comori.org
comori.org

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

Andrew Miller

Acelui preot de la Roma i-a venit în minte un nou câmp pentru vărsarea de sânge şi un cu totul alt fel de război: nu un război împotriva vrăjmaşilor credinţei din ţări depărtate, nici împotriva regilor refractari de acasă, ci războiul armatei bisericii împotriva celor care mărturisesc a-L urma pe Hristos. Acesta era un lucru nou în analele creştinătăţii.

Prin favoarea prinţilor şi prin indiferenţa clerului, albigenzilor li s-a permit timp de secole să predice evanghelia şi să răspândească adevărul nestânjeniţi. Romano-catolicismul aproape că dispăruse în provinciile contelui Raymond. Oamenii erau în general înclinaţi să rupă legăturile complet cu Biserica Romei. Când a auzit despre această stare a lucrurilor, Inocenţiu a chemat la o cruciadă împotriva ereticilor din Languedoc şi nu a avut odihnă până ce nu a măturat complet acea populaţie de pe teritoriul Franţei.

Dar, mai întâi trebuie să ne întoarcem puţin înapoi pentru a prezenta succesiunea martorilor pentru Hristos şi evanghelia Lui.

Lanţul martorilor

Când i-am lăsat pe paulicieni - martorii din răsărit pentru Dumnezeu şi adevărul Lui - am promis că-i vom regăsi în vest. Se spune că, în zelul lor misionar, ei s-au răspândit în Europa, dar a rămas o chestiune neclară pentru istorici dacă ei au rămas o sectă deosebită sau s-au amestecat cu alte secte din vest. Printre numeroasele forme de erezie denunţate de biserica dominantă, abia dacă a scăpat vreuna de acuzaţia de maniheism - semnul cu care erau înfieraţi emigranţii din est. Dar nu ar fi raţional să tragem concluzia generală că toste sectele din vest au fost rodul misiunii lor, chiar dacă ele au fost clasate sub acelaşi nume. Este mult mai probabil, totuşi, că s-au găsit mulţi cu duh separatist, care au perpetuat astfel principiile lor.

Martorii din vest, nu avem nici o îndoială, au fost rezultatul aceluiaşi duh al harului şi adevărului, prin fidelitatea lui Dumnezeu, care nu a rămas niciodată fără un martor, dar nu vedem temeiuri ca să spunem că ei sunt descendenţii acelor paulicieni prezentaţi în mod fals, ci mai curând a fost o asociere a celor care s-au despărţit de biserica oficială. 

Ne vom strădui acum să urmărim firul de argint al harului lui Dumnezeu, care a fost în lucrare, deşi sub forme şi nume diferite, chiar în cea mai întunecată perioadă a opresiunii papale. Nu este nici o dificultate să-i identificăm pe martorii lui Dumnezeu din cele mai vechi timpuri şi până la reformă, sau sp urmărim lanţul neîntrerupt al mărturiei împotriva răutăţii Romei şi pentru evanghelia adevărată a harului lui Dumnezeu. Am ajuns cu şirul martorilor la istoria paulicienilor până în secolul al zecelea, iar acum vom vedea cele mai remarcabile secte care s-au ridicat în vest de atunci.

1. Claudius, un spanioal prin naştere, a fost un renumit comentator al scripturilor la curtea lui Louis din Aquitania. Patronul lui, împăratul, l-a promovat episcop de Torino în anul 814. Istoria spune că el ar fi fost un Wycliffe al secolului al nouălea, un apărător sobru al creştinismului de la început. Ajungând în dioceza lui, el a găsit bisericile pline de imagini şi înfrumuseţate cu ghirlande de flori. Imediat şi în modul cel mai neceremonios, a ordonat să fie înlăturate acele ornamente, fără a face vreo deosebire favorizând vreo pictură, relicvă sau cruce; toate trebuiau aruncate afară şi distruse. El a denunţat închinarea şa asemenea lucruri ca pe o reînnoire a închinării la demoni sub alte nume şi forme în locul predicării glorioasei învieri a Domnului Isus. El a declarat că slujba apostolică a Sf. Petru a încetat odată cu sfârşitul vieţii apostolului, fapt pentru care el nu a luat în seamă cenzura papală şi pretenţia papei de a avea puterea cheilor. S-a spus că el a mers până la capăt în separarea bisericii sale de comuniunea cu Roma.

Dar, ca mulţi alţi reformatori, Caludius a fost aspru şi necumpătat în zelul lui. Corupţia groaznică a clerului şi idolatriile poporului l-au făcut să vorbească în termeni duri şi pătimaşi. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Dar Domnul a vegheat asupra lui în cel mai minunat mod. Deşi a fost un reformator îndrăzneţ şi un iconoclast neînfricat într-un oraş italian, prin mâna nevăzută a providenţei i s-a permis să-şi încheie lucrarea având toate privilegiile de episcop, cu toate că a întâmpinat opoziţie.

Ca verigă în lanţul de martori, Claudius ocupă o poziţie deosebită. El a avut multă influenţă în teritorii vaste. Theodemir, stareţ al unei mânăstiri de lângă Nismes, a mărturisit sincer - spune Milman - că cei mai înalţi prelaţi transalpini aveau aceleaşi gânduri ca şi Caludius. Şi ostilitatea faţă de biserica Romei şi numeroasele ei sacramente, care a ajuns mai târziu predominantă în văile Alpilor, s-a putut vedea că îşi avea originea la reformatorul Claudius. El a murit în anul 839. 
Petrobrusienii

2. Cam prin anul 1110, un predicator numit Pierre de Brueys, a început să declame împotriva corupţiilor bisericii dominante şi a viciilor clerului. Ca misionar, el a lucrat în principal în sudul Franţei, în Provence şi Languedoc. Şi, ceea ce ni se pare ciudat, i s-a permis să răspândească aceste învăţături noi timp de aproximativ douăzeci de ani fără a fi pedepsit. Vrăjmaşul nu poate reduce la tăcere sau ucide martorul până ce el nu şi-a încheiat mărturia. Dar, cum despre asemenea oameni aproape tot ce ştim a ajuns până la noi numai prin scrierile adversarilor lor, am aflat numai despre ceea ce aceştia numeau erezii. Venerabilul stareţ de Cluny a scris un tratat împotriva urmaşilor lui Pierre, care au fost de atunci numiţi petrobrusieni. Ei erau acuzaţi de multe ofense, dar toate se poat reduce la următoarele: se opuneau botezului copiilor mici, ceremoniei mesei, celibatului, crucifixelor, transsubstanţierii şi eficacităţii rugăciunilor pentru mântuirea celor care au murit. Dar nimic din ceea ce a făcut sau a spus fondatorul acestei secte nu a atras ura publicului până atunci când el a ars un număr de cruci care aveau pe ele chipul lui Hristos. Preoţii au reuşit atunci, s-a produs o revoltă populară şi el a fost ars de viu la St. Gilles, în Languedoc. Dar această mărturie nu a dispărut uşor. Lumina divină poate di umbrită pentru un timp, dar niciodată nu poate fi stinsă.

Henricienii

3. Focul care l-a mistiuit pe Pierre de Brueys nu i-a descurajat, nici nu i-a redus la tăcere pe urmaşii lui. Unul dintre aceştia, numit Henri, un călugăr de la Cluny şi diacon, a ajuns un predicator mai îndrăzneţ şi mai puternic decât Pierre. În izolarea mânăstirii sale, el se dedicase studiului Noului Testament, şi, după ce a ajuns să cunoască creştinismul din cuvântul curat al lui Dumnezeu, a ajuns să aibă dorinţa de a ieşi în lume pentru a proclama adevărul semenilor săi. Aspectul lui şi educaţia lui se îmbinau astfel încât predicarea lui a produs o trezire puternică. Schimbarea rapidă a înfăţişării sale a fost comparată cu o mare furtunoasă: statura lui mândră, ochii care lui se mişcau neobisiţi, vocea lui puternică, picioarele lui desculţe şi îmbrăcămintea lui neîngrijită atrăgeau atenţia, care rămânea captivată şi datprită faimei învăţăturii şi sfinţeniei lui.

Ca vârstă era tânăr, dar tonul lui grav, elecovenţa lui minunată şi aspectul lui remarcabil şocau clerul şi încântau poporul. Cu un duh ca al lui Ioan Botezătorul, el îi chema pe oameni la pocăinţă, să se întoarcă la Domnul, şi nu de puţine ori a atacat viciile clerului.

Dar opoziţia pe care el o întâmpina din partera clerului făcea ca poporul să fie atras mai mult spre el. Mari mulţimi, atât din clasele sărace cât şi dintre cei mai bogaţi, l-au primit ca îndrumător spiritual în toate. Istoric, prima dată s-a auzit de el la Lausanne, dar el a străbătut sudul Franţei de la Lausanne la Bordeaux, şi, după cum observa Neander, “i-a făcut pe oameni să fie legaţi de el şi i-a umplut de dispreţ şi de ură faţă de cler, încât ei nu mai voiau să aibă a face cu clerul. Oamenii nu mai participau la serviciile divine ale clerului, care s-a văzut expus insultelor şi zeflemelelor poporului şi a cerut protecţia autorităţilor civile”. Prudentul episcop de Le Mans, văzând ce influenţă câştigase Henri asupra poporului, s-a limitat la a-l îndruma spre un alt câmp de lucru. Călugărul cel zelos s-a retras liniştit şi s-a arătat în Provence, unde Pierre de Brueys lucrase înaintea lui. Acolo el a elaborat şi mai clar opoziţia lui faţă de biserica Romei şi a atras asupră-şi ostilitatea cruntă a ierarhiei.

Henri a fost arestat de arhiepiscopul de Arles, a fost condamnat ca eretic de Consiliul de la Pisa, care a avut loc în anul 1134 şi a fost condamnat la închisoare. În scurt timp el a scăpat şi s-a întors în Languedoc. Biserici părăsite şi dispreţ total faţă de cler au urmat pe oriunde trecea elocventul ereziarh. Un nunţiu numit Alberic a fost trimis de Eusebiu al III-lea pentru a potoli revolta, dar misiunea lui nu ar fi dat nici un fel de rezultate dacă nu ar fi împărţit cu Sf. Bernard lucrarea şi gloria. “Henri este un împotriviror,” a spus el, “care poate fi doborât numai de cel care i-a învins pe Abelard şi Arnold din Brescia”.

Puternicul stareţ de Clairvaux i-a scris principelui de Provence să se pregătească să-l primească, indicându-i motivul vizitei lui. “Bisericile,” scria el, “sunt goale, poporul este fără preoţi, preoţii nu sunt onoraţi, iar creştinii sunt fără Hristos. Bisericile nu mai sunt considerate sfinte, nici sacramentele nu mai sunt considerate sacre şi nici nu mai sunt ţinute sărbătorile. Oamenii mor în păcatele lor - sufletele se îndreaptă grabnic spre înfricoşatul tribunal, fără penitenţă şi fără împărtăşire; pruncii nu mai sunt botezaţi, fiind astfel excluşi de la mântuire”. Se credea că stareţul făcea minuni, aşa că poporul se minuna şi îl admira. Henri a fugit, iar Bernard l-a urmat şi a curăţit locurile infectate de ciuma ereziei. În cele din urmă, ereticul a fost prins şi predat în lanţuri episcopului de Toulouse, care l-a aruncat în închisoare, unde, nu peste mult timp,  a murit subit. Astfel, el a scăpat de toţi persecutorii lui în anul 1148 şi a ajuns la odihnă.

Vaudezii, albigenzii şi valdezii

4. Originea aşa-numiţilor sectari occidentali, care sunt desemnaţi in mod obişnuit prin numele valdezi, a fost un subiect foarte controversat. O categorie de scriitori care privesc favorabil romano-catolicismul, dorind să-i acuze de maniheism, s-au străduit să dovedească faptul că opiniile lor provin din est, că sunt de origine pauliciană, pe când partida adversă afirmă că ei nu erau deloc atinşi de eroarea maniheistă şi că erau moştenitori şi susţinători, din tată în fiu, ai unui creştinism pur şi scripturistic, cel puţin din vremea lui Constantin, dacă nu cumva chiar din zilele apostolilor*.


* În prima ediţie a acestei Scurte Istorii, există următoarea propoziţie: “Pare destul de sigur că albigenzii din provinciile din sudul Franţei îşi au originile la paulicieni”. Istoriile cele mai generale au fost întocmite pentru a da această impresie, dar, după ce am cercetat istoriile speciale şi rezultatele cercetărilor laborioase ale lui Pierre Allix, Doctor în Teologie, W.S. Gilly, Master of Arts, W. Beattie, Doctor în Medicină, şi ale altora, suntem deplin convinşi de marea vechime şi de puritatea credinţei lor şi că, în acea regiune alpină, ei existau ca un popor creştin deosebit cu mult înainte de paulicieni, ba chiar înainte de papalitate.

Dar obiectivul nostru nu este acum în primul rând să cercetăm istoria originilor acestor creştini simpli şi devotaţi, ci să prezentăm o altă trăsătură de caracter a papalităţii sub Inocenţiu, în cea mai mare blasfemie şi cruzime. Ne vom limita la a-l informa pe cititor cine erau acei oameni şi cu privire la cum au fost masacraţi. “Termenii,” spune Dr. Gilly, “vaudois în franceză, vallenses în latină, valdisi în italiană şi valdenzii în istoria ecleziastică engleză, nu are altă semnificaţie decât aceea de «oameni din văi», iar văile Piemontului au avut onoarea de a produce un soi de oameni care au păstrat cu fidelitate credinţa introdusă de primii misionari care au predicat creştinismul în acele regiuni. Sinonimele au fost adoptate ca nume pentru a deosebi acea comunitate religioasă fidelă crezului primar şi neatinsă de corupţia bisericii Romei”.  

Albigensii, deşi în esenţă sunt tot una cu vaudezii în ceea ce priveşte credinţa, sunt numiţi astfel deoarece cea mai mare parte a regiunii Narbonne a Galiei, în care locuiau ei, era numită Albigesium sau de la Albi, un oraş în Languedoc. Cele două comunităţi erau separate de alpi. Dumnezeu a pregătit un adăpost pentru vaudezi în văile din partea de est, iar pentru albigenzi în văile din partea de vest a marelui lanţ muntos, unde ele s-au menţinut şi au crescut timp de multe secole.

Pierre de Vaudes

Datorită similarităţii numelui, deseori s-a spus că Pierre de Vaudes a fost fondatorul sectei vaudezilor. Considerăm că aceasta este o greşeală uşor de comis, şi încă una pe care romano-catolicii s-au arătat extrem de dornici s-o folosească drept argument împotriva originii antice a credinţei lor, şi această greşeală a fost preluată în cele mai multe istorii generale. Dar Elliott, în lucrarea “Horae Apocalypticae”, ca şi cei menţionaţi anterior, au cercetat această chestiune cu multă răbdare, şi credem că au ajuns la concluzia clară cu privire la ortodoxia şi antichitatea acestor “oameni din văi”*.


* V. Marsden - Dictionary; “Albigenses” Milner, vol. 3, p. 92; Bartlett - Scenery of the Waldenses, Introduction

Totuşi, Pierre de Vaudes este vrednic să fie lăudat pentru cum, cu lepădare de sine, s-a dedicat în slujba adevărului şi împotriva erorii. Evlavia, zelul şi curajul lui au fost extrem de remarcabile într-o perioadă în care ierarhia papală a început să-i persecute pe toţi cei care puneau la-ndoială autoritatea şi infailibilitatea ei. Fără-ndoială, el a fost ridicat de Dumnezeu tocmai atunci pentru a da mai multă claritate mărturiei ţăranilor din alpi. Simplitatea închinării lor şi felul lor liniştit nu par să fi stârnit gelozia vecinilor lor sau suspiciunea bisericii universale până la acel timp. Sub mâna lui Dumnzeu, lucrurile s-au petrecut în felul următor.

Cam prin anul 1160, practicile idolatre care însoţeau doctrina transsubstanţierii au făcut ca Pierre să fie pătruns adânc şi alarmat de răutatea timpurilor şi de periculoasa corupţie a papalităţii. Aceasta a făcut ca sufletul lui să se întoarcă la Dumnezeu în mod autentic, de atunci el dedicându-se slujirii Lui, pentru gloria Lui. El şi-a abandonat îndeletnicirile seculare şi a împărţit săracilor toată averea lui, imitându-i pe primii ucenici. Mulţi s-au strâns în jurul lui. El a simţit nevoia de învăţătură cu privire la lucrurile lui Dumnezeu. Unde să găsească învăţătura? A căpătat dorinţa profundă de a înţelege evangheliile pe care se obişnuise să le audă în biserică. A folosit doi ecleziastici pentru a le traduce în limba maternă, împreună cu alte câteva cărţi ale scripturii şi cu unele pasaje din părinţi. Aceasta a fost marea lucrare a lui Vaudes, pentru care el merită mari mulţumiri de la posteritate. În acel timp, scripturile erau, în cea mai mare parte, o carte pecetluită pentru creştinătate, fiind numai în limba latină. Cei care l-au urmat pe Vaudes au primit astfel copii ale scripturii în limba lor maternă şi au fost capabili să le explice oamenilor că ei nu aduceau învăţături de-ale lor, ci o credinţă pură, cum exista în mod real în Biblie. În mod similar cu cei şaptezeci, el şi-a trimis discipolii doi câte doi în satele din vecinătate pentru a predica evanghelia.

Aceasta a stârnit tunetele Vaticanului. Atâta timp cât Vaudes şi prietenii lui s-au limitat la a da mărturie împotriva invenţiilor, ierarhia nu s-a străduit le facă mult rău, dar de îndată ce au folosit acea armă grozavă - scripturile în limba poporului -, ei au fost imediat anatemizaţi şi excomunicaţi. Cu toate acestea, ei nu s-au gândit să se despartă de biserică, ci doreau doar reformarea bisericii. Ei au perseverat în predicarea evangheliei glorioase a harului lui Dumnezeu pentru păcătoşii pierduţi. Arhiepiscopul de Lyon a emis o interdicţie împotriva lor. Vaudes a răspuns hotărât: “Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai curând decât de oameni”. De atunci, “oamenii săraci din Lyon”, cum au fost numiţi, au fost înfieraţi de cler, calomniaţi şi dispreţuiţi ca eretici. Timp de trei ani după acea primă condamnare, care a avut loc în 1172, Vaudes a reuşit să rămână ascuns în Lyon sau prin împrejurimile oraşului, iar Papa Alexandru al III-lea a tunat cu ameninţări nu numai împotriva lui Vaudes, ci şi împotriva oricui ar fi îndrăznit să aibă vreun fel de legături cu reformatorul, astfel încât, de dragul prietenilor lui, Vaudes a părăsit Lyonul şi a rătăcit tot restul vieţii sale. După ce a căutat adăpost în multe locuri şi nu a găsit refugiu nicăieri, din mijlocul la muntenilor din Boemia, strămoşii lui Huss şi Ieronim, a trecut la odihna eternă în anul 1179.   

Risipirea urmaşilor lui Vaudes

Când a fugit, Vaudes a fost urmat de discipolii săi. Ei s-au risipit în mod asemănător cu ucenicii cu ocazia persecuţiei lui Ştefan. Efectele dispersării lor au fost şi ele similare: evanghelia binecuvântată s-a răspândit şi mai larg în Europa. Marea lor putere consta în aceea că ei aveau sfintele scripturi în limba lor, citeau evangheliile şi predicau şi se rugau în limba poporului. Mulţi dintre ei, fără-ndoială, şi-au găsit loc în văile Piemontului şi în oraşele Languedocului. O nouă traducere a Bibliei a dat, fără-ndoială, poporului acces din plin la bogăţiile spirituale.

Scena era pregătită pentru Papa Inocenţiu: odată transmise ameninţările papale, ele au fost executate cu multă râvnă şi în mod neînduplecat. Cel care îi umilise pe marii regi ai Germaniei, Franţei şi Angliei şi căre primise în mod implicit supunerea aproape oricărei părţi a creştinătăţii, tot nu era recunoscut în calitate de cap suprem al bisericii de vaudezi, oriunde ar fi fost ei. Nu se putea ca un spirit ca acela al lui Inocenţiu să suporte liniştit acest fel de opoziţie faţă de supremaţia universală cu care îi plăcea să se laude. Dar care era crima acelor oameni? Unde se găseau ei? Şi cum să procedeze cu ei?

1. Ei aveau o foarte bună reputaţie chiar şi la cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai lor pentru modestia lor, traiul lor simplu, castitatea lor, munca lor cinstită şi cumpătarea lor. “Nicicând”, spune o înaltă autoritate, care totuşi nu este deloc favorabilă celor pe care el îi numeşte antisacerdotalişti, “Pierre de Vaudes şi creştinii biblici din Alpi nu pot fi judecaţi de cei mai îndârjiţi vrăjmaşi ai lor pentru moralitatea lor”. Păcatul lor de moarte era considerat a fi acela că ei apelau la scripturi şi numai la scripturi în toate chestiunile care ţin de credinţă şi de închinare şi că respingeau sistemul vast al tradiţiei şi religiei susţinut de biserica Romei. Atât prin viaţă cât şi prin învăţătură, ei erau martori nobili pentru Hristos şi pentru simplitatea evangheliei, ei dând o mărturie puternică împotriva puterii, bogăţiei şi superstiţiilor religiei dominante. Ei respingeau sacramantele aproape nenumărate ale Romei şi susţineau că în Noul Testament erau doar două sacramante: botezul şi masa Domnului. Putem spune că, în general, ei anticipau şi susţineau aceleaşi învăţături, care, cu trei secole mai târziu, au fost promovate de reformatorii Germaniei şi Angliei şi care constituie crezul protestanţilor de azi. 

2. Seamănă că înaintarea acestor “oameni săraci din Lyon”, în urma persecuţiilor, a fost rapidă şi că ei s-au răspândit mult. Ni se spune că ei s-au întins în sudul Franţei, în Lombardia şi în Aragon. “În Lombardia şi Provence,” spune Robertson, “vaudezii aveau mai multe şcoli decât catolicii, predicatorii lor aveau dezbateri publice şi învăţau în public, iar numărul şi importanţa sponsorilor lor făcea să fie periculos pentru cineva să li se împotrivească. În Germania, ei aveau patruzeci şi unu de şcoli în dioceza Passau, şi erau numeroşi şi în diocezele Metz şi Toul. Din Anglia până în sudul Italiei, de la Helespont şi până la Ebro, opiniile lor erau larg răspândite*”.


* J.C. Robertson, vol. 3, p. 179-202; Waddington, vol. 2, p. 187; Sir J. Stephen - History of France, vol. 1, p. 218

3. Aşa stăteau lucrurile când Papa Inocenţiu al III-lea a ajuns pe tron. Cu nelinişte şi cu privire clară, el a observat acel duh de independenţă religioasă, dar era o problemă cum să-l zdrobească în mod eficient. Înafară de aceasta, cititorul îşi poate aminti că papa avea o mulţime de probleme: el căuta să schimbe balanţa puterii în Germania şi Italia, era în conflict ba cu regele Franţei, ba cu regele Angliei, îndruma marşul cruciaţilor, şi, prin intermediul lor, răsturna imperiul grec de la Constantinopole. Şi totuşi supraveghea şi era hotărât să pedepsească orice fel de dizidenţă faţă de preceptele bisericii Romei şi orice exercitare a gândirii libere în domeniul religios. În acel timp era foarte răspândit zvonul că cele două mari sedii ale dizidenţei faţă de Roma erau văile Piemontului şi sudul Franţei. Creştinii din Piemont au prosperat mai în anonimat, în timp ce albigenzii erau mult mai cunoscuţi şi mai periculoşi deoarece se bucurau de protecţia pe care le-o ofereau oraşe bogate din Languedoc. Raymond al VI-lea, Conte de Toulouse, nu numai că îi favoriza pe cei de credinţă vaudeză, considerându-i cei mai buni dintre supuşii săi, ci îi şi angaja în slujba familiei sale, chiar dacă el se mărturisea a fi romano-catolic. Contele de Foix era căsătorit cu o vaudeză, şi se spune că una dintre cele două surori ale lui era vaudeză, iar cealaltă era catară sau puritană.

Regiunea Albi

Acele provincii îndepărtate ale regatului au primit numele Languedoc datorită limbii bogate, melodioase şi flexibile care se vorbea acolo. În ceea ce priveşte rafinamentul, bogăţia şi libertatea, atât cea politică cât şi cea religioasă, ele depăşeau restul Franţei. Vechea civilizaţie romană încă mai avea vestigii în văile Languedocului şi Provenţei. Căpeteniile feudale, mai ales conţii de Toulouse şi Foix, deşi îi socoteau pe regii lor ca suverani ai lor, posedau şi exercitau autoritate în domeniile lor. Prin favoarea lui Raymond şi indiferenţa altor şefi, acea frumoasă regiune înaintase spre civilizaţie mai rapid decât orice altă parte a europei, dar - observă Milman - acea civilizaţie era complet independentă, sau, mai curând ostilă influenţei ecleziastice. După cum am văzut, blestemul papistaş nu numai că ruinează sufletele, ci este şi distrugător pentru arte şi civilizaţie în general. Până şi faţa unei ţări catolice pare a fi arsă de influneţa nefastă a catolicismului. Mintea trebuie ţinută în ignoranţă, în superstiţie şi în robie pentru ca papalitatea să prospere. Mult timp locuitorii Languedocului au fost lăsaţi în pace de ierarhia romei, şi, ca o consecinţă naturală, oraşele regiunii s-au umplut de o comunitate paşnică, muncitoare şi prosperă.

Dar, pe de altă parte, după cum era cel mai natural, pe măsură ce cuvântul lui Dumnezeu şi opiniile liberale deveneau preponderente, biserica Romei şi clerul ajungeau să fie dispreţuite din ce în ce mai mult. Nobilii şi cavalerii nu mai îngăduiau ca tinerii lor fii să fie educaţi pentru biserică, ci ofereau beneficii fiilor şerbilor lor şi primeau în schimb zeciuieli. La fel de urâţi de nobilime ca şi de popor pentru rapacitatea lor şi comportamentul lor neprincipial, preoţii nu se puteau opune înaintării noilor opinii. Ei nu mai erau temuţi pentru puterea lor spirituală şi erau dispreţuiţi pentru senzualitatea lor. Ei au ajuns subiectul cântecelor şi glumelor trubadurilor, care spuneau de cum jefuiau ei orfanii, cum le escrocau pe văduve, iar necinstea lor, lăcomia lor şi beţiile lor ajunseseră proverbiale şi nimeni nu le mai putea contesta. “Atât de mult” - spune Robertson - “se ruşinau ei înşişi încât îşi trăgeau spre faţă părul de la spate pentru a-şi acoperi tonsura”. Cel mai simplu ţăran, când auzea de ceva scandalos, avea obiceiul să spună: “Mai curând mă fac popă decât să fac o asemenea faptă”. Atât de mulţi erau cei care se despărţiseră de Roma încât ei ajunseseră să constituie majoritatea masei populaţiei. Şi evreii erau numeroşi şi bogaţi, şi, desigur, un mare număr de persoane care nu făceau parte din nici o sectă prospera în oraşele din Languedoc, dar acum vom vorbi despre toţi aceştia desemnându-i ca albigenzi.

Inocenţiu şi persecuţia albigenzilor

Aşa stăteau lucrurile în acea regiune însorită, paşnică şi prosperă când un nor negru de furtună a apărut la orizont. Inocenţiu auzise cu consternare de progresul noilor opinii şi era hotărât să le zdrobească. Având acest obiectiv, el le-a scris mai întâi o scrisoare prelaţilor din sudul Franţei, îndemnându-i să ia măsuri viguroase pentru suprimarea ereziei, ca toţi ereticii să fie anatemizaţi şi exilaţi. Dar lui Raymond şi altora, o asemenea cerere nemiloasă părea a fi atât de arbitrară încât nu i s-a acordat atenţie. “Noi am crescut cu aceşti oameni,” a răspuns Raymond, “ne înrudim cu ei, ştim că ei duc o viaţă cinstită. Cum să-i persecuutăm pe aceia pe care îi respectăm pentru că sunt cei mai paşnici şi loiali dintre supuşii noştri?” Era evident că o asemenea sacrificare a populaţiei afecta interesele principilor şi că aceea ar fi însemnat o exterminare, dar păstorul suprem al turmei lui Hristos nu ezita să recurgă la măsuri atât de groaznice, la care suveranii temporali nu îndrăzneau. Albigenzii au fost excomunicaţi şi a fost pusă o anatemă care se extindea asupra oricui i-ar adăposti, ar avea relaţii comerciale sau vreun fel de relaţii sociale cu ei. Dar neascultătorul Raymond tot îi favoriza pe supuşii lui eretici, ceea ce a făcut ca papa, plin de furie, să trimită doi nunţii - pe Reinerius şi Guido - pentru a cerceta care erau cauzele eşecului şi le-a conferit toată autoritatea pentru a-i desfiinţa pe eretici. Mulţi dintre acei oameni nevinovaţi au fost arestaţi, condamnaţi şi aruncaţi în foc. Totuşi, Raymond nu a acţionat în nici un fel, iar erezia a crescut şi a prins mai multă putere.

Ce era de făcut? Era nevoie de forţe noi şi de agenţi mai duri şi mai activi. Raymond, un suveran independent, cunoscând caracterul drept al supuşilor săi, a refuzat să execute ordinele Romei. Sf. Bernard, marele luptător al papalităţii, murise. Dar papa s-a îndreptat spre descendenţii lui spirituali. În anul 1207, Pierre de Castelnau, un călugăr cisternician, a fost trimis la Raymond ca nunţiu apostolic pentru a-i cere să-i extermine prin foc şi sabie pe supuşii săi eretici. Dar tolerantul prinţ, care pare să fi fost un om vesel, iubitor deplăceri şi lipsit de tăria de caracter necesară pentru a fi un eretic sau un bigot, nu a putut fi incitat să asculte şi să execute mandatul papal. A refuzat de două ori şi de două ori a fost excomunicat şi domeniile lui au fost puse sub interdicţie solemnă. Inocenţiu a aprobat ceea ce făcuse nunţiul său şi i-a scris o scrisoare lui Raymond, într-un limbaj de o aroganţă şi o obrăznicie nemaiîntâlnită. “Ciumă de om! Despot crud şi tiran; ce mândrie ţi-a cuprins inima şi ce nebunie? Să refuzi pacea cu vecinii tăi şi să sfidezi legile divine protejându-i pe vrăjmaşii credinţei? Dacă nu te temi de flăcările eterne, atunci nu ar trebui să te temi tu de pedeapsa temporală pe care o meriţi pentru atâtea crime? Pentru că biserica nu poate avea pace cu căpetenia jefuitorilor şi tâlharilor, cu patronul ereticilor, cu dispreţuitorul sărbătorilor sfinte, cu prietenul evreilor şi al cămătarilor, cu vrăjmaşul prelaţilor şi persecutorul lui Isus Hristos şi al bisericii Lui. Braţul Domnului va rămâne întins împotriva ta până ce vei fi zdrobit şi făcut pulbere. Cu adevărat îţi spun, El te va face să simţi cât de greu este să scapi de mânia pe care ai atras-o asupra capului tău”.

Aşa se prezintă un specimen al vehemenţei invectivelor papale din evul mediu. Şi cititorul se poate întreba care este motivul. Nu este imoralitatea, indiferent cât de rău ar fi stat cu aceasta, ci numai pentru că el refuzase să fie călăul papei şi să verse sângele propriilor săi supuşi paşnici şi harnici. Dar atât de mare era puterea acestor vrăjmaşi înverşunaţi încât Raymond a fost înspăimântat şi s-a supus. Cu multă greutate, el a semnat totuşi un tratat pentru exterminarea ereticilor de pe domeniile lui. Totuşi el a fost foarte lent în aplicarea persecuţiilor. Văzând aceasta, nunţiul nu a putut să nu se înfurie şi a izbucnit în cel mai violent limbaj împotriva prinţului, numindu-l laş şi acuzându-l de sperjur şi a reînnoit excomunicarea cu toată puterea ei. Să ne mai mirăm că un prinţ feudal a fost enervat până la mânie indignată de neruşinarea îndrăzneaţă a unui călugăr? Se spune că, într-un moment nefericit, el a exclamat că avea să-l facă pe Castelnau să plătească cu viaţa pentru obrăznicia lui. Se presupune că ameninţarea a fost auzită de unul dintre slujitorii săi, care, în ziua următoare, după o dispută furioasă, şi-a scos pumnalul şi l-a înjunghiat pe nunţiu în coastă, ucigându-l. După cum s-a văzut, cearta căpătase un aspect asemănător cu cea care avusese loc nu cu mult înainte între Henry al II-lea al Angliei şi Thomas a Becket.

Raymond - proscris spiritual

Inocenţiu a obţinut ceea ce dorise: un pretext bun pentru a-şi vărsa cupele mâniei. Victima a fost onorată ca martir, iar Raymond a fost denunţat ca autor al crimei şi proclamat proscris priritual, iar toţi credincioşii au fost chemaţi să ajute la distrugerea lui. “Ridicaţi-vă, soldaţi ai lui Hristos,” îi scria el lui Philippe Auguste al Franţei, “ridică-te rege prea creştin! Auzi strigătul sângelui şi ajută-ne răzbunându-ne pe aceşti răufăcători. Ridicaţi-vă nobili cavaleri ai Franţei: bogatele şi însoritele ţinuturio din sud vor răsplăti vitejia voastră”. Predicarea unei cruciade i-a fost încredinţată ordinului cistercian, sub conducerea stareţului lor fanatic, Arnold, “un om” - spune Milman - “a cărui inimă era acoperită cu o triplă platoşă de mândrie, cruzime şi bigotism”. Tocmai atunci misioanrii au nimerit cu renumitul spaniol Dominic, faimosul întemeietor al inchiziţiei şi al călugărilor dominicani. Inima lui nu era cu nimic mai blândă decât cea a lui Arnold, ba el era şi un predicator mai bun. Nu au pierdut nici o clipă pentru a denunţa crima şi pe făptaşii ei. Fiecare inimă a fost angajată pentru a răzbuna insulta adusă lui Dumnezeu în persoana slujitorului său. Aceleaşi indulgenţe ca acelea date luptătorilor pentru sfântul mormânt le-au fost asigurate celor cărora se angajau în noua cruciadă împotriva lui Raymond şi a albigenzilor. Peste tot, clerul predica cu un zel neobosit noua cale de a obţine iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.

“Pentru acea generaţie ignorantă şi superstiţioasă”, spune Sir James Stephens, “nu se puteau găsi apeluri mai binevenite. Pericolul, privaţiunile şi epuizarea, în formele cele mai severe, au stat ca dificultăţi în calea aspră a cruciaţilor care au mers în est pentru a-şi câştiga prin luptă calea către paradisul promis, iar în lupta împotriva albigenzilor era de câştigat aceeaşi recomplensă inestimabilă nu prin renunţări, ci prin plăceri. Orice datorie faţă de vreun om era anulată, orice ofensă împotriva legii lui Dumnezeu era iertată şi urma să fie câştigată o eternitate de binecuvântare, şi aceasta nu printr-o viaţă viitoare de sfinţenie, ci printr-o viaţă viitoare cu crime, nu prin abstinenţă, ci prin satisfacerea poftelor, a celor mai josnice patimi, prin satisfacerea cruzmii, a avariţiei şi a poftelor pe seama unui popor a cărui bogăţie le stârnea poftele şi a cărui superioritate le provoca ura”. La acest seceriş amestecat de sânge şi pradă, de absoluţiune preoţească şi faimă militară s-au grăbit toate spiritele sălbatice ele vremii. Întreaga Europă a răsunat de pregătirile pentru războiul sfânt.

Cruciada de acasă

În anul 1209, răspunzând la chemarea unui singur om, care mărturisea a fi marele păstor al bisericii lui Hristos, trei sute de mii de soldaţi s-au strâns în jurul provinciilor infectate. Unii dintre scriitorii vremii ridică cifra până la o jumătate de milion. Şi toţi purtau simboşlul crucii, ca o solemnă mascaradă. Ei alcătuiau trei mari armate, fiecare dintre ele condusă de un arhiepiscop, un episcop şi un stareţ cu mitră. Dar el mai renumit dintre conducătorii războiului sfânt era faimosul Simon de Montfort, senior al unui domeniu din vecinătatea Parisului, Conte de Leicester prin drepturile mamei sale, o doamnă engleză. Satan îşi alesese cu mult talent instrumentele: Inocenţiu, Arnold, Dominic şi de Montfort sunt nume de tristă amintire în istorie. Ar fi greu de spus care dintre cele patru inimi era mai bine acoperită de platoşa triplă.

Raymond, complet nepregătit să întâmpine o asemena oştire, s-a supus. Papa a promis absoluţiunea cu anumite condiţii. Dar acestea era dure şi extrem de crude: 1. Trebuia să se dezică de uciderea lui Castelnau; 2. ca dovadă a sinerităţii lui, trebuia să predea şapte dintre cele mai bune castele ale lui; 3. trebuia să facă penitenţă publică pentru ofensele pe care le adusese în trecut; 4. el personal trebuia să devină un cruciat împotriva propriilor săi supuşi. Sărmanul conte s-a plâns de condiţiile care-i erau impuse, dar aşa era îndurarea ce blândă a papei încât el trebuia să le îndeplinească în cele mai mici detalii. El s-a supus şi a primit absoluţiunea în St. Gilles, în prezenţa a trei arhiepiscopi şi nouăsprezece episcopi. Apoi, el s-a prezentat în catedrala unde fusese înmormântat Castenau, cu umerii dezgoliţi şi cu o frânghie în jurul gâtului, la fiecare dintre capetele ei fiind câte un episcop. A fost biciuit nu numai în mod simbolic, ci din toată inima, până ce, plin de sânge, nefericitul conte a primit permisiunea de a scăpa de chinuitorii lui şi de marea mulţime care se adunase pentru a fi martoră la acea degradare aproape incredibilă a suzeranului lor. Dar aceea nu a fost cea mai grea pedeapsă, ci el a fost obligat să-i însoţească pe cruciaţi împotriva propriilor săi supuşi loiali şi împotriva nepotului său, Raymond-Roger, viconte de Beziers, ale cărui teritorii se spune că erau pline de odioşi albigenzi.

Cum duhul răzbunător al papei era departe de a fi împăcat după ce l-a umilit şi l-a înşelat pe vrăjmaş, puternicele arme au mers mai departe. Trei sute de mii de războinici furioşi s-au revărsat peste frumoasele moşii. “Înainte,” a fost strigătul sfântului stareţ, “veţi pustii fiecare ogor, veţi ucide orice fiinţă omenească. Loviţi şi nu cruţaţi. Măsura nelegiuirii lor a ajuns la culme şi binecuvântarea bisericii este asupra capetelor voastre”. Astfel instruit de preot, Montfort era gata să treacă la fapte. Armata a mărşeluit prin ţara cu vii şi livezi de măslini incendiind, măcelărind şi pustiind totul în calea ei. Ţărănimea a fost călcată în picioare şi ucisă cu sânge rece.

Masacrul şi arderea oraşului Beziers

Raymond-roger, un tânăr viteaz de douăzeci şi patru de ani, s-a arătat mai curajos decât unchiul său şi s-a hotărât să-şi apere poporul împotriva cruciaţilor. Cele două mari oraşe ale lui, Beziers şi Carcassone reprezentau puterea lui cea mai mare. El s-a retras în cel din urmă, care era mai întărit. “Soldaţii crucii, preoţii Domnului,” cum se numeau ei, au apărut la porţile cetăţii Beziers, care fusese bine aprovizionată de către viconte şi înzestrată cu o garnizoană. Episcopul acelui loc făcea parte din armată, iar Arnold i-a permis să sfătuiască poporul şi să le recomande să se predea. “Renunţaţi la opiniile voastre şi salvaţi-vă viaţa” - a fost sfatul episcopului. Dar albigenzii au răspuns ferm că ei nu vor renunţa la o credinţă care le dădea împărăţia lui Dumnezeu şi îndreptăţirea Lui. Catolicii, ca şi ereticii, au declarat că, decât să se predea, mai curând vor suferi moartea în cea mai violentă formă. “Atunci”, a declarat Arnold, “nu va mai rămâne piatră pe piatră; focul şi sabia vor nimici bărbaţi, femei şi copii”. Oraşul a căzut în mâinile asediatorilor, iar grozavul îndemn a fost ascultat. Cavalerii, oprindu-se la porţi, l-au întrebat pe stareţ cum să-i deosebească pe catolici de eretici, iar el le-a răspuns: “Ucideţi-i pe toţi. Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai săi”. A început măcelul: bărbaţi, femei, copii şi clerici au fost masacraţi fără deosebire, în timp ce clopotele catedralei sunau. Mulţimi au fugit tremurând în biserici, sperând să găsească adăpost între zidurile sfinte, dar nici o fiinţă omenească nu a fost lăsată în viaţă. Numeroasa populaţie a oraşului Beziers, care înainte forfotea pe străzi şi în pieţe, zăcea în mormane. Estimările numărului celor ucişi astfel variază între douăzeci de mii şi o sută de mii. Mulţi de la ţară s-au refugiat în cetate, astfel încât nu se poate face o estimare corectă. Oraşul a fost prădat şi apoi incendiat.

Nicicând nu a spus stareţul-balaur un adevăr mai mare ca acela că “Domnul îi cunoaşte pe aceia care sunt ai săi”, deşi l-a spus ăntr-o groaznică batjocoră şi nu cunoştea deloc restul versetului, că “cine rosteşte numele Domnului să se depărteze de fărădelege” (2. Timotei 2:19 ). Domnul îi cunoaşte cu siguranţă pe toţi cei care cred în El şi chiar şi cel mai slab dintre sfinţii săi are un preţ infinit de mare înaintea Lui. Iar Arnold va îi vedea într-o zi, în aceeaşi glorie cu Domnul lor, pe aceia pe care i-a denunţat ca eretici şi pe care i-a ucis cu sabia. Ce zi va fi aceea, când persecutorul şi cel persecutat, acuzatorul şi acuzatul, vor sta faţă în faţă în prezenţa Celui care judecă după dreptate! Până atunci, să umblăm prin credinţă, căutând să-I fim plăcuţi Domnului.

Asediul cetăţii Carcassonne

De la Beziers, din care rămăsese doar un rug, cruciaţii s-au îndreptat spre Carcassonne. Înaintând, ei au găsit ţara pustie. Exemplul groaznic de la Beziers umpluse de groază inimile tuturor. Locuitorii satelor fără apărare au fugit când au văzut ruinele fumegânde ale cetăţii întărite. Nenumărate vaiuri au însoţit pe calea ei acea oaste de dragoni. Au ajuns în faţa Carcassonne. Roger în persoană era comandant şi a suportat asediul cu multă vitejie. Simon de Montfort a fost în fruntea atacatorilor. De cealaltă parte, Roger a fost văzut peste tot, expunându-se în fruntea apărătorilor şi încurajându-i prin cuvinte şi prin exemplul personal. Asediul a durat patruzeci de zile, timp în care asediatorii au fost respinşi cu mari pierderi. Dacă nu ar fi fost înşelăciunea stareţului, Raymond-Roger ar fi triumfat. Lucrurile s-au petrecut după cum urmează.

Soldaţii curcii, atât în virtutea legii feudale, cât şi pentru a obţine privilegiile de cruciat, aveau obligaţia de a sluji numai patruzeci de zile. La sfârşitul acelei perioade, mulţi dintre conducători şi marea masă a trupelor s-au întors dezamăgiţi şi nemulţumiţi. Căldura excesivă, insuficeinţa resurselor de apă, aerul infectat de la cadavrele neîngropate şi rapacitatea, cruzimea şi perfidia preoţilor au făcut ca mulţi să se bucure la încheierea termenului lor feudal. În acea situaţie limită, înconjurat de trupe indisciplinate, stareţul a recurs la viclenie - din vicleniile lui Satan. Nobilul şi viteazul viconte a fost înşelat să vină la tratative. Având jurământul nunţiului şi al baronilor conducători ai armatei, care credea că va fi respectat, Roger a venit împreună cu trei sute de susţinători ai săi. Dar, faţă de un asemenea eretic, nu putea fi vorba de fi credincios jurământului făcut. Tocmai când începea să prezinte condiţiile, nunţiul a exclamat că nu poate fi ţinut nici un fel de credinţă faţă de unul care a fost atât de necredincios faţă de Dumnezeu şi a poruncit ca vicontele să fie legat cu lanţuri şi aruncat în închisoare împreună cu toţi cei care l-au urmat. Curând, el a fost eliberat de umilinţe şi suferinţe prin moarte. Se zice că ar fi murit de mâna lui Simon. Poporul, descurajat prin pierderea conducătorului, a părăsit cetatea fugind prin pasaje subterane, iar preoţii s-au consolat prin prinderea a aproximativ patru sute de cetăţeni, pe care i-au spânzurat şi i-au ars sub acuzaţia comună de erezie.

Cetatea Carcassonne şi moştenirea princiară a lui Roger-Raymond au ajuns în mâinile partidei papale, şi, potrivit legii cuceririi, era în totul la bunul lor plac. Nunţiul şi clerul i-au dăruit lui Simon de Montfort acele pământuri bogate, ca primele roade ale victoriei glorioase împotriva ereticilor, el fiind proclamat viconte de Beziers şi Carcassonne, promiţând să-şi păstreze demnităţile şi teritoriile numai cu condiţia de a plăti papei un tribut anual, papa fiind suzeranul teritoriilor cucerite.

Alegerea lui Simon a fost confirmată de papă, deşi principiile de bază ale dreptăţii şi respectarea angajamentelor date fuseseră încălcate într-un mod atât de flagrant şi de neruşinat. Dar regele Aragonului, ca suzeran, a refuzat să-l investească pe Simon cu noile lui posesiuni. Cucerirea părea a fi fost completă, dar nu era chiar aşa. Ducele de Burgundia, Contele de Nevers şi alţi nobili francezi s-au retras din cruciadă fiind grav ofensaţi de aroganţa mercenarilor papei. De Montfort, rămas cu o armată relativ puţin numeroasă, nu şi-a putut menţine poziţia, aşa că partida papală a pierdut multe oraşe şi castele pe care le cucerise şi a urmat un război continuu, marcat de exasperarea poporului şi de cele mai mari atrocităţi de ambele părţi. De Montfort, în disperare, a scris creştinătăţii cerând o nouă armată.

Trâmbiţa Romei a sunta din nou: a fost predicată o nouă cruciadă. “Roiuri de călugări,” spune Greenwood, “au ieşit din nenumărate chilii şi mânăstiri ale ordinului cistercian predicând pieirea ereticilor şi nelimitată iertare celor care vor vărsa sângele acelei seminţe blestemate, măcar a unuia singur dintre ei. Nu exista crimă prea gravă, nici viciu prea adânc înrădăcinat în inimă ca să nu poată fi şters, fiind eliminată orice urmă de vinovăţie şi de remuşcare, printr-o campanie de patruzeci de zile împotriva acelor renegaţi”. Atraşi de ppromisiunea unor mari prăzi pământeşti în sudul însorit şi de fericirea eternă în cer, nenumărate trupe de fanatici s-au strâns în turme sub stindardul lui De Montfort. În primăvara anului 1210 el a primit o întărire semnificativă sub comanda soţiei sale, aşa că războiul a început cu furie reînnoită.

Distrugerea lui Raymond este hotărâtă

Supunerea Contelui Raymond la condiţiile papale pentru reconciliere fusese completă: el îşi predase castelele, trecuse prin umilinţa personală, şi, cu toate că umerii îi fuseseră însângeraţi, însoţise cruciadele chiar împotriva rudei sale, Roger. Era sigur că biserica avea să fie satisfăcută, că urma să-şi exprime aprobarea şi să-l primească în sânul ei. Dar, vai, a fost exact invers. E adevărat că papa, în modul cel mai înşelător, a mărturisit că-l primea ca pe un fiu ascultător, absolvindu-l de presupusa vină în asasinarea lui Castelnau, şi i-a dat mantia şi inelul, şi, având acele valoroase daruri, contele s-a întors în ţara lui sperând că nunţii vor confirma concesiile făcute de papă. Însă aici istoria a ridicat vălul descoperind cea mai intenţionată trădare care a mânjit vreodată politica unui conducător: într-o scrisoare a acestui pontif către nunţii săi la Toulouse, el face referire la cuvintele apostolului pentru a-şi justifica purtarea duplicitară: “Totuşi, fiind abil, v-am prins prin viclenie” (2. Corinteni 12:16 ). Astfel, el scria: “Vă sfătuim, împreună cu apostolul Pavel, să folosiţi viclenie faţă de acest conte, pentru că în acest caz aceasta este socotită înţelepciune. Trebuie să-i atacăm separat pe aceia care s-au separat de unitate. Lăsaţi-l pentru un timp pe acest conte de Toulouse, folosind disimularea faţă de el, pentru ca alţi eretici să fie înfrânţi mai uşor, iar apoi să fie zdrobit după ce va fi rămas singur”. Încrezătorul conte condamnat a grăbit împlinirea hotărârilor papei. Dar viclenii nunţii Theodosius şi Arnold, care erau implicaţi în secretele stăpânului lor, aveau propriile lor intenţii şi au tot întârziat şi au prezentat cereri până ce contele a văzut că el cu cazul lui era fără speranţă în mâinile lor. I s-a spus că el nu era socotit nevinovat de delictele de erezie şi crimă şi că ei nu-l puteau absolvi şi a izbucnit în lacrimi. Atunci acei oameni ai bisericii cu inimi de fier au batjocorit dezamăgirea lui citând textul: “Cu siguranţă, în potop de ape mari, acestea nu-l vor ajunge” (Psalmul 32:6 ) şi l-au declarat din nou excomunicat.

Adevăratul obiectiv al catolicilor

Cititorul are acum înaintea lui adevăratul obiectiv, care în acea vreme era ascuns, al acelor oameni inspiraţi de Satan. Este vechea istorie crudă a lui Nabot cu via lui: Izabela trebuia să aibă încântătoarele ţinuturi din sud ca via ei, iar sângele lui Nabot izreelitul trebuia să fie vărsat. Din îndemnurile secrete pe care papa le-a dat nunţiilor săi se va vedea că era hotărâtă distrugerea nu numai a lui Raymond ci şi a tuturor principilor din Languedoc şi că el îl înşelase pe contele Raymond printr-o prefăcută reconciliere numai pentru a-l despărţi de restul nobililor din Languedoc, ca aceştia să poată fi nimiciţi mult mai uşor, unul câte unul. Aceasta a fost politica lui Inocenţiu, scrisă cu propria lui mână, iar nunţii săi au fost discipoli potriviţi ai maestrului lor. Prada de la contele de Toulouse şi toţi partizanii lui le era necesră lui Simon şi aliaţilor săi, nunţii, şi nimic mai puţin decât tot sudul nu putea satisface lăcomia lui de Montfort şi fanatismul preoţilor rapaci. De aceea era hotărât ca să fie incluşi conţii de Foix, Comminges şi Beam cu toate teritoriile lor.

Contele de Toulouse era suzeran peste cinci domenii subordonate. Curţile acelor suverani mai mici se întreceau una pe alta în splendoare şi galanterie. Ni se spune că viaţa era mereu un o sărbătoare sau un turnir. Unii dintre ei fuseseră printre cei mai distinşi cruciaţi în est şi aduseseră acasă multe obiceiuri din luxul oriental. La asemenea oameni nu se punea problema că ar fi fost eretici vaudezi sau albigenzi. În ceea ce se vedea ei erau buni catolici, dar religia lor era de fapt cavalerismul şi muzica trubadurilor. Totuşi mai erau câteva excepţii onorabile. Putem urmări firul de argint al harului suveran bogat al lui Dumnezeu la curţile acestor prinţi veseli. Citim despre Almeric, senior de Montreuil, şi sora lui, doamna Geralda de Vetville, care erau albigenzi şi care şi-au apărat oraşele împotriva catolicilor, dar au fost biruiţi. Şi aceşti seniori şi doamne au fost distruşi imediat. Alemric, împreună cu optzeci de nobili, a fost adus înaintea lui de Montfort. El a poruncit ca toţi să fie spânzuraţi. Ştreangurile supraîncărcate s-au rupt, aşa că au fost tăiaţi în bucăţi. Doamna Geralda a fost aruncată într-un puţ şi asupra ei au fost aruncate pietre mari. Numai câţiva au scăpat de la masacrul general de la Vetville pentru a spune povestea. Şi toată ţara a avut o soartă asemănătoare. Creştinul adevărat, curteanul vesel, cavalerul viteaz şi mulţimea doritoare de plăceri, care era prea enervată la vederea obiceiurilor luxoase ale ţării pentru a fi eretică sau bigotă, toţi au trebuit fie să se supună condiţiilor papei, fie să meargă la ştreang sau la rug.

Fiecare regiune din sud era învinuită că adăpostea eretici, iar Raymond, ca senior suzeran, era chemat să se prezinte înaintea unui consiliu la Arles. A fost înlăturat complet tot ce ar mai fi ascuns sălbatica lor nedreptate. Contele a fost însoţit de prietenul lui, Pedro, regele Aragonuluji, un catolic bun şi devotat, care i-a susţinut cauza şi s-a oferit garant pentru fidelitatea lui. Condiţiile pentru reconciliere - cititorul să le noteze ca exemplu pentru aroganţa şi îndrăzneala papală din acele zile - erau următoarele: “Contele Raymond să-şi demobilizeze armata, să-şi demoleze castelele, să-şi recheme toţi comandanţii oraşelor fortificate şi fortăreţelor, să renunţe la toate taxele şi dările din care provine cea mai mare parte a veniturilor sale, să oblige pe toţi nobilii şi oamenii de rând de pe domeniile sale să poarte veşmânt de penitenţă, să-i predea pe toţi supuşii săi care sunt suspecţi de erezie pentru a fi convertiţi sau arşi, după caz şi să fie personal gata să plece în Palestina pentru a sluji sub frăţietatea Sf. Ioan de la Ierusalim până ce papa îl va rechema. Fiecare cap de familie să plătească nunţiului papal patru bani taxă anuală, să fie ascultător bisericii, să plătească toate dările care i se vor cere şi toată viaţa lui să se supună fără a se împotrivi în vreun fel. După îndeplinirea tuturor condiţiilor, toate pământurile urmau să-i fie restituite de nunţiu şi de contele de Montfort*”.


* Greenwood, book 13, cap. 7, p. 546; Milman, vol. 4, p. 218; Sir James Stephens - Lectures, vol. 1, p. 225

Intenţiile acestor noi ofense nu au putut fi înţelese greşit, aşa că nefericitul conte, sfidând ordinele consiliului, a plecat, împreună cu mediatorul lui, regele Aragonului. Sentinţa a fost pronunţată. “Contele de Toulouse a fost condamnat ca eretic declarat, duşman al bisericii şi apostat de la credinţă, iar domeniile şi proprietăţile lui, cele publice şi personale, le-au fost adjudecate primilor care le vor ocupa sau şi le vor însuşi”. Aceste condiţii şi hotărâri îi vor da cititorului o cât de vagă idee asupra modului în care biserica, folosind cele mai sfinţite cuvinte şi pretexte, ruina pe un nobil în acele zile pentru a lua în stăpânire pământurile şi averea lui. Peste tot era aşa: principele şi poporul lui trebuiau să fie înecaţi în sânge sau mistuiţi de foc dacă proprietăţile lor nu puteau fi obţinute prin mijloace mai blânde. Orice Nabot trebuia să-i predea Izabelei ogorul lui dacă ea îl poftea. Înainte de a trece mai departe, cititorul să reţină că atunci când papa şi nunţii săi lucrau la distrugerea contelui şi a vasalilor săi, inchizitorii Dominic şi Reinerius erau angajaţi în “cercetarea religioasă a întregii zone a ereziei”, având autoritate de la papă să aplice pedeapsa capitală asupra ereticilor. Groaznicul tribunal, care de atunci se numeşte Inchiziţia, a fost înfiinţat în acel an de tristă amintire - 1210 -, într-un castel de lângă Narbonne.

Războiul îşi schimbă caracterul

Contele Raymond s-a grăbit să ajungă la Toulouse şi a făcut să fie citită în public hotărârea de excomunicare şi termenii duri pentru absolvirea lui. Cetăţenii au fost indignaţi şi au declarat că mai curând s-ar expune la cele mai mari pericole decât să accepte asemenea condiţii ruşinoase. Pe măsură ce veştile s-au răspândit de la un oraş la altul, acelaşi entuziasm a fost predominant în toate ţinuturile de sub stăpânirea lui. Caracterul războiului s-a schimbat complet. Devenise un fapt evident pentru toţi că acei cruciaţi erau hotărâţi să cucerească provinciile pentru a le transforma în stăpâniri ale Scaunului de la Roma, iar provinciile erau la fel de hotărâte să se opună cruciaţilor ca unor ipocriţi josnici şi să scape de tirania crudă şi uzurpatoare a Romei. Cruciada care se mărturisise a avea scopuri religioase degenerase într-un război total de masacru şi jaf. Tot poporul era într-o stare de revoltă generală împotriva bisericii dominante ca împotriva unui invadator străin.

Războiul fusese declarat, dar combatanţii erau inegali. Raymond pare să fi fost un monarh blând, binevoitor şi indolent, care era iubit mult de poporul lui şi nu avea ambiţii, ci urmărea numai plăcerile vieţii. Nu există dovezi că ar fi fost cât de puţin înclinat spre religia albigenzilor, ci el se mărturisea a fi un romano-catolic adevărat. De cealaltă parte, Simon de Montfort, marele general al Romei, era considerat cel mai îndrăzneţ şi mai capabil conducător militar al vremii şi se jurase să fie apărător al papalităţii. El practica în mod regulat exerciţiile religioase şi asculta zilnic misa. “Dar” - observa cineva - “toate acele mari calităţi ale lui Simon se îmbinau cu nişte vicii care, în mod obişnuit, se doreşte a fi «sfinţite» prin mărturisirea religioasă: o imensă ambiţie, o îndrăzneaţă lipsă de scrupule în ceea ce priveşte mijloacele utilizate, duritate şi indiferenţă faţă de suferinţa umană şi o rapacitate extremă şi nedisimulată*”. În fruntea noii oşti de cruciaţi, pentru executarea sentinţei pronunţate de biserică şi pentru a câştiga ca răsplată domeniile lui Raymond, el a străbătut ţara dedicată distrugerii. Masacre, jafuri şi cele mai sălbatice barbarii de nedescris au marcat fiecare pas al lui. Ereticii şi cei suspectaţi de erezie, oriunde erau găsiţi, au fost obligaţi de Arnold şi de Montfort să se suie pe rugurile în flăcări în timp ce călugării se distrau văzând suferinţele lor şi îşi băteau jos ce ţipetele femeilor în flăcări.


* J.C. Robertson, vol. 3, p. 351

Pe măsură ce înainta armata papală, întreaga ţară devenea scena celor mai desfrânate cruzimi: distrugeau vii şi grâne, ardeau sate şi ferme, măcelăreau ţărani neînarmaţi, femei şi copii şi extindeau pustiirea în toată ţara, după care vorbeau de zelul sfânt pentru religia lor. Nu trebuie să ne mirăm că poporul exasperat a ripostat, şi atunci s-a ajuns la un război crud purtat de ambele părţi. Detaliile le lăsăm însă istoricului civil. După ce am prezentat pe scurt şi într-o lumină clară adevăratele motive şi obiective ale papei în această ofensă fără seamăn adusă omenirii şi religiei, vom nota câteva dintre principalele bătălii purtate în acest mare război, lupte care au dus la sfârşitul conflictului şi care fac să se vadă şi mai evident caracterul lui Simon şi al călugărilor de la Citeaux, sub îndrumarea pontifului şi cu aprobarea lui.

Barbariile lui Simon şi ale lui Arnold

Simon de Montfort, ca senior feudal, viconte de Beziers şi Carcassonne, prin angajamentul lui ecleziastic era obligat să-i elimine pe eretici. De aceea, el şi-a continuat campania. Multe oraşe au cazut în mâinile lui, unele prin forţă, altele s-au predat de spaimă. În dioceza Albi, sediul principal al învăţăturilor pe care nu le puteau suferi, războiul a fost purtat cu cea mai mare cruzime. Când cetatea La Minerve, de lângă Narbonne, s-a predat după o defensivă hotărâtă, mai rămăsese totuşi o scânteie de omenie, prin care s-a făcut propunerea ca învinşilor să li se permită să se retragă dacă se vor dezice de erezie. Faţă de asemenea condiţii blânde, călugării cei nemiloşi au obiectat: “Contiţiile sunt prea uşoare,” au exclamat ei, “doar noi am venit să-i eliminăm pe eretici şi nu să le arătăm har!” “Nu vă temeţi,” a răspuns stareţul cu o cruzime batjocoritoare, “nu vor fi convertiţi mulţi”. Şi el a avut dreptate, dar nu în sensul în care a spus el acele cuvinte. El avea intenţia de a-i omorâ pe toţi, iar intenţia lor, sau, mai curând, hotărârea lor fermă, era mai curând să moară decât să accepte acele condiţii papale. Între timp, albigenzii se strânseseră pentru rugăciune. Stareţul de Vaux-Cernay a găsit într-o casă un număr de femei creştine care erau în rugăciune aşteptând să li se întâmple ce putea fi mai rău: nu aşteptau pic de îndurare de la sfinţii părinţi şi erau pregătite să moară. Într-o altă casă, el a găsit şi un număr de bărbaţi în genunchi aşteptându-şi în pace sfârşitul. Stareţul a început să le predice doctrinele papalităţii, dar l-au întrerupt cu toţii, într-un glas, exclamând: “Nu vom primi credinţa ta; am renunţat la biserica Romei; strădaniile tale sunt zadarnice, pentru că nici viaţa, nici moartea nu ne vor determina să renunţăm la adevărul pe care-l avem”. I s-a cerut lui de Montfort să le vorbească. El a vizitat şi pe bărbaţi, şi pe femei, în total cam o sută patruzeci. “Convertiţi-vă la credinţa catolică,” le-a spus el, “sau suiţi-vă pe acest rug”. Mai înainte înălţase un imens morman de lemne uscate. Nici unul dintre albigenzi nu a şovăit măcar o clipă. Ei au negat superioritatea şi autoritatea preoţiei şi L-au recunoscut numai pe Hristos în calitate de Cap şi su susţinut că nu există altă autoritate decât cea a Cuvântului său cel sfânt. Înfuriat la culem de statornicia lor calmă, el a poruncit să fie aprins focul, şi rugul a ajuns în scurt timp o masă în flăcări. Neînfricaţii mărturisitori ai numelui lui Hristos, încredinţându-şi sufletele în mâinile lor, s-au aruncat singuri în flăcări ca şi cum s-ar fi înălţat la cer într-un care de foc.

Când a capitulat castelul Brau, de Montfort a scos ochii la peste o sută dintre apărătorii lui şi i-a mutilat şi în alte feluri ruşinoase, lăsând numai pe unul dintre ei cu un singur ochi pentru a-i donduce pe ceilalţi. Nu că - spune stareţul de Vaux-Cernay - acelui conte i-ar fi făcut plăcere asemenea lucruri, “pentru că el era cel mai blând dintre oameni”, ci deoarece el dorea să ia măsuri represive împotriva inamicului. Aşa judeca istoricul călugărilor. La Lavaur, oraşul bunului Roger Bernard, conte de Foix, barbariile au depăşit tot ce se mai făcuse până atunci chiar şi în acel groaznic război. Vaudezii susţineau că şi contele era unul de-ai lor. “Dintre toţi principii provinciei,” spune Milman, “contele de Foix era cel mai puternic şi cel mai detestat de biserică pentru că îi favoriza pe eretici. În acest caz, acuzaţia era mai curând o onoare decât o calomnie. El era un om profund religios, şi primul care a ridicat stindardul oamenilor locului împotriva lui de Montfort. Era un cavaler la fel de viteaz după cum era şi de credinţă creştină”. În cele din urmă cetatea a căzut în mâinile asediatorilor şi a avut loc un masacru general: bărbaţi, femei şi copii au fost tăiaţi în bucăţi, până ce nu au mai rămas decât câtâţiva din garnizoană şi alţii cărora le-a fost pregătită o soartă şi mai groaznică. Patru sute au fost arşi pe un rug mare, ceea ce a produs bucurie generală în tabără. În mijlocul acelui zaiafet de cruzime cruntă, episcopii şi nunţii stăteau şi cântau: “Vino, Spirit Sfânt”. Atunci Almeric, împreună cu optzeci de nobili, a fost adus înaintea lui de Montfort, care a poruncit ca ei să fie spânzuraţi, după cum am văzut deja. Şi evlavioasa doamnă Geralda a suferit acolo. Despre ea se spune că: “Nici un sărac nu pleca de la uşa ei fără să fi fost hrănit*”.


* Latin Christianity, vol. 4, p. 223; Gardner - Faiths of the World, “Albigenses”

Asediul Toulouse

De la rugul în flăcări, pe care au ars patru sute de oameni şi de la ştreanguri încărcate cu nobili, luptătorul bisericii a trecut la asediul cetăţii Toulouse. Numeroasele lui cuceriri mai curând au stârnit decât au satisfăcut “rapacitatea lui nedisimulată”. Spera să adauge şi Toulouse la posesiunile lui, şi astfel să se ridice la nivelul prinţilor suverani. Episcopul Fouquet era în tabăra lui. Istoricii spun că acest nou episcop de Toulouse fusese pus pentru a atinge scopul papei, el fiind unul dintre cei mai duplicitari, cruzi şi sângeroşi oameni care au existat vreodată. Rabenstein fusese destituit pentru a-i face loc să lucreze în cetate pentru distrugerea contelui, în timp ce inchizitorii şi cruciaţii lucrau pentru aceasta de afară. Dar, cu toate înşelăciunile papei şi cu toată vitejia lui Simon, mersul lucrurilor era în schimbare. Contele de Toulouse, sub disciplina severă a nenorocirilor, a dat dovadă de curaj şi tărie de caracter. El şi-a strâns aliaţi în jurul său, care, împreună cu cei ce i-au urmat, au apărat cetatea şi au făcut câteva ieşiri atât de îndrăzneţe încât simon a fost nevoit să ridice asediul. Atunci el s-a răzbunat devastând grădinile, viile şi câmpurile. Situaţia se schimbase complet: în loc să rămână în defensivă, Raymond a devenit atacator energic, şi, în câteva luni, a recâştigat cele mai multe locuri pe care le cuceriseră cruciaţii. Principiul feudal al termenului de patruzeci de zile a făcut ca forţa armatei lui Simon să fluctueze continuu, şi, fără-ndoială, l-a împiedicat să profite la maxim de avantajele pe care le obţinuse, astfel încât succesele lui au fost uneori răsturnate. Cu toate acestea, triumful lui Raymond a fost numai un respiro temporar şi preludiul unei înfrângeri grozave.

În Germania şi în nordul Franţei a fost predicată o nouă cruciadă, şi mulţi aventurieri cu experienţă în războaiele din Germania şi din est s-au alăturat armatei. Toate binecuvântările lumeşti într-o ţară frumoasă, împreună cu cerul în final, au făcut ca mulţi să ia crucea. Arhiepiscopii de Rheims şi Rouen şi episcopii de Paris, Laon şi Toul au fost împreună cu ei, iar Guillaume, arhidiaconul Parisului a fost genistul şef al armatei. Sărmanii albigenzi descurajaţi, la apropierea unei asemenea oşti de zeci de mii, au fugit din câmpurile deschise pentru a se adăposti fie în păduri şi munţi, fie în oraşele mari.

Raymond, simţindu-şi slăbiciunea, a căutat să se alieze cu ruda lui, Don Pedro, regele Aragonului. Spaniolul viteaz a promis să-l sprijine, dar, înainte de a se angaja în luptă, a făcut un apel la papă în favoarea lui Raymond.

Mişcat de apelul regelui şi gelos pe puterea din ce în ce mai mare a lui de Montfort, Sfinţia Sa a părut dispus să-şi schimbe politica. Faţă de nunţii săi şi-a dezvăluit nemulţumirea că puseseră mâinile pe ţinuturi care nu fuseseră nicicând pângărite de erezie şi a poruncit restituirea pământurilor conţilor de Foix, Comminges şi lui Gaston de Beam. El a suspendat şi indulgenţele oferite cruciaţilor. Dar toată această aparentă justiţie şi milă a fost doar un sentiment trecător, el revocând în scurt timp toate concesiile pe care le făcuse. Sc risorile nunţiilor şi inchizitorilor au fost pline de furie: “Înarmează-te, domnul nostru papă, cu zelul lui Fineas; nimiceşte Toulouse, acea Sodomă şi Gomoră, cu toate relele din ea; nu îngădui ca tiranul eretic Raymond, şi nici fiul său, să-şi mai ridice capul deja pe jumătate zdrobit, ci zdrobeşte-l complet. Nu ne putem gândi la curăţirea Languedocului înainte ca Toulouse să fie ras de pe faţa pământului şi cetăţenii lui să fie ucişi cu sabia. Dacă familiei lui Raymond i se permite să-şi ridice capul, ei vor lua împreună cu ei şapte demoni mai răi decât cel dintâi. Înţelepciunea ta apostolică să ia măsuri împotriva răului; mâna ta să nu de înapoi de la această lucrare sfântă şi evlavioasă înainte ca şarpele lui Moise să fi înghiţit şerpii acestui faraon, înainte ca iebusitul împreună cu toţi cei necircumcişi şi necuraţi să fie risipiţi şi poporul tău să se bucure în pace stăpânind ţara făgăduinţei”.

Papa temporizează. Bătălia de la Muret

Papa era în dificultate şi a cedat de nevoie. El declanşase mişcarea, dar frâiele îi scăpaseră din mâini frâiele cu care s-o aibă sub control. Agenţii săi trebuiau doar să facă ceea ce îi instruia el şi nu aveau dreptul să se plângă. Transformând nevoia într-o virtute, el l-a mustrat aspru pe regele Aragonului, principalul susţinător în Spania al cauzei catolice, acuzându-l că prezenta fals lucrurile şi ameninţându-l cu o cruciadă şi a confirmat sentinţa de excomunicare împotriva lui Raymond şi a aliaţilor săi. L-a proclamat pe de Montfort slujitor vrednic al lui Hristos şi luptător invincibil pentru credinţa catolică şi l-a autorizat să păstreze ceea ce cucerise. Răbdarea îndelung-răbdrătorului rege al Aragonului s-a epuizat, şi, provocat de neruşinarea clerului, el a luat armele. În fruntea a o mie de cavaleri şi a unei armate numeroase, el a traversat Pirineii şi i-a întâmpinat pe cruciaţi în micul oraş Muret, la aproximativ cincisprezece kilometri de Toulouse. În fruntea războinicilor crucii s-a prezentat Simon de Montfort, cu tot armamentul lui, însoţit de şapte episcopi. “Armata lui,” spune Greenwood, “deşi mai puţin numeroasă, era compusă din cavaleria grea a Franţei şi, dorea ca, prin victorie asupra oştii eretice, să dobândească glorie nepieritoare, sau, prin martiriu să fie primită în prezenţa sfinşilor, în paradis”. A urmat o bătălie crâncenă, scurtă şi decisivă. Don Pedro şi mulţi dintre nobilii săi s-a numărat printre cei ucişi. Restul armatei sale, fără comandant, s-a risipit, iar oastea de strânsură neinstruită şi prost înarmată a lui Raymond şi a aliaţilor săi a fost parte ucisă cu sabia, parte înecată în Garonne, nefiind lăsat nici măcar unul.

Ca urmare a marii victorii de la Muret, cauza albigenzilor ajunsese să fie disperată, iar soarta ţării închinate distrugerii părea a fi hotărâtă definitiv. Raymond îşi pierdea toate teritoriile, de Montfort era recunoscut principe al ţinutului şi al oraşului Toulouse şi al celorlalte ţinuturi cucerite de cruciaţi sub comanda lui. Biruit de nenorocirile lui şi de interdicţiile bisericii, Raymond nu s-a mai opus deloc. Fouquet, episcopul papei, a luat în stăpânire palatul strămoşilor lui Raymond, şi, cu o neruşinare crudă, pe care nici un limbej nu o poate descrie, a poruncit ca nobilul conte şi toată familia lui să se retragă în anonimat. Aşa au fost şi aşa sunt îndurările blânde ale preoţiei romane chiar şi faţă de propria lor turmă când unii sunt socotiţi neascultători, pentru că Raymond nu a fost niciodată acuzat de erezie, ci numai că adăpostea eretici pe domeniile lui, sau, cu alte cuvinte, că refuza să-i măcelărească cu sânge rece pe cei mai cinstiţi şi loiali dintre supuşii săi - aceea era, în ochii Romei, crima lui, iar cerul va judeca cu siguranţă.

Învingătorii se ceartă între ei

Cucerirea părea a fi completă, iar învingătorii au început să împartă prada. Dar Arnold şi de Montfort s-au certat pentru coroana ducală a Narbonne, fiecare reclamând pentru el ducatul. Nunţiul luase arhiepiscopia Narbonne şi susţinea că aceea avea drepturi şi asupra proprietăţilor pământeşti, dar de Montfort, care îşi luase titlul de Duce de Narbonne, a fost indignat că un preot reclama autoritatea seculară asupra a ceea ce el susţinea că era în totul al lui, ca principe şi suveran al ţinutului. Conflictul a ajuns să fie serios. Simon a început să-i înfiereze pe Arnold şi pe susţinătorii lui că erau eretici, a invadat şi a luat oraşul în stăpânire prin forţa armelor. Nunţiul, exercitându-şi autoritatea spirituală, l-a excomunicat pe marele cruciat şi a pus sub interdicţie toate bisericile din oraş. Papa, privind cu gelozie marea putere a celor doi rivali şi nesinţindu-se capabil să intervină în conflict, a convocat, în anul 1215, Consiliul de la Lateran, cu scopul de a pune capăt cruciadei împotriva albigenzilor şi a hotărâ definitiv soarta teritoriilor cucerite.

Acela a fost cel mai numeros consiliu ţinut până atunci în creştinătate, dar nu ne vom aventura deloc să descriem desfăşurarea lui, ci vom nota doar efectele lui imediate faţă de subiectul care ne preocupă în prezent. “Raymond şi fiul său, însoţiţi de conţii de Foix şi Comminges şi de mulţi alţi nobili din Languedoc au fost primiţi de papă, care şedea în consistoriu printre cardinalii săi şi alţi prlaţi. Ei au îngenunchiat înaintea lui, iar tânărul Raymond i-a prezentat scrisori de la unchiul său, regele Angliei. Monarhul englez îşi exprima indignarea faţă de uzurparea moştenirii familiei lui Raymond de către Simon de Montfort. Papa a fost mişcat de frumuseţea ţinutei tânărului prinţ, s-a gândit la greşelile lui, şi s-a observat că a vărsat lacrimi”. Acel tânăr nobil din vechea familie de Toulouse, având legături de sânge prin căsătorie cu toţi suveranii Europei, care nu fusese niciodată acuzat de vreun fel de erezie, fusese jefuit de agenţii papei şi ajunsese în exil. După fiu, a venit tatăl, iar apoi ceilalţi conţi, care s-au plâns de nedreptatea nunţiului şi a lui de Montfort, de jefuirea ţinuturilor lor şi de măcelărirea nelegiuită a supuşilor lor. Enormele cruzimi ale lui Fouquet au fost prezentate de toţi martorii, el fiind denunţat ca nimicitorul a peste zece mii de suflete din turma care-i fusese încredinţată în grija pastorală.

Ceva care semăna a milă a mişcat pentru un moment inima lui Inocenţiu când au auziz atâţia martori nobili, care se mărturiseau a fi catolici. Mai mulţi membri ai consiliului au fost atinşi de remuşcări şi au vorbit în favoarea principilor deposedaţi. Dar această tendinţă spre ceva care aducea a justiţie din partea consiliului a stârnit indignarea lui Simon şi a partizanilor săi, care s-au manifestat cu maximum de vehemenţă. Ei l-au asigurat pe Sfinţia Sa, că, dacă nunţiul şi de Montfort erau obligaţi să predea teritoriile şi domeniile pe care le aveau, de atunci încolo nimeni nu se va mai înrola pentru cauza bisericii şi că nimeni nu s-ar mai expune vreunui pericol pentru a o apăra. Totuşi, papa a părut a fi dispus să asculte plângerile principilor, şi, înălţându-şi vocea, a spus: “Las în seama lui Raymond de Toulouse şi a moştenitorilor săi să-şi recupereze stăpânirile de la toţi aceia care le deţin acum pe nedrept”. Prelaţii s-au înfuriat. Papa era încurcat îanintea puterilor pe care le crease, din cauza cărora era silit să facă nedreptate. De Montfort a fost confirmat ca stăpân peste toate cuceririle lui, cu excepţia teritoriului Venaisin, care i-a fost rezervat tânărului Raymond cu condiţia ca purtarea lui să fie apreciată ca satisfăcătoare de către nunţiu. Philippe Auguste, aprobând hotărârea, l-a investit pe de Montfort conte de Toulouse, Beziers şi Carcassonne şi duce de Narbonne. Simon a ajuns pe tronul pe care-l căştigase prin opresiune, tiranie şi vărsare de sânge. A fost proclamat suveran de Toulouse şi general al armatelor lui Dumnezeu, fiu iubit al bisericii. Biserica şi poporul i-au ieşit în întâmpinare cu salutul blasfemiator: “Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului”. Dar triumful celui rău este de scurtă durată, iar răsplata lui eternă este aproape.

Minciunile lui Fouquet

Hotărârea consiliului de la Lateran, care interzicea predicarea de cruciade, a făcut ca de Montfort să ajungă lipsit de resurse proaspete. Această schimbare a l-a încurajat pe Raymond cel tânăr pentru a strânge o armată şi a face un efort eroic pentru a-şi recâştiga domeniile tatălui său. Nu peste mult timp a ajuns în fruntea unei armate mari, iar speranţa eliberării de cruzimile lui Simon şi ataşamentul faţă de suveranii lor ereditari însufleţea întreaga populaţie a Languedocului. De Montfort trata Toulouse ca un oraş cucerit, cerând taxe enorme şi făcând eforturi pentru a impune măsuri din cele mai dure. Era evident că urma o revoltă generală a cetăţenilor oprimaţi, dar cetăţenii au acceptat în mod neînţelept medierea perfidului episcop Fouquet. Episcopul i-a asigurat că nici un fir de păr nu avea să le fie atins dacă se supuneau condiţiilor lui de Montfort. Cetăţenii au fost de acord, iar el le-a jurat în felul următor: “Jur pe Dumnezeu şi pe Sfânta Fecioară şi pe trupul Răscumpărătorului, pe ordinul meu cel sfânt, pe funcţia mea de stareţ şi pe celelalte demnităţi ale mele, că vă dau sfat bun, mai bun decât am dat vreodată; dacă vă va face cel mai mic rău contele de Montfort, prezentaţi-mi mie plângerile voastre, iar Dumnezeu împreună cu mine se va îngriji să vi se facă dreptate”. Ce cruzime! Aşa este papalitatea. Era vorba chiar de oile pe care le păstorea el. Acum nu mai era vorba despre ce este drept sau nedrept în război, ci de parfida falisitate a celui care se pretindea a fi păstor al oilor.

Poporul ajunsese în cursa lui Satan. Au fost trataţi ca supuşi care voiau să se revolte şi pedepsiţi de episcop însuşi cu toată cruzimea neînduplecată. Prima mişcare a lui de Montfort a fost aceea de a cere “treizeci de mii de mărci de argint, demolarea zidurilor şi a oricăror fortificaţii din oraş şi locuitorilor să le fie luată orice bucată de pânză şi până şi ultima măsură de cereale”. Aşa au trebuit să petreacă iarna, dar primăvara următoare le-a sosit ajutorul.

Moartea lui de Montfort

La apariţia bătrânului conte şi a fiului său în apropierea zidurilor dărâmate ale oraşului Toulouse, frica a făcut loc bucuriei entuziaste cu care poporul l-a primit pe Raymond care se întorcea la palatul şi la domeniile strămoşilor săi. Mulţi nobili ai Languedocului au strâns armate şi au venit în oraş. Simon şi fiul său, Guy, s-au grăbit într-acolo, dar au fost respinşi şi s-au făcut de ruşine. Episcopul de Toulouse şi soţia lui Simon au căutat ajutor în Franţa. A fost predicată o nouă cruciadă, dar de Montfort nu putea ţine o armată mai mult de patruzeci de zile, pe când mulţi s-au strâns alături de Raymond. Asediul a durat nouă luni şi a fost scena multor lupte crâncene. În primăvara anului 1218, de Montfort a venit împotriva oraşului Toulouse cu o sută de mii de cruciaţi. “Vei cuceri cetatea,” îi spunea duhul mincinos, “vei intra în casele din care nu va scăpa cu viaţă nici un suflet, fie bărbat, femeie sau copil; nici unul nu va fi cruţat nici în biserică, nici în spital!”
Aşa erau planurile Romei, dar Dumnezeu hotărâse altceva. Când îngenuncheau pntru mesă, un strigăt i-a anunţat că cei asediaţi au făcut o ieşire din cetate, şi, sărind imediat în picioare, Simon, în fruntea veteranilor, s-a grăbit să ajungă la locul atacului şi nici nu s-a gândit că avea să fie ultima lui luptă. Atunci el a fost rănit de o săgeată trasă de pe zidurile cetăţii, ceea ce l-a tulburat şi l-a făcut să se retragă câţiva paşi, când o bucată de stâncă l-a lovit, decapitându-l. Când trupul lui neînsufleţit zăcea pe pământ, admiratorii lui au îndrăznit să-i reproşeze lui Dumnezeu moartea lui şi să acuze justiţia divină. Dar acum îi vom lăsa: Simon este înaintea lui Dumnezeu şi şi-a aflat destinul etern.

Asediul a fost ridicat şi armata asediatoare a fost complet înfrântă. Au sunat clopotele chemându-i pe cetăţeni să aducă mulţumiri cu strigăte exaltate. Raymond a fost aclamat ca suveranul lor de drept, iar stindardul casei St. Gilles a fluturat din nou peste meterezele Toulouseului.

Regii Franţei şi albigenzii

Inocenţiu al III-lea murise, iar pe tronul papal era Honorius, care a susţinut cu multă ardoare cauza lui de Montfort şi a fost sprijinit cu căldură de regii Franţei. Perspectiva ca sărmanii albigenzi să se bucure de pace sub guvernarea blândă a lui Raymond era ceva de nesuferit pentru noul păstor de la Roma. Pentru a-l mulţimi pe furiosul papă şi sub pretextul de a-şi îndeplini jurământul care-i asigura bunăstarea eternă, Ludovic, fiul lui Philippe Auguste, a condus o cruciadă în anul 1219. Toate atrocităţile de mai înainte au fost reînnoite şi depăşite - dacă era cu putinţă - sub îndrumarea clerului. Dar îl vom cruţa pe cititor de descrierea amestecului satanic de înşelătorie, ipocrizie, perfidie, josnicie şi cruzime sălbatică manifestat de cler cu aprobarea suveranului.

Raymond cel bătrân murise şi îl lăsase pe fiul său să apere moşiile, acesta fiind în deplinătatea forţelor şi plin de speranţe. Milner spunea că “a murit de boală, într-o stare de pace şi prosperitate, după victoria asupra lui Simon şi că nici un om nu fusese până atunci tratat mai nedrept de papalitate”. Philippe Auguste murise şi el, lăsându-i coroana lui Ludovic. De Montfort cel tânăr a murit în anum 1224, disperat de insuccese, după ce părăsise Languedocul. Raymond al VII-lea stătea pe tronul strămoşilor săi, fără alţi vrăjmaş de care să se teamă, decât papa şi suveranul său - păstorul său şi suzeranul său. Dar Raymond stăpânea o regiune frumoasă a Franţei, pe care Ludovic era nerăbdător s-o unească cu coroana lui.

Izabela a trecut din nou la uneltiri şi a convocat un consiliu la Bourges, în anul 1225, la care Ludovic a fost îndemnat să cureţe ţara de eretici. În acel scop el a strâns bani. Apoi, a luat crucea, şi, însoţit de baronii săi şi de susţinătorii lor, în număr de două sute de mii de oameni, a înaintat din nou pentru a devasta câmpurile în floare ale Languedocului şi a-i extermina pe eretici, potrivit hotărârii Romei. Nefericit Languedoc! Oare când se va sătura de sânge Roma, balaurul care îi devorează pe sfinţii lui Dumnezeu? Când se va sătura de sângele pruncilor, al mamelor, al copilaşilor, al fetelor, al tinerilor neînarmaţi şi al taţilor lor? Fiarele care simbolizează imperiiile caldeean, persan şi grec au putut căpăta un nume, dar pentru cea de-a patra fiară, care simbolizează imperiul roman - fie cel păgân, fie cel papal -, nu se poate găsi nume. “După aceea am privit în viziunile de noapte, şi iată o a patra fiară, înspăimântătoare şi îngrozitoare şi nemaipomenit de puternică; şi avea dinţi mari de fier, mânca şi sfărâma şi călca în picioare ce rămânea; şi ea era deosebită de toate fiarele care au fost înaintea ei şi avea zece coarne” (Daniel 7:7 ). Ca interpretare, viziunea lui Daniel se referă în mod mai direct la puterea civilă, iar fiara ecleziastică descrisă în Apocalipsa este mult mai setoasă de sânge decât a fost vreodată cea civilă.

Acest monstru pentru care nu s-a găsit un nume a ajuns la culme prin regele Franţei, la îndemnurile papei. La apropierea a două sute de mii de cruciaţi sub stindardul suveranului lor, inimile poporului s-au topit. Oraş după oraş s-a predat pentru că apărătorii au murit. “De atâtea ori suferiseră toate ororile războiului, în cele mai groaznice forme ale lor, încât baronii, cavalerii şi comunele din Languedoc, de comun acord, s-au grăbit ca, prin concesii făcute din timp, să evite continuarea acelor nenorociri”. Dar tocmai atunci a intervenit mâna Domnului: o molimă a izbucnit în tabăra invadatorilor. Ludovic însuşi a fost atins şi treizeci de mii de de soldaţi au fost doborâţi de boală. Distrugerea iminentă a locuitorilor şi a casei lui Raymond a fost amânată pentru puţin timp.

La moartea lui Ludovic al VII-lea, fiul lui, care era doar un copil, i-a urmat pe tronul Franţei, iar frâiele puterii au ajuns în mâinile mamei sale, Blanche de Castillia. La porunca ei, Toulouse a fost asediat din nou. Raymond era în avantaj în luptă, dar gloria victoriilor sale a fost mânjită de cruzimea cu care el i-a tratat pe învinşii care i-au căzut în mâini. Asediul Toulouse a fost îndelungat şi dificil. Cruciaţii pierdeau speranţa, dar, când ei rămăseseră încurcaţi, Fouquet, geniul rău şi duhul mincinos din Toulouse, a sugerat singura metodă de a ataca cu succes. La sfatul lui, toate viile, toate grânele şi toţi pomii fructiferi au fost distruşi, toate casele din jurul cetăţii au fost arse pe o rază de mai mulţi kilometri, până ce ţara a devenit o pustie şi oraşul Toulouse a ajuns să fie ca în mijlocul unui deşert. Atunci nu au mai putut obţine nici un fel de provizii. Şi aceea era lucrarea episcopului locului, tocmai în dioceza lui, tocmai faţă de aceia asupra cărora fusese pus ca supraveghetor! Cititorul să judece dacă el manifestă mai mult duhul celei de-a patra fiare din Daniel sau al Aceluia care spune fiecărui păstor: “Paşte oile Mele ... Paşte mieluşeii mei...” (Ioan 21 ).

După ce acesastă nouă cupă a mâniei papale a fost vărsată asupra ţării închinate distrugerii şi orice copac verde s-a uscat, locuitorii ţării au fost atât de descurajaţi şi spiritul lui Raymond, conducătorul lor, a fost atât de înfrânt, încât, după trei luni, el obţinut o pace cu condiţii din cele mai umilitoare. Tratatul de la Paris, care a pus capăt războiului pentru un timp, a fost semnat în aprilie 1229. Condiţiile au fost dictate de nunţiul papal şi aprobate de regele Franţei. Raymond al VII-lea, al cărui aspect plăcut şi ale cărui maniere curtenitoare, simţindu-şi vinovăţia pentru greşeşile lui, storsese lacrimi de la Inocenţiu în consiliul de la Lateran, a trebuit să-şi plece grumazul sub jugul străin şin să poarte povara despotismului spiritual. El a fost condus de nunţiu la o biserica din Paris, ca şi tatăl său în St. Gilles, cu picioarele goale şi cu umerii dezgoliţi şi a fost supus aceleiaşi biciuiri publice aplicată de preoţi. În genunchi, în biserica Notre Dame, el a abdicat în mod solemn de la suveranitatea lui feudală, supunându-se regelui Franţei şi penitenţei bisericii. Cititorul îşi poate aminti că, în penitenţa lui, tatăl renunţase la şapte castele, iar acum fiul renunţa la şapte provincii. Aşa a fost rânduit de Acela care guvernează peste toate, ca Languedocul să obţină pacea în condiţii atât de avantajoase pentru Roma, şi aceasta a fost rânduit spre umilirea în viitor a Romei ca şi pentru creşterea puterii monarhiei Franţei. Philippe Auguste smulsese din mâinile slabe ale lui John posesiunile de pe continent ale coroanei Engleze, iar acum domeniile Contelui de Toulouse şi cele ale regelui Aragonului de la nord de Pirinei s-au adăugat stăpânirii coroanei franceze. “Stăpânirea Normandiei,” spune James White, “făcuse deja ca Franţa să fie o putere maritimă, iar acum, prin câştigarea ţinuturilor Narbonnais şi Magueldonne de la Raymond al VII-lea, Franţa nu numai că se extindea până la Mediterana, ci, prin desfiinţarea a doi vasali, cum erau Contele de Toulouse şi Ducele Normandiei, coroana regala se întărea foarte mult*”.


* Pentru detalii complete, atât cu privire la participarea albigenzilor cât şi cea a papalităţii la sângerosul război, vedeţi Du Pin - Thirtiinth Century; Sir J. Stephen - Lectures, vol. 1, p. 214-242;

Reflecţii asupra nenorocirilor Languedocului

Pentru orice gânditor, pentru orice om al credinţei, mai ales pentru cei care studiază istoria din punct de vedere scriptural, războaiele din Languedoc sunt extrem de sugestive. Ele sunt primele de acest gen din istorie. Lui Inocenţiu al III-lea i-a fost rezervat să inaugureze acest nou tip de război. Până atunci mulţi indivizi au fost sacrificaţi pentru prejudecăţile preoţiei, ca, de exemplu, Arnold din Brescia, dar acesta a fost primul experiment al bisericii pe scară largă cu scopul de a-şi păstra supremaţia prin forţa armelor. De observat că armata bisericii nu a pornit cu zelul sfânt împotriva păgânilor, a mahomedanilor, a celor care Îl resping pe Hristos, ci biserica însăşi a ridicat armele împotriva adevăraţilor ucenici ai lui Hristos, a acelora care recunoşteau divinitatea Lui şi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu.

Am putea umple multe pagini cu citate din cei mai înverşunaţi duşmani ai lor pentru a dovedi credinţa lor sănătoasă, morala lor curată şi simplitatea obiceiurilor lor, dar vom da doar două sau trei de la cele mai înalte autorităţi ale bisericii Romei. “Ei negau,” spune Baronius, “utilitatea botezului pruncilor; negau că pâinea şi vinul devin trupul şi sângele Domnului prin consacrarea lor de către preot; negau că preoţii necredincioşi au dreptul de a exercita puterea ecleziastică, că mai au drepturi la zeciuieli sau la primele roade; şi că ar mai fi necesară confesiunea auriculară. Acei oameni nenorociţi afirmau că au învăţat acestea din Evanghelii şi din Epistole şi nu doreau să accepte nimic altceva decât ceea ce găsesc în mod explicit în acele cărţi, respingând astfel interpretările învăţătorilor, deşi ei nu sunt cărturari”. Inchizitorul Reinerius, persecutorul albigenzilor, spunea: “ei sunt cei mai grozavi inamici ai bisericii Romei pentru că ei au un aer de sfinţenie, pentru că trăiesc o viaţă dreaptă înaintea oamenilor, au o credinţă justă cu privire la Dumnezeu în toate privinţele şi susţin toate articolele crezului, dar ei urăsc şi batjocoresc biserica Romei şi clerul, iar acuzaţiile pe care le aduc ei sunt cu uşurinţă crezute de popor”. Sf. Bernard, care îi cunoştea bine şi trăise în mijlocul lor, dar socotea că era datoria lui să li se opună pentru că erau inamicii papei, recunoştea sincer: “Dacă îi întrebi cu privire la credinţa lor, nimic nu poate fi mai creştinesc; dacă cercetezi purtarea lor, nimic nu poate fi mai ireproşabil, iar ceea ce spun este susţinut şi prin faptele lor. Poţi vedea oameni care, pentru a da mărturie de credinţă, frecventează biserica, îi onorează pe bătrâni, dau daruri, fac confesiuni şi primesc sacramantele. Ce poate fi mai creştin? În ceea ce priveşte purtarea lor, ei nu înşeală pe nimeni, nu răpesc nimic de la nimeni şi nu sunt violenţi împotriva nimănui. Postesc mult şu nu mănâncă pâinea leneviei, ci lucrează cu mâinile lor pentru a-şi câştiga existenţa*”.


* V. Milner şi Gardner, potrivit cu ceea ce am citat anterior

Aşa era deci caracterul spiritual şi moral al albigenzilor, după cum dau mărturie duşmanii lor. Ei erau martori adevăraţi ai lui Hristos, în mod cert formaţi prin harul lui Dumnezeu pentru a-L lăuda în lume. Şi, dacă am avea atâtea scrieri de la ei câte avem de la reformatorii din secolul al şaisprezecelea, s-ar putea să descoperim că, în unele doctrine, ei erau mai simpli decât aceia. Dar, potrivit gândului Domnului, au mai trebuit să treacă trei sute de ani pentru ca Europa să fie coaptă pentru reformă, şi, între timp, să fie inventat meşteşugul tiparului şi al hărtiei.

Şi, atunci, care era crima albigenzilor? Cea mai importantă ofensă pe care o aduceau ei era aceea că ei negau supremaţia papei, autoritatea preoţimii şi cele şapte sacramente ale bisericii Romei, ceea ce făcea ca, în ochii romano-catolicilor, să nu existe criminali mai mari pe faţa pământului şi ca hotărârea lor neschimbată să fie aceea de a-i extermina. Cei care scăpau de sabia cruciatului trebuiau să fie prinşi şi supuşi la cazne de inchizitor.

“În sute de sate,” spune istoricul, “toţi locuitorii au fost masacraţi. De la jefuirea Romei de către vandali, societatea europeană nu a avut un dezastru naţional mai jalnic prin întinderea lui şi prin caracterul lui”. Ce relatare! Ce mărturie! Şi, dacă cele consemnate pe pământ sunt aşa, cum trebuie să fie cele consemnate în cer? Vai, Romă! Îmbătată de sângele sfinţilor lui Dumnezeu şi acoperită de urâciunile a milioane de oameni, care-ţi va fi viitorul? Cum vei purta vina pentru aceia pe care i-ai înşelat prin minciunile tale şi pentru cei pe care i-ai ucis cu sabia ta? Gândeşte cineva că mă exprim prea dur? Atunci să asculte mesajul unui episcop către cruciaţi înainte de bătălia de la Muret: “Oricine şi-a mărturisit păcatele înaintea unui preot sau are intenţia de a face aceasta după bătălie, murind, va obţine viaţa eternă şi nu va mai trece prin purgatoriu. Eu voi fi garantul vostru în ziua judecăţii. Mergeţi în numele lui Hristos!” Nu era aceasta o minciună care înşela sufletele? Dar Izabela va da socoteală pentru aceasta. “Răsplătiţi-o cum v-a răsplătit şi ea; şi întoarceţi-i dublu, potrivit faptelor ei ... De aceea, într-o singură zi vor veni plăgile ei, moarte, întristare şi foamete, şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic ... Şi în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor înjungheaţi de pe pământ” (v. Apocalipsa 18:5-24 ).

Dar Roma s-a întins prea mult. Deşi Languedocul a fost pustiit, albigenzii care au scăpat de sabie au fugit în alte ţări. Prin harul şi providenţa lui Dumnezeu, ei au predicat evanghelia în toate colţurile creştinătăţii şi au mărturisit împotriva cruzimilor, superstiţiilor şi falsităţii bisericii Romei. De atunci, ea a început să piardă încrederea oamenilor şi respectul pe care-l avea. Astfel a pregătit Domnul calea pentru Wycliffe şi Huss, Melanchton şi Luther.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *