comori.org
comori.org

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

Andrew Miller

 Sărbătoarea iudaică a Cincizecimii poate fi numită ziua de naştere a bisericii creştine. Era şi aniversarea dării legii pe Muntele Sinai, deşi nu se pare că evreii ţineau o sărbătoare pentru a comemora acel eveniment. Biserica s-a format la cincizeci de zile după învierea Domnului şi atunci a început istoria ei. Sfinţii Vechiului Testament nu fac parte din biserica Noului Testament. Biserica nu exista de fapt înainte de Cincizecime.

 Toţi sfinţii, de la început, au aceeaşi viaţă eternă, sunt copii ai aceluiaşi Dumnezeu şi Tată şi acelaşi cer va fi casa lor pentru totdeauna, dar sfinţii Vechiului Testament fac parte din altă dispensaţiune sau din alte dispensaţiuni, care s-au încheiat înainte de venirea lui Hristos. Fiecare dispensaţiune îşi are începutul, progresul, declinul şi căderea şi îşi va avea propria ei reflexie în cer. Atât persoanele cât şi dispensaţiunile se vor deosebi acolo.

 De aceea, în Evrei 11 , când vorbeşte despre cei vrednici din vechime, apostolul spune: “Şi toţi aceştia, primind mărturie prin credinţă, n-au primit promisiunea, Dumnezeu având în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi” (v. 39-40). Sigur că, dacă Dumnezeu a pregătit pentru noi lucruri mai bune, trebuie să fie şi ceva diferit. Să nu ne găsim să obiectăm faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. În Matei 16 Domnul a spus: “pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”, şi, cu aceeaşi ocazie i-a dat lui Petru cheile ca să deschidă noua dispensaţiune. Atunci el nu începuse încă zidirea bisericii şi uşa împărăţiei cerurilor nu fusese deschisă încă. Dar diferenţa dintre vechi şi nou se va vedea mai clar când vorbim despre evenimentele de la Cincizecime. Începem cu Levitic 23 .

 Copiilor lui Israel li se poruncise să aducă preotului un snop din cele dintâi roade ale secerişului lor, ca el să îl legene înaintea Domnului şi să fie primit pentru ei. Considerăm că acest ritual preînchipuia învierea Domnului nostru în dimineaţa după sabatul iudaic, terenul primirii de către Dumnezeu a creştinului în Hristos cel înviat. “Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: «Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi veţi secera secerişul ei, atunci să aduceţi la preot un snop din cel dintâi rod al secerişului vostru. Şi el va legăna snopul înaintea Domnului ca să vă fie primit; preotul îl va legăna a doua zi după sabat” (Levitic 23:10-11 , v şi Matei 28 şi Marcu 16 ).

 Şapte săptămâni întregi după legănarea snopului era ţinută Cincizecimea. Cea de mai înainte era socotită prima zi a secerişului în Iudeea, iar ultima era ziua când tot grâul se presupunea că fusese recoltat. Atunci ei aveau o sărbătoare solemnă de mulţumire. Acea sărbătoare era caracterizată de două pâini coapte cu făina din noua recoltă, care erau coapte cu aluat şi scoase din locuinţele lor. Unii au crezut că acele două pâini prefigurează chemarea şi scoaterea afară a bisericii compuse din iudei şi naţiuni. Poate să fie şi aşa, dar numărul este semnificativ pentru că, în Israel, era necesar să fie doi martori pentru a considera mărturia valabilă. Aluatul indică, fără îndoială, păcatul care este în cel credincios, şi, desigur, şi în biserică în starea în care ea se află în timp.

 Împreună cu snopul legănat – imagine a lui Hristos înviat, curat şi sfânt – este adusă o jertfă de miros plăcut, dar nu este adusă jertfă pentru păcat. Împreună cu cele două pâini – simbol al celor care sunt ai lui Hristos – era adusă şi o jertfă pentru păcat, deoarece, păcatul fiind prezent, era necesară o jertfă ca să-l acopere. Deşi jertfa desăvârşită a lui Hristos, adusă o singură dată, unică, rezolvă inaintea Dumnezeu atât problema păcatului care locuieşte în cei credincioşi cât şi multe păcate comise în viaţă, totuşi, rămâne faptul, care îl şi experimentăm, că păcatul este în noi, şi va fi aşa cât timp suntem în lume. Toţi recunosc acest fapt, chiar dacă nu toţi văd că lucrarea lui Hristos este completă. Creştinul, printr-o singură jertfă, este făcut desăvârşit pentru totdeauna, deşi se poate să fie umilit şi să mărturisească înaintea lui Dumnezeu fiecare cădere.

 Semnificaţia simbolică a Cincizecimii s-a împlinit în mod remarcabil prin coborârea Duhului Sfânt. El a coborât pentru a-i strânge laolaltă pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (v. Ioan 11:52 ). În urma acestui mare eveniment, sistemul iudaic a fost lăsat deoparte şi a fost introdus un nou vas al mărturiei: biserica lui Dumnezeu. Acum, să urmărim ordinea evenimentelor. Întâi,

Învierea şi înălţarea lui Hristos

 Întruparea, crucificarea şi învierea sunt cele trei mari fapte sau adevăruri fundamentale pentru biserică sau pentru creştinism. Întruparea a fost necesară pentru a putea fi crucificat, şi primele două au fost necesare pentru a putea avea loc învierea. Este un adevăr binecuvântat că Hristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre, dar la fel de adevărat este că şi credinciosul a murit în moartea Lui (v. Romani 6 , Coloseni 2 ). Viaţa creştinului este în înviere. Biserica este zidită pe Hristos cel înviat. Numai biserica asociată cu Hristos înviat şi glorificat este un adevăr mai minunat decât întruparea şi crucificarea.

 În Faptele Apostolilor 1 avem cele cu privire la înviere şi înălţare, dar şi ceea ce au făcut apostolii înainte de coborârea Duhului Sfânt. Domnul cel binecuvântat, deşi în înviere, vorbeşte şi lucrează prin Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt le-a dat El porunci apostolilor pe care îi alesese. Acest fapt se cuvine să-l reţinem deoarece ne învaţă două lucruri:

1. Caracterul unirii noastre cu Hristos; Duhul Sfânt în creştin şi în Domnul cel înviat îi uneşte. “Cel care se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El” ( 6:17 ). Deci sunt uniţi printr-un singur Duh.

2. Acest fapt important prezintă adevărul binecuvântat că Duhul Sfânt locuieşte şi lucrează în creştin de asemenea după ce el va fi chiar înviat. Atunci, el nu va mai avea – ca acum – de luptat împotriva cărnii din noi, ci va fi neîntristat şi nestânjenit şi ne va face să ne bucurăm deplin de cele din cer, în închinare fericită, în slujire binecuvântată şi de toată voia lui Dumnezeu.

 Domnul înviat i-a îndemnat pe apostoli să aştepte la Ierusalim  “promisiunea Tatălui” (v. Luca 24:49 ), despre care îl auziseră vorbind. “Pentru că Ioan, în adevăr, a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt” (Fapte 1:5 ). Nu mai este vorba despre promisiunile temporare date lui Israel, deoarece acest câmp va fi lăsat la o parte până într-o zi viitoare, ci promisiunea Tatălui că va da Duhul Sfânt era ceva cu totul deosebit şi diferit şi în ceea ce priveşte rezultatele.

 Domnul a vorbit cu apostolii Lui despre mai multe lucruri cu privire la împărăţia lui Dumnezeu, apoi S-a înălţat la cer şi un nor L-a primit, ascunzându-L privirilor lor. Cu aceeaşi ocazie ne este dată în modul cel mai clar şi învăţătura cu privire la venirea din nou a Domnului. “Şi, pe când priveau ei ţintă spre cer în timp ce El Se ducea, iată, au stat lângă ei şi doi bărbaţi în veşminte albe, care au şi spus: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer»” (Fapte 1:10-11 ). Este destul de evident din aceste cuvinte că El S-a înălţat personal, în mod văzut şi în trup, şi că în mod asemănător va şi veni din nou, că va apărea sub ceruri şi Se va arăta în trup înaintea oamenilor de pe pământ, în mod personal, vizibil şi în trup, dar atunci va fi cu putere şi glorie mare.

Apostolii şi ucenicii au învăţat deci două lucruri:

1. Că Isus S-a înălţat la cer fiind luat din această lume;

2. Că el va veni din nou în lume.

 Pe aceste două mari fapte se baza mărturia lor, iar Ierusalimul trebuia să fie punctul de pornire al mărturiei lor şi ei trebuiau să aştepte puterea de sus. Ajungem acum la cel de-al doilea mare eveniment, a cărui importanţă merge mai departe decât celelalte în ceea ce priveşte starea omului în această lume: darul Duhului Sfânt. Acum nu va fi numai Dumnezeu pentru noi, ci Dumnezeu în noi. Aceasta s-a întâmplat la Cincizecime.

Coborârea Duhului Sfânt

 Venise timpul. Lucrarea de răscumpărare se încheiase, Dumnezeu fusese glorificat, Hristos era la dreapta Lui în cer, iar Duhul Sfânt a coborât pe pământ. Dumnezeu Şi-a inaugurat biserica, şi a făcut aceasta într-un mod potrivit cu înţelepciunea, puterea şi gloria Lui. S-a produs un mare miracol şi a fost dat un semn vizibil. Aşa este consemnat acest eveniment.

 “Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc. Şi a venit deodată un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească” (Fapte 2:1-4 ). Poate că este bine să zăbovim un moment aici pentru a lua notă de câteva lucruri în legătură cu coborârea Duhului Sfânt şi manifestarea putereii Lui în această zi importantă.

 În primul rând era împlinirea promisiunii Tatălui; Însuşi Duhul Sfânt era trimis din cer. Acesta este marele adevăr al Cincizecimii. Duhul Sfânt a coborât din cer pentru a locui în biserică, în acel loc care a fost pregătit pentru El prin stropirea cu sângele lui Isus Hristos. Era şi împlinirea Cuvântului Domnului către apostoli, “nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt”. Atunci când li s-a spus, ucenicii nu ştiau semnificaţia acelui cuvânt, dar acum era un fapt împlinit. Descoperirea completă a învăţăturii despre “un singur trup” aştepta lucrarea lui Pavel, după cum spune el în alt loc: “noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” ( 12:13 ).

 Dar, pe lângă diferitele daruri împărţite pentru lucrarea Domnului, avem o binecuvântare deosebit de personală, care este şi ceva relativ nou pe pământ: Însuşi Duhul Sfânt a venit să locuiască nu numai în biserică, ci şi în fiecare persoană care crede în Domnul Isus. Şi, mulţumiri fie aduse Domnului, acest fapt este la fel de valabil azi cum era atunci. El locuieşte în orice credincios care se bazează pe lucrarea completă a lui Hristos. Privind spre acea zi, Domnul a spus: “Duhul adevărului ... rămâne în voi şi va fi în voi” (Ioan 14:17 ). Aceste două mari aspecte legate de prezenţa Duhului Sfânt s-au împlinit în ziua Cincizecimii. El a venit să locuiască în fiecare creştin şi în biserică, şi acum, ce adevăr binecuvântat! Ştim că Dumnezeu nu numai că este pentru noi, ci este şi în noi şi cu noi.

 Când Dumnezeu L-a uns pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt şi cu putere, El a apărut în chip de porumbel, ca o imagine frumoasă a purităţii, blândeţii şi smereniei lui Isus. El nu şi-a înălţat vocea pe străzi, nici nu a rupt o trestie frântă, nici nu a stins un fitil fumegând. Dar, în situaţia ucenicilor care au aşteptat la Ierusalim, coborârea Duhului Sfânt a fost ceva diferit: El a coborât asupra lor în “limbi împărţite, ca de foc şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei”. A fost ceva caracteristic. Era puterea în mărturie, acea mărturie care trebuia să se răspândească nu numai în Israel, ci la toate naţiunile pământului. Cuvântul lui Dumnezeu judecă pe toţi cei care sunt înaintea lui: erau limbi ca de foc. Judecata lui Dumnezeu asupra omului din cauza păcatului a fost exprimată judiciar la cruce, iar acum acest fapt solemn trebuie să fie larg cunoscut prin puterea Duhului Sfânt. Totuşi, harul domneşte, şi domneşte prin dreptate, spre viaţa eternă, prin Hristos Isus. Este proclamată graţierea celui vinovat, salvarea celui pierdut, pacea celui tulburat şi odihna celui obosit. Toţi cei care cred sunt şi vor fi pentru totdeauna binecuvântaţi în şi împreună cu Hristos înviat şi glorificat.

 Trebuie să fi fost o imensă uimire şi consternare pentru sinedriu şi pentru poporul iudeu să vadă reapariţia cu o asemenea putere a discipolilor lui Isus cel crucificat. Sigur că ei considerau că, odată ce Maestrul nu mai era, discipolii nu vor putea face nimic de la ei, pentru că majoritatea lor erau oameni simpli, neînvăţaţi. Dar cât de uimit trebuie să fi fost poporul când i-au auzit pe acei oameni simpli predicând cu curaj pe străzile Ierusalimului şi convertind mii de oameni la religia lui Isus! Chiar şi privită sub aspect istoric, scena este impresionant de interesantă şi nu există nimic asemănător în analele istoriei.

 Isus fusese crucificat, şi, după socotelile poporului, pretenţiile lui de a fi Mesia fuseseră îngropate odată cu trupul lui. Soldaţii care păzeau mormântul fuseseră mituiţi pentru a lansa o minciună în legătură cu învierea Lui, şi, fără-ndoială, interesul maselor trecuse, iar cetatea şi închinarea la templu îşi reluaseră cursul de mai înainte, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nici un eveniment important. Dar Dumnezeu nu avea să lase ca aceste lucruri să treacă şi totul să continue în linişte, ci a aşteptat timpul potrivit pentru ca să revendice drepturile Fiului Său chiar în locul unde fusese umilit. Aceasta a avut loc în dimineaţa zilei Cincizecimii. Brusc, pe neaşteptate, discipolii Lui, care se împrăştiaseră, au apărut cu putere miraculoasă şi, plini de îndrăzneală, i-au acuzat pe conducători şi tot poporul pentru arestarea Lui şi pentru procesul şi crucificarea Lui: ei Îl uciseseră chiar pe Mesia al lor. Dar Dumnezeu L-a înviat ca să fie Domn şi Mântuitor şi L-a înălţat în cer, la dreapta Lui. “Unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult” (Romani 5:20 ).

 Putem spune că şi sentinţa de la Babel a fost anulată în acea zi minunată, pentru că în diferitele limbi, prin care omul a fost blestemat de Dumnezeu, a fost vestită mântuirea. Această minuntă lucrare a puterii lui Dumnezeu a atras mulţimile, care erau uimite şi făceau speculaţii cu privire la fenomenul ciudat. Fiecare auzea buzele acelor sărmani galileeni vestind lucrările minunate ale lui Dumnezeu chiar în limba ţării din care venise. Iudeii din Ierusalim, neînţelegând acele limbi străine, şi-au bătut joc de ei. Atunci Petru s-a ridicat şi le-a vorbit în limba lor şi le-a dovedit din scripturile lor ceea ce se întâmplase.

Primul apel adresat de către Petru iudeilor

 Astfel, citim: “Şi locuiau în Ierusalim iudei, bărbaţi evlavioşi din orice naţiune a celor de sub cer. Şi zvonul despre aceasta răspândindu-se, mulţimea s-a adunat şi era nedumerită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în propria lui limbă. Şi toţi erau uimiţi şi se minunau, zicând: «Iată, toţi aceştia care vorbesc, nu sunt ei galileeni? Şi cum îi auzim noi pe fiecare în propria noastră limbă în care am fost născuţi? Parţi, şi mezi, şi elamiţi, şi cei care locuiesc în Mesopotamia, şi în Iudeea, şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, şi în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei care sunt lângă Cirene, şi romani în trecere, şi iudei, şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile mari ale lui Dumnezeu!» Şi toţi erau uimiţi şi nedumeriţi, zicând unul altuia: «Ce să fie aceasta?» Dar alţii spuneau în batjocură: «Sunt plini de must!» Dar Petru, stând împreună cu cei unsprezece, şi-a ridicat glasul şi le-a vorbit: «Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi aceasta şi plecaţi urechea la cuvintele mele: pentru că aceştia nu sunt beţi, cum gândiţi voi, fiindcă este al treilea ceas al zilei»” (Fapte 2:5-14 ) – adică, după timpul nostru, era ora nouă dimineaţa, ceasul rugăciunii la templu.

 Astfel, Petru a luat conducerea şi le-a explicat iudeilor că lucrurile minunate pe care le văzuseră în dimineaţa aceea nu erau rezultatul unor spirite excitate, ci erau lucruri la care ei trebuia să se fi aşteptat, potrivit cu scripturile lor, “ceea ce s-a spus prin profetul Ioel”. Dar, să remarcăm terenul pe care stătea Petru când predica atât de îndrăzneţ. El era pe terenul învierii şi al înălţării lui Hristos. Acest aspect este de reţinut pentru că arată ce anume este la baza bisericii şi de unde începe istoria ei. Aceea era prima zi a existenţei ei, prima pagină a istoriei ei şi primele triumfuri ale darului nespus de mare oferit de Dumnezeu omului.

 “Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, pentru care noi toţi suntem martori. Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi. Pentru că David nu s-a suit în ceruri, ci el însuşi spune: «Domnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale». Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit” (Fapte 2:32-36 ).

Cităm ceea ce spunea altcineva despre efectele primei predici a lui Petru şi despre prezenţa Duhului Sfânt pe pământ.

 “Nu era doar o schimbare morală, ci o putere care înlătura toate motivele care-i individualizau pe cei care o primeau, unindu-i într-un singur suflet şi într-un gând. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, erau în comuniune unii cu alţii, frângeau pâinea şi îşi petreceau timpul în rugăciune. Simţământul prezenţei lui Dumnezeu era puternic printre ei şi multe semne şi minuni se făceau prin mâinile apostolilor. Ei erau uniţi prin cele mai strânse legături, nimeni nu spunea că are ceva al său, ci toţi îşi împărţeau proprietăţile cu cei care erau în nevoie. Ei erau zilnic în templu, locul public în Israel pentru exerciţii religioase, în timp ce îşi aveau şi strângerea lor deosebită, frângând pâinea acasă. Ei mâncau cu bucurie şi cu inima veselă, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi tuturor celor din jurul lor. Aşa s-a format adunarea, şi, în fiecare zi, Domnul adăuga la ea rămăşiţa credincioasă a lui Israel, care trebuia să fie salvată de judecăţile care trebuiau să se abată asupra naţiunii care-L respinsese pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia al lor. Dumnezeu i-a adus în adunare – care era recunoscută de El ca fiind a Lui prin prezenţa Duhului Sfânt – pe aceia din Israel pe care i-a cruţat. A început o nouă ordine a lucrurilor, marcată de prezenţa Duhului Sfânt. Aici se găseau prezenţa şi casa lui Dumnezeu, deşi vechea stare de lucruri exista încă până la executarea judecăţii asupra ei.

 Adunarea deci a fost formată prin puterea Duhului Sfânt venit din cer, pe baza mărturiei că Isus, care fusese lepădat, era înălţat la cer, fiind făcut Domn şi Hristos de către Dumnezeu. Ea era alcătuită din rămăşiţa iudaică ce trebuia cruţată din mijlocul acestui popor, asigurându-se, în acelaşi timp, intrarea naţiunilor, oricând Dumnezeu avea să le cheme”*.


* J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4, pag. 18.

 Aceasta este deci biserica lui Dumnezeu: o strângere laolaltă a celor pe care Dumnezeu i-a chemat pentru Numele Domnului Isus şi prin Duhul Sfânt. Iubirea domină şi caracterizează adunarea de curând formată. Marile victorii ale harului în acea zi memorabilă atestau deplin puterea Domnului înălţat şi prezenţa pe pământ a Duhului Sfânt. Trei mii s-au convertit în urma unei singure predici. Cei care fuseseră vrăjmaşi juraţi ai Domnului şi care se făcuseră părtaşi la uciderea Lui au ajuns în agonie sub puterea cuvântului lui Petru. Înspăimântaţi la gândul că ei îl uciseseră chiar pe Mesia al lor şi că Dumnezeu, în prezenţa căruia se aflau, Îl înălţase la dreapta Lui, în cer, ei au strigat: “Ce să facem, fraţilor?

 Petru a căutat apoi să adâncească lucrarea cea bună din sufletele lor, să-i smerească pe iudeii înainte atât de mândri şi de batjocoritori. “Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt”. El nu le-a spus numai “Credeţi în Domnul Isus şi veţi fi mântuiţi”, deşi este cert faptul că, oriunde lucrarea este autentică, credinţa şi pocăinţa vin împreună. Petru insistă însă asupra pocăinţei pentru că vina lor era mare şi era necesară o lucrare morală profundă în conştiinţa lor ca ei să fie smeriţi. Trebuia ca ei să-şi vadă vina lor înaintea lui Dumnezeu şi să primească iertarea păcatelor la picioarele Aceluia pe care ei Îl respinseseră şi Îl crucificaseră. Totuşi, totul era numai har. Inimile lor au fost atinse şi ei au trecut de partea lui Dumnezeu şi împotriva lor înşişi. S-au pocăit cu adevărat, au fost iertaţi şi au primit darul Duhului Sfânt. Acum, ei sunt copii ai lui Dumnezeu şi au viaţa eternă şi Duhul Sfânt locuieşte în ei.

 Realitatea schimbării s-a arătat printr-o schimbare completă a caracterului lor. “Aceia deci care au primit Cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.

 Botezul după mărturisirea păcatelor, primirea în adunare, cina Domnului, părtăşia cu sfinţii şi rugăciunea erau lucruri care îi deosebeau de alţii. Pentru moment, rugăciunea Domnului, “ca ei să fie una”, a primit răspuns, după cum citim în capitolul 4. “Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun”. Acum, pentru a păstra continuitatea, vom merge la capitolul 10.

Chemarea naţiunilor

 Centurionul Corneliu, un om pios, şi cei care erau împreună cu el au fost primiţi în adunarea lui Dumnezeu. În prima lui cuvântare. Petru lăsase să se subanţeleagă că şi ei erau chemaţi. Apoi, el a fost chemat în mod special şi a primit instrucţiuni speciale cu privire la planul Domnului ca să deschidă uşa celor dintre naţiuni care se tem de Dumnezeu. În acel timp adunarea era compusă în principal, dacă nu în exclusivitate, din iudei. Dar Dumnezeu s-a purtat blând cu poporul său din vechime, ţinând cont de prejudecăţile lor. “Corneliu, un centurion ... evlavios şi temător de Dumnezeu împreună cu toată casa lui, şi care făcea milostenii poporului şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu”. Personal ei nu puteau avea nici un fel de obiecţiuni ca sa primească o asemenea persoană. Astfel, Dumnezeu este plin de har, blând şi îndurător. Şi Petru a fost tratat astfel încât a ajuns să nu mai aibă nici un dubiu cu privire la voinţa divină. Cu multă grijă, Dumnezeu a redus la tăcere raţionamentele lui şi i-a înfrânt încăpăţânarea cu o mustrare blândă: “ceea ce a curăţit Dumnezeu, tu să nu numeşti necurat”.

 Deşi încet, Petru a trecut la lucru, având o lucrare nouă. Şi nimic nu i s-a părut mai surprinzător lui Petru decât ca naţiunile să fie aduse şi ele la binecuvântare fără ca ele să devină iudei sau să se supună rânduielilor iudaice. Acesta a fost un salt uriaş atât pentru Petru şi pentru naţiuni, cât şi ca fapt în sine. Aceasta loveşte chiar la rădăcină papalitatea, puseismul, succesiunea apostolică şi orice sistem de rânduieli. În fapt pune în lumină perfect dispensaţiunea de faţă. “Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice naţiune, cine se teme de El şi lucrează dreptate este primit de El”. Este clar că nu mai era necesar să devină cineva iudeu sau să se supună la ceremonii şi ritualuri vizibile pentru ca să se bucure de toate bogăţiile cerurilor. Fără ca apostolii să-şi pună mâinile peste ei – deşi Petru însuşi, cu puterea şi autoritatea divină era prezent – şi înainte ca ei să fie botezaţi cu apă, ei au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Pe când Cuvântul lui Dumnezeu ieşea de pe buzele lui Petru, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care l-au ascultat. Înainte de aceasta, totuşi, prin harul lui Dumnezeu, se făcuse o lucrare binecuvântată în inima lui Corneliu: el era un suflet care a fost adus la viaţă în mod divin.

 Primirea vieţii prin lucrarea Duhului Sfânt este ceva diferit de a fi pecetluit cu Duhul. Pentru ca Duhul Sfânt să poată pecetlui, trebuie mai întâi să fie ceva pe care El să-l pecetluiască. Duhul nu poate pecetlui firea noastră cea veche, ci trebuie să existe o fire nouă, ca pe aceea să o pecetluiască. Deci, în istoria oricărui creştin, trebuie să existe un moment când el are viaţa nouă, dar nu este pecetluit. Dar, mai devreme sau mai târziu, lucrarea este încheiată ( 1:13 ). De exemplu, fiul risipitor a primit viaţa sau a fost convertit atunci când a părăsit acea “ţară îndepărtată”, dar atunci el era încă străin de iubirea şi harul Tatălui, şi, în consecinţă, nu avea încă acea credinţă care se poate baza cu calm pe Hristos ca resursă pentru orice binecuvântare. Deşi el avea viaţa nouă, el era legalist, dacă nu necredincios. Este sigur că el nu a fost pecetluit cu Duhul în ceea ce priveşte iertarea şi primirea lui până când nu a primit sărutul împăcării şi inelul ca simbol al iubirii eterne. Evanghelia mântuirii este ceva care preocupă sufletul. Se poate ca, după o lucrare autentică a Duhului Sfânt în suflet să urmeze o perioadă de necredinţă care-L dezonorează pe Hristos. Fiul risipitor avea oarece credinţă că era ceva bun în inima Tatălui, fapt pentru care s-a apropiat de el, dar este cert că el nu avea credinţa evanghelică deplină. “Cine a primit mărturia Sa a pecetluit că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33 ). Oriunde este credinţă în Hristos şi în lucrarea Lui, acolo este pecetea lui Dumnezeu. Pavel însuşi a fost, cel puţin timp de trei zile, în cele mai profunde exerciţii ale sufletului, fără pacea şi odihna pe care o dă pecetluirea Duhului Sfânt. “A fost fără vedere trei zile şi n-a mâncat, nici n-a băut” (Fapte 9:9 ).

Să revenim deci la subiectul principal care ne stă înainte.

Pecetluirea naţiunilor

 Să observăm un fapt important în legătură cu primirea naţiunilor: ei au primit Duhul Sfânt numai prin predicarea Cuvântului. La Ierusalim, iudeii au fost mai întâi botezaţi, apoi au primit Duhul Sfânt. În Samaria, samaritenii nu numai că au fost botezaţi, ci au venit şi apostolii şi şi-au pus mâinile asupra lor, cu rugăciune, înainte ca ei să primească Duhul Sfânt. Dar, la Cezareea, fără botez, fără punerea mâinilor şi fără o rugăciune specială, naţiunile au primit cele mai bogate binecuvântări creştine, şi aceasta deşi învăţătura cu privire la biserica în trup al lui Hristos nu fusese descoperită.

 Harul lui Dumnezeu, arătat astfel faţă de naţiuni la începutul dispensaţiunii, a caracterizat întreaga dispensaţiune de atunci încolo. Noi suntem dintre naţiuni; nu suntem nici iudei, nici samariteni. Acesta este motivul pentru care căile lui Dumnezeu în har faţă de naţiuni au o aplicaţie specială pentru noi. Nu există nici un caz consemnat de istoricii inspiraţi în care cineva să fi fost botezat fără a fi mărturisit credinţa în Hristos. Dar, dacă ar fi să urmăm modelul de la Cezareea, trebuie să căutăm pecetluirea cu Duhul şi nu numai viaţa cea nouă, pacea cu Dumnezeu şi credinţa în Hristos înainte de botez. Cazul lui Corneliu este chiar la începutul dispensaţiunii noastre şi este prima expresie a harului faţă de naţiuni, şi, în mod sigur, trebuie să fie un model pentru predicatorii şi ucenicii dintre naţiuni. Când Cuvântul lui Dumnezeu, care i-a fost atunci predicat lui Corneliu, este crezut acum, putem fi siguri că urmează aceleaşi efecte în ceea ce priveşte pacea cu Dumnezeu.

 Ordinea divină a lucrurilor prezentate aici este: predicarea, credinţa, pecetluirea şi botezul. Dumnezeu şi Cuvântul Lui nu se schimbă deşi, după cum spun oamenii, timpurile se schimbă, şi opiniile oamenilor se schimbă şi rânduielile religioase se schimbă şi ele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Iudeii, naţiunile şi samaritenii au mărturisit credinţa în Hristos înainte de a fi botezaţi. Într-adevăr, botezul presupunea că acela care era botezat avea viaţa prin credinţă şi nu că viaţa îi era transmisă prin aplicarea botezului, cum învaţă catolicii anglicani. Ei spun că “Harul şi viaţa sunt transmise prin sacramente şi că acestea au efect numai prin acele mijloace, fără a avea legătură cu exerciţiul vreunei părţi a intelectului persoanei aduse în unire. Botezul sfânt îi dă o viaţă spirituală nouă aceluia căruia i se aplică”*.


* The Church and the World, pag. 178-188

 Abia dacă mai este nevoie să spunem că asemenea noţiuni sunt total contrare Scripturii. Putem afirma că botezul nu transmite nimic. Viaţa se capătă prin alte mijloace, după cum ne învaţă în mod clar Scripturile. Convertirea sau “naşterea din nou” se face, în toate cazurile, fără excepţie, prin Duhul Sfânt. În 1 Petru citim: “v-aţi curăţit sufletele prin ascultarea de adevăr, spre dragoste frăţească neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din inimă curată, fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu” (1. Petru 1:22-23 ). Aici adevărul Evangheliei este privit ca fiind mijlocul, iar Duhul Sfânt ca puterea care lucrează convertirea. Hristos sau Dumnezeu în Hristos este noul obiect al sufletului. Această schimbare are loc prin Duhul şi adevărul lui Dumnezeu. Cei care au credinţa că botezul cu apă face această schimbare cred, vai! într-o mare iluzie*.


* n.a.) Următoarea declaraţie scurtă a “părinţilor” din secolul al patrulea cu privire la botez va arăta cititorilor noştri sursele sau autorităţile pentru multe lucruri care le spun şi le fac în zilele noastre ritualiştii. Autoritatea Scripturii este lăsată laoparte. “La Paşte şi la Cincizecime şi în unele locuri la Epifanie, ritualul botezului era administrat în mod public - adică în prezenţa credincioşilor – tuturor celor convertiţi de-a lungul anului, cu excepţia câtorva cazuri când era bine ca acea ceremonie să fie făcută neîntârziat, sau atunci când creştinul timid o amâna până la sfârşitul vieţii, cum a fost cazul cu Constantin: o practică demult condamnată de cler. Amânarea arată cât de mult era înrădăcinată în mintea creştinului credinţa în importanţa şi eficacitatea ritualului. Era o lustraţie completă [purificare] a sufletului. Neofitul [cel convertit de curând] ieşea din apa botezului într-o stare de inocenţă perfectă. Porumbelul – Duhul Sfânt – plana mereu deasupra cristelniţei sfinţind apele pentru tainica abluţiune a tuturor păcatelor din viaţa trecută. Dacă sufletul nu suferea o pângărire ulterioară, el trecea dintr-odată pe tărâmul purităţii şi fericirii; adică inima era curăţită, înţelegerea era luminată şi duhul era îmbrăcat în nemurire.

 Îmbrăcat în alb, simbol al purităţii ireproşabile, candidatul se apropia de baptisteriu – care, în bisericile mari, era într-o altă clădire. Catiheţii [unul din primele stadii în învăţătura creştină] se întorceau spre vest, domeniul lui Satan, şi, în trei rânduri, se lepădau de puterea lui. El se întorcea spre est pentru a adora Soarele Dreptăţii şi a proclama unirea lui cu Domnul vieţii. Numărul mistic trei domina tot ceremonialul. Jurământul era triplu şi rostit de trei ori. Botezul era de obicei prin cufundare. Dezbrăcarea hainelor era simbolul dezbrăcării omului cel vechi. Se admitea şi botezul prin stropire, potrivit cu cerinţele cazului. Apa în sine devenea, în limbajul viu al bisericii, sângele lui Hristos: era comparată, printr-o analogie imaginativă, cu Marea Roşie. Metafora îndrăzneaţă a unora dintre părinţi pare să afirme că apa îşi schimba culoarea.

 Aproape toţi părinţii din această epocă, Vasile şi cei doi Grigore, Ambrozie, etc. au tratate despre botez şi fiecare laudă importanţa şi eficacitatea lui. Grigore din Nazianzen aproape că epuizează bogăţia limbii greceşti vorbind despre botez ” – Milman’s History of Christianity, vol. 3.

 În cazul naţiunilor, pe care îl cercetăm acum, înainte de botez ei aveau ceva mai mult decât viaţa atunci când erau botezaţi: ei aveau şi pecetea lui Dumnezeu. Botezul este semnul eliberării depline şi mântuirii asigurate pentru cel credincios prin moartea şi învierea lui Hristos. Corneliu avea viaţa şi era un om evlavios, dar trebuia să trimită la Petru şi să audă cuvintele prin care să fie mântuit sau eliberat deplin. Atât Vechiul cât şi Noul Testament ne învaţă în modul cel mai clar acest adevăr. Israel, ca popor simbol, după ce a fost adus la Dumnezeu şi, în Egipt, a stat sub adăpostul sângelui Mielului, a fost botezat pentru Moise în nor şi în mare. Astfel, ei au fost eliberaţi din Egipt şi au văzut mântuirea lui Yhave. Din nou, Noe şi familia lui au fost salvaţi prin potop şi nu de la potop. Ei au părăsit lumea cea veche, au trecut prin apele morţii şi au ajuns pe pământ într-o nouă stare a lucrurilor. “această imagine, botezul, vă salvează şi acum, nu o lepădare a necurăţiei cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conştiinţe bune, prin învierea Lui Isus Hristos” (1. Petru 3:21 , Exod 14 ).

 Dar, unii s-ar putea întreba care era cuvântul pe care îl predica Petru că a fost însoţit de o binecuvântare atât de remarcabilă. El predica pacea prin Isus ca domn al tuturor. Hristos înviat, înălţat şi glorificat era marele subiect al mărturiei lui. El a rezumat lucrurile prin cuvintele “toţi profeţii mărturisesc despre El* că, prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor” (Fapte 10:43 ). A urmat binecuvântarea. Iudeii prezenţi au fost uimiţi şi au recunoscut bunătatea lui Dumnezeu faţă de naţiuni. “Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau Cuvântul. Şi credincioşii din circumcizie erau uimiţi, toţi câţi au venit cu Petru, că şi peste naţiuni a fost turnat darul Duhului Sfânt; pentru că îi auzeau vorbind în limbi şi preamărind pe Dumnezeu” (Fapte 10:44-46 ).

Revenim acum puţin pentru a vedea câteva evenimente care preced capitolul 10.

Primul martir creştin

 Ştefan, diaconul şi evanghelistul, a fost primul care a primit coroana martiriului pentru numele lui Isus. El stă în fruntea nobilei oştiri a martirilor. El este un model perfect, proto-martir. Ferm şi fără a şovăi în credinţa lui, îndrăzneţ şi neînfricat înaintea acuzatorilor lui, evident şi credincios în apărarea lui înaintea sinedriului, fără răutate chiar şi în cele mai dure afirmaţii ale lui, plin de milă faţă de toţi oamenii, el şi-a pecetluit mărturia prin sângele lui şi a adormit în Isus.

 În unele privinţe Ştefan se aseamănă cu Domnul Însuşi. “Doamne Isuse, primeşte duhul meu” seamănă cu “Tată, în mâinile tale Îmi încredinţez duhul” şi “Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta” seamănă cu “Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac”, cu diferenţa că Ştefan nu aduce argumentul ignoranţei lor.

 Am văzut deja că necazuri, atât dinafară cât şi dinăuntru au asaltat adunarea de curând formată. Este adevărat că s-a răspândit mult Cuvântul lui Dumnezeu, că mulţimi s-au convertit şi că mai mulţi preoţi au ascultat de credinţă, dar grecii sau eleniştii (evrei de origine greacă) au murmurat împotriva evreilor (cei născuţi în Iudeea) pentru că văduvele lor erau neglijate în slujirea zilnică. Aceasta a dus la numirea a şapte diaconi (Fapte 6 ). Din numele lor prezentate aici pare că au fost aleşi şapte “greci”, toţi fiind de partea celor care murmurau. Duhul lui Dumnezeu a condus în har. Ştefan era unul dintre cei şapte, şi cazul lui constituie un exemplu pentru cuvântul apostolului: “cei care au slujit bine îşi dobândesc o poziţie bună şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus” (1. Timotei 3:13 ). El era plin de putere şi a făcut mari minuni în popor. Energia Duhului Sfânt se manifesta în mod deosebit în Ştefan.

 Erau diferite sinagogi în Ierusalim, potrivit cu diferitele rase de evrei. Sinagoga libertinilor, cirenienilor, etc., si care se opuneau lui Ştefan. Dar ei “nu erau în stare să se împotrivească înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el” (Fapte 6:10 ). A urmat apoi ceea ce a devenit obişnuit pentru martorii lui Isus în toate epocile: incapabili să-i răspundă, l-au acuzat înaintea consiliului. Au fost mituiţi martori falşi care să spună că l-au auzit vorbind “cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu” şi că “Isus Nazarineanul va dărâma locul acesta şi va schimba obiceiurile” pe care le lăsase Moise. Cazul a fost adus înaintea sinedriului şi a început procesul. Dar ce trebuie să fi gândit judecătorii când i-au văzut faţa strălucind ca faţa unui înger?

 Ne este prezentat mesajul lui Ştefan adresat căpeteniilor naţiunii. Pentru ei era convingător, uimitor şi copleşitor. Fără-ndoială era mărturia Duhului Sfânt către iudei rostită prin gura lui Ştefan, care îi umilea cu atât mai mult pe iudeii mândri care îşi auzeau condamnarea rostită de un elenist. Dar Duhul lui Dumnezeu, când nu este stânjenit de rânduieli omeneşti, lucrează prin cine vrea El.

 Cu un limbaj îndrăzneţ, Ştefan a recapitulat momentele importante ale istoriei naţionale, referindu-se în special la istoria lui Iosif şi Moise. Pe primul, părinţii lor îl vânduseră celor dintre naţiuni, iar pe cel de-al doilea îl dispreţuiseră nevrând să fie conducător şi judecător. El i-a acuzat şi că se împotriveau întotdeauna Duhului Sfânt şi întotdeauna călcau legea, ca şi acum şi că erau trădătorii şi ucigaşii Celui Drept. În acel punct, mărturia martorului credincios al lui Hristos a fost întreruptă. Nu i s-a permis să-şi încheie mesajul: o imagine atât de valabilă despre cum au fost trataţi martirii de atunci până chiar în zilele noastre. Murmurele, indignarea şi furia sinedriului au ajuns de necontrolat. “auzind ei acestea, îi tăia la inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui”. Dar, în loc să-şi continue cuvântarea, el s-a întors către Domnul, în extazul inimii, şi şi-a aţintit privirea spre cer, casa şi centrul unde se vor strânge toţi ai Săi.

 Ştefan a spus: “văd cerurile deschise”. El era plin de Duhul Sfânt când privea spre cer şi L-a văzut pe Fiul omului stând acolo şi fiind gata să primească duhul lui. După cum spunea altcineva: “aceasta este poziţia credinciosului adevărat – fiind ceresc pe pământ – în prezenţa lumii care L-a respins pe Hristos, a lumii ucigaşe. Credinciosul, viu în moarte, prin puterea Duhului Sfînt, vede cerul şi Îl vede pe Fiul Omului la dreapta lui Dumnezeu. Ştefan nu a spus «Isus». Duhul Îl caracterizează ca fiind «Fiul omului». Ce valoare are această mărturie pentru om! Nu este o mărturie atât despre glorie cât despre Fiul Omului în glorie, cerul fiindu-i deschis ... Această scenă este în mod cert caracteristică în ceea ce priveşte obiectul credinţei şi poziţia credinciosului”.

Înaintea tronului Său, aproape de El
Recunoscuţi prin veşminte de triumf
Şi asemenea Lui la chip şi vorbă
Sfântul Ştefan a-ngenucheat
Privind constant cum cerul se deschide
Naintea ochilor lui care se-nchid,
Ca o candelă palidă pâlpâind
Văzând ce ascundea moartea.
Deşi pare a se mişca pe pământ,
Trebuie să plutească în aer ca un porumbel
Din profunzimi fără nor de sus
Să respire aer mai curat
Ca oamenii să vadă faţa lui de înger
Strălucind de har ceresc
Martir demn urmand
Calea morţii lui Isus.

 Am parcurs, cu grijă, prima parte a istoriei bisericii. Şi am avut şi mai multă grijă din vreme ce, în general, istoriile bisericii încep în perioade mai târzii. Majoritatea istoriilor încep acolo unde se încheie Scriptura, cel puţin în ceea ce priveşte detaliile. Nici o istorie pe care am cercetat-o nu se referă la Matei 16 şi foarte puţine încearcă o examinare critică a cărţii Faptele apostolilor, care, în fond, este singura parte a istoriei care se cuvine să determine credinţa noastră şi pretinde în mod absolut ascultarea noastră.

 În capitolul 8 vedem cum a lucrat Duhul Sfânt în Samaria prin Filip. El părăsise Ierusalimul. Aceasta marchează o perioadă distinctă în istoria bisericii, mai ales în ceea ce priveşte legătura ei cu Ierusalimul. Îi lăsăm, deocamdată, pe iudeii turbaţi şi porniţi pe persecuţii pentru a urmări calea Duhului în cetatea Samariei. Dar, să privim, pentru un moment, la ceea ce unii au numit a treia persecuţie.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *