comori.org
comori.org

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

Andrew Miller

Prin tratatul de la Paris, în anul 1229, războiul deschis împotriva locuitorilor Languedocului a luat sfârşit, dar Inchiziţia şi-a continuat cruciada ei secretă şi nu mai puţin distrugătoare. Nu a fost suficient că înşelăciunea lui Arnold şi sabia lui de Montfort i-au exterminat pe acei eretici, ci a trebuit să fie luate măsuri ca ei să nu mai apară nici în viitor. Dominic şi tovarăşii lui, deşi nu au fost văzuţi în asedii şi în bătălii, îşi împlineau în secret lucrarea lor groaznică. Inchiziţia urma să fie canonizată. La un consiliu ţinut la Toulouse în noiembrie 1229, s-a ordonat să fie înfiinţată o Inchiziţie permanentă împotriva ereticilor. Unul dintre canoanele ei ne dezvăluie, în mod indirect, ce era la rădăcina urii lui Satan şi ce onorează numele albigenzilor şi  pătează numele persecutorilor lor. Misionarii inchiziţiei au descoperit că principala sursă a opiniilor lor era Biblia, şi, pentru a împiedica utilizarea acestei cărţi de popor, consiliul a dat următorul decret: “Interzicem laicilor cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu excepţia Psaltirei, Breviarului şi Orelor binecuvântatei Fecioare Maria; dar interzicem ca alte părţi ale Bibliei să fie traduse în limba poporului”. Scripturile fuseseră demult ţinute departe de laici, dar aceasta este prima interzicere directă pe care o întâlnim.

Interpretarea papală a acestui canon, sau justificarea severităţii lui, îi vor da cititorului un bun exemplu al modului în care clerul cita şi aplica Scriptura în acel timp: “Dacă un animal atinge muntele, să fie ucis cu pietre sau străpuns cu săgeata”. Poporul era ca nişte animale din cauza ignoranţei, iar Cuvântul lui Dumnezeu era muntele, pe care, dacă-l atingeau, trebuiau să fie ucişi imediat. Inocenţiu avea cunoştinţe generale despre Scriptură, pe care le folosea mult în scrisorile şi edictele lui, în acest stil, iar cuvintele divine, chiar aplicate în mod greşit, aveau o imensă putere asupra minţii celor neştiutori. Un obiectiv important al inchiziţiei era acela de a ţine poporul în întuneric cu privire la gândul divin în chestiunile spirituale, pentru ca puterea clerului să nu poată fi contestată şi clerul să rămână autoritatea absolută, ca puterea lui Satan, prinţul întunericului. Consiliul de la Toulouse nu numai că suprima orice formă de învăţătură publică, ci chiar şi libertatea de gândire era condamnată la cele mai dure sancţiuni. Cu greu am putea imagina mai multă îndrăzneală a răutăţii: să interzică cuvântul vieţii, să lase poporul să piară şi să aplice pedeapsa capitală pentru cei care deţin Cuvântul – aceasta este cu siguranţă culmea vrăjmăşiei diabolice împotriva lui Hristos şi a sufletelor scumpe. Şi aceştia se pretindeau a fi păstori ai oilor, care juraseră să le conducă la păşuni verzi şi la ape liniştite. Nu vom pierde mult timp cu comentarii moralizatoare, deşi este greu să trecem mai departe fără a exprima indignarea care ne umple inimile faţă de o asemnea nedreptate spirituală, ci cunoscând că judecata dreaptă cu privire la ei îi aparţine Dumnezeului cel viu, ne vom abţine să pronunţăm o sentinţă de-a noastră.

Hotărârile consiliului de la Toulouse

Următoarea notă scurtă privind hotărârile împotriva ereziei îi va da cititorului o idee de cruzimea neînduplecată a catolicilor şi de asuprirea rămăşiţei slabe din Languedoc. “Arhiepiscopii, episcopii şi stareţii trebuiau să pună în fiecare parohie un preot şi trei sau patru inchizitori laici care să cerceteze toate casele şi toate clădirile pentru a-i găsi pe eretici şi a-i denunţa arhiepescopului sau episcopului sau seniorului astfel încât ei să fie arestaţi. Seniorii trebuie să facă aceeaşi cercetare în orice regiune din domeniile de sub stăpânirea lor. Oricine va fi descoperit că adăposteşte un eretic îşi pierde drepturile asupra pământului său, care va fi luat de suzeranul lui, şi va deveni sclav. Orice casă în care se va găsi un eretic va fi rasă de pe faţa pământului, ferma va fi confiscată, iar executorul care nu va fi activ în căutarea ereticilor îşi va pierde slujba şi nu va mai avea în viitor dreptul de a deţine o asemenea funcţie. Ereticii care se dezic de erezia lor să fie mutaţi din casele lor şi aşezaţi în oraşe catolice şi să poarte două cruci de culori diferite de veşmintele lor: una pe partea dreaptă şi alta pe partea stângă. Cei care se vor dezice de erezie de frica morţii să fie întemniţaţi pe viaţă. Toate persoanele, de sex masculin de la vârsta de paisprezece ani şi de sex feminin de la vârsta de doisprezece ani, să depună jurământ că reneagă erezia şi au credinţa catolică, iar dacă lipsesc şi nu se prezintă pentru jurământ în termen de cincisprezece zile, vor fi suspectate de erezie”.

Cele de mai sus, extrase dintr-un cod catolic pentru persecuţie, sunt suficiente pentru a-i arăta cititorului spiritul papalităţii din acele zile şi ce ar fi astăzi papalitatea dacă ar avea aceeaşi putere. Şi aceste legi nu au fost considerate de nunţiu destul de severe, ceea ce a făcut ca el să convoace Consiliul de la Melun, unde au fost luate hotărâri şi mai severe şi mai eficiente. Dar, cum ereticii puteau fi judecaţi numai de un episcop sau un ecleziastic, iar lucrarea devenea extrem de mare din cauza numeroaselor arestări, Papa Grigore al IX-lea, în anul 1233, a încredinţat în mâinile dominicanilor această formidabilă jurisdicţie, inchiziţia constituindu-se astfel ca o instituţie deosebită. După ce am spus destul despre originile inchiziţiei, ar fi interesant să aruncăm o privire asupra evoluţiei ideii inchizitoriale în biserică de la începuturile ei.

Istoria inchiziţiei

Înaintea domniei lui Constantin sau înainte de unirea bisericii cu statul, erezia şi ofensele spirituale erau pedepsite numai prin excomunicare, dar, la puţin timp după moartea lui Constantin, a fost adaugată şi pedeapsa capitală. Se admite de majoritatea istoricilor că Theodosius a fost primul Împărat roman care a spus că erezia era o crimă de pedepsit cu moartea. Dar inchizitorii din acel timp nu aparţineau ordinului ecleziastic, ci erau laici numiţi de prefecţii romani. Priscillian, un eretic spaniol, a fost ucis prin anul 385. În anul 529, Justinian a dat legi penale împotriva ereticilor, şi, cu trecerea secolelor, procedurile împotriva ereticilor au devenit din ce în ce mai severe. Totuşi, după cum am văzut, până în secolul al treisprezecelea, legea canonică nu a instituit tribunalul inchiziţiei. De atunci, inchiziţia a devenit un tribunal însărcinat cu descoperirea, punerea sub acuzare şi pedepsirea ereziei, apostaziei şi altor crime împotriva credinţei stabilite oficial. Indiferent dacă Dominic sau Inocenţiu a fost cel care are meritul pentru inventarea inchiziţiei, este evident că ea îşi are originea în războiul împotriva albigenzilor. Nunţiul papal a descoperit că măcelărirea în bătălii a ereticilor nu va duce la exterminarea lor completă, iar această problemă a dus la constituirea unei noi frăţietăţi, numită ordinul Sfintei Credinţe, membrii ei fiind legaţi prin jurăminte solemne să facă tot ce le stă în putere pentru reprimarea cercetării libere în chestiuni care ţin de religie şi pentru păstrarea unităţii credinţei, pentru distrugerea ereticilor şi smulgerea din rădăcini a oricărei erezii din casele şi din inimile oamenilor. Dar lui Grigore al IX-lea, la consiliul de le Toulouse, i-a fost dat să întemeieze Inchiziţia sub forma unui tribunal şi să dea legi care sa reglementeze aceasta.

Acest tribunal groaznic a fost introdus în mod treptat în statele italiene, în Franţa, Spania şi în alte ţări, dar niciodată nu i s-a permis să pătrundă în Insulele Britanice. În Franţa şi Italia au fost necesare mari eforturi perseverente pentru a întemeia şi a organiza inchiziţia, iar Germania s-a opus cu succes instituirii unei inchiziţii permanente. În Spania, deşi a întâmpinat la început opoziţie, a câştigat teren rapid, şi, în timp, din mai multe cauze diferite, inchiziţia a ajuns să aibă o putere cum nu a mai avut în nici o altă ţară.

Treptat, autoritatea inchizitorilor s-a extins, astfel încât ei au ajuns să pronunţe judecăţi nu numai asupra cuvintelor şi faptelor ci chiar şi asupra gândurilor şi intenţiilor celor acuzaţi. Pe parcursul secolului al paisprezecelea, inchiziţia a avansat, duritatea şi puterea ei crescând continuu, dar abia în secolul al cincisprezecelea, când Isabella, soţia lui Ferdinand de Aragon, a ajuns pe tronul Castiliei şi regatele Spania-Castilia, Navarra, Arragon şi Portugalia au ajuns să fie unite sub aceşti suverani, Inchiziţia a ajuns să fie generală în toată ţara, rămânând în această firmă până la dizolvarea ei în 1808*.


* V. Encyclopedia Britannica, “Inquisition”, vol. 12, p. 283; Llorente – History of the Inquisition; Gardner – Faiths of the World; Milman, vol. 5, p. 16

Procedurile interne ale inchiziţiei

Sub acest nume, după cum ştim cu toţii, pot fi trecute cele mai rele fapte, cea mai iresponsabilă tiranie şi cele mai inumane cruzimi care au înnegrit istoria omenirii, dar detaliile, oricât de dureros de interesante ar fi ele, nu şi-ar avea locul în această “Scurtă istorie” a noastră, aşa că ne vom limita la a prezenta câteva afirmaţii scurte şi extrase. Putem afirma cu toată siguranţa că niciodată nu a existat sub stăpânirile păgâne sau mahomedane un tribunal care să fi nesocotit atât de mult dreptatea, omenia şi orice relaţie de viaţă.

Când un om era cât de puţin bănuit de erezie, spioni numiţi familiari ai inchiziţiei, erau puşi să-l urmărească îndeaproape pentru a descoperi un cât de vag motiv pentru a-l da pe mâna tribunalului Sfântului Oficiu. Se putea ca omul să fie un bun catolic, pentru că Llorente ne asigură că nouă din zece prizonieri erau cu adevărat de credinţă catolică, dar se putea să fie suspectat de opinii liberale sau ca, în conversaţii, să fi arătat că avea mai multe cunoştinţe teologice decât călugării neînvăţaţi sau să fi avut divergenţe cu ei în anumite aspecte de învăţătură. Oricare din aceste lucruri erau îndeajuns pentru a-l face pe om suspect, pentru că nu era nimic mai de temut decât noua lumină a adevărului, aşa că omul ajungea să fie însemnat şi denunţat de familiari.

În miez de noapte se auzeu bătăi în uşă, iar apoi suspectului i se poruncea să însoţească emisarii Sfântului Oficiu. Soţia lui şi familia lui ştiau ce însemna aceasta şi necazul lor era foarte mare că trebuiau să-şi ia adio de la soţul şi de la tatăl iubit. Nu puteau îndrăzni să rostească nici o rugâminte sau o mustrare. Aşa de brusc şi prin surprindere pronunţa această instituţie soarta victimelor ei. Soţia rămânea fără soţ, soţul fără soţia lui, părinţii rămâneau fără copiii lor, iar stăpânii fără slujitori, fără a putea pune vreo întrebare sau spune un cuvânt. Teroarea era componenta principală a puterii ei. Nici un om, de la sclav până la monarh, nu putea şti când avea să vină să-i bată la uşă. Un secret de nepătruns caracteriza procedurile acestei organizaţii. Sentimentul de nesiguranţă şi imaginaţia nu făceau decât să exagereze acea grozavă realitate. Nici poziţia socială, nici vârsta, nici sexul nu putea fi invocate în faţa vigilenţei şi durităţii nemiloase a inchiziţiei.

Prizonierul, victima neajutorată, ajungea să treacă dincolo de porţile inchiziţie, şi foarte puţini dintre cei care au intrat acolo au ieşit absolviţi sau achitaţi, se spune că nu mai mult de unul dintr-o mie. Erau îndeplinite unele formalităţi cu privire la interogatoriu pentru stabilirea vinovăţiei acuzatului, dar totul era doar o mascaradă grosolană a justiţiei. “Tribunalul îşi desfăşura şedinţele de judecată în cel mai mare secret; nici un avocat nu se putea prezenta înaintea tribunalului; martorii nu erau confruntaţi cu acuzatul, ei fiind informatori. Nimeni nu ştia exact acuzaţiile, în afară de o vagă acuzaţie de erezie. Cel suspectat de erezie era întâi somat să jure că va spune adevărul şi tot adevărul cu privire la toate persoanele în viaţă sau moarte, asociate cu el sau ca el, bănuite de erezie sau de valdezianism. Dacă refuza, suspectul era aruncat într-un beci din cele mai infecte şi scârboase din acea epocă. Nici o falsitate nu era prea grosolană, nici o viclenie prea mare şi nici o stratagemă prea josnică pentru acest sistem de tortură morală menit să stoarcă mărturisirea acuzatului împotriva lui însuşi şi denunţul împotriva altora. Scopul lui era frângerea duhului. Porţia de hrană a prizonierului se micşora treptat, până ce trupul şi sufletul lui ajungeau într-o letargie. El era lăsat în întuneric, singurătate şi tăcere”. Următoarea parte a procedurilor Sfântului Oficiu în acele închisori secrete consta în aplicarea torturii fizice. Victima neajutorată era acuzată că ascundea în mod vinovat şi nega adevărul. În zadar afirma omul că răspunsese cinstit la toate întrebările şi spusese absolut tot ce ştia, că tot era presat să mărturisească dacă vreodată avusese în inima lui vreun gând rău cu privire la biserică sau la Sfântul Oficiu, sau la orice alegeau inchizitorii. Indiferent de răspuns dădea, omul era denunţat ca eretic îndărătnic. După câteva cuvinte ipocrite cu privire la iubirea lor pentru sufletul lui şi la dorinţa lor sinceră de a-l scoate din rătăcire pentru ca să fie mântuit, deţinutului îi era arătat un bogat instrumentar de aparate de tortură şi era pus pe masa de tortură pentru a-şi mărturisi păcatul.

Aplicarea torturii

Dacă adevărul şi istoria imparţială nu ar cere să fie descrisă adevărata natură a papalităţii, am prefera să nu descriem, nici chiar în modul cel mai succint, acele scene de tortură, dar puţini dintre cititorii noştri tineri, din aceste vremuri paşnice, au o cât de vagă idee de caracterul crud al papalităţii şi cât de setoasă era după sângele sfinţilor lui Dumnezeu. Să nu uităm că acest caracter a rămas neschimbat. Chiar în 1820 – ceea ce am putea spune că este în zilele noastre -, când închisoarea inchiziţiei din Madrid a fost deschisă la ordinele lui Cortez, în ea s-au mai găsit douăzeci şi unu de prizonieri, şi nici unul dintre ei nu ştia numele oraşului în care era; unii fuseseră închişi timp de trei ani, alţii pe perioade mai lungi, dar nici unul nu cunoştea exact natura crimei de care era acuzat. Una dintre acele persoane urma să fie executată în ziua următoare cu pendulul. Această metodă de tortură este descrisă în felul următor: “condamnatul este legat într-un fel de şanţ, pe o masă, cu faţa în sus, iar deasupra lui este suspendat un pendul care are muchii ascuţite şi este construit astfel încât el să coboare puţin la fiecare mişcare. Victima vede unealta distrugătoare oscilând încoace şi-ncolo deasupra ei, şi secundă de secundă muchia se apropie ajungând să-i taie pielea feţei, şi, treptat, îi taie capul punându-i capăt vieţii”. Aceasta era pedeapsa tribunalului secret în 1820, şi s-ar putea ca şi astăzi* să mai fie aşa ceva în unele locuri din Spania şi Italia!


* n.tr.) reamintim că autorul scria în secolul al nouăsprezecelea

Penitenţele şi pedepsele la care erau supuşi acuzaţii pentru a obţine mărturisirile dorite de inchizitori erau numeroase şi variate. Întinderea era de obicei prima. Braţele erau sucite la spate şi legate cu o frângie subţire şi tare, de picioare erau legate greutăţi, iar cel torturat era tras în sus cu scripeţi la cea mai mare înălţime pe care o îngăduia sala. După ce era ţinut suspendat un timp, era lăsat brusc să cadă până la o mică distanţă de podea. Aplicând această manevră de mai multe ori, încheieturile braţelor erau dislocate, iar frânghiile cu care era legat tăiau pielea şi carnea, pătrunzând până la os, în timp ce greutăţile legate de picioare făceau ca tensiunea să fie şi mai mare şi şocul mai puternic. Această tortură era aplicată timp de o oră, şi uneori şi mai mult, după cum găseau de cuviinţă inchizitorii de faţă, în funcţie şi de capacitatea de a suferi a celui torturat. La fel de dureroasă era şi tortura cu foc. Prizonierului întins pe podea i se ungeau tălpile cu untură, după care el era aşezat aproape de foc până ce, zvârcolindu-se în agonie, era gata să mărturisească ceea ce cereau torţionarii lui. A doua oară, judecătorii îşi supuneau victimele la aceeaşi tortură pentru a le face să recunoască motivele şi intenţiile inimii care i-au determinat să spună sau să facă ceea ce au mărturisit, iar a treia oară pentru ca să dezvăluie numele complicilor sau al celor care le-au acordat sprijin.

Când cruzimea nu reuşea să smulgă o mărturisire, atunci se recurgea la viclenii. În beciuri erau trimise persoane care pretindeau a fi prizonieri şi care îndrăzneau să vorbească împotriva Inchiziţiei, dar numai cu scopul de a-i prinde în cursă pentru ca mai apoi să depună mărtutie împotriva lor. Când acuzatul era considerat vinovat, fie prin mărturii, fie prin mărturisirea forţată, sentinţa era conform cu urâciunea ofensei aduse. Putea fi condamnat la moarte, la închisoare pe viaţă, la galere sau la biciuire. Cei care erau condamnaţi la moarte prin foc erau ţinuţi un timp pentru ca să se strângă un număr mai mare, pentru ca sacrificarea unui număr mare să impresioneze şi mai mult.

Auto da fe

Moartea crudă prin care inchiziţia punea capăt vieţii victimelor ei era numită AUTO DA FE în Spania şi Portugalia, ceea ce înseamnă “faptă de credinţă”, aceasta fiind considerată o ceremonie religioasă de o solemnitate deosebită, şi, pentru a conferi mai multă sfinţenie acestei fapte crude, ea se făcea întotdeauna în ziua Domnului. Victimele nevinovate ale acestei barbarii papale erau conduse într-o procesiune la locul de execuţie. Ele erau îmbrăcate în modul cel mai fantastic. Pe glugile şi tunicile unora erau pictate flăcările iadului şi dragoni şi demoni care le alimentau pentru a-i primi pe eretici, iar iezuiţii tunau în urechile lor că focul care le sta înainte nu era nimic faţă de focurile iadului, în care trebuiau să sufere veşnic. Dacă vreo inimă curajoasă îndrăznea să spună un cuvânt pentru Domnul sau în apărarea adevărului pentru care suferea, gura îi era astupată imediat. Condamnaţii erau legaţi pe rug, iar oricine mărturisea că era un catolic adevărat şi dorea să moară în credinţa catolică avea privilegiul de a fi strangulat înainte de a fi ars, dar cei care refuzau să ceară acest privilegiu erau arşi de vii până ce rămânea numai cenuşă din ei.

În partea de jos a rugului erau aşezate tufe, uneori verzi şi vrascuri şi se dădea foc. Suferinţele lor erau de nedescris. Părţile de jos ale trupului victimelor erau uneori fripte înainte ca focul să ajungă la organele vitale. Şi acest spectacol groaznic era privit de mulţimi de ambele sexe, de toate vârstele, cu strigăte de bucurie – aşa de demoralizaţi erau oamenii de romano-catolicism. Timp de aproape patru secole, Auto da Fe a fost o sărbătoare naţională în Spania, la care au participat regii şi reginele, prinţii şi prinţesele cu toată pompa regală.

Potrivit calculelor lui Llorente, făcute după registrele Inchiziţiei, rezultă că, din 1481 până în 1808, acest tribunal a condamnat, numai în Spania, peste trei sute patruzeci şi unu de mii de persoane. Şi, dacă la această cifră s-ar mai adăuga şi toţi cei care au suferit în celelalte ţări aflate sub stăpânire spaniolă, care ar fi să fie atunci numărul total? Torquemada, când a fost făcut Inchizitor general al Aragonului, în 1483, pentru a semnala promovarea lui în Sfântul Oficiu, a ars de vii nu mai puţin de două mii de prizonieri ai inchiziţiei. Suverani, prinţi şi doamne din familii regale, învăţaţi şi magistraţi, prelaţi şi miniştri au fost cu multă îndrăzneală acuzaţi şi judecaţi de Sfântul Oficiu. Dar Domnul îi cunoaşte pe toţi. El îi ştie şi pe cei care au suferit şi pe cei care i-au persecutat şi ştie să-i răsplătească pe unii şi să-i pedepsească pe ceilalţi. Faptele negre din acele temniţe întunecate gemetele celor neajutoraţi care sufereau şi batjocorile crude ale dominicanilor cărora nimeni nu le cerea socoteală vor fi descoperite înaintea tronului justiţiei inflexibile şi de o puritate copleşitoare. Papa şi conclavul lui de cardinali, stareţul şi frăţietatea lui de călugări, inchizitorul general şi temnicerii lui, torţionarii şi călăii, toţi trebuie să se prezinte înaintea “tronului cel mare şi alb”, a scaunului de judecată al lui Hristos. Îi vom lăsa pe aceşti oameni răi, fiind mulţumitori că nu noi trebuie să-i judecăm şi perfect mulţumiţi de hotărârile Domnului. Oare nu va judeca drept Judecătorul întregului pământ?

Cel care i-a mustrat pe ucenicii Săi pentru că au gândit să cheme foc din cer asupra samaritenilor îi va judeca după standardele Lui. El a lăsat atunci ceea ce trebuie să fie un îndrumar pentru poporul Său în orice epocă. El i-a mustrat pe ucenici spunând: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţili; pentru că Fiul Omului n-a venit ca să piardă vieţile oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9:55-56 ).

Poate că este nevoie să declarăm aici că nu considerăm că toţi cei care au suferit din cauza Inchiziţiei sunt martiri, şi nici că sunt toţi creştini. Crimele de care au luat cunoştinţă inchizitorii erau erezii în diferite forme, cum ar fi iudaism, mahomedanism, vrăjitorie, poligamie şi apostazie. Şi nu numai atât, ci noi nu avem privilegiul de a cunoaşte mărturia finală a celor care su suferit. Situaţia martirilor din vremea împăraţilor păgâni era destul de diferită. Şi totuşi, este imposibil să nu fim profund mişcaţi, de groază şi de compasiune, citind istoriile din acea perioadă întunecată şi diabolică.

Cititorul are acum înaintea sa începutul şi caracterul general al Inchiziţiei, iar unele cazuri individuale ale cruzimii ei le vom vedea pe parcursul istoriei noastre. Următorul lucru de semnalat, în mod cât de succint, este apariţia unor noi ordine călugăreşti în urma aceluiaşi memorabil război împotriva albigenzilor.

Călugări vechi şi moderni

Originile şi istoria timpurie a mohahismului au fost cercetate cu multă atenţie în primul volum al acestei “Scurte istorii”, dar, din vreme ce călugăria şi-a schimbat complet caracterul în secolul al treisprezecelea, este bine să schiţăm rapid dezvoltarea ei din acele vremuri de început pentru a vedea mai bine contrastul. Acest plan ne va da ocazia de a arunca o privire asupra situaţiei interne a bisericii Romei înainte ca lumina reformei să fi pătruns scoţând în evidenţă acel groaznic întuneric.

Spre sfârşitul secolului al treilea, dar mai ales în secolul al patrulea, deşerturile Siriei şi Egiptului au fost zonele unde-şi aveau sălaş călugări şi pustnici. Cele mai retrase şi neumblate locuri din pustie au fost alese de acei izolaţi originali. Relatările despre sfinţenia, miracolele lor şi dăruirea lor în slujbă au ajuns literatura bisericii. Contagiunea s-a răspândit. Cei care doreau să exceleze în sfinţenie sau să capete reputaţia unei evlavii deosebite au îmbrăţişat ordinele monastice. Practica s-a răspândit atât de rapid încât, înainte de începutul secolului al şaselea, ea a ajuns să se întindă aproape în toată creştinătatea. Erau trei tipuri de călugări vechi. 1. Solitarii – oameni care trăiau singuri, în locuri departe de orice oraş sau locuinţă omenească. 2 Coenobiţii – cei care trăiau împreună cu alţii pentru aceleaşi scopuri religioase şi având aceiaşi superiori. 3. Sarabaiţii – sunt descrişi ca fiind călugări călători, fără reguli fixe şi fără o reşedinţă fixă. Ei pot fi consideraţi ca secesionişti faţă de coenobiţi, care au locuinţele lor. Zidurile între care erau închişi coenobiţii înconjurau uneori şi fântânile lor şi grădinile lor şi tot ce era necesar pentru traiul lor, pentru a nu oferi nici un pretext pentru vreo relaţie ocazională cu lumea pe care o părăsiseră pentru totdeauna.

Cei care în zilele noastre se numesc călugări sunt coenobiţi, care trăiesc împreună într-o mânăstire, au depus jurăminte să trăiască după nişte reguli stabilite de întemeietorul ordinului şi poartă un veşmânt caracteristic odrinului lor.

Revoluţiile din vest din secolul al cincilea au favorizat monasticismul. Barbarii erau impresionaţi de numărul, caracteristicile deosebite şi sfinţenia pe care o mărturiseau călugării. De aceea, locuinţele lor au ajuns să nu mai fie tulburate şi să constituie un loc de adăpost faţă de tulburările vremii. Superstiţioşii îi onorau, bogâţiile au început să curgă spre ei, şi, odată cu acestea, au urmat şi degenerarea şi corupţia. Ajunsese să fie loc pentru un reformator, iar persoana care a apărut a fost faimosul Sf. Benedict.

Sfântul Benedict

Din vreme ce toate instituţiile monastice din toată Europa, timp de mai bine de şase sute de ani, au fost guvernate de regulile Sf. Benedict, este necesar numai să spunem câte ceva despre acest ordin celebru pentru a cunoaşte constituţia şi caracteristicile tuturor ordinelor călugăreşti.

Acest om remarcabil a fost fiul unui senator roman născut la Nurcia, în Italia, în anul 480. La vârsta de doisprezece ani a fost trimis să studieze la Roma. Probabil că auzise şi citise despre viaţa sfinţilor ancoriţi şi a pustnicilor din est. Având în minte aceste exemple şi văzând neregulile din viaţa colegilor săi studenţi, el tânjea după singurătate. Când a ajuns la aproximativ cincisprezece ani, nemaiputând suporta starea coruptă a societăţii romane, el s-a despărţit chiar şi de doica lui credinciosă, Chirilla, care fusese trimisă de părinţii lui pentru a fi împreună cu el la Roma, lăsând-o să deplângă tulburările lui mentale. Ferocii huni şi vandali făcuseră ca inima Italiei să fie o pustietate, aşa că tânărul pustnic a găsit un loc izolat nu departe de Roma. Timp de mai mulţi ani a trăit într-o peşteră singuratică, singura persoană care ştia de adăpostul lui secret fiind un călugăr numit Romanus, care-l aproviziona cu pâine, rezervând pentru el o parte din porţia sa zilnică. Cum între mânăstirea lui Romanus şi grota lui Benedict era o stâncă abruptă, pâinea era coborâtă cu o frânghie la gura peşterii. În cele din urmă, el a fost descoperit de nişte păstori, care au fost încântaţi de învăţăturile lui şi au fost martori ai miracolelor făcute de el. Odată cu creşterea faimei evlaviei sale, el a fost convins să devină stareţ al unei mânăstiri din vecinătate, dar stricteţea disciplinei lui nu a fost agreabilă pentru cei închişi acolo, care au ajuns la un acord să scape de severul pustnic punându-i otravă în vin. Dar, când făcea semnul crucii, cum obişnuia el să facă deasupra mâncării sau băuturii sale, cupa a căzut şi s-a făcut ţăndări, după care el i-a mustrat blând pe călugări şi s-a întors la grota lui din munte.

Benedict a captat atunci mai mult ca oricând interesul: faima lui s-a răspândit şi mari mulţimi au venit în turme la el. Oameni bogaţi şi influenţi i s-au alăturat şi i-au fost puse la dispoziţie mari sume de bani. A ajuns să aibă posibilitatea de a construi douăsprezece mânăstiri, fiecare dintre ele având doisprezece călugări sub conducerea unui superior. După ce a reuşit în cea mai mare măsură să-şi atingă obiectivul pentru care locuise în acea regiune, fiind şi neliniştit de ingerinţele din invidie ale lui Florenţius, un preot din vecinătate, în anul 528, al a părăsit Subiaco împreună cu câţiva însoţitori. După ce a rătăcit câtva timp a ajuns la Monte Casino, unde ţăranii încă se mai închinau la Apollo. Cu mult talent şi multă energie, el a dezrădăcinat rămăşiţele idolatriei păgâne dintre ţărani. El a tăiat copacul şi a distrus idolul lui Apollo şi a ridicat un paraclis pe locul altarului, pe care l-a dedicat Sf. Ioan Evanghelistul şi Sf. Matrin. Aceea a fost sămânţa pentru marea şi renumita mânăstire care a devenit rădăcina nenumăratelor ramuri ca au ajuns să se întindă în toată Europa. Acolo, cam prin anul 529, Benedict a elaborat faimosul lui Regulament. El este alcătuit din şaptezeci şi trei de capitole care conţin codul de legi ce reglementează îndatoririle călugărilor unul faţă de celălalt şi relaţiile dintre stareţ şi călugării săi. El s-a ocupat de administrarea instituţiei care este compusă din tot felul de persoane, angajate în tot felul de ocupaţii, dar toţi fiind supuşi unui conducător absolut. Este uimitor câte lucruri cuprinde sistemul, mai ales fiind produsul unei singure minţi: este ceva fără precedent. Cei mai învăţaţi consideră că acest sistem este un monument al antichităţii ecleziastice, şi, prin modul în care funcţiona, a constituit puterea şi regula pentru toţi sateliţii Romei.

Regulamentul Sf. Benedict

Înţelepciunea acestui mare călugăr şi legiuitor şi superioritatea disciplinei sale faţă de tot ce existase anterior se poate vedea în principal în importanţa pe care el o acorda muncii manuale. Aceasta era caracteristica distinctivă a noului ordin călugăresc: munca fizică grea şi sănătoasă. Până atunci monasticismul fusese aproape în exclusivitate o viaţă în izolare şi contemplaţie, întreţinută prin mila publică sau de ţărănimea impresionată din vecinătatea mânăstirii. Benedict văzuse efectele rele ale acestei existenţe visătoare şi în lenevie şi s-a îngrijit să le dea din plin ocupaţii călugărilor. El a înfierat lenevia ca vrăjmaşul sufletului şi al trupului. Ei trebuiau să trudească nu numai în rugăciune, închinare, citire şi educaţia tinerilor, ci şi să lucreze cu mâinile lor: fie cu securea în pădure, cu sapa pe câmp sau cu mistria la ziduri. Acest nou sistem avea mari avantaje. Mânăstirile benedictine au devenit aşezări agricole active. Cultura plantelor şi arta vieţii civilizate au fost introduse în cele mai barbare regiuni, iar pustietatea a ajuns să înflorească şi să dea roade sub mâinile călugărilor.

Deşi ordinul Sf. Benedict era în toate privinţele contrar literei şi spiritului Cuvântului lui Dumnezeu, el era mai raţional şi avea mai mult bun simţ decât sistemele de zacere în trândăvie din est. “el era unul dintre cei care susţineau” – spune Travers Hill – “că, pentru a trăi în această lume, omul trebuie să facă ceva şi că viaţa care consumă dar nu produce nimic este o viaţă nesănătoasă, de fapt, o viaţă imposibilă, care trebuie să dispară, şi, de aceea, pătruns de importanţa acestui fapt, a făcut din muncă, din munca zilnică continuă, baza regulamentului său”. Extinderea lui poate fi văzută şi în legătură cu atmosfera din vest, nefavorabilă pentru constituţii europene. Legile lui erau blânde şi mai uşor de aplicat decât ceea ce se încercase în ţările din est, regimul alimentar mai generos şi el nu propunea chinuirea extremă a trupului, ci le permitea celor care-l urmau să trăiască potrivit obiceiurilor din ţara unde se aflau. Aceste considerente înţelepte şi raţionale au constituit secretul succesului minunat al odrinului benedictin.
Având noţiunile noastre moderne despre a trăi bine şi a avea comparativ puţine slujbe religioase pe parcursul săptămânii, cititorul poate fi înclinat să pună la-ndoială ceea ce am spus cu privire la blândeţea regulamentului monastic şi la regimul alimentar generos. Totuşi, noi am spus aceasta prin comparaţie cu estul unde a apărut monasticismul.
La ora două dimineaţa, călugării se trezeau pentru veghe, cu care ocazie cântau doisprezece psalmi şi erau recitate anumite lecţii din Scripturi. Se strângeau apoi din nou pentru matutini*, slujbă care era aproape la fel ca prima, astfel încât la veghe şi la matutini erau cântaţi douăzeci şi patru de psalmi în fiecare zi şi toată psaltirea era parcursă în fiecare săptămână. Timpul pentru închinarea în interior şi pentru munca lor afară era reglementat vara şi iarna după cum considera superiorul că este potrivit. Dar ei erau obligaţi să participe la cel puţin şapte slujbe religioase distincte la fiecare douăzeci şi patru de ore în afară de şapte ore de muncă în fiecare zi. Ei luau micul dejun aproape la miezul zilei şi cinau seara. Hrana lor era constituită de obicei din legume, cereale, fructe şi aproape jumătate de kilogram de pâine pe zi pentru fiecare călugăr şi puţin vin. La masa publică nu era permisă carnea, ci numai celor bolnavi li se dădea să mănânce carne de animale. Uneori ei mâncau ouă sau peşte la masa de seară. În postul Paştelui, ei posteau în fiecare zi până la şase seara şi dormeau mai puţin.


* n.tr.) slujbă de dimineaţă

Veşmintele călugărilor erau grosolane şi simple, dar diferite, potrivit situaţiei. Li se permitea luxul de a avea ghete. Haina lor de deasupra era un fel de halat negru larg, cu mâneci largi şi cu o glugă pe cap, care la spate avea un colţ ascuţit. Fiecare călugăr avea două haine, două glugi, o carte, un cuţit, un ac şi o batistă. Mobilierul celulei lor era alcătuit dintr-o saltea, o pătură, un covor şi o pernă. Fiecare avea un pat separat, în care dormea îmbrăcat. Un decan conducea fiecare dormitor şi în fiecare dormitor ardea o lampă. După ora la care se retrăgeau nu le mai era permis să vorbească. Pentru mici greşeli ei erau excluşi de la mese sau de la legăturile cu fraţii, iar pentru greşeli mai mari erau excluşi şi din capelă. Cei incorigibili erau daţi afară din mânăstire.

Aşa se scurgea ziua lungă şi plicticoasă a călugărului care se condamnase singur: de la veghea de noapte până la slujba de seară numai cu rânduieli urmate în mod mecanic. Intrând în mânăstire, omul renunţa complet la orice fel de libertăţi personale. Jurământul lui de ascultare deplină faţă de superiori în toate era irevocabil. Nimeni nu putea primi nici un fel de cadou, nici chiar de la o rudă, nici nu putea purta corespondenţă cu persoane din afara mânăstirii decât dacă scrisorile erau cercetate mai întâi de stareţ. La poarta care era închisă zi şi noapte stătea întotdeauna un portar şi nici un străin nu era primit fără permisiunea stareţului şi nici un călugăr nu putea ieşi fără permisiunea superiorului său.

Grădina, moara, fântâna şi cuptorul de pâine, toate erau între zidurile mânăstirii, pentru ca ei să nu fie nevoiţi să părăsească mânăstirea. Meseria sau ocupaţia fiecărui călugăr era decisă de către stareţ. Un călugăr care fusese odată bogat şi din familie nobilă ajungea fără un ban şi putea fi pus bucătar sau servitor la masă, croitor, tâmplar sau săpător, după cum considera superiorul absolut. Calitatea şi cantitatea hranei era prescrisă şi limitată ca şi cum ar fi fost numai un copil. Nu i se permitea să vorbească decât în anumite perioade de timp şi în anumite situaţii. Orice conversaţie era strict interzisă în timpul meselor, perioadă în care câte unul citea cu glas tare în continuu.

Aşa ajungea omul – omul social – să fie izolat de societate. Femeia, pe care Dumnezeu i-a dat-o bărbatului, era considerată nu numai străină de gândurile lui, ci chiar vrăjmaşul n atural al perfecţiunii lui solitare. Prin viclenia lui Satan, eul a ajuns să fie obiectul suprem al tuturor călugărilor şi al tuturor sistemelor călugăreşti. Cu câtă putere ne răsună în minte cuvintele apostolului când medităm la libertatea lui Hristos şi la robia lui Satan: “Cele care pentru mine erau un câştig, le-am socotit ca o pierdere datorită lui Hristos” (Filipeni 3:7 ). Reţineţi aceste cuvinte cu adevărat creştine: “cele care pentru mine erau câştig”. Dacă erau câştig numai pentru mine, atunci la ce este de folos aceasta? Eu Îl doresc pe Hristos. L-am văzut pe Hristos în glorie şi vreau să fiu ca El. Orice lucru cu care s-ar putea lăuda firea religioasă, care era un câştig pentru carne, trebuie să fie aruncat ca un gunoi. “Dar în adevăr şi socotesc că toate sunt pierdere datorită valorii nespus de mari a cunoştinţei lui Hristos Isus, Domnul meu” (Filipeni 3:8 ). Ce orbire şi ce perversitate ca cineva să prefere ordinul Sf. Benedict faţă de Filipeni 3 , faţă de iubirea şi libertatea lui Hristos! Dar aşa este puterea înşelătoare a lui Satan, încât omul a ajuns să considere că singura cale sigură, dacă nu chiar calea unică, pentru a ajunge în cer este aceea de a deveni călugăr.

Benedictinii

Înainte de moartea Sf. Benedict, care a avut loc în anul 543, ordinul lui fusese stabilit în Franţa, Spania şi Sicilia şi se răspândise rapid pe zone extinse. Oriunde călătoreau ei, călugării transformau pustietatea în teren cultivat. Tăiau pădurile, asanau mlaştinile şi înălţau mânăstiri frumoase cu propriile lor mâini, civilizau populaţii needucate şi se îndeletniceau cu creşterea animalelor şi felurite munci agricole. Ei mai şi promovau învăţătura şi aveau şcoli pentru tineri. Dar, deşi în scurt timp benedictinii au devenit o mare comunitate şi s-au răspândit în multe ţări, totuşi ei au rămas toţi cu o singură conducere. Ne este bine cunsoscut timpul când acest ordin a venit în Anglia. Sf. Augustin şi călugării lui erau benedictini, şi aşa era şi Grigore, cel care-i trimisese. Dar, deşi au meritul de a fi transformat, prin munca lor, pustietatea în ţinuturi fertile, ei au şi meritul de a fi ales, oricând au avut ocazia, cele mai bune locuri pentru aşezările lor. “În fiecare vale roditoare” – spunea Milman vorbind despre Anglia – “, lângă fiecare pârâu limpede şi adânc, s-a înălţat o mânăstire benedictină. Truda călugărilor pentru a planta, a cultiva, a face grădini sau a înfiinţa livezi pe coastele dealurilor se poate să fi adăugat mult la pitorscul acelor locuri, dar, în general, când era cercetată o regiune a Angliei, cel mai bun, mai fertil şi mai paşnic loc care se găsea era acela unde se afla o mânăstire benedictină*”.


* Latin Christianity, vol. 1, p. 426; Hill – English Monasticism, p. 71; Gardner – Faiths od the World, vol. 1, p. 318; Neander, vol. 3, p. 351

Iniţial Benedict nu a avut intenţia de a întemeia un ordin monastic, ci numai aceea de a prescrie reguli pentru călugării italieni, potrivit practicilor ancoriţilor şi pustnicilor de la bisericii timpurii. Călugării de la Monte Casino au ajuns să fie vestiţi pentru inteligenţa lor superioară, viaţa lor paşnică, obiceiurile lor corecte şi zelul lor. Într-o ţară şi într-o epocă în care conflictele, violenţa, ignoranţa şi destrăbălarea erau universale, mânăstirea ce liniştită şi sfântă prezenta un adăpost primitor, unde, în scurta durată a vieţii, omul se putea ocupa de îndatoririle lui religioase şi să-şi sfârşească viaţa având pace cu cerul şi cu omenirea. Spiritele tinere şi energice aveau puţine alternative în viaţă: practic a alege între o viaţă de război, violenţă şi răutate – o viaţă cu bucurii sălbatice şi dureri, sau o viaţă de izolare, umilinţă, ascultare şi trudă cu lepădare de sine. Firile mai meditative şi mai timide primeau cu bucurie acel adăpost paşnic. Oameni din toate păturile sociale lăsau luxul lor sau sărăcia lor şi se alăturau noii comunităţi, care astfel a tot sporit ajungând de o bogăţie şi o putere incredibilă dupa următoarele statistici îi vor da cititorului o idee mai bună decât nişte simple descrieri cu privire la opulenţa acestor vechi mânăstiri benedictine.

“Proprietăţile aparţinând mânăstirii Monte Casino au ajuns să cuprindă patru episcopii, două ducate, treizeci şi şase de oraşe, două sute de castele, trei sute de teritorii, treizeci şi trei de insule şi o mie şase sute şaizeci şi două de biserici. Stareţul deţinea următoarele titluri: Patriarh al Sfintei Credinţe, Stareţ al Sfintei Mânăstiri Monte Casino, Căpetenie şi Prinţ al Stareţilor şi al Caselor Religioase, vice-cancelar al celor două Sicilii, al Ierusalimului şi Ungariei, Conte şi Guvernator al Campaniei şi Terra di Savono şi al Provinciilor Maritime, Vice-Împărat şi Prinţ al Păcii*”.


* Marsden – Dictionary of Christian Churches and Sects, p. 635

Zelul misionar al benedictinilor

Cu trecerea timpului, pe măsură ce numărul lor a crescut, benedictinii au ajuns să fie trimişi ca misionari pentru a predica evanghelia printre naţiuni cufundate adânc în păgânism. S-a estimat că prin intermediul lor au fost convertite la credinţa creştină peste treizeci de ţări şi provincii, sau, cum am spune noi, au fost aduse la biserica Romei. Cu toate acestea, în îndurarea Lui, Domnul a folosit crucea lui Hristos predicată atunci spre mântuire. Chiar şi un strop de adevăr despre crucea lui Hristos va converti un suflet atunci când este folosit de Dumnezeu. O schimbare remarcabilă a avut loc în istoria bisericii sau a creştinismului prin predicarea benedictinilor şi a ordinului Sf. Benedict, despre care vom pomeni pe scurt, lăsându-i pe cei mai gânditori să reflecteze asupra ei.
În timpul primelor trei secole ale erei creştine, împăraţii şi mai marii pământului i-au persecutat pe ucenicii credincioşi ai lui Hristos, dar în secolele al şaselea, al şaptelea, al optulea şi al noulea, mulţi împăraţi şi regi au renunţat la coroana lor şi au devenit călugări ai ordinului benedictin, şi, de asemenea, împărătese şi regine au devenit călugăriţe ale aceluiaşi ordin*.


* Pentru o listă completă a numelor şi ţărilor acestor convertiţi, cu multe detalii specifice, vedeţi English Monasticism, a lui O’Dell Travers Hill, p. 101. Vedeţi şi Encyclopedia Britannica, vol. 4, p. 562. Numerele nu sunt tocmai de acord în ambele, dar, cum English Monasticism a fost publicată în 1867, aceptăm cifrele date acolo.

Din izolarea chiliilor mânăstirilor benedictine s-au ridicat patruzeci şi opt de papi care au ocupat tronul Sf. Petru, două sute de cardinali, şapte mii de arhiepiscopi, cincisprezece mii de episcopi, patru mii de sfinţi şi peste treizeci şi şapte de mii de stabilimente religioase, cuprinzând mânăstiri de călugări şi de călugăriţe, abaţii, spitale, etc. Ordinul a produs şi un număr de scriitori eminenţi şi alţi învăţaţi. Rabanus a înfiinţat prima şcoală în Germania, Alcuin a întemeiat universitatea de la Paris, Guido a inventat notele muzicale, Silvestru orga, iar Dionisius Exiguus a perfecţionat calculul ecleziastic.

“Stareţii erau adesea numai cu puţin inferiori prinţilor suverani: splendoarea lor era cea mai mare în Germania, unde stareţul de Angia, supranumit Cel bogat, avea un venit anual de şaizeci de mii de coroane de aur, iar în mânăstirea lui erau primiţi numai fiii prinţilor, conţilor şi baronilor. Stareţii de Weissemburg, Fulda şi St. Gall, erau prinţi ai imperiului. Stareţul de St. Gall a intrat odată în Strasburg cu o suită de o mie de călăreţi*”. Timp de şase sute de ani, toate regulile societăţii au cedat înaintea dominaţiei universale a ordinului benedictin. Multe alte secte s-au ridicat în acea perioadă, şi, deşi se deosebeau una de alta în unele detalii de disciplină sau de vestimentaţie, toate recunoşteau Regulamentul lui Benedict. Carthusienii, Cistercienii şi alte nenumărate ordine au fost doar ramuri crescute din trunchiul originar.


* Marsden – Christian Sects

Mult lăudatele rezultate ale regulamentului pustnicului solitar de la Monte Casino se întind pe o perioadă de cel puţin şapte sute de ani, de-a lungul căreia benedictinii, ca toate celelalte instituţii omeneşti, au trecut prin mai multe căderi şi revigorări, pe care nu este necesar să încercăm să le urmărim. În acest subcapitol vom mai spune numai că, potrivit poveştii deseori spuse, de îndată ce călugării Sf. Benedict au ajuns să fie bogaţi şi să trăiască în lux, ei s-au şi depărtat de principiile fondatorului ordinului lor şi s-au dedat la indolenţă şi la toate viciile. Ei au ajuns să fie implicaţi în afaceri seculare şi în intrigi de curte, căutând numai să sporească autoritatea şi puterea pontifilor romani.

Ordinele noi: Sf. Dominic şi Sf. Francisc

S-a remarcat deseori că, acolo unde Duhul Sfânt lucrează prin evanghelie şi se văd rezultate în convertirea sufletelor la Hristos, acolo intervine şi este activ şi vrăjmaşul, pentru că el nu va sta liniştit lă’sând să-i fie invadat imperiul. Se poate ca el să acţioneze împiedicând lucrarea prin persecuţie sau să corupă lucrarea făcând ca lucrătorii să cadă în mulţumirea de sine sau să imite lucrarea într-un mod rău. Atât în istoria lui Israel cât şi în cea a bisericii avem exemple triste pentru ambele moduri de lucru ale vrăjmaşului, atât de multe exemple încât nu le putem menţiona aici, dar acum vom vedea, în această perioadă a instituţiilor monastice, ceva care va ilustra ceea ce am spus.

Obiectivul special al noilor ordine călugăreşti care au apărut la începutul secolului al treisprezecelea era acela de a contracara influenţa pe care predicatorii albigenzi o aveau asupra claselor sociale sărace prin aceea că erau aproape de ei şi trăiau printre ei, pedicându-le continuu evanghelia. Predicarea evangheliei într-un mod adaptat celor din clasele de jos a fost ceva neglijat timp de multe secole de biserica romană. Uneori se ridica un predicator serios, cum ar fi Claudius din Torino, Arnold din Brescia, Fulk din Neuillz, Henric diaconul sau Pierre de Vaudes, care se dedica lucrării evangheliei pentru mântuirea sufletelor, dar aceştia au fost puţini la număr şi între ei au fost distanţe mari. De obicei numai câte un obiectiv pur papal, cum au fost cruciadele, a determinat clerul să încerce să trezească interesul poporului prin elocinţa lor.

“În teorie”, spune istoricul ecleziastic, “episcopii aveau privilegiul special de a predica, dar foarte puţini dintre ei aveau fie darul, fie înclinaţia, fie dorinţa de a lăsa ocupaţiile seculare, judiciare sau războinice pentru a predica măcar în catedralele din oraşe, iar în restul diocezei lor apăreau doar ocazional, făcând vizite formale, cu multă pompă, nu pentru a da învăţătură poporului. Mijloacele de a da învăţătură religioasă se limitau aproape în exclusivitate la ritualuri, care, în ceea ce priveşte limbajul folosit, încetaseră să mai fie înţelese, şi până şi preoţii erau aproape la fel de ignoranţi ca poporul, ei ştiind numai să urmeze în mod mecanic o serie de rânduieli. Cei căsătoriţi, sau «clerul secular» - cum erau ei numiţi -, deşi erau cei mai morali şi mai respectabili, lucrau într-un mod contrar legilor bisericii şi erau chiar acuzaţi că ar fi trăit în concubinaj, aşa că slujirea lor avea efecte nsemnificative asupra poporului. Clerul necăsătorit, sau cel oficial, urmau regulile exterioare, dar, potrivit tuturor relatărilor, ei încălcau în mod flagrant principiile mai severe ale bisericii, astfel încât învăţătura lor – dacă încercau cumva să dea învăţătură – trebuie că nu avea nici un fel de putere asupra minţii poporului*”. Predicarea în aer liber, vizitele şi darea învăţăturii prin case şi mărturia dată în case şi afară sunt căi pe care Dumnezeu le foloseşte întotdeauna pentru a da binecuvântare. Şi seamănă cap asemenea mijloace au fost folosite cu multă sârguinţă de cei acuzaţi de erezie în Languedoc.


* Dean Milman, vol. 4, p. 243; J.C. Robertson, vol. 3, p. 363

Vrăjmaşul vigilent, observând ce efecte are acest mod de a lucra, şi-a schimbat tacticile, şi, în loc să închidă în vreo mânăstire pe toţi membrii sinceri şi evlavioşi ai bisericii romane, acolo unde ar gândi numai la sine şi s-ar învăţa numai unii pe alţii şi s-ar ruga şi ar predica numai pentru ei înşişi, el i-a trimis ca predicatori în aer liber pentru a invada orice teritoriu care fusese ocupat de mai multe secole de către adevăraţii ucenici ai lui Hristos. Emisarii lui aveau ordine stricte, nu numai de a-i imita pe eretici, ci chiar să-i întreacă în simplitatea hainelor, în smerenie, sărăcie şi în apropierea de popor. A avut loc o schimbare completă în istoria ordinelor monastice: în loc de călugări închişi în mânăstiri, departe de privirile lumii, care spun rugăciuni, lucrează pe câmp sau strâng roadele grădinii lor, avem călugări predicatori la fiecare colţ de stradă şi în fiecare oraş din Europa, călugări care cerşesc din poartă-n poartă. Şi nu numai atât, ci, ei fiind favoriţii pontifilor, ei au condus aproape totul în biserică şi în stat timp de trei secole. “Ei au deţinut cele mai înalte slujbe, atât în ierarhia civilă cât şi în cea ecleziastică,” spune Mosheim, “au dat învăţătură cu autoritate aproape absolută în toate şcolile şi bisericile şi au apărat suveranitatea pontifilor romani împotriva regilor, episcopilor şi ereticilor cun un zel şi un succes uimitor. Ceea ce au fost iezuiţii după reformă, aceea au fost dominicanii şi franciscanii din secolul al treisprezecelea până la Luther. Ei au fost sufletul întregii biserici şi al statului şi cei care au planificat şi executat toate proiectele în orice moment”.

Originea şi caractetul dominicanilor

Din vreme ce considerăm că este mai bine să cunoaştem începutul lucrurilor, vom descrie pe scurt originea şi caracterul acestor doi stâlpi puternici ai mândrului templu al Romei. Până atunci – la începutul secolului al treisprezecelea – toate eforturile papilor s-au concentrat aproape în întregime asupra zidirii acestu templu, pentru stabilirea supremaţiei lor în biserică şi a autorităţii lor temporale asupra statului. Dar lumina care a înaintat în secolele al unsprezecelea şi al doisprezecelea şi depravarea tot mai adâncă din biserică au făcut ca în câmpul mărturiei să se arate mulţi martori nobili ai lui Hristos, pentru evanghelia Lui, ceea ce a făcut ca acel templu să se clatine. Clerul se înstrăinase de inimile oamenilor de rând prin aceea că îi oprimau şi erau apucători, prin indolenţa, uşurătatea şi imoralităţile lor, care erau într-un contrast nefavorabil cu smerenia, lepădarea de sine şi consecvenţa celor acuzaţi de erezie. Întregul eşafodaj era periclitat de acei ereziarhi care erau răspândiţi în toate provinciile, în toate clasele sociale şi chiar şi la Roma. Realizând necesităţile momentului, vrăjmaşul s-a grăbit să întreprindă ceva pentru a salva ierarhia care era ameninţată. Cei doi oameni pregătiţi pentru a satisface cerinţele momentului au fost Dominic şi Francisc.

Dominic s-a băscut în 1170, în satul Calaroga din Vechea Castilie. Părinţii lui aveau un nume nobil, cel de Guzman, dacă nu cumva erau chiar dintr-o familie nobilă. Potrivit cu unii scriitori, efectul elocinţei lui arzătoare ca predicator a fost prevestit maimei sale prin aceea că ea a visat că a dat naştere unui viţel care purta în gură un tăăciune aprins, cu care a dat foc întregii lumi. Dar, indiferent dacă persoana care a avut acea viziune a fost mama lui sau călugărul istoric, Dominic a corespuns în mod fidel acelei viziuni. “Feriţi-vă de câinii aceia” este un cuvânt care nicicând nu s-a putut aplica mai bine la altcineva, iar focul fizic şi nu numai elocinţa arzătoare a fost agentul lui favorit pentru distrugere chiar de la începutul carierei sale. Dominic şi discipolii săi afirmau că flăcările iadului erau pregătite pentru eretici şi ei considerau că era un lucru bun să înceapă din timp arderea eternă. Din copilărie, viaţa lui a fost de un ascetism rigid. La început firea lui a arătat semne de blândeţe şi compasiune, dar, în timp, zelul lui religios a eliminat orice impuls spre bunăvoinţă al firii sale. Nopţile le petrecea, în cea mai mare parte, în exerciţii de penitenţă severă. În fiecare noapte el se biciuia cu un lanţ de fier: o dată pentru păcatele lui, o dată pentru păcătoşii din lume şi o dată pentru cei din purgatoriu.

Dominic a ajuns canonic în riguroasa casă a lui Osma, şi în scudt timp i-a întrecut pe ceilalţi în austeritate. Ca urmare a reputaţiei lui, Dominic a fost invitat de episcopul spaniol de Osma – un prelat capabil şi cu mult entuziasm religios – să-l însoţească într-o misiune în Danemarca. Pe atunci ajunsese la treisprezece ani şi, deşi era condiderat blând faţă de evrei şi de necredincioşi, el ardea de ură împotriva ereticilor. După ce au trecut Pirineii, episcopul cel zelos şi însoţitorul lui sincer au ajuns în mijlocul ereziei albigenzilor şi nu s-au putut face că nu vedeau starea jalnică a clerului roman, cum ajunsese el să fie dispreţuit, nici reuşitele acelor sectari. În unele locuri nu se mai ţinuse mesa de peste treizeci de ani. Au văzut că până şi delegaţia papală, cea trimisă de Inocenţiu al III-lea prin anul 1200, ajunsese într-o stare lamentabilă. Să ne amintim că acea misiune era compusă din oameni ca Reinerius, Guy, Castenau şi infamul Arnold, toţi călugări de la Citeaux, urmaşii spirituali ai Sf. Bernard. Ei se plângeau de nereuşitele lor: erezia era surdă faţă de avertismentele şi ameninţările lor şi nu recunoştea autoritatea papei.

Nunţii papali, potrivit vechiului obicei, cutreieraseră ţara cu cea mai mare pompă, în veşminte bogate, cu toată suita lor, într-o mare cavalcadă. “Cum să aveţi succes cu atâta pompă seculară?” au spus sapniolii severi. “Semănaţi sămânţa cea bună în felul în care ereticii o seamănă pe cea rea. Lăsaţi acele veşminte somptuoase, renunţaţi la harnaşamentele bogate, mergeţi desculţi şi fără pungă, ca apostolii; lucraţi mai mult şi postiţi mai mult decât acei învăţători răi”. Episcopul de Osma şi credinciosul lui Dominic şi-au trimis înapoi caii şi s-au îmbrăcat cu cele mai austere haine călugăreşti, şi aşa au condus armata spirituală.

Aceasta a fost marea subtilitate a lui Satan. Puterea Duhului Sfânt se manifgestase prin acei oameni din văi şi prin oamenii săraci din Lyon, care se răspândiseră prin provincii, iar, în urma lor, a venit marea mascaradă a falsei smerenii şi a zelului fals, ca o imitaţie josnică a darurilor şi harurilor Duhului Sfânt. Numai prin asemenea minciuni şi ipocrizii se mai putea menţine autoritatea Romei şi vrăjmaşul ma putea spera să ţină în robie naţiunile Europei.

Am vorbit deja despre lucrările lui Dominic în ţinuturile albigenzilor, unde a petrecut zece ani străduindu-se să smulgă din rădăcini erezia. S-a format o frăţietate, din care au plecat doi câte doi, ca o imitaţie a celor şaptezeci de ucenici trimişi de Domnul (Luca 10 , Matei 10 ). În Languedoc au început arderile pe rug. Ca nişte copoi cu mirosul fin, Dominicanii intrau din casă-n casă căutând pradă pentru sabia lui de Montfort şi pentru focurile pe care le aprindeau ei. Marile realizări ale lui Dominic i-au asigurat favoarea pontifilor Inocenţiu al III-lea şi Honorius al III-lea, care i-au acordat privilegiile de “fondator”. A murit în 1221, dar, înainte de a părăsi scena pe care s-au desfăşurat cruzimile lui, în diferite regiuni ale creştinătăţii răsăriseră nu mai puţin de şaizeci de mânăstiri ale ordinului său. În 1233 el a fost canonizat de Grigore al IX-lea. Înfricoşătorul tribunal al inchiziţiei, fie direct, fie indirect, se datorează lui Dominic, iar cei mai mulţi şi cei mai neîndurători slujbaşi ai lui au provenit din rândurile ordinului său. Vom mai da câteva detalii când vom vorbi despre franciscani, deoarece acestea caracterizează ambele ordine.

Originea şi caracterul franciscanilor

Contemporan cu Sf. Dominic a fost şi egalul lui în faimă ecleziastică, Sf. Francisc, care a rivalizat cu Dominic, ba chiar l-a şi depăşit pe spaniol în celebritate. El s-a născut la Assisi, un oraş din Italia Centrală. Nu este cazul să menţionăm legendele absurde care umplu numeroasele pagini scrise de biografii franciscani deoarece ele sunt cu adevărat blasfemiatoare. Atât era de nebun entuziasmul lor încât susţineau că Sf. Francisc era al doilea Hristos, că stigmata, sau rănile Mântuitorului, erau imprimate în mod miraculos pe trupul lui, ca o imitaţie a trupului crucificat al lui Isus, impostură pe care ei îndrăzneau să o susţină în baza textului: “nimeni să nu-mi facă supărare, pentru că eu port în trupul meu semnele Domnului nostru Isus Hristos” (Galateni 6:17 ).

Pe parcursul unui an de prizonierat în Perugia, având mai multe suferinţe în trup, el a ajusn să aibă viziuni extraordinare, prin care a fost încurajat să meargă în lume ca slujitor al lui Dumnezeu şi ca mântuitor al omenirii. Visurile delirante ale minţii sale slăbite au fost socotite de catolici ca revelaţii divine.

Francisc a început să vorbească tainic despre viitoarea lui mireasă – acea mireasă era sărăcia. El şi-a lăsat veşmintele şi a îmbrăcat nişte zdrenţe. El spunea că fusese ridicat “pentru a opune adevărul erorii, sărăcia poftei de înavuţire şi smerenia ambiţiei”. El a cerşit la porţile mânăstirilor, a făcut cele mai de jos slujbe, s-a ocupat de îngrijirea leproşilor, spălându-le picioarele şi oblojindu-le rănile. “Mama lui” – citim – “a auzit acestea şi a privit faptele lui neobişnuite cu o tandră admiraţie profetică, dar tatălui său i-a fost ruşine de el şi l-a tratat ca pe un nebun”. Dar, deşi la-nceput a fost batjocorit şi lovit cu pietre pe străzile din Assisi, el a fost crezut de bisericp, a fost adăpostit de episcop, şi nu peste mult timp a ajuns să aibă o mulţime de imitatori care-l urmau.

Francisc a fost de atunci în mod oficial căsătorit cu sărăcia, printr-un jurământ pe care nu avea să-l încalce niciodată, şi era vorba de sărăcie în cea mai de jos formă a ei: cerşetoria. De la un vechi prieten a primit un veşmânt de pustnic: o tunică scurtă, un brâu de piele, un toiag şi papuci. Dar aceea era prea mult şi erau lucruri prea bune şi prea comode pentru ideile tânărului fanatic. Făcând cea mai proastă aplicaţie a îndrumărilor pe care le-a dat Domnul ucenicilor săi în Matei 10 şi Luca 10 , el a dat tot ce avea, cu excepţia unei tunici gri-închis de material grosolan, pe care a legat-o la mijloc cu o frânghie, şi a cutreierat oraşu chemându-i pe toţi la pocăinţă.

Aşa era ciudata dar energica evlavie a fanatismului, care, într-o vreme de întunecate superstiţii şi ignoranţă, nu se putea să nu aprindă zelul altora. El afirma că esenţa evanheliei predicate de Isus Hristos consta în absoluta sărăcie în toate lucrurile, că nu exista cale mai sigură către cer decât prin lipsa oricăror posesiuni pe pământ. “Umirea s-a transformat în admiraţie, admiraţia în emulaţie, iar emulaţie într-o umblare pe urmele lui. Unul câte unul, discipolii s-au strâns în jurul lui. El s-a retras cu ei la un cot al râului numit Rivo Torto*. Frăţietatea nou-formată avea nevoie de reguli. Franciscanii au deschis evangheliile şi au citit trei texte: 1. «Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde tot ce ai şi dă săracilor»; 2. «Nu luaţi nimic pentru călătorie»; 3. «Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde ce ai şi dă la săraci, şi vono, urmează-Mă, luându-ţi crucea» (Matei 19:21 , Marcu 6:8 , Matei 16:24 ). Francisc a făcut semnul crucii şi i-a trimis pe discipolii săi în oraşele din jur, la est, la vest, la nord şi la sud”.


* n.tr.) it. “Râul Sucit”

Aşa a fost începutul şi caracterul noilor ordine călugăreşti. Deşi ele s-au constituit în mod întrucâtva diferit, ele au avut caracteristici asemănătoare, şi chiar şi în profesiunea lor de credinţă ele se declară ca având aproape aceleaşi obiective şi aceleaşi căi de acţiune. Ambele ordine erau ale unor predicatori itineranţi, sub jurământ. Ambele se identificau cu cei mai de jos dintre oameni. Ei îi priveau ca vrăjmaşi pe oamenii săraci din Lyon, sau pe vaudezi, iar ei erau oamenii săraci ai papalităţii, care se luptau împotriva ereticilor cu acelaşi armament, depăşindu-i în sărăcie, smerenie, lucrări şi suferinţe. Primind aprobarea papei şi având protecţia lui, Francisc şi-a trimis discipolii juraţi să-I slujească lui Dumnezeu pentru a-i extirpa pe eretici, pentru castitate, sărăcie şi ascultare.

Noile ordine au cuprins şi călugăriţe, sau câte o asociaţie de surori întemeiată în legătură cu fiecare dintre frăţietatăţile respective. Mai exista şi o treaptă de legătură cu călugării cerşetori, cea a numiţilor terţiari, care continuau să mai fie angajaţi în ocupaţiile lumeşti obişnuite şi contribuia la creşterea influenţei şi a popularităţii călugărilor. Aceea era o legătură oficială dintre biserică şi lume. Numai câteva cuvinte cu privire la obiceiurile călugărilor predicatori, în contrast cu ordinele monastice mai vechi, îi vor da cititorului o imagine clară asupra ambelor. Şi, cum nu avem nici o-ndoială că noile ordine au fost îngăduite de Dumenzeu pentru a mai susţine eşafodajul bisericii romane care se clătina şi şi pentru a împiedica reforma timp de trei sute de ani, istoria lor prezintă un interes deosebit. Dar sfinţii lui Dumnezeu trebuie să treacă printr-o lungă perioadă de educaţie şi biserica lui Hristos trebuia să se îmbogăţească cu o nobilă oaste de martiri înainte de a-şi atinge ţelul glorios.

Ordinele călugăreşti mai vechi şi cele mai noi

Ştim bine că orice sistem omenesc trebuie să fie cercetat în lumina cuvântului lui Dumnezeu dacă este să înţelegem adevăratul lui caracter şi că nu prin contrastul sistemului mai nou cu cel mai vechi putem descoperi cât de mult s-au abătut de la ceea ce este gândul Domnului. Cuvântul Dumnezeului cel viu, după care, în final, vor fi judecate toate, trebuie să fie singurul nostru standard. Puţin contează ce îmbunătăţiri am găsi la un sistem faţă de altul dacă ambele sunt rezultatul invenţiilor omeneşti. Aceasta este la fel de valabil pentru toate persoanele ca şi pentru toate sistemele. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie singura regulă pentru creştin, iar numai Hristos Însuşi să fie capul şi centrul, puterea şi autoritatea, în sistemul pe care îl recunoaşte El – biserica, adunarea lui Dumnezeu. Dar, cum în mai multe ocazii, am cercetat scriptura în această privinţă, acum ne vom limita la a arăta, în cîteva cuvinte, diferenţele dintre sistemele monastice mai vechi şi cele mai noi*.


* v. “Reflecţii asupra principiilor ascetismului”, vol. 1

Obiectivul principal, daca nu chair unicul obiectiv, al pustnicilor de la început, al ancoriţilor, şi al asceţilor de orice denominaţiune, era propria lor perfecţiune religioasă, iar a da învăţătură altora şi mântuirea altora nu-şi găseau loc în crezul lor. Ei socoteau că era necesar să se izoleze de lumea periculoasă, trăind într-o chilie, cu toate privaţiunile. Pe măsură ce aura sfinţeniei lor îi atrăgea pe alţii, au fost construite case şi întinse suprafeţe de pământ au ajuns să fie cultivate pentru cele necesare traiului lor. De la acele începuturi slabe s-a ajuns la cele mai frumoase aşezări din ţară, şi, pe parcursul lungii nopţi întunecate a evului mediu, cu barbaria şi feudalismul lui, mânăstirile s-au arătat deseori a fi de ajutor pentru cei bolnavi şi săraci şi pentru călători, fapt pentru care toţi trebuie să fie recunoscători. Pe parcursul celor cinci sau şase secole care au urmat după căderea imperiului occidental, sistemul monastic a devenit un instrument puternic pentru corectarea viciilor societăţii şi pentru protejarea claselor sociale inferioare de opresiunea nelegiuită a seniorului feudal. Ospitalitatea, sau găzduirea străinilor şi călătorilor, au fost unul dintre cele mai importante aspecte ale utilităţii mânăstirilor în acel timp, pentru că se pare că, până în secolul al unsprezecelea, nu prea au existat hanuri pentru găzduirea călătorilor. Singurele clădiri frumoase pe care le vedea călătorul în acel timp erau castelul puternicului baron şi mânăstirea călugărilor care se rugau. Unul însemna război, iar cealaltă însemna pace. Religia, învăţătura şi ştiinţa şi-au găsit adăpostul între zidurile mânăstirii, iar adevărata evlavia a putut lucra în pace acolo, scriind, copiind şi strângând şi păstrând informaţii utile.

“Benedictinii,” spune Travers Hill, “erau depozitarii învăţăturii şi ai artelor. Ei strânseseră multe cărţi şi şi, în liniştea chiliilor lor, le copiaseră – nu numai volume din scrierile sfinte, ci şi lucrări clasice. Ei au îneput arhitectura gotică; numai ei deţineau secretele chimiei şi ştiinţei medicale; ei au inventat multe vopsele; au fost primii arhitecţi, artişti, sticlari, gravori şi mozaicari în evul mediu. A fost un sistem puternic şi care a făcut lucruri bune în lume, dar a alunecat pe calea lucrurilor omeneşti şi a instituţiilorm omeneşti, ajungând să fie îmbătat de propria lui putere, orbit de propria lui strălucire şi corupt prin bogăţia lui. Stareţii au ajuns avari, iar călugării dedaţi la plăceri. Ei şi-au pierdut simplitatea de la-nceput, iar regulamentul fondatorului lor nu mai era în vigoare la agricultorii lui, nici la învăţaţii şi artiştii lui, ci se găsea numai în cuvintele citite în mod mecanic în capela unde domnea corupţia, corupţie din care a rezultat moartea”.

Măreaţa mânăstire Glastonbury avea odinioară un domeniu de şaizeci de acri. Înainte de decăderea mânăstirilor Angliei, perceptorii regali spuneau că niciodată nu mai văzuseră o casă aşa de mare, de frumoasă şi de princiară, cu patru parcuri, cu un heleşteu de peşti având o circumferinţă de cinci mile, plin de ştiuci, bibani, plătică şi babuşcă; cu patru conace în afară de capelă, spital, tribunal, şcoli şi casa cea mare a porţii. Multe din casele de la Glastonbury au fost construite cu materiale luate de la acea mânăstire odinioară superbă*.


* Johnston’s Gazetteer

Obiceiurile călugărilor celor noi erau într-un constrast perfect cu cele ale celor mai vechi. În loc să trăiască între zidurile unei mânăstiri superbe, dominicanii şi franciscanii au ajuns în scurt timp să fie răspândiţi în toată creştinătatea. Ei erau din toate ţările, şi, de aceea, printre ei se vorbeau toate limbile şi dialectele. Ei predicau vechea credinţă cu cea mai inflexibilă rigoare medievală în aproape toate oraşele şi cătunele.

Loialitatea deplină faţă de papă şi extirparea ereziei erau principalele lor teme. Pentru aceasta, ei erau protejaţi de pontifi, ceea ce le conferea cele mai mari privilegii şi avantaje. Înainte de sfârşitul secolului, mânăstirile de călugări şi de călugăriţe ale ordinului minoriţilor au ajuns să fie în număr de opt mii, în ele locuind cel puţin două sute de mii de persoane.

Apostazia călugărilor cerşetori

Cele două ordine rivale – dominicanii şi franciscanii -, nu numai că au produs discordie în toată Europa, incitând la conflicte, ci, la scurt timp după moartea înemeietorilor lor, au ajuns să se lupte unul împotriva celuilalt pentru întâietate. Deşi pontifii din acel secol şi din cele care au urmat au recurs la diferite metode pentru a domoli acea dispută urâtă şi a-i pune capăt, încercările lor au rămas sterile, deoarece aceste două ordine au continuat mulţi ani să întreţină acea rivalitate puternică, aruncând cele mai grave învinuiri unul asupra celuilalt. S-au luptat mult pentru a-şi asigura dominaţia în toate sediile de învăţătură creştină, dar cea mai remarcabilă dispută a fost aceea a dominicanilor cu universitatea de la Paris. Un alt aspect remarcabil al acestei îndelungate controverse a fost doctrina concepţiei imaculate a Feciaorei Maria. Aceasta era învăţătura favorită a franciscanilor care a fost atacată în mod violent de dominicani. Faimosul Thomas Aquinas era favorabil părerii dominicanilor în acea chestiune, iar dialecticianul Duns Scotus susţinea vederile franciscanilor şi ei au intrat în dezbaterea care continuă până în zilele noastre. Deşi actualul papă, Pius al IX-lea, a pronunţat dogma concepţiei imaculate a Fecioarei Maria, ordinul călugărilor dominicani nu doreşte să admită aceasta. Şi totuşi, aceasta a ajuns să fie un articol de credinţă al bisericii romane.

Încă din 1256, când Bonaventura a ajuns conducător general al franciscanilor, a cosntatat că ei începuseră să fie necredincioşi miresei lor sărăcia şi se străduiau să obţină un divorţ. Afecţiunile lui Francisc nu s-au menţinut vii la cei care i-au urmat, dar sub conducerea înţeleaptă a noului general, în timpul vieţii sale s-a menţiunut un calm relativ. După moartea lui, care a avut loc în 1274, disensiunile au izbucnit într-un conflict violent. Aceste ordine de cerşetori, sau, mai curand, aceste ordine satanice, au dus la cele mai violente conflicte aproape în toate ţările din Europa până în perioada reformei şi toate clasele sociale, atât biserica cât şi statul au avut de suferit din cauza mândriei şi aroganţei lor, din vreme ce ei erau cei mai credincioşi slujitori ai Scaunului de la Roma.

Următoarea schiţă scurtă a lui Matei din Paris, un benedictin de la mânăstirea St. Albans, care scria prin 1249, îi va prezenta cititorului adevăratele caracteristici ale acestor două plăgi ale societăţii. Tabloul nu este nicidecum exagerat, deşi Matei aparţinea ordinului călugăresc mai vechi şi aristocratic şi se putea să fi dispreţuit frăţietăţile noi democratice. Singurătatea, izolarea, chilia solitară, capela privată, lipsa oricărei comunicări cu lumea de afară – aceasta era vechea ordine, iar ceea ce urmează este un eşantion al noii ordini şi a ceea ce a predominat în Anglia secolului al treisprezecelea. 

“Este grozav, este jalnic şi rău-prevestitor, faptul că în trei sute de ani, în patru sute de ani, ba chiar mai mult, vechile ordine monastice au degenerat atât de rău ca aceste frăţietăţi. Ordinele călugăreşti înemeiate abia cu patruzeci de ani în urmă au construit chiar în Anglia zilelor noastre reşedinţe la fel de mîndere ca palatele regilor noştri. Aceştia sunt cei care, extinzându-şi zi de zi edificiile lor somptuoase, înconjurându-le ci ziduri înalte, acumulează comori incalculabile, călcând în mod nechibzuit jurămintele de sărăcie şi violând, potrivit profeţiei germanului Hildegard, regulile mărturisirii lor. Aceştia sunt cei care, mânaţi de setea de înavuţire, se aruncă asupra lorzilor şi a celor bogaţi. Şi aceştia, dispreţuind toate drepturile, asuprind pe păstorii obişnuiţi, scot mărturisiri forţate şi testamente secrete, lăudându-se cu ordinul lor şi afirmând supremaţia lor asupra tuturor celorlalţi. Astfel, nici unul dintre cei credincioşi nu mai crede acum că poate fi salvat altcumva decât călăuzit şi îndrumat de predicatorul acestor călugări minoriţi. Dornici să obţină privilegii, ei slujesc la curţile regilor şi ale nobililor pe post de consilieri, şambelani, trezorieri, cavaleri sau notari. Ei sunt executorii extorcărilor papei. În predicile lor uneori recurg la linguşiri, alteori la acuzaţii caustice; nu au nici un fel de reţineri să dea în vileag secretul confesiunii sau să aducă cele mai dure acuzaţii. Ei dispreţuiesc ordinele legitime, cele întemeiate de sfinţii părinţi, de Sf. Benedict, de Sf. Augustin, ca şi pe toţi ceilalţi mărturisitori. Ei socotesc că ordinul lor este deasupra tuturor. Îi consideră pe cistercieni simpli şi neciopliţi, jumătate laici sau ţărani, iar pe călugării negri îi tratează ca nişte epicurieni trufaşi*”.


* Milaman, vol. 4, p. 276; Mosheim, vol. 2, p. 253

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *