogativele ei sfinte; primirea în Cel Preaiubit cu iertarea păcatelor prin sângele Lui; pătrunderea bogăţiilor de înţelepciune şi cunoştinţă, astfel încât să ne fie făcut cunoscut misterul voiei lui Dumnezeu; moştenirea viitoare în El şi împreună cu El, în care sunt împăcate toate lucrurile în cer şi pe pământ şi pecetluirea în prezent cu Duhul Sfânt şi Duhul care este şi arvuna pentru viitor. Această strălucită carte a privilegiilor este scrisă de apostol - «binecuvântări spirituale în cele cereşti» -, binecuvântări prin Duhul care izvorăsc din El şi ne leagă cu El, care este Domnul în cer”.*


* J.G. Bellet, Christian Witness, vol. 4, pag. 221 şi W. Kelly, Lectures on Galatians, chap. 1

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *