comori.org
comori.org

Capitolul 28. Declinul puterii papale

Andrew Miller

Din vremea lui Inocenţiu al III-lea până la perioada reformei, Domnul a pregătit calea pentru acel mare eveniment prin slăbirea puterii papilor asupra guvernărilor omeneşti şi asupra minţii oamenilor în general. Declinul a fost lent, cel puţin timp de o sută de ani, pentru că întreaga putere a lui Satan era angajată pentru a sprijini acea “taină a fărădelegii”, dar Dumnezeu a găsit plăcere să-i slăbească puterea ridicând oameni deosebit de capabili şi de integri, care au expus numeroasele ei rele. Ne propunem să studiem pe aceşti martori în capitolul următor, iar, până atunci, mai spunem că modul de gândire european era atât de familiarizat cu pretenţiile papalităţii încât ele erau acceptate ca fiind esenţiale pentru creştinism. Ideea de bază a acestei scheme teocratice era supremaţia puterii spirituale asupra celei temporare, “cum sufletul domină asupra trupului, eternitatea asupra timpului, Hristos asupra Cezarului şi Dumnezeu asupra omului, tot aşa orice putere pământească este subordonată puterii spirituale în toate privinţele, fie prin intermediari, fie în mod direct, în ceea ce priveşte religia sau capul ei”. Acest principiu a fost pentru prima dată afirmat în mod explicit şi complet de Hildebrand şi a ajuns să fie instaurat în mod ferm şi să ajungă la cea mai mare extindere sub domnia abilului Inocenţiu, care a atins culmea puterii şi gloriei pontificale. Ceea ce fusese visul multora dintre predecesorii săi a fost deplin realizat în timpul pontificatului lui Inocenţiu, iar odată ajuns pe acea culme, preotul încoronat şi-a început coborârea.

Detaliile cu privire la războaiele aducătoare de ruină dintre papalitate şi imperiu, care au urmat imediat după aceea, mai ales între Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi Friedrich al II-lea, nu-şi au locul în paginile noastre deoarece nu slujesc scopului acestei istorii, aşa că ne vom limita la a prezenta o schiţă sumară a celor mai de seamă pontifi din această perioadă a declinului papalităţii.
În anul 1216, Honorius al III-lea i-a urmat lui Inocenţiu, iar acest pontif a fost preocupat în exclusivitate de promovarea războiului sfânt. Cruciadele ajunseseră să fie parte integrantă crezului papal şi să fie atât de necesare pentru menţinerea puterii papale încât nici un cardinal care nu avea inimă de cruciat nu a putut ajunge pe tronul Sf. Petru: aceasta ajunsese să fie cea mai importantă calitate a preotului căpetenie a religiei creştine. Aceasta l-a determinat pe Honorius ca, imediat dupa ce s-a instalat in funcţie, să trimită o circulară  către toată creştinătatea, îndemnându-i pe creştini, în termenii cei mai incitanţi, să contribuie, fie cu bani, fie prin participarea personală, la noua campanie. Friedrich al II-lea, împăratul ales, în entuziasmul lui tineresc, făcuse un jurământ solemn înaintea lui Inocenţiu să se angajeze de îndată într-o nouă cruciadă, nu împotriva albigenzilor care fuseseră zdrobiţi, a căror cenuşă încă mai fumega, ci pentru distrugerea mahomedanilor şi eliberarea sfântului mormânt, ca să nu mai fie pângărit de necredincioşi. În acel timp, nimeni care făcea un asemenea jurământ nu se putea scuza, ci, dacă nu putea merge personal în expediţie, trebuia în schimb să contribuie cu bani. Lui Friedrich i-au fost trimise urgent scrisori pentru a i se reaminti de ultimul său jurămânnt de a merge în cruciadă şi pentru a face presiuni asupra lui să pornească de îndată spre Ţara Sfântă. Dar Friedrich era încă tânăr, rivalul său, Otto, era încă în viaţă, iar în ţinuturile lui era încă o situaţie tulbure, ceea ce a făcut ca el să nu poată pleca pentru un timp. Nici ameninţările, nici cuvintele înduplecătoare nu l-au putut determina pe Friedrich să pornească, deşi speranţele papei se legau în principal de el.

Cucerirea Damiettei şi pierderea ei

Chemarea a fost atât de tare trâmbiţată şi imnul războinic atât de mult cântat de emisarii papei în toată Franţa, Germania, Italia, Spania, Ungaria şi în tot occidentul încât regii, principii şi nobilii au fost presaţi şi şicanaţi să strângă fără întârziere nave, oameni, bani, arme şi tot felul de provizii necesare. Dar papa a fost tare necăjit că nu mai era entuziasmul din vremurile de mai înainte, că el, Honorius, nu mai avea acea putere magică pe care o avusese Urban, că nici nunţii papali şi nici predicarea călugărilor nu mai puteau aprinde în inimile oamenilor zelul pentru războiul sfânt. Numai un singur rege a ascultat chemarea: Andrei al Ungariei. Principi, prelaţi, duci, arhiepiscopi şi episcopi i s-au alăturat regelui ungar. S-a strâns o armată mare. Primul obiectiv a fost asediul cetăţii Damietta, care, după şaisprezece luni a căzut în mâinile cruciaţilor. Însă pierderea de vieţi omeneşti pentru această nebunie papală a fost groazavă. “Locuitorii cetăţii au fost atât de rău împuţinaţi prin foamete, boală şi sabie încât din optzeci de mii se spune că au mai rămas în viaţă doar trei mii. Aerul era plin de duhoarea cadavrelor, dar nici chiar aceste grozăvii nu i-au determinat pe biruitori să aibă vreun fel de reţineri în manifestările de cruzime şi rapacitate*”.


* J.C. Robertson, vol. 3, p. 383

Ştirea despre spelindida victorie a fost primită de papă cu multă bucurie, iar speranţele lui de a avea succes deplin au fost stimulate la cel mai înalt nivel. Însă acele speranţe au fost spulberate peste puţin timp. În anul care a urmat, cetatea a fost asediată de forţe copleşitoare ale necredincioşilor conduşi cu multă abilitate de Malek al Kamul, sultanul Egiptului şi Siriei, aşa că Damietta a fost predată.

Papa şi-a manifestat înaintea împăratului marea lui frustrare, spunând că eşecul expediţiei şi nenorocirile creştinilor erau din cauza că împăratul amânase în mod voit împlinirea angajamentului. Se spune că treizeci şi cinci de mii de creştini şi aproape şaptezeci de mii de musulmani au pierit la Damietta. Dar înfrângerea a stimulat zelul pontifului pentru noi cruciade. În timpul domniei lui, care a durat şapte ani, Honorius s-a ocupat în principal cu promovarea cruciadelor împotriva albigenzilor din sudul Franţei şi a sarazinilor din Palestina. În 1227, anul morţii lui, tot mai insista ca Friedrich să plece, iar nouă ne pare bine să spunem că a insistat zadarnic.

Grigore al IX-lea şi Friedrich al II-lea

Grigore al IX-lea, rudă apropiată a lui Inocenţiu al III-lea şi discipol al şcolii lui, a ajuns imediat după aceea pe tronul pontifical, fiind primit de toţi cu aclamaţii puternice. Încoronarea lui a fost extrem de splendidă. “El s-a întors de la catedrala Sf. Petru purtând două coroane, călare pe un cal cu harnaşament bogat ornamentat, înconjurat de cardinali, îmbrăcat în purpură şi însoţit de numeroşi clerici. Pe străzi a fost aşternut tapet cu aur şi argint, cu cele mai frumoase produse din Egipt şi cele mai vii culori din India şi parfumat cu diferite miresme*”. Era în al optzecişiunulea an al vieţii sale când s-a suit pe tronul Sf. Petru, dar chiar la acea vârstă foarte înaintată, mintea lui era ageră. Se spune că el avea ambiţia, vigoarea şi puterea de muncă a unui tânăr, că era inflexibil în modul în care-şi urmărea scopurile şi avea un temperament aprins.


* Waddington, vol. 2, p. 281

Friedrich, să ne reamintim, a fost un timp sub tutela lui Inocenţiu al III-lea. Aventurile, pericolele şi succesele tânărului rege în lupta pentru a-şi asigura tronul Siciliei şi coroana Germaniei, moştenite ereditar, sunt fără seamăn în istorie. În timpul pontificatului lui Honorius, el a ajuns la deplina maturitate, fiind în vârstă de treizeci şi trei de ani la moartea acelui pontif şi era stăpânul necontestat al imperiului, având drepturi în nordul Italiei, fiind rege al Apuliei, Siciliei şi Ierusalimului. Istoricii se întrec unul pe altul în a descrie caracterul lui şi a-i enumera virtuţile şi viciile. Milman, în stilul lui poetic obişnuit, îl descrie ca fiind un suveran magnific, un cavaler viteaz, poet, legiuitor, patron al artelor, literaturii şi ştiinţelor, a cărui înţelepciune părea să anticipeze acele vederi legate de egalitatea în faţa legii, de avantajele comerţului, de cultivarea artelor şi toleranţa faţă de religiile diferite, care la un fiu al bisericii mai destoinic ar fi apărut ca o indiferenţă fără teamă de Dumnezeu. Alţii îl descriu ca fiind şi egoist şi generos în acelaşi timp, şi maleabil dar şi crud, şi curajos şi fără credinţă şi unul care-şi permitea cele mai nepotrivite lucruri. Realizările lui personale au fost remarcabile. El putea vorbi fluent în toate limbile naţiunilor supuse lui: greacă, latină, italiană, germană, franceză şi arabă.

Atât papalitatea cât şi imperiul erau în acel moment reprezentate de oameni capabili şi hotărâţi să lupte pentru interesele lor. Friedrich nu admitea să aibă vreun superior, iar Grigore nu admitea vreun egal. Împăratul era hotărât să-şi apere drepturile monarhice, iar papa era la fe de hotărât ca demnitatea papală să fie superioară celei imperiale. A început lupta pe viaţă şi pe moarte, ultimul conflict dintre imperiu şi papalitate. Dar cruciaţii erau ceva indispensabil pentru victoria papei.

Bătrânul canonic a luat asupră-şi lucrarea, primul lui act de după încoronare fiind acela de a îndemna pe la toate curţile Europei să pornească noi cruciade. Dar chemările lui păreau să se adreseze unor surzi. Lombardia, Franţa, Anglia şi Germania persistau în ostilitatea faţă de cruciaţi şi faţă de promotorii cruciadelor. Căderea Damiettei era încă proaspătă în mintea lor. Aşa că bătrânului încăpăţânat nu-i mai rămăsese nimic altceva decât să facă presiuni asupra lui Friedrich. Deşi, din motive politice, el nu voia să-şi părăsească stăpânirile lui, totuşi, pentru a-i face pe plac papei, el a strâns mulţi oameni înarmaţi şi multe nave şi s-a îmbarcat la Brindisi. Dar a izbucnit o molimă, care i-a terminat pe mulţi dintre soldaţii lui, printre care şi pe landgrafful de Thuringia şi doi episcopi. Împăratul însuşi, după trei zile pe mare, a fost atins de boală şi a revenit pe ţărm pentru a beneficia de băi. Aceasta a făcut ca armata să se risipească şi expediţia să fie temporar abandonată.

Friedrich dispreţuieşte excomunicarea papală

Papa s-a înfuriat şi a considerat că povestea cu boala era doar un pretext, şi, fără a mai cere vreo explicaţie, a pronunţat sentinţa de excomunicare împotriva sperjurului Friedrich de Şvabia. Aceasta a avut loc la şase luni după ce el se suise pe tronul papal, iar de atunci Friedrich nu a mai avut odihnă în această lume până ce a ajuns în mormânt. În zadar a trimis el episcopi pentru a-i apăra cauza şi a da mărturie cât de reală fusese boala, pentru că răspunsul papei era: “Ca înşelător, ai pretins că erai bolnav şi te-ai întors la palatele tale pentru a te bucura de confort şi de lux” şi de fiecare dată a reînnoit excomunicarea, cerându-le tuturor episcopilor să vestească public aceasta.

Dar, în loc să se umilească înaintea lui Grigore al IX-lea, cum făcuse la Canosa Henric al IV-lea înaintea lui Grigore al VII-lea, el a denunţat cu îndrăzneală tot sistemul papalităţii: “Predecesorii voştri” – îi scria el lui Grigore – “nu au încetat nici o clipă să calce drepturile regilor şi principilor, au folosit cum au dorit pământurile lor, împărţindu-le favoriţilor curţii, au îndrăznit să-i absolve pe supuşii lor de jurământul de credinţă şi au încurcat până şi exercitarea justiţiei legând şi dezlegând şi persistând în aceasta fără a ţine cont de legile ţării. Religia a fost pretext pentru încălcarea drepturilor guvernului, dar motivul real era de fapt dorinţa de a subjuga, atât pe guvernatori cât şi pe supuşi, sub o tiranie insuportabilă, pentru a stroarce bani, cât mai mult cu putinţă, indiferent dacă structura societăţii se clătina din temelii”. Şi Friedrich a mai îndrăznit să spună încă multe alte lucruri de acest fel, ceea ce arată slăbirea puterii papale. Dar, în acelaşi timp, împăratul era totuşi, în multe privinţe, un bun catolic, care dăduse legi dure împotriva ereticilor, dar care dorea ca papa să se ocupe de ale lui şi să guverneze biserica, lăsându-l pe el să guverneze imperiul. El dorea ca papa să fie capul clerului, iar el să fie conducătorul laic*.


* Vedeţi o scrisoare lungă adresată de împărat lui Henry al III-lea al Angliei, în care el acuză dur şi pe drept biserica Romei – Istoria lui Waddington, vol. 2, p. 281

În mintea pontifului fanatic, marea crimă a lui Friedrich era faptul că el nu voia să se ducă în Ţara Sfântă şi că punea interesele imperiului său înaintea ordinelor Sfântului Scaun. Acea socoteală prudentă era păcatul lui de neiertat. Împăratul nu vedea rostul să-şi sacrifice oamenii, banii şi navele când nu prea avea şanse de succes. Şi totuşi era hotărât să-şi împlinească jurământul şi să se arate un soldat sincer al crucii.

La sfârşitul lunii iunie a anului 1228, el a pornit din nou de la Brindisi. Cea mai mare parte a urii de moarte împotriva mahomedanilor, care-i însufleţise pe cruciaţi, se stinsese, iar Friedrich era în relaţii amicale cu sultanul, aşa că, în loc să caute să-i extremine cu foc şi sabie pe urmaşii lui Mahomed, împăratul a propus un tratat de pace. Generosul Kamul a fost de acord, iar tratatul a fost semnat la 18 februarie 1229, prin aceasta Ierusalimul fiindu-le deschis creştinilor, cu excepţia templului, care, deşi li se permitea accesul la el, rămânea sub stăpânirea musulmanilor. Nazaretul, Betleemul, Sidonul şi alte locuri le erau lăsate creştinilor. Prin acel tratat cruciaţii au câştigat mai mult decât speraseră timp de mulţi ani*.


* J.C. Robertson, vol. 3, p. 393

Dar acea victorie fără vărsare de sânge, obţinută de un monarh excomunicat, l-a exasperat pe pontiful cu păr alb, care a denunţat în termeni plini de resentimente pretenţiile nemaiauzite ale unuia aflat sub interdicţia bisericii de a pune piciorul lui păgân pe pământul sfânt al patimilor şi învierii Mântuitorului şi a plâns pângărirea cetăţii şi a locurilor sfinte prin prezenţa împăratului. Dar Dumnezeu, în providenţa Lui, a rânduit ca acest eveniment remarcabil să arate clar înaintea întregii omeniri cât de ipocrit era entuziasmul pe care Grigore îl mărturisea pentru eliberarea Ţării Sfinte. Demnitatea lui personală şi papală îi erau de o mie de ori mai dragi decât locul naşterii lui Hristos. El a recurs la orice viclenie pe care o putea născoci răutatea lui şi cea a consilierilor săi, de orice sugestie pentru a obţine eşecul expediţiei şi ruinarea lui Friedrich. Călugării săi minoriţi au fost trimişi la patriarhul Ierusalimului şi la ordinele militare de acolo pentru a-i pune în cale toate piedicile posibile, cu scopul declarat ca Friedrich să ajungă fie în mormânt fie într-o temniţă din Palestina. Nişte templieri au făcut un complot pentru a-l surprinde pe Friedrich cu ocazia unei expediţii pentru a se scălda în Iordan, dar complotul a fost descoperit, iar planurile templierilor au fost dejucate. Cu toate acestea, bătrânul cel răzbunător nu a terminat cu uneltirile. El a strâns o armată destul de mare, comandată de Jean de Brienne, şi a invadat stăpânirile împăratului în Apulia. Veştile despre acele mişcări au făcut ca Friedrich să se întoarcă rapid din est. Armatele papale au fugit când el s-a apropiat şi a recâştigat întreaga ţară prin influenţa prezenţei lui.

Dar sabia papală fusese scoasă din teacă, acea neînduplecată sabie a discordiei. Pe tot parcursul lungii domnii a lui Friedrich, cel mai mare din casa de Şvabia, “el a fost excomunicat pentru că nu luase crucea, excomunicat pentru că nu a mers în Ţara sfântă, excomunicat pentru că a plecat acolo, excomunicat în Ţara Sfântă şi excomunicat pentru că s-a întors de acolo după ce încheiase o pace avantajoasă cu mahomedanii”, a fost declarat ca detronat şi supuşii săi au fost absolviţi de jurământul de credinţă faţă de el. Fără a mai încerca să descriem aventurile militare ale imperiului sau să urmărim politica necredincioasă a papalităţii, vom mai spune doar că nenorocitul pontif a murit la vârsta de nouăzeci şi nouă de ani, înconjurat de ostilitate, în urma unui acces de furie. I-a urmat Inocenţiu al IV-lea, care a urmat şi el calea lui Inocenţiu al III-lea şi Grigore al IX-lea. Cauza lui Friedrich nu a câştigat nimic prin schimbarea pontifilor. El a trăit până în 1250, când, la cincizeci şi şase de ani, în al douăzeci şi şaptelea an al domniei sale, a murit în braţele fiului său, Manfred, după confesiune şi după ce a primit absoluţiunea de la credinciosul arhiepiscop de Palermo.

Am putea presupune că, prin moartea lui Friedrich, ostilitatea papală va fi luat măcar o pauză, dar nu a fost aşa, ci ura care îl urmărise până la mormânt i-a urmărit şi pe fiii lui, până ce s-a potolit prin vărsarea sângelui ultimului său descendent, la Napoli, pe eşafod. Războiul s-a purtat între ceea ce se numea armata guelfică şi cea numită ghibelină, sau între facţiunea papală şi cea imperială. Papa Clement al IV-lea l-a invitat pe crudul conte Carol de Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea, să se grăbească să vină în ajutorul armatelor guelfice, promiţându-i în schimb coroana Siciliei. “El a acceptat,” spune Greenwood, “misiunea încredinţată de papă cu dorul de aventură şi cu spiritul nechibzuit de cruciat. El a fost unul dintre cei mai mari tirani din istoria omenirii: cruzimea, rapacitatea, pofta şi corupţia se îmbinau în mod perfect în lucrarea lui”. Cu o mare armată pe care o ridicase pentru a salva Ţara Sfântă, el a intrat în Italia. Unii dintre cei mai viteji cavaleri şi nobili ai Franţei făceau parte din această “armată a crucii”. Dar, în loc să meargă pentru a-i ajuta pe fraţii din Palestina împotriva mahomedanilor, papa i-a absolvit de jurământul lor şi le-a promis iertarea păcatelor şi fericirea eternă cu condiţia să întoarcă armele împotriva fraţilor lor care îl urmau pe răposatul împărat. Acesta era zelul papal şi aşa de mult dorea el eliberarea sfântului mormânt!

Odată încoronat Carol de Anjou rege al Siciliei, “pelerinii” au căpătat permisiunea de a ucide şi a jefui în ţinuturile pe care le indica papa, şi, sub îndrumarea lui, au invadat cele mai frumoase domenii din stăpânirea împăratului. Împăratul era însă în mormânt, iar puterea magică a numelui său dispăruse. Fiii săi s-au grăbit să strângă un număr de aventurieri pe măsura mijloacelor lor financiare. Rezultatele războiului au fost pentru un timp sub semnul îndoielii, dar, în cele din urmă, cavalerii cei disciplinaţi ai Franţei au biruit bandele de mercenari slab pregătiţi ai principilor. Manfred a căzut în bătălie, Conrad a fost răpus brusc de o boală, iar tânărul Conradin şi vărul lui tânăr, prinţul Friedrich de Bavaria, a fost luaţi prizonieri şi decapitaţi de Carol în piaţa publică din Napoli.

Creştinătatea s-a cutremurat la vestea despre aceste atrocităţi fără seamăn. Numai pentru vina de a fi luptat pentru drepturile lui ereditare şi împotriva pretendentului papei, Conradin, ultimul descendent al casei de Şvabia, a fost executat public pe eşafod, ca un criminal şi un rebel. Papa a fost acuzat de participarea la uciderea fiului şi moştenitorului unui rege şi trebuie să se înfăţişeze pătat de sângele lui Conradin înaintea tribunalului judecăţii divine şi omeneşti. La sfârşitul lunii următoare, detestatul papă şi-a urmat victima la mormânt,  domeniul în care noi nu ne aventurăm cu speculaţii, dar suntem siguri că Judecătorul întregului pământ va face ce este drept şi că de la acel tron al dreptăţii divine el va auzi sentinţa justiţiei eterne, care nu mai poate fi schimbată vreodată, unde focul este veşnic şi viermele nu moare, unde lanţul nu poate fi rupt, zidul nu poate fi escaladat şi porţile nu se vor deschide niciodată, iar trecutul nu va fi uitat niciodată şi mustrările conştiinţei nu pot fi reduse la tăcere, toate acestea combinându-se şi umplând sufletul pentru totdeauna cu cea mai mare agonie a disperării. Cine oare nu ar dori mai mult decât orice să fie iertat şi mântuit prin credinţa în Domnul Isus, care a murit pentru a-l salva pe cel mai mare dintre păcătoşi? (Marcu 9:44-50 ).

Mâna lui Dumnezeu deasupra tuturor

În providenţa lui Dumnezeu, această crimă odioasă, care nu a putut fi uitată niciodată de monarhii şi de popoarele Europei, trebuie să fi contribuit mult la discreditarea şi la slăbirea puterii papale şi la întărirea mâinilor conducătorilor seculari împotriva uzurpării şi ingerinţelor bisericii Romei. Schimbarea este mai vizibilă după această dată. Tragica moarte a lui Conradin de Hohenstaufen şi Friedrich de Bavaria a avut loc în 1268, iar faimoasa “Sancţiune pragmatică” a devenit “Magna Carta” bisericii Galiei în 1269. Acest document a fost emis de evlaviosul rege al Franţei Ludovic al IX-lea, numit şi Sf. Ludovic. Tonul acestui edict este antipapal, el limitând imixtiunile curţii de la Roma în alegerea clerului şi negând în mod direct dreptul ca ecleziasticii să impună taxe altfel decât cu aprobarea regelui şi a bisericii Franţei. Nimic nu putea fi mai drept şi mai liberal, dar şi mai direct opus pretenţiilor Scaunului de la Roma. Sub grija legiuitorilor civili, care făceau ca în mintea oamenilor să se statornicească ideea unei autorităţi rivale celei a ierarhiei bisericeşti şi a legii canonice, Sancţiunea pragmatică a devenit marea cartă a independeţei bisericii Galiei.

Acest edict antipapal emis de cel mai religios rege – un sfânt canonizat – nu a stârnit opoziţia Scaunului de la Roma. Dacă o asemenea lege ar fi fost promulgată de Friedrich al II-lea sau vreunul din neamul lui, efectul ar fi fost diferit. Probabil că nici Ludovic şi nici papa nu au prevăzut ce rol avea să aibă acest decret evlavios, care iniţial a fost dat în ideea de a fi în folosul clerului, dar care, în mâinile parlamentarilor, a avocaţilor şi a monarhilor ambiţioşi a devenit un obstacol împotriva ingerinţelor şi a pretenţiilor înalte ale Romei, care aveau să fie zdrobite*.


* n.tr.) Autenticitatea acestui act este controversată. Unii aşanumiţi cercetători, chiar din secolul al XIX-lea, afirmă că au probe că este un fals produs în secolul al XV-lea. Celelalte legi ale lui Ludovic al IX-lea şi faptele lui nu prea s-ar potrivi cu numita “Sancţiune pragmatica”.

Înainte de a încheia acest capitol care ni se pare deja destul de lung trebuie să aruncăm o privire rapidă asupra pontificatului lui Bonifaciu al VIII-lea, din vreme ce acesta este o dovadă clară a declinului papalităţii şi a obstacolelor pe care le-a întâmpinat în istoria de mai târziu.

Bonifaciu al VIII-lea şi Filip cel Frumos - anii 1295 - 1303

În mai puţin de patruzeci de ani de la promulgarea faimosului edict cunoscut în istorie sub numele “Sancţiunea pragmatică”, mândrul şi imperiosul pontif Bonifaciu al VIII-lea, a fost sfidat în mod deschis de regele Franţei. El a fost primul care a arătat naţiunilor Europei că episcopii Romei pot fi învinşi şi călcaţi în picioare de suveranii Europei. Filip cel Frumos – numit astfel datorită aspectului său exterior şi, cu siguranţă, nu datorită faptelor sale – era la fel de mândru şi de încăpăţânat , de arogant, de gelos, de violent şi de neînduplecat ca şi Bonifaciu, ba chiar îl depăşea în abilităţi şi în viclenie. Mândria l-a dus pe Bonifaciu la ruină pentru că ea nu cunoştea limite şi nu voia să se plece înaintea împrejurărilor şi nici un fel de considerente religioase, politice sau umanitare nu-i puteau înfrâna violenţa şi cruzimea. Dar planurile măreţe şi mândria prelatului aveau să fie în scurt timp înfrânte. El a fost implicat în multe conflicte cu naţiuni, suverani şi familii nobile, iar abilul rege al Franţei s-a arătat a fi mai puernic decât el. Când Bonifaciu i-a adresat lui Filip o cerere extravagantă, acesta i-a dat un răspuns dispreţuitor. Fiecare bulă papală emisă de Vatican împotriva regelui a fost arsă în public la Paris, iar regele i-a răspuns sfinţiei sale că rostul unui papă era acela de a îndemna şi nu de a porunci şi că nu admitea ca altcineva să-i dicteze cum să-şi conducă afacerile.

Dar lucrurile nu se puteau opri acolo pentru că Filip era hotărât să-şi umilească adversarul. Pentru a-şi întări poziţia împotriva Romei, el a recurs la mijloace constituţionale. Cum Bonifaciu ofensa poporul Franţei prin atacurile sale necugetate împotriva regelui, politica acestuia din urmă a fost aceea de a atrage admiraţia poporului său apărând demnitatea coroanei şi bunul mers al naţiunii împotriva ingerinţelor papei. El a adunat prelaţii Franţei, şi a chemat şi reprezentanţii stării a treia, adică burghezia Franţei, ceea ce s-a numit prima convocare a Stărilor Generale. Acest model a fost, în scurt timp, urmat şi de alţi regi, ceea ce a afectat mult istoria papalităţii. Regele a avut satisfacţia de a produce cel mai puternic protest împotriva pretenţiilor papale şi de a afirma independenţa coroanei.

Bonifaciu, fără a vedea acea criză în istoria lui şi în cea a papalităţii, a urmat orbeşte, nepotrivit timpurilor, cursul arogant de mai înainte. Într-o scrisoare adresată lui Filip, el spunea: “Dumnezeu m-a pus peste naţiuni şi regi, ca să smulg din rădăcini şi să răstorn, să distrug şi să zidesc şi să sădesc în Numele Lui şi prin învăţătura Lui. Nimeni să nu te convingă, fiul meu, că nu mai este nimeni deasupra ta sau că nu trebuie să fii supus capului ierarhiei ecleziastice. Cel care susţine asemenea păreri este nebun, iar cel care se încăpăţânează în ele este un necredincios despărţit de turma păstorului cel bun. De aceea declarăm, definim şi pronunţăm hotărârea că supunerea oricărei fiinţe omeneşti faţă de pontiful roman este absolut necesară şi esenţială pentru mântuire”. Răspunsul regelui a fost temperat, dar ferm şi sfidător. Încurcătura a ajuns şi mai mare. Nemulţumindu-se numai să facă nişte afirmaţii, papa a pus Franţa sub interdicţie, l-a excomunicat pe rege şi i-a oferit altuia coroana lui. Dar Filip nu a fost nicidecum necăjit de acele interdicţii, care ajunseseră atunci să nu mai aibă putere, şi a publicat o hotărâre prin care interzicea exportul de aur, argint, bijuterii, arme, cai şi muniţie de război. Prin acest decret papa era lipsit de venituri din Franţa.

Umilirea pontifului

Plin de furie, Bonifaciu şi-a repetat ameninţările, adăugând altele şi mai dure. Dar Filip era hotărât să pună capăt rapid conflictului, aşa că l-a trimis pe Nogaret, un ofiţer de-al lui de încredere, împreună cu Sicarra Colonna, membrul unei familii italiene nobile pe care Bonifaciu o ruinase şi o pustiise, care, bineînţeles, era vrăjmaş înverşunat al papei. Aceştia, împreună cu alţi aventurieri şi trei sute de călăreţi înarmaţi, aveau ordine ferme să-l aresteze pe papă, indiferent unde l-ar fi găsit, şi să-l aducă prizonier la Paris. În încurcătură, bătrânul de şaizeci şi opt de ani s-a retras la palatul său de la Angani, locul lui de naştere, pentru a compune încă o bulă în care susţinea că, în calitate de “vicar al lui Hristos, el avea puterea de a guverna peste regi cu un toiag de fier şi de a-i face ţăndări ca vasul unui olar”. Dar blasfemiatoarea afirmaţie a atotputerniciei a fost, peste puţin timp, schimbată într-un spectacol al slăbiciunii omeneşti şi al morţii.

S-a auzit un strigăt, iar papa şi toţi cardinalii care erau strânşi alături de el au fost înspăimântaţi de troputul cailor de luptă şi de groaznicul strigăt: “Moarte papei Bonifaciu! Trăiască regele Franţei!” Soldaţii au pus de îndată stăpânire pe palarul pontifical. Aproape toţi cardinalii şi servitorii personali ai papei au fugit. A rămas singur, dar nu şi-a pierdut stăpânirea de sine, ci, ca englezul Thomas a Becket, a aşteptat cu hotărâre şi curaj venirea loviturii fatale. Şi-a pus în grabă pe umeri mantia Sf. Petru, iar pe cap coroana lui Constantin, a luat într-o mână cheile şi crucea în cealaltă şi s-a aşezat pe tronul papal. Vârsta lui, temeritatea şi măreţia lui religioasă i-a buimăcit pe conspiratori. Când au văzut înfăţişarea demnă şi stăpânirea de sine a duşmanului, Nogaret şi Colonna s-au abţinut de la a-şi pune în aplicare planurile sângeroase şi s-au limitat la a-l molesta în mod vulgar pe nenorocitul pontif bătrân. Relele pe care papa cel crud le făcuse familiilor şi prietenilor acelor ofiţeri au făcut să dispară orice alte sentimente faţă de el, rămânând doar răzbunarea. Dar, prin providenţa lui Dumnezeu, ei s-au abţinut de la a vărsa sângele acelui bătrân neajutorat de şaizeci şi opt de ani.

În timp ce conducătorii aveau această îndeletnicire, restul conspiratorilor s-a răspîndit prin apartamentele splendide căutând pradă. “Palatele papei,” spune Milman, “şi ale nepotului său au fost jefuite. Atât de mare era bogăţia încât veniturile anuale ale tuturor regilor lumii nu ar fi putut egala comorile luate de soldaţii lui Sicarra. Camera personală a papei a fost jefuită, nemairămânând nimic altceva decât pereţii”.

În cele din urmă, oamenii din Angani s-au ridicat cu arme şi i-au atacat pe soldaţii de care fuseseră înfricoşaţi mai înainte. Soldaţii care aveau prăzi şi-l aveau prizonier pe papă s-au retras. Papei i-a fost redată libertatea, şi, înfuriat că fusese captiv, s-a întors la Roma cu dor fierbinte de răzbunare. Dar violenţa patimii lui a fost mai tare decât raţiunea, astfel încât el a refuzat hrana şi a strigat după răzbunare. Dar era la fel de neputincios ca alţi oameni. El i-a îndepărtat pe toţi servitorii săi şi s-a închis singur într-o cameră pentru ca nimeni să nu-l vadă murind. A murit singur şi va sta înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi singur va trebui să dea socoteală pentru faptele lui în trup, el fiind singurul responsabil pentru acelea. Nu trecem de acest hotar, dar, vai! care trebuie să fie soarta eternă a aceluia despre care istoria imparţială spune “dintre toţi pontifii romani, Bonifaciu a avut cel mai rău nume pentru viclenia, aroganţa, ambiţia şi chiar avariţia şi cruzimea lui*”.


* V. Milman, vol. 5, p. 143, Waddington, vol. 2, p. 319, Greenwood, vol. 6, p. 277

Reflecţii asupra morţii lui Bonifaciu

Au trecut cinci sute şaptezeci si doi de ani peste întunecata locuinţă a morţilor de când Bonifaciu a murit urmând acea cale sinucugaşă. Ce timp pentru reflecţie, remuşcare şi disperare! De ce oare oameni inteligenţi riscă o eternitate de nenorocire pentru câţiva ani de glorie pământească sau de satisfacţie senzuală sau pentru vreun fel de egoism? Vai! cum sunt nesocotite cele mai solemnte avertismente, cum sunt respinse cele mai pline de har şi de îndurare chemări, totul numai pentru a urmări câte un obiectiv egoist! Şi, odată atins acel obiectiv, ce rezultă? Cât se bucură de el? Cât timp îl au în stăpânire? Bonifaciu a domnit ca pontif suprem timp de numai nouă ani, şi, pentru a ajunge la acea trecătoare sclipire de glorie, el l-a asasinat pe predecesorul său, Celestin, pentru a-i lua locul. Dar, ceea ce seamănă omul, aceea trebuie să şi secere. Celestin se bucură de compasiunea şi de simpatia posterităţii, dar pe mormântul lui Bonifaciu, posteritatea a scris: “S-a suit pe tron ca o vulpe, a domnit ca un leu şi a murit ca un câine”. Şi aşa a şi fost, a murit fără mângâierile îndurării lui Dumnezeu şi fără îngrijirile oamenilor. Când au deschis uşa dormitorului său l-au găsit rece şi ţeapăn. Perii lui albi erau pătaţi de sânge, iar capătul sceptrului său avea semne de la dinţii lui şi era acoperit cu spume.

Ferice – suntem atât de bucuroşi s-o spunem - de cei care au o moştenire nestricăcioasă, care nu se veştejeşte, păstrată în cer pentru toţi cei care au credinţa şi speranţa numai în Hristos! Ei sunt copii ai lui Dumnezeu în Hristos Isus prin credinţă; ei fac parte din familia regală cerească; nu le trebuie să caute gloria pământească; sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos. Ei au un tron care nu se va clătina niciodată, o coroană care nu poate fi aruncată la pământ, un sceptru care nu le poate fi smuls din mâini şi o moştenire inalienabilă. Şi totuşi ei îşi pot permite să zăbovească preocupându-se, cu melancolie şi cu o adâncă milă, cu un păcătos aşa cum fuseseră ei pentru a căuta să preschimbe acea scenă de adâncă durere într-o ocazie pentru ca alţii să aibă foloase spirituale. O singură privire spre faţa Mântuitorului ar fi dat viaţă sufletului său, chiar aşa de mare păcătos cum era, iar prima privire a credinţei este şi astăzi viaţă pentru cel mai mare păcătos. “Priviţi la Mine şi veţi fi salvaţi, toate marginile pământului! Pentru că eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isaia 45:22 )

Să ne întoarcem acum la istoria noastră.

Papii de la Avignor

Am întâmpinat ceva greutăţi în a le prezenta cititorilor noştri, într-un mod cât mai complet posibil, pe măsura acestui spaţiu, conflictul dintre Bonifaciu şi Filip, care marchează o epocă în istoria papală. De atunci papalitatea a decăzut rapid şi niciodată nu s-a mai ridicat la aceeaşi culme. Dar spiritul dur şi neînduplecat al lui Filip nu a considerat că tronul papal fusese umilit îndeajuns. Următorul lui obiectiv era acela de a avea un papă care să fie sub supravegherea lui ca un rob al lui. A realizat aceasta prin Clement al V-lea, care s-a suit pe tron în anul 1305. Alegerea lui a condus la cel mai umilitor episod din istoria bisericii Romei. Clement, care era francez la origine şi era slujitor obedient al regelui, a mutat de îndată reşedinţa papală de la Roma la Avignon. Papa era un prelat francez şi Roma încetase să mai fie metropola creştinătăţii. Acea perioadă a durat cam şaptezeci de ani şi istoricii spun că este captivitatea babiloneeană a papilor la Avignon. Linia marilor pontifi mediavali, a lui Grigore, Alexandru şi Inocenţiu a luat sfârşit prin Bonifaciu al VIII-lea. După şaptezeci de ani de exil, ei au ieşit din starea de robi ai regilor Franţei, dar numai pentru a deţine o supremaţie mult schimbată.

Filip i-a supravieţuit vrăjmaşului său unsprezece ani, murind în anul 1314. Istoria ne spune că el era unul dintre cei mai neprincipiali şi răi regi care au domnit vreodată. Dar nimic nu pătează mai rău amintirea lui decât atacul crud împotriva ordinului templierilor. Avariţia lui a fost stârnită de bogăţia lor, aşa că el s-a hotărât să dizolve ordinul lor, să-i nimicească pe conducătorii lor şi să le ia averile. El ştia că mii de conace dintre cele mai frumoase din Franţa aparţineau acelei oragnizaţii şi că prada de la aceea l-ar fi făcut cel mai bogat rege din creştinătate. Pentru a pune mâna pe acele comori, el a căutat mai întâi să-i discrediteze pe cavaleri pentru înfrângerea de la Courtrai*. Apoi a cerut aprobarea slujbaşului său, Papa Clement al V-lea, convocând un consiliu pentru a suprima ordinul cavaleresc. Odată ce şi-a asigurat sprijinul autorităţilor sacre şi civile, regele şi-a atins scopurile lacome şi crude, şi numeroşi cavaleri creştini viteji – pentru că aşa erau, deşi degeneraseră mult de la jurămintele lor de la început – au fost aruncaţi în temniţe sub acuzaţia că ar fi dezonorat crucea şi ar fi călcat în picioare semnul mântuirii. Le-au fost aplicate cele mai grele torturi pentru a stoarce mărturisirea vinovăţiei; mulţi au fost condamnaţi şi arşi de vii; şaizeci şi opt au fost arşi de vii la Paris în 1310. Marele lor maestru, Jacques de Molay, a fost şi el ars la Paris în 1314. Tuturor regilor şi principilor le-au fost trimise scrisori semnate de papă şi de Filip pentru a-i îndemna să ia măsuri asemănătoare, dar suveranii Europei s-au mulţumit în general cu prăzile şi au adoptat metode mai blânde de dizolvare a ordinului.


* n.tr.) Bataille des éperons d’or – Bătălia pintenilor de aur, purtata în Flandra lângă oraşul flamand Kortrijk, în 1302, împotriva belgienilor

Cititorul trebuie să remarce ceea ce am putea numi o nouă epocă în istoria Europei. Papalitatea, feudalismul şi cavalerismul, care au progresat şi s-au întărit începând din vremea lui Carol cel Mare (Charlemagne), s-au prăbuşit împreună sub domnia lui Filip cel Frumos.

Dar un nor negru se strângea asupra casei celui mai rău şi mai crud dintre regi. Cele mai negre imoralităţi au acoperit de ruşine întreaga lui familie. Marea dezonoare a casei regale a Franţei în urma infidelităţii reginei lui şi a nurorii lui l-au afectat grav şi i-au grăbit sfârşitul. Unii spuneau că era răzbunarea cerului pentru ofensa adusă lui Bonifaciu, alţii că era din cauza persecuţiei nedrepte şi a nimicirii templierilor. Dar a ajuns înaintea unui tribunal unde nu mai are aprobarea unui papă, nici nu mai este sprijinit de o adunare naţională, ci trebuie să răspundă înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare faptă făcută în trup, pentru fiecare cuvânt rostit de buzele lui şi chiar gândurile şi planurile inimii lui sunt judecate. Şi nici poporul, nici haina împărătească nu-l mai pot proteja acolo pe un păcătos, ci numai sângele lui Hristos stropit pe uşiorii inimii înainte de a părăsi această lume este eficient înaintea apelor morţii. Cei care omit acum să aplice sângele lui Hristos prin credinţă vor fi înghiţiţi pentru totdeauna de apele reci şi adânci ale judecăţii eterne. Dar sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte de orice păcat pe noi, cei care credem.

Părăsim acum această nouă epocă a istoriei pentru a relua şirul martorilor şi al înaintaşilor reformei.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *