comori.org
comori.org

Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei

Andrew Miller

Cu secole înainte ca Lutehr să fi bătut în cuie tezele sale pe uşa bisericii din Wittemberg, Domnul lucra deja pregătind atât naţiunile cât şi indivizii pentru împlinirea acelei mari lucrări. Slăbirea puterii papale şi creşterea forţei mărturiilor prevestea ceea ce se apropia.

În studiul bisericii Romei trebuie să facem întotdeauna deosebirea între biserica catolică şi papalitate, sau între puterea ecleziastică şi cea temporară. Biserica, chiar decăzută şi robită, a rămas totuşi biserica, mărturisitoare cu inima şi, într-o anumită măsură, credincioasă lui Hristos, dar cel care, în slujirea lui evlavioasă, se aventura dincolo de limitele ortodoxiei romane era supus disciplinei ei severe pentru că papalitatea se jurase să-i distrugă pe toţi cei care ar ieşi din limitele impuse de ea. Imoralitatea şi caracterul nereligios puteau fi trecute cu vederea, sau erau eventual supuse unor critici, dar erezia sau schisma, sau, cu alte cuvinte, orice formă de dizidenţă faţă de biserica Romei, trebuia să fie smulsă din rădăcini prin foc şi sabie, iar toţi ereticii, eternă prin sentinţa pontificală, erau condamnaţi la moartea.

În timpul lungii domnii a terorii papale, adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu au mărturisit şi au profeţit îmbrăcaţi în sac, iar firul de argint al harului s-a păstrat neîntrerupt din zilele apostolilor sub aripa ocrotitoare a Dumnezeului cel viu. El i-a păzit pe martorii săi de balaurul care devorează ascunzându-i în locuri tainice de pe pământ, în munţi, văi şi peşteri şi în multe mânăstiri liniştite din regiuni îndepărtate ale creştinătăţii.

Ar fi interesant ca, mai întâi, să vedem care era starea creştinismului în unele dintre ţările de care am vorbit deja. Astfel, vom urma în modul cel mai normal şirul lung de martori care a continuat până în zilele lui Luther. În primul rând vom vedea

Creştinismul în Irlanda

Au trecut multe secole de când am văzut care era situaţia în insula soră. Sf. Patrick lăsase la moartea lui, în anul 492, un cerc de oameni învăţaţi şi credincioşi, care-l venerau mult pe maestrul lor şi căutau să calce pe urmele lui. Irlanda ajunsese să fie atât de renumită pentru mânăstirile ei, şcolile ei de misionari şi pentru că era sediul învăţăturii scripturistice curate încât era numită “Insula sfinţilor”. Din mărturia lui Bede aflăm că, pe la jumătatea secolului al şaptelea, mulţi nobili anglo-saxoni şi clerici au mers în Irlanda fie pentru învăţătură, fie pentru a trăi într-o mânăstire cu o disciplină mai strictă.

Am spus deja despre lucrările misionare ale clerului irlandez. Cluzii din Insula Iona îşi datorează originea lor predicării apostolului irlandez Columba. Britania, Franţa, Germania, ţările de jos şi diferite regiuni ale Europei continentale datorează misionarilor irlandezi primul lor contact cu adevărul divin. Însuşi Carol cel Mare, şi el un om învăţat, a invitat la curtea lui învăţaţi eminenţi din diferite ţări, dar în mod special din Irlanda. Mult timp biserica din Irlanda şi-a menţinut independenţa faţă de Roma, a respins orice control străin şi L-a recunoscut numai pe Hristos în calitate de Cap al bisericii, dar, la începutul secolului al nouălea, invazia danezilor şi ocupaţia lor au stins lumina şi au schimbat caracterul “insulei sfinţilor”. Acele bande de piraţi prădători i-au măcelărit pe fiii insulei, le-au luat moştenirile, au dărâmat şcolile şi au dominat ţara cu cruzimea şi aroganţa uzurpatorilor. Rezultatul a fost un întuneric moral şi spiritual, care a pregătit calea pentru romano-catolicism. Până atunci, istoria ei este caracterizată de instituţiile religioase şi lucrările ecleziasticilor, dar de atunci istoria ei este dominată de războaie interne, tulburări, crime şi pustiiri.

Pontifii romani au încercat în mai multe rânduri să supună biserica Irlandei Scaunului episcopal de la Roma, dar nu au avut succes până la domnia papei Adrian al IV-lea. El era un englez numit Nicholas Breaksoear, născut în sărăcie, într-o familie obscură. A devenit călugăr la St. Albans şi, în evoluţia lucrurilor, a fost apoi înălţat la demnitatea pontificală. Deşi ridicat de la sărăcie la opulenţă, el a fost extrem de mândru şi de arogant. El s-a simţit foarte ofensat când împăratul Friedrich Barbarossa a omis să-i ţină scara şi a refuzat să-i dea sărutul de pace. Friedrich a declarat că omisiunea lui era din ignoranţă, şi, supunându-se Sfinţiei Sale pentru a face un serviciu de rândaş, a fost iertat şi a primit sărutul.

Unul dintre primele acte ale pontifului a fost acela de a-şi asuma autoritatea Irlandei şi a i-o încredinţa lui Henry al II-lea, regele Angliei. Pentru a da Irlanda în acest fel, Papa se baza pe ceea ce el exprima în următoarele cuvinte: “Este un fapt incontestabil, recunoscut şi de majestatea voastră, că toate insulele asupra cărora Hristos, soarele dreptăţii, a strălucit, şi care au primit credinţa creştină, îi aparţin Sf. Petru şi preasfintei biserici a Romei”. În virtutea acestui drept, el l-a autorizat pe Henry să invadeze Irlanda pentru a extinde biserica şi a întări religia şi virtutea şi a eradica neghina viciilor din grădina Domnului, cu condiţia ca fiecare casă să plătească o taxă anuală către Scaunul episcopal de la Roma.

Din această perioadă, 1155, biserica Irlandei a devenit în esenţă romană din punct de vedere al învăţăturilor, constituţiei şi disciplinei. Cu mult înainte de reformă, “aproape şase sute de aşezări monastice, aparţinând la optesprezece ordine diferite, erau răspândite peste tot în ţară. Călugări în negru, alb şi gri mişunau în mare număr, practicându-şi meşteşugul asupra unui popor ignorant şi dus în eroare”. În 1172, Henry a finalizat cucerirea ţării, şi o adunare a clerului irlandez, strânsă la Waterford conform ordinului papei, l-a proclamat pe Henry suveran al Irlandei şi i-a jurat credinţă lui Henry şi succesorilor săi. De atunci evoluţia bisericii Irlandei a fost marcată de un declin rapid. Renumita ei spiritualitate şi inteligenţă a dispărut. Într-o vreme avusese aproximativ trei sute de episcopi, iar în zorii reformei credem că numărul episcopilor era sub treizeci. Invidiile, conflictele şi rebeliunile au pătat aproape fiecare pagină a istoriei ei civile şi ecleziastice, din secolul al nouălea până în prezent*.


* V. Froude – History of Ireland; Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 150; Edgar – Variations of Popery, p. 153 şi 192

Creştinismul în Scoţia

După cum am văzut deja, clerul roman cu mare greutate a reuşit să aibă baze permanente în Scoţia. Culzii – pe care suntem înclinaţi să-i onorăm pentru lucrările lor – au continuat timp de secole să se opună ingerinţelor papalităţii, rămânând pe poziţie în pofida eforturilor bisericii Romei de a-i zdrobi şi extermina. Ei au rezistat prin Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea reformatorilor de mai târziu, considerând Cuvântul ca unicul îndrumar infailibil şi cu autoritate în toate chestiunile care ţin de credinţă şi de trăirea practică. Până şi Bede, călugărul istoric, recunoaşte cu sinceritate că “Columba şi discipolii lui primeau numai acele lucruri care se găseau în scrierile profeţilor, evangheliştilor şi apostolilor, urmărind cu multă sârguinţă să facă lucrări evlavioase şi virtuoase”. Dar Roma a triumfat în cele din urmă, iar credincioşii culzi, mult timp oprimaţi, au ajuns să fie din ce în ce mai puţini, energia lor a scăzut, şi, prin vrăjitoriile Izabelei, au dispărut de pe pagina istoriei, Scoţia ajungând din nou să fie învăluită în întuneric şi superstiţii. Multe mânăstiri s-au ridicat rapid, ajungând în scurt timp să acopere ţara, şi să fie de o bogăţie şi putere neegalate altundeva în Europa. Ca urmare, trebuie să facem o scurtă ceretare a acestei evoluţii.

Mania de a îmbogăţi bisericile a început cu Carol cel Mare (Charlemagne). Alfred cel Mare i-a urmat exemplul, şi, curând, întreaga creştinătate a fost contaminată de această superstiţie. Prin persoana Margaretei, prinţesa saxonă, acest obicei a ajuns în nord. Invadarea şi cucerirea Angliei de către normanzi şi stabilirea în ţară a unei noi dinastii a avut efecte extrem de importante în istoria bisericii Scoţiei. Mulţi saxoni au fugit în Scoţia pentru a scăpa de stăpânii cei noi, şi, printre alţii, Margareta, care a ajuns soţia regelui scoţian Malcolm al III-lea şi mama lui Alexandru I, un prinţ puternic şi viguros, şi a lui David I, care a fost un sprijinitor bigot al romano-catolicismului. Evlavia, milosteniile şi viaţa ascetică a Margaretei sunt elogiate cu mult entuziasm de confesorul şi biograful ei, Trgot, un călugăr din Durham, episcop de St. Andrew. Malcolm, însufleţit de duhul de închinare al iubitei sale soţii, a făcut ceva donaţii către biserică, dar dărnicia regală a fiului său, David, arătată în înzestrarea episcopiilor şi mânăstirilor a fost răsplătită cu multe laude de toţi călugării scriitori, deşi James I spune că el a fost “un sfânt care a slăbit mult coroana”. Superstiţia lui extravagantă nu numai că a sărăcit coroana ci a şi dus la asuprirea poporului prin taxare excesivă. “El a întemeiat episcopiile de Glasgow, Brechin, Dunkeld, Dunblane, Ross şi Caithness... Aceeaşi dărnicie evlavioasă a creat şi o mulţime de mânăstiri de călugări şi de călugăriţe şi a tot felul de ordine călugăreşti, în veşminte diferite, care mişunau prin ţară*”.


* Pentru detalii culese cu multă grijă, v. Cunningham, vol. 1, p. 106

Civilizaţia superioară a refugiaţilor anglo-saxoni şi ataşamentul lor faţă de ierarhia engleză au contribuit mult la stabilirea ei în Scoţia. Elementul celtic a slăbit, iar curtea a căpătat un aspect şi un caracter englez. Avem informaţii că, în acea perioadă, în Scoţia a venit un flux de colonişti normanzi. În scurt timp aceştia au căpătat cele mai fertile regiuni, de la Tweed până la Pentland Firth, şi acum aproape fiecare familie nobilă scoţiană îşi poate trasa genealogia până la ei. Noii proprietari, urmând exemplul monarhului lor, au dat bisericii multe bogăţii. Pasiunea de a întemeia şi de a înzestra mânăstiri ajunsese atât de mare încât, cu mult timp înainte de reformă, erau peste o sută de mânăstiri răspândite prin ţară şi peste douăzeci de mânăstiri de călugăriţe.

O scurtă schiţă a două sau trei din aceste case religioase ar putea prezenta interes pentru cititor, aşa că noi vom face aceste prezentări care arată şi starea lucrurilor introdusă de ierarhia bisericii Romei în acea ţară odinioară atât de simplă şi de primitivă. Statisticile sunt luate din istoria lui Cunningham.

Bogăţia mânăstirilor din Scoţia

Jedburgh, una dintre cele mai nobile mânăstiri din Scoţia, era deţinută de călugării roşii. Printre donaţiile pe care le făcuse o serie de binefăcători evlavioşi se aflau: zeciuiala domeniului de vânătoare al regelui de la Teviotdale, o casă în Roxburgh, o casă în Berwick, dreptul de păşunat pentru vitele căluigărilor alături de cele ale regelui, cherestea din pădurile regale după necesităţile lor, o cotă-parte din ceea ce măcina la moară fiecare om din Jedburgh, o salină lângă Stirling, scutirea de la orice taxă asupra vinului produs de ei, o pescărie în Tweed, acri de teren arabil cu arendaşi care să le lucreze şi mai multe biserici parohiale cu zeciuielile şi veniturile lor. Ei urmau regula Sf. Augustin de a-şi consacra prima parte a zilei pentru munci, iar restul pentru citit şi închinare.

Paisley. Mânăstirea Paisley era una dintre cele mai vechi şi mai bogate case religioase din Scoţia. Ea a fost întemeiată de Fitz-Allan, mare administrator, prin anul 1160, pentru ordinul călugăresc Cluniac, care urma regulile ordinului Sf. Benedict. La început ei au avut aşezarea la Renfrew, dar apoi s-au mutat la Paisley, şi curând au fost înzestraţi din plin prin dărnicia evlavioasă a mai multor mari administratori care s-au succedat în funcţie şi a unor mari lorzi de Lennox şi din insule. În secolul al treisprezecelea, ei stăpâneau treizeci de biserici parohiale cu toate veniturile lor. Aproape două treimi din terenurile întinsei parohii Paisley erau în proprietatea lor, cu acri de teren arabil în toate districtele din vestul Scoţiei. Administratorii le cedaseră şi zeciuielile din vânat şi pieile de la toţi cerbii din pădurile învecinate, dreptul de păşunat pentru vite, o moară la Paisley, o plasă de somon pe râul Clyde, la Renfrew, o pescărie la Lochwinnoch, dreptul de a extrage piatră de construcţie şi var de la Blackhall şi din alte părţi, dreptul de a extrage cărbune pentru mânăstirile lor, gospodării, ateliere, berării, dreptul de a face mangal din lemnul uscat, dreptul de a lua straturi din sol pentru a acoperi mangalul, dreptul de a tăia lemn verde pentru mânăstirile şi gospodăriile lor şi drepturi de a avea culturi agricole şi drepturi de pescuit.

Aşa erau călugării şi veniturile lor în acele vremuri. Ei se puteau bucura din plin de toate bunurile vieţii pe pământ, dar, lucru extrem de ciudat, preotul de parohie era lăsat în sărăcie şi într-o stare de dependenţă. Veniturile parohiei şi le însuşeau episcopii şi casele religioase, astfel încât pentru clerul parohial mai rămâneau nişte venituri foarte sărace. Totul contribuia la a-i îngrăşa pe călugării care leneveau, care, indiferent ce virtuţi vor fi avut iniţial, ajunseseră să fie o ruşine pentru biserică. În perioada reformei, din cele o mie de parohii ale Scoţiei, aproape şapte sute erau în proprietatea episcopilor şi a caselor religioase. Împărţirea mai sistematică a ţării în parohii şi dioceze a avut loc pe la începutul secolului al doisprezecelea.

Unii dintre cititorii mai tineri ar putea fi înclinaţi să întrebe de ce anume în mod special în secolele al dosiprezecelea şi al treisprezecelea regii şi nobilii lumii s-au întrecut unul pe altul în a îmbogăţi biserica. Mai multe cauze convergente au dus la aceasta. Actele feudale erau semnate în acele zile cu crucea regelui, din vreme ce el nu ştia nici măcar să-şi scrie propriul nume, şi toţi supuşii săi erau neciopliţi, ignoranţi şi superstiţioşi. Călugării – după cum am observat deseori în istoria noastră - aveau o reputaţie bună datorită sfinţeniei lor deosebite, a fervorii închinării lor şi a vieţii lor austere. Aceste lucruri au atras atenţia şi au câştigat veneraţia poporului credul din acel veac al superstiţiilor. Pe deasupra, donatorul primea asigurarea că prin donaţiile lui îşi asigura odihna sufletului după moarte, care atunci însemna viaţa eternă. Prin această mare impostură religioasă clerul a ajuns la o asemenea opulenţă şi putere. Cei bogaţi au ajuns să li se închine şi să le construiască acele case frumoase, ale căror ruine îl atrag şi azi pe călător, stârnindu-i admiraţia*.


* Cunningham, vol. 1, cap. 5

Efectele bogăţiei asupra clerului

Înainte de reformă, potrivit celor mai de încredere relatări, mai bine de jumătate din bogăţia Scoţiei era în stăpânirea clerului, iar cea mai mare parte a avuţiei era în mâinile câtorva persoane. Această stare a lucrurilor a avut acelaşi efect ca în orice epocă şi în orice ţară: coruperea rânduielilor clerului şi a întregului sistem religios. “Avariţia, ambiţia şi dorinţa de splendoare seculară domnea în rangurile superioare ale ordinelor. Episcopii şi stareţii rivalizau în măreţie cu nobilimea şi chiar avea întâietate la onoruri. Ei erau sfetnici, prezidau şedinţele parlamentului şi demult ocupau cele mai înalte funcţii în stat. Un scaun episcopal sau un post de stareţ rămas vacant atrăgea competitori puternici, care se luptau pentru acea poziţie ca pentru un principat sau un mic regat. Şi poziţiile inferioare erau scoase la vânzare sau încredinţate unor slujitori neînvăţaţi şi nevrednici ai curtenilor, unor jucători de zaruri, barzi şi fii naturali ai episcopilor. Niciodată, cu nici o ocazie, episcopii nu se coborau pentru a predica, ci, de la înfiinţarea Episcopiei Scoţiei până la epoca reformei, este menţionat numai un singur episcop care a predicat, şi anume Dunbar, arhiepiscopul de Glasgow, iar predicile lui au avut ca scop excluderea reformatorului George Wishart”.

Viaţa clerului corupt prin bogăţie şi ignoranţă a ajuns să fie ceva atât de ruşinos pentru religie şi atât de scandalos pentru bunul simţ încât nu vom reproduce în paginile noastre descrieri ale istoricilor celor mai conştiincioşi, dar toţi istoricii, atât cei catolici cât şi cei protestanţi, sunt de acord că mânăstirile şi toate casele religioase ajunseseră nişte crescătorii pentru superstiţii şi lenevie în care domnea desfrâul şi răutatea. Şi totuşi era socotit a fi un sacrilegiu să spui că ar trebui să fie redus numărul lor sau că ar trebui să li se ia din venituri. “Regatul mişuna de călugări ignoranţi şi leneşi, care trăiau în lux, şi care, ca nişte lăcuste, devorau roadele pământului şi umpleau aerul cu miasmele lor infecte. Mişunau călugări albi, negri şi gri, canonici, carmeliţi, cartusieni, cordelieri, dominicani, franciscani, observanţi, iacobini, premonstratensieni, călugări din Tyrone, Vallis Caulium, ospitalieri, Sfinţi Cavaleri ai Sf. Ioan de la Ierusalim, călugăriţe ale Sf. Augustin, Sf. Clair, Sf. Scholastica, Sf. Caterina de Sienna şi canonice din diferite clanuri*”.


* Pentru o descriere plastică a situaţiei religiei în Scoţia înainte de reformă, v. Dr. McCrie – Life of John Knox, p. 7-13

Fără a cunoaşte starea creştinătăţii înainte de reformă ar fi imposibil să evaluaăm cât de necesară era acea minunată revoluţie. La atâta distanţă în timp, cu societatea atât de mult schimbată în care trăim, ne este greu să credem că în biserică dominau asemenea abuzuri imense. Din învăţăturile creştine nu mai rămăsese nimic in afară de numele de creştin. În acelaşi timp, suntem la fel de ferm convinşi că Domnul îi avea pe martorii săi adevăraţi, care în ascuns plângeau pentru căile rele şi intoleranţa celor de rang înalt, din partida dominantă. În mesajul său către Tiatira, Domnul vorbeşte despre o rămăşiţă care este separată de stricăciunea Izabelei, ale cărei lucrări au fost tot mai numeroase pe măsură ce întunericul a devenit mai dens. “Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi”. Viaţa, credinţa şi lucrările acestei rămăşiţe credincioase au fost, fără-ndoială, reglementate după Cuvântul lui Dumnezeu, dar tocmai aceste împrejurări au făcut ca ele să rămână necunoscute şi să nu fie consemnate pe paginile istoriei. Firul de argint al harului suveran al lui Dumnezeu nu se putea să fie întrerupt, şi zeci de mii din evul întunecat reflectă gloria harului pentru totdeauna. Ei şi-au îndeplinit în linişte misiunea lor paşnică şi tot aşa, în linişte, au părăsit scena lumii, fără ca lucrările dragostei lor să fie consemnate pe paginile cercetătorilor. Altfel au stat lucrurile cu cei mândri, ambiţioşi şi fanatici: toţi aceştia ies în evidenţă pe paginile istoriei ecleziastice. Dar, dincolo de judecata posterităţii, mai există un alt tribunal înaintea căruia trebuie să se prezinte şi unii şi alţii pentru a fi judecaţi după standardele lui Dumnezeu.

Dar, să revenim la tema noastră – starea religiei în Scoţia înainte de reformă.

Papalitatea ca sistem

Cuvântul lui Dumnezeu, cel care îi face pe oameni înţelepţi spre mântuire, era interzis poporului. Până şi episcopii nu se ruşinau să mărturisească faptul că nu citiseră niciodată nici un text din Sfânta Scriptură, cu excepţia celor pe care le-au întâlnit în mesa lor. Slujba religioasă era mormăită într-o limbă moartă, pe care mulţi dintre preoţi nu o înţelegeau, iar unii dintre preoţi abia dacă ştiau să citească. Cea mai mare parte a preoţilor era preocupată să împiedice până şi catehismele – cele compuse de cler – să ajungă în mâinile laicilor. Mesa de sacrificiu era prezentată ca fiind aceea prin care se obţine iertarea păcatelor celor vii şi ale celor morţi, iar conştinţele oamenilor erau deturnate de la jertfa nespus de mare şi de la lucrarea încheiată a Domnului Isus Hristos, fiind îndemnate să se încreadă în absoluţiunea dată de preoţi, în graţierea papală şi în penitenţele făcute în mod voluntar.

“Erau învăţaţi,” spune eminentul istoric al lui John Knox, “că dacă spuneau în mod regulat ave-urile şi credo-urile, se confesau la un preot, plăteau la timp zeciuielile şi darurile către biserică, cumpărau o mesă, mergeau în pelerinaj la racla unui sfânt renumit, se abţineau să mânânce carne în zilele de vineri sau făceau altceva prin care să-şi chinuie trupul, mântuirea lor era în mod negreşit asigurată; iar cei care erau destul de bogaţi pentru a zidi un altar sau o capelă şi a plăti pentru întreţinerea unui preot, pentru mese, pomelnice şi alte slujbe obţineau o uşurare a chinurilor în purgatoriu pentru ei sau pentru rudele lor, pe măsura dărniciei pe care o arătau. Este greu să ne imaginăm cât de seci, ridicole şi de nenorocite erau cuvântările pe care călugării le dădeau ca predici. Poveşti legendare despre întemeietorul unui ordin religios, despre sfinţenia lui minunată, despre miracolele pe care le făcuse şi despre luptele lui cu diavolul, despre veghile lui, posturile şi flagelările lui; discursuri despre virtuţile apei sfinţite, despre mir, despre semnul crucii, despre exorcism; poveşti despre ororile purgatoriului şi cât de mulţi fuseseră scoşi din purgatoriu prin mijlocirea unui sfânt puternic. Acestea, asociate cu glume proaste, pălăvrăgeală la masă şi zarvă lângă foc, constituiau subiectele favorite ale predicatorilor. Acestea le serveau ei poporului în locul învăţăturilor curate, sublime şi mântuitoare ale Bibliei”.

“Paturile muribunzilor erau asediate de preoţi avari, care le turburau ultimele clipe străduindu-se să stoarcă de la ei banii pentru ei înşişi şi pentru biserică. Nemulţumindu-se cu zeciuielile pe care le storceau de la cei vii, ei cereau şi pentru morţi: de îndată ce bietul ţăran îşi da ultima suflare, vicarul cel rapace lua darul pentru trupul lui, şi făcea aceea de fiecare dată când era o moarte în familie*. Blesteme ecleziastice tunau împotriva acelora care nu voiau să plătească sau se arătau neascultători faţă de cler. Slujbele divine erau neglijate, şi, cu excepţia zilelor de sărbătoare, în multe regiuni din ţară, bisericile nu mai erau folosite în scopuri sacre, ci erau adăposturi pentru răufăcători, locuri de negustorie şi de pierdut vremea.”


* Darul pentru trup era primul lucru pe care-l cerea vicarul în caz de moarte. În parohiile de ţară, acela consta în cea mai bună vacă a decedatului şi în cea mai bună cuvertură de pat sau cele mai bune haine. La acest dar, care era cerut în mod riguros în Scoţia şi în alte locuri, se adăugau şi taxele cerute pentru înmormântare şi pentru eliberarea sufletului din purgatoriu.

“Persecuţia şi interzicerea oricăror întrebări şi cercetări libere erau singurele arme cu care era apărat de suporterii lui acel sistem al corupţiei şi imposturii. Orice cale pe care putea veni adevărul era păzită cu multă grijă. Învăţătura era înfierată ca mama ereziei. Oricine ajungea să aibă cât de puţină lumină în mijlocul întunericului general şi arăta cumva că era nemulţumit de purtarea oamenilor bisericii şi propunea corecţii ale abuzurilor, era imediat stigmatizat ca eretic, şi, dacă nu se punea la adăpost fugind, era aruncat în temniţă sau ars pe rug. Când, în cele din urmă, în pofida tuturor precauţiilor pe care le luaseră, lumina a ajuns să pătrundă şi să se răspândească prin popor, clerul s-a pregătit cu cele mai disperate şi mai sângeroase măsuri pentru a o stinge”.

Nu mai este nevoie să urmărim originile şi dezvoltarea papalităţii în alte ţări deoarece schiţa de mai sus care prezintă starea lucrurilor în Scoţia între secolele al treisprezecelea şi al şaisprezecelea este îndeajuns pentru a ilustra situaţia în întreaga Europă şi pentru scopul istoriei noastre. Ca sistem, este la fel în toate epocile şi în toate ţările, dogma lui principală fiind unitatea bisericii romano-catolice. Fie că era vorba de regiuni din vecinătatea imediată a Romei sau din nordul îndepărtat, este acelaşi duh, şi acest duh va fi aşa până la sfârşitul care va veni prin judecata directă a Domnului Însuşi din cer. “Pe cât s-a glorificat şi a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare. Pentru că zice în inima ei: «Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare», de aceea într-o singură zi vor veni plăgile ei, moarte şi întrstare şi foamete şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic” (Apocalipsa 18:7-8 ).

Răspândirea creştinismului

Din vremea lui Inocenţiu al III-lea, scriitorii romano-catolici se lăudau cu zelul misionar al ordinelor de călugări-cerşetori. Se spune că ei erau cei mai plini de râvnă în a vizita închisori, spitale şi locuri deosebit de periculoase, dornici să se îngrijească de nevoile spirituale ale celor săraci şi că erau cei mai activi slujitori ai bisericii în răspândirea creştinismului printre popoarele îndepărtate şi sălbatice. Se pare că aşa au stat lucrurile în secolele al treisprezecelea şi al paisprezecelea, dar, din vreme ce istoria dovedeşte că aceşti cerşetori au fost cei mai zeloşi agenţi ai Sfântului Scaun, susţinând în toată creştinătatea cele mai ambiţioase planuri ale papalităţii şi cele mai rele practici, este greu să considerăm că ei erau însufleţiţi de un zel creştin curat. Din metodele lor şi rezultatele misiunilor lor rezultă clar că ei urmăreau propria lor avansare şi extinderea suveranităţii papale. Cu toate acestea, se poate ca printre ei să fi fost oameni evlavioşi, care erau însufleţiţi de motive mai nobile şi care au lucrat din devotament dezinteresat, şi, cum viciile călugărilor cerşetori sunt notorii, ne vom bucura să consemnăm toate lucrările lor bune când putem.

De la războaiele religioase ale lui Carol cel Mare (Charlemagne) până la războaiele de exterminare din Languedoc, misionarii Romei au predicat de obicei Evanghelia păcii în fruntea unei armate conduse de episcopi şi au deschis cu sabia calea pentru acea Evanghelie. Dar, în seculul al treisprezecelea, cete de misionari dominicani şi franciscani evlavioşi au fost trimise de pontifii romani la chinezi, la tătari şi în ţările vecine lor. Mulţi din acele popoare au mărturisit credinţa creştină. Giovanni de Monte Corvino, un franciscan, a fost remarcat prin succesul lucrărilor sale, şi, în 1307, Clement al V-lea, a înfiinţat un scaun episcopal la Canbalu, actualul Pekin, capitala Chinei. Acelaşi pontif a trimis şapte alţi episcopi, tot franciscani, în acele regiuni, şi acea ramură îndepărtată a ierarhiei a fost îngrijită cu atenţie de mai mulţi pontifi care s-au succedat. “Cât timp a existat Imperiul tătar în China, nu numai latinii, ci şi nestorienii au avut libertate de a-i mărturisi religia în toată Asia de nord şi de a o răspândi larg. Dar cel mai puternic dintre împăraţii tătari, Timur Beg, a îmbrăţişat mahomedanismul, şi i-a persecutat cu violenţă şi cu sabia pe toţi cei care au aderat la religia creştină, poporul tătarilor, printre care mulţi mărturiseau odinioară credinţa creştină, s-a supus în întregime Coranului. Aşa a fost desfiinţată credinţa creştină în acele părţi ale Asiei în care locuiesc chinezii, tătarii, mongolii şi alte naţiuni a căror istorie nu este încă suficient de bine cunoscută. Sau, cel puţin nu s-au găsit menţiuni privind existenţa vreunor creştini latini în acele ţări după anul 1370. Până în secolul al şaisprezecelea se mai pot găsi unele urme ale nestorienilor care au trăit în China, deşi nu foarte clare”.

Dintre principii europeni, Iagielo, ducele Lituaniei, era aproape singurul care mai ţinea la idolatria strămoşilor săi, dar şi el, în 1383, a îmbrăţişat riturile creştine, a fost botezat şi i-a convins şi pe supuşii săi să facă acelaşi lucru. Ce mai rămăsese din vechile religii prin Prusia şi Lvov a fost exterminat de Cavalerii Teutoni şi de cruciaţi prin război şi masacre. În Spania, sarazinii mai stăpâneau încă Granada, Andaluzia şi Murcia, iar împotriva lor duceau un război continuu regii creştini ai Castiliei, Aragonului şi Navarei, care, deşi cu mare dificultate, au triumfat, devenind, în secolul al cincisprezecelea, singurii stăpâni ai Spaniei, sub domnia lui Ferdinand şi Isabella*.


* Waddington, vol. 3, p. 358; Mosheim, vol. 2, p. 592

Reflecţii asupra istoriei papalităţii

Am urmărit, deşi pe scurt, originile şi dezvoltarea până la stadiul cel mai avansat al sistemului papal, stadiu care a fost atins prin marea capacitate a lui Inocenţiu al III-lea. Cât de diversă şi de plină de lucruri contrarii este această istorie minunată! Ne oprim o clipă pentru a medita la ipocriziile, tirania, pretinsa evlavie şi cruzimea evidentă a femeii aceleia, Izabela. Ea este aceea care i-a trimis pe cei mai aleşi dintre copiii săi să locuiască în peşteri singuratice din munţi sau ascunşi în mânăstiri, cu pretenţia de a contempla în linişte gloria lui Dumnezeu pentru a fi transformaţi în chipul Lui. Dar tot pe ea, cu glasul schimbat, o auzim chemând zecile de mii de ostaşi ai Europei să plece pentru a salva Ţara Sfântă de sub jugul filistenilor necircumcişi şi pentru a apăra stindardul crucii şi Sfântul mormânt. Ea a ajuns lipsită de afecţiuni fireşti, insensibilă faţă de nenorocirile omenirii şi mânjită cu sângele a milioane de oameni. Timp de două sute de ani ea şi-a folosit toată puterea pentru a promova distrugerea vieţilor oamenilor prin expediţii în Ţara Sfântă. Şi, deşi fiecare cruciadă succesivă s-a arătat şi mai fără speranţe şi a fost şi mai dezastruoasă decât cele de dinainte, ea şi-a intensificat îndemnurile şi a reeditat acele scene de nebunie neegalată, de suferinţă şi de vărsare de sânge.

Să ne întoarcem încă odată pentru a privi aspectul dublu al caracterului ei în acel timp. Când cruciaţii au ajuns să vadă Ierusalimul, ei au descălecat şi s-au descălţat pentru a se apropia de zidurile sfinte ca nişte pelerini adevăraţi. S-au ridicat mari strigăte: O, Ieruslim! Ierusalim! ca şi când teama sfântă le-ar fi mişcat inimile. Dar, atunci când guvernatorul s-a oferit să-i primească în pace ca pelerini, ei au refuzat, fiind hotărâţi să-şi croiască drum cu sabia şi, prin zel militar, să smulgă cetatea sfântă din mâinile necredicnioşilor. Imediat ce au trecut de ziduri s-au şi repezit să măcelărească fără deosebire mahomedani şi evrei şi au umplut de sânge locurile sfinte. Apoi, pentru puţin timp, masacrul şi jaful a fost întrerupt pentru ca pelerinii evlavioşi să se închine, dar locurile unde îngenuncheau pentru închinare erau pline de mormane de cadavre. Aceasta este adevărata imagine a spiritului şi caracterului Izabelei, care s-a manifestat în toate timpurile şi în toate ţările. Chiar Dominic a ajuns să se ruşineze de misionarii lui Inocenţiu, cei pătaţi de sânge din Languedoc după ce uciseseră cu sânge rece mii de ţărani paşnici, s-a retras într-o biserică şi s-a rugat pentru succesul cauzei celei bune, iar victoriile lui de Montfort şi ale razboinicilor lui au fost atribuite rugăciunilor sfinte ale spaniolului. Aceea a fost o cruciadă nu împotriva turcilor şi a necredincioşilor, ci împotriva sfinţilor Domnului, pentru că ei îndrăzniseră să spună ceva despre abuzurile comise în “sfânta mamă biserica”. Şi, pentru a-i pedepsi şi mai eficient pe copiii ei, a inventat Inchiziţia, acea maşină de persecuţie civilă, tortură şi ucidere.

Indiferent cât de ciudat ne-ar părea astăzi şi de nespus de crud, distrugerea pe scară largă a vieţii omeneşti şi a proprietăţii a fost ceea ce a susţinut existenţa papalităţii. Ea s-a îmbogăţit prin însuşirea contribuţiilor pentru cruciade şi s-a întărit slăbindu-i pe monarhii Europei, golindu-le trezoreriile şi pustiindu-le ţările. Aşa a fost zelul papal înflăcărat de pasiune pentru cruciade şi aşa s-a transmis de la Urban al II-lea şi Consiliul de la Clermont la succesorii săi. Orice gând al papei şi orice sentiment al inimii lui şi orice mandat emis de Vatican avea ca unic obiectiv îmbogăţirea şi întărirea Scaunului de la Roma. Indiferent cât de mult submina pacea şi cât de vătămătoare era pentru societate, papalitatea şi-a urmărit propriile ei interese cu o împietrire de neclintit. Excomunicările aveau şi ele scopul de a-l înălţa pe papă. “Ereticul îşi pierdea toate demnităţile, drepturile, privilegiile, imunităţile, proprietăţile şi orice protecţie a legilor şi urma să fie vânat, jefuit şi ucis fie prin intermediul justiţiei civile – autoritatea temporară fiind obligată să execute sentinţele tribunalului ecleziastic megând până la sânge -, sau, dacă îndrăznea să se împotrivească sub vreo formă, el devenea un răzvrătit impotriva căruia întreaga creştinătate era obligată să poarte război atunci când puterea spirituală adresa chemarea la luptă; nu numai că el îşi pierdea dreptul asupra moşiilor lui şi a domeniilor peste care era suveran, ci biserica îşi asuma să dea drepturi asupra acelor proprietăţi oricui găsea ea de cuviinţă”.

“Armata care executa mandatul papei era armata bisericii, iar stindardul acelei armate era crucea lui Hristos. Aşa au început cruciadele nu la hotarele disputate ale creştinătăţii, nu în ţinuturile mahomedane sau păgâne din Palestina, nici pe malurile Nilului, nici în pădurile Lvovului, nici pe ţărmurile Balticii, ci chiar în sânul creştinătăţii, nu printre partizanii neînduplecaţi ai unei credinţa contrare, ci chiar pe pământul Franţei catolice, printre cei care se numeau creştini*”.


* Milman, vol. 4, p. 168; Waddington, vol. 2, p. 270

Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi mereu duhul şi caracterul bisericii Romei. Ce tablou sumbru! Cât de trist să vedem că aceea care se numeşte biserica cea adevărată a lui Dumnezeu, mama cea sfântă a copiilor Lui şi reprezentanta lui Hristos pe pământ s-a transformat, prin intermediul agenţilor lui Satan, într-un monstru de ipocrizii scârboase şi idolatrii urâcioase! Ea a devenit ocrotitoarea celei mai făţişe şi neînfrânate închinări la sfinţi, relicve şi icoane, a teoriei transsubstanţierii şi a practicii confesionalului. În cele văzute a arătat o ambiţie fără scrupule căutând gloria lumii, intoleranţă în persecuţia şi exterminarea tuturor celor care s-au încumetat să-i conteste autoritatea, o sete de sânge nepotolită, fără seamăn nici chiar în cele mai barbare epoci păgâne.

Şi, atunci, în meditaţia noastră, am putea exclama: “Aceasta este deci biserica la care merg mulţi în zilele noastre?” Da, vai, şi încă mulţi din clasele de sus şi dintre cei mai inteligenţi. Asemenea convertiri nu pot fi decât rodul puterii de orbire a lui Satan, dumnezeul veacului acestuia (2. Corinteni 4:3-4 ). Multe tinere domnişoare din cele mai bune familii din Anglia s-au supus, cu o dedicare oarbă, tăierii acoperitorii lor naturale şi au fost închise pe viaţă într-o mânăstire. Şi mulţi din aristocraţie, atât laici cât şi clerici, s-au alăturat comuniunii bisericii Romei. Dar ea nu s-a schimbat, ci schimbarea este la aceia a căror lumină a devenit întuneric, potrivit cuvântului profetului: “Daţi glorie Domnului, Dumnezeului vostru, mai înainte da a aduce El întunericul şi mai înainte de a vi se poticni picioarele pe munţii nopţii. Şi veţi aştepta lumina, dar El o va schimba în umbra morţii şi o va preface în întuneric adânc” (Ieremia 13:16 ). Aşa a fost în zilele lui Grigore al VII-lea, ale lui Inocenţiu al III-lea, ale cardinalului Pole şi ale sângeroasei Maria*, şi aşa ar fi şi astăzi dacă ar mai avea acea putere. Dar cât de vinovaţi trebuie să fie englezii convertiţi la catolicism, care, au avut înaintea lor Noul Testament şi au văzut contrastul dintre Domnul nostru binecuvântat şi apostolii Săi şi papa şi clerul lui, dintre harul şi îndurarea Evangheliei şi intoleranţa şi cruzimea papalităţii! Cititorul să-şi amintească îndemnul: “Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei şi să nu primiţi din plăgile ei ... prin vrăjitoria ta au fost înşelate toate naţiunile. Şi în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor junghiaţi de pe pământ” (v. Apocalipsa 18 ).


* n.tr.) regina Mary Stuart

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *