comori.org
comori.org

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

Andrew Miller

Constantin a fost deci obligat să privească mai îndeaproape natura disputei şi a început să înţeleagă că nu era ceva nesemnificativ, ci ceva de mare importanţă, chiar esenţial, drept care a hotărât să convoace o adunare a episcopilor pentru a stabili care este doctrina adevărată şi a termina odată pentru totdeauna – cum în zadar spera el – acea înclinaţie spre dispute ostile. Toate cele necesare pentru călătoria episcopilor au fost asigurate din banii publici, ca şi cum ar fi fost o problemă a statului.

episcopi

În iunie 325 a avut loc la Niceea, în Bitinia, primul consiliu general al bisericii. Au fost prezenţi cam 318 episcopi, în afară de un număr foarte mare de preoţi şi diaconi. “Floarea slujitorilor lui Dumnezeu,” după cum spune Eusebius, “din toate bisericile din Europa, Africa şi Asia s-a strâns laolaltă”. Spectacolul a fost ceva cu totul nou, şi, în mod sigur, a fost ceva complet nou şi pentru episcopii înşişi. Nu cu mulţi ani în urmă ei erau ţinte însemnate pentru cea mai crudă persecuţie, când, din cauza întâietăţii pe care o aveau, fuseseră aleşi ca victime speciale pentru politica de exterminare dusă de guvern. Mulţi dintre ei purtau pe trupul lor semnele suferinţelor lor pentru Hristos. Ei ştiau ce înseamnă să fie în exil, să lucreze în mine, să fie expuşi la tot felul de umilinţe şi insulte, dar totul se schimbase până într-atât încât abia de-şi puteau da seama dacă era realitate şi nu vis. Li se deschiseseră porţile şi Împăratul lumii era pe post de moderator al adunării.

Nimic nu putea confirma şi declara mai clar întregii lumi trista cădere a bisericii decât punerea ei în slujba statului, după cum o arăta poziţia Împăratului în aceste consilii. El a ajuns la Niceea abia pe 3 iulie. În ziua următoare, episcopii s-au strâns în sala palatului care fusese pregătită special în acel scop. De la Eusebius aflăm că adunarea aştepta în deplină tăcere când cei mai mari funcţionari ai statului şi demnitari au intrat în sală şi au aşteptat tremurând apariţia Împăratului. În cele din urmă, Constantin a apărut îmbrăcat în veşminte splendide, iar episcopii au fost ameţiţi de strălucirea aurului şi a pietrelor preţioase de pe hainele lui. Întreaga adunare s-a ridicat pentr a-l onora. El a înaintat spre un tron de aur pregătit pentru el, lângă care a stat rămas în picioare până a fost invitat să se aşeze, arătând respect faţă de demnitarii spirituali. După ce a fost cântată o cântare de laudă, el a dat un îndemn cu privire la importanţa păcii şi a unităţii. Consiliul a avut sesiuni timp de două luni şi s-ar părea că şi Constantin a fost prezent la cea mai mare parte a sesiunilor, ascultând cu răbdare şi vorbind liber cu diferiţi prelaţi.

Crezul din Niceea

Faimoasa mărturisire numită de obicei “Crezul din Niceea” a fost rezultatul unor lungi şi solemne deliberări ale adunării. Ei au luat o hotărâre împotriva opiniilor lui Arius şi au susţinut cu fermitate învăţăturile despre Sfânta Trinitate, despre adevărata dumnezeire a lui Hristos şi că El este una cu Tatăl în putere şi glorie. Arius însuşi a fost adus înaintea consiliului şi chestionat cu privire la credinţa lui. El nu a ezitat să-şi repete, potrivit credinţei lui, învăţăturile false cu care tulburase pacea bisericii. Când îşi prezenta blasfemiile, episcopii, de comun acord, şi-au astupat urechile şi au strigat că opiniile unuia atât de neevlavios trebuie să fie anatema împreună cu autorul lor. Sf. Atanasius, deşi pe atunci era numai diacon, a atras atenţia întregului consiliu prin zelul pe care l-a arătat în apărarea adevăratei credinţe şi prin felul pătrunzător în care a cercetat şi a dat la iveală tertipurile ereticilor. Vom reveni la nobilul Atanasius mai târziu.

La faimosul crez au subscris toţi episcopii prezenţi, cu excepţia câtorva arieni. Odată prezentată înaintea lui Constantin decizia consiliului, el a recunoscut imediat că acel consens unanim al consiliului era lucrarea lui Dumnezeu şi a primit aceasta cu respect şi a declarat că oricine refuză să se supună hotărârii trebuie să fie exilat. Auzind aceasta, de teamă, arienii au subscris şi ei crezului compus de consiliu, expunându-se acuzaţiei că erau necinstiţi. Numai doi episcopi – Secundus şi Theonas, ambii egipteni, au continuat să adere la Arius şi au fost exilaţi în Iliria. Eusebius din Nicomedia şi Theognis din Niceea, au fost condamnaţi după trei luni şi trimişi în exil de Împărat. Au fost date pedepse severe împotriva celor care l-au urmat pe Arius şi toate cărţile lui au fost condamnate să fie arse, ba chiar s-a considerat un delict ascunderea vreunei scrieri de-a lui. Odată încheiată lucrarea, episcopii s-au dus fiecare în provincia lui. În afară de declaraţia solemnă a opiniei lor cu privire la problema de doctrină, ei au pus punct şi problemei cu privire la data sărbătoririi Paştelui* şi au mai rezolvat încă câteva probleme care le-au fost puse înainte.


* Bisericile din est au sărbătorit Paştele din perioada timpurie, ca o comemorare a crucificării lui Hristos, ceea ce corespundea Paştelui iudaic, în a paisprezecea zi a lunii. Aceasta se poate să fi rezultat din faptul că în est erau mulţi convertiţi dintre iudei. Bisericile din vest au ţinut sărbătoarea ca o comemorare a învierii. Diferenţa cu privire la dată a dus la o lungă şi aprinsă controversă. Dar, după multe dispute între bisericile din est şi cele din vest, s-a hotărât ca să fie comemorată învierea în toată creştinătatea. Astfel, Paştele este duminica următoare celei de-a paisprezecea zile a lunii pascale, ceea ce este după 21 martie, astfel încât dacă acea a paisprezecea zi se întâmplă să fie duminica, sărbătoarea este în duminica următoare. Poate fi în orice duminică din cele cinci săptămâni dintre 22 martie şi 25 aprilie.

Constantin se răzgândeşte

Din vreme ce Împăratul nu avea o raţionamente proprii în chestiunile ecleziastice şi este cert că nu avea discernământ spiritual în controversele doctrinare, nu se putea conta pe a rămâne continuu în favoarea lui. Ultimii doi ani din istoria lui Constantin au fost plini de evenimente, astfel încât l-au făcut să se răzgândească cu privire la arianism. În acelaşi an în care a convocat consiliul de la Niceea, el a dat ordine să fie executat Crispus, fiul lui cel mai mare şi să fie ucisă prin sufocare în baie Fausta, soţia lui, cu care fusese căsătorit timp de aproape douăzeci de ani. Istoria nu poate găsi pentru aceste fapte ale întunericului alte motive decât o josnică gelozie. Se spune că înţelepciunea şi vitejia lui Crispus în înfrângerea finală a lui Licinus a stârnit gelozia tatălui său, şi probabil că aceasta a fost înteţită şi de Fausta, care era mama lui vitregă. Ştiind că i se aduseseră multe reproşuri pentru cruzimea faţă de propriul lui fiu, el a ordonat uciderea Faustei din remuşcări şi pentru că se simţea nenorocit. După ce am spus destul de clar cum apreciem ca necurată alianţa dintre biserică şi stat, considerăm că am spus suficient despre viaţa privată a Împăratului pentru ca cititorul să poată aprecia în ce măsură cineva atît de mânjit de sânge era apt, sau, mai curând era inapt să prezideze un consiliu creştin. Din ziua aceea şi până azi, această biserică de stat a fost expusă aceleiaşi întinări, fie prin persoana regelui fie a celui delegat de el.

Constanţia, văduva lui Licinus şi sora lui Constantin avea multă influenţă asupra fratelui ei. Ea îi simpatiza pe arieni şi era sub influenţa lor. Pe patul ei de moarte, în anul 327, ea a reuşit să-l convingă pe fratele ei că lui Arius i se făcuse o nedreptate şi a reuşit să-l facă să-l invite pe Arius la curtea lui. Constantin l-a invitat, şi Arius a apărut prezentându-i împăratului mărturisirea lui de credinţă. El a exprimat într-un mod general credinţa în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi l-a rugat pe Împărat să pună capăt speculaţiilor inutile pentru ca schisma să fie vindecată şi, uniţi cu toţii, să se roage împreună pentru domnia paşnică a Împăratului şi a familiei lui. Prin mărturisirea lui credibilă şi discursurile lui frumoase, el a câştigat. Constantin s-a arătat satisfăcut, şi, în schimb, Arius şi cei care-l urmau au căpătat favoare la curte. Cei exilaţi au fost rechemaţi. Numai o suflare a curţii imperiale a schimbat aspectul exterior al întregii biserici. Partida ariană a ajuns să aibă influenţă asupra Împăratului şi să se folosească de acea influenţă.

Atanasius, episcop de Alexandria

Atanasius a avut un rol deosebit în consiliul de la Niceea; zelul şi abilităţile lui l-au desemnat dintr-o dată şef al partidei ortodoxe şi cel mai puternic antagonist al arienilor. La moartea lui Alexandru, în anul 326, el a fost înălţat în demnitatea de episcop de Alexandria prin vocea fraţilor săi. Pe atunci el avea numai treizeci de ani, şi, cunoscând ceva despre pericolele ca şi despre onorurile funcţiei, el ar fi preferat o poziţie care să implice mai puţine responsabilităţi, dar în final a cedat la dorinţele pline de afecţiune ale adunării. El a deţinut acea poziţie timp de aproape jumătate de secol şi tot timpul vieţii lui a fost devotat în slujba pentru Domnul şi adevărul Lui. El a continuat până la capăt statornic în credinţă şi inflexibil în ceea ce priveşte ţelul lui, potrivit poziţiei pe care a apărat-o cu nobleţe în consiliul de la Niceea. Divinitatea lui Hristos era pentru el nu doar o opinie speculativă, ci sursa de putere pentru toată viaţa lui creştină. Şi nicăieri nu va mai găsi vreodată cineva, după cum ne asigură apostolul: “şi aceasta este mărturia: că Dumnezeu ne-a dat viaţă eternă şi această viaţă este în Fiul Său. Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1. Ioan 5:11-12 ). Această viaţă este în singurul Fiu născut din Tatăl. El este viaţa eternă. Şi această viaţă, spre lauda gloriei harului lui Dumnezeu, le este dată tuturor celor care cred în adevăratul Hristos al lui Dumnezeu. Primindu-L pe Hristos primim viaţa eternă şi devenim fii ai lui Dumnezeu – moştenitori ai lui Dumnezeu – şi moştenitori împreună cu Hristos. Această viaţă nu este în posesia vreunei creaturi, fie ea cât de înălţată. Îngerii sfinţi au o existenţă necontenită şi binecuvântată prin puterea lui Dumnezeu, dar creştinul are viaţa eternă prin credinţa în Hristos, prin harul lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai fatal pentru bunăstarea sufletului omenesc decât învăţătura lui Arius. Dar, să revenim la istoria noastră.

Promovarea lui Atanasius ca episcop de Alexandria a fost o mare bucurie şi speranţă pentru prietenii lui, dar i-a umplut de resentimente pe duşmanii lui, care l-au văzut mare conducător al catolicilor* pe episcopul bisericii  din care fusese dat afară Arius. Acum ei au văzut că episcopul se bucura de afecţiunea poporului şi era sprijinit de sute de episcopi care erau fideli marii episcopii de Alexandria. Ei cunoşteau puterea lui şi zelul lui neabătut pentru apărarea hotărârilor Consiliului de la Niceea şi puteau aprecia corect că, dacă avusese o atât de mare influenţă fiind doar în poziţia de persoană particulară, trebuiau să se aştepte la mult mai mult când era într-o poziţie atât de proeminentă. De aceea, ei au făcut planuri şi şi-au unit forţele pentru a-l răsturna.


* Termenul Biserica Catolică, aşa cum a fost folosit de Constantin înseamnă pur şi simplu biserica oficială.

Atanasius contestă autoritatea lui Constantin

Eusebiu din Nicomedia a recurs la început la măsuri aparent prietenoase faţă de Atanasius pentru a-l face să-l reprimească pe Arius în comuniune în biserică, dar, eşuând complet în aceasta, l-a influenţat pe Împărat să-i poruncească. A fost dat un decret imperial ca Arius şi toţi prietenii lui care voiau să reia legăturile cu biserica catolică să fie primiţi, fiind informat că, dacă refuza aceasta, el urma să fie destituit şi trimis în exil. Totuşi Atanasius nu a fost intimidat de edictele imperiale, ci a răspuns ferm că el nu putea primi persoane care fuseseră condamnate printr-o hotărâre a întregii biserici. “Constantin, spre uimirea lui,” spune Milman, “a descoperit că un edict imperial – care ar fi fost ascultat cu tremur şi primit cu supunere de la un capăt al Impreiului roman la celălalt, chiar dacă el ar fi revoluţionat complet politica sau ar fi periclitat proprietatea şi privilegiile a mii de oameni – a fost nesocotit în mod deliberat şi constant de un singur episcop creştin.  Pe parcursul a două domnii, Atanasius a contestat autoritatea Împăratului”*. El a suferit persecuţia, calomnia şi exilul; viaţa lui a fost deseori în pericol pentru că apăra marele adevăr fundamantal al divinităţii Domnului binecuvântat. El a fost pe punctul de a fi martirizat nu pentru marea deosebire faţă de păgânism, ci pentru învăţătura centrală a credinţei creştine.


* History of Christianity, vol. 2, p. 540

O mulţime de plângeri împotriva lui Atanasius au fost prezentate înaintea Împăratului de partida ariană, sau, mai curând, de partida eusebiană. Detaliile legate de acuzaţii ar depăşi cadrul lucrării noastre, dar trebuie totuşi să urmărim în continuare firul argintiu prin acest martor nobil şi credincios.

Cea mai gravă acuzaţie era că Atanasius a trimis o sumă de bani cuiva în Egipt cu scopul de a face o conspiraţie împotriva Împăratului. I s-a poruncit să se înfăţişeze pentru a răspunde la acuzaţii. Prelatul s-a supus şi a stat înaintea lui. Dar înfăţişarea lui Atanasius, un om cu o putere deosebită asupra minţii altora, pare să fi copleşit sufletul lui Constantin. Acuzaţiile frivole şi neîntemeiate au fost demontate triumfător de Atanasius înaintea unui tribunal constituit de duşmanii lui şi a fost dovedită virtutea lui de netăgăduit. Aşa de mare efect a avut prezenţa lui Atanasius asupra Împăratului încât acesta l-a numit om al lui Dumnezeu şi i-a considerat pe adversarii lui autori ai tulburărilor şi diviziunilor. Dar acea impresie a fost de scurtă durată, el rămânând în continuare dominat de partida eusebiană.

Consiliul de la Tyr

În anul 334, Atanasius a fost chemat la Cezareea să se înfăţişeze înaintea unui consiliu. El a refuzat pe temeiul că acel tribunal era compus de vrăjmaşii lui. Anul următor a fost citat înaintea unui alt consiliu, care urma să se întrunească la Tyr, sub autoritatea imperială. La acela s-a prezentat. Peste o sută de episcopi au fost prezenţi şi a condus o comisie de laici a Împăratului. Împotriva prelatului neînfricat au fost aduse multe acuzaţii, dar cele mai grave şi singurele asupra cărora ne vom opri sunt cele de magie şi crimă. S-a spus că el l-a ucis pe Arsenius, un episcop din Milet, că i-a tăiat o mână şi apoi a folosit-o pentru ritualuri magice. Şi chiar a fost prezentată mâna. Dar Atanasius era pregătit pentru acea acuzaţie şi Dumnezeul adevărului era cu el. El i-a întrebat pe cei de faţă dacă vreunul dintre ei îl cunoscuse pe Arsenius. El fusese cunoscut bine de mai mulţi. În tribunal a fost introdus pe neaşteptate un om înfăşurat cu totul într-o manta. Atanasius i-a descoperit întâi capul. Omul a fost recunoscut imediat că era Arsenius, cel care se spunea că fusese omorât. Apoi i-au descoperit mâinile şi s-a dovedit că Arsenius era viu şi nu fusese mutilat. Partida ariană făcuse tot ce-i sta în putere pentru a-l ascunde pe Arsenius, dar Domnul a fost alături de slujitorul Lui nevinovat şi prietenii lui Atanasius au reuşit să-l găsească. Încă odată a fost dată pe faţă răutatea arienilor cei fără principii şi nevinovăţia lui Atanasius a triumfat.

Dar vrăjmaşii neînduplecaţi ai episcopului au mai găsit aucuzaţii împotriva lui. El s-a mai înfăţişat încă odată la Constantinopole pentru a răspunde personal în prezenţa Împăratului.

Atunci ei eu renunţat la vechile acuzaţii şi au ales o nouă acuzaţie care urmărea să stârnească gelozia Împăratului: ei au afirmat că Atanasius ameninţa să oprească navele cu pânze încărcate cu grâne ca să nu mai plece din portul Alexandria la Constantinopole. Aşa ar fi produs o foamete în noua capitală. Acea acuzaţie leza mândria Împăratului, aşa că, fie pentru că a crezut acuzaţia, fie pentru că voia să îndepărteze o persoană care avea atât de multă influenţă, el l-a exilat la Treves, în Galia. Hotărârea a fost în mod clar nedreaptă.

Moartea lui Arius

Nici Constantin, nici Arius nu au supravieţuit mult timp după exilarea lui Atanasius. Arius a subscris la un crez ortodox, iar Constantin a acceptat mărturisirea lui. El a trimis după Alexandru, episcopul de Constantinopole, şi i-a spus că Arius trebuia să fie primit în comuniune ziua următoare, care era duminica. Alexandru, care avea aproape o sută de ani, a fost foarte tulburat de ordinele Împăratului. El a intrat în biserică şi s-a rugat cu toată puterea ca Domnul să împiedice o asemenea profanare. În seara acelei zile, Arius vorbea cu un ton triumfător despre ceremoniile de a doua zi, dar Domnul auzise rugăciunile bătrânului său slujitor şi hotărâse altfel, aşa că tocmai în acea noapte marele ereziarh a murit. Sfârşitul lui este relatat cu detalii care amintesc de moartea marelui trădător Iuda. Nu avem informaţii ce efect a avut acel eveniment asupra lui Constantin, dar el a murit la scurt timp după aceea, în al şaizeci şi patrulea an de viaţă.*


* Vedeţi Robertson  - Church History, vol I, p. 199; Cave – Lives of the Fathers, vol. 2, p. 145

Reflecţii asupra domniei lui Constantin

Înainte de a continua istoria noastră generală, considerăm că este bine să ne oprim un moment şi să vedem importanţa marilor schimbări care au avut loc, atât în ceea ce priveşte poziţia bisericii cât şi în lume în timpul domniei lui Constantin cel Mare. Nu ar fi o exagerare să spunem că biserica a trecut prin cea mai mare criză din istoria ei, iar declinul idolatriei poate fi considerat cel mai important eveniment din întreaga istorie a lumii. La scurt timp după potop idolatria era predominantă printre naţiunile pământului, iar Satan, prin viclenia lui, era obiectul închinării lor. Dar întregul sistem al idolatriei era sortit să dispară în întreaga lume romană, şi chiar dacă nu ar fi fost desfiinţat de Constantin, el totuşi primise deja rana de morte.

Nu există nici un dubiu că biserica pierduse mult în urma alianţei cu statul: ea a încetat să mai fie o comunitate separată şi nu mai era guvernată exclusiv de voia lui Hristos. Ea a renunţat la independenţa ei, şi-a pierdut caracterul ceresc şi a ajuns să se identifice cu interesele şi pasiunile puterii conducătoare. Toate acestea sunt ceva extrem de trist şi sunt roadele necredinţei ei. Dar, pe de altă parte, lumea a avut mult de câştigat în urma schimbării, şi acesta este un aspect pe care nu se cuvine să-l neglijăm atunci când deplângem felul în care a eşuat biserica. Stindardul crucii s-a ridicat peste tot imperiul; Hristos a fost proclamat în mod public unicul Mântuitor al omenirii, iar Sfintele Scripturi au fost recunoscute ca fiind cuvântul lui Dumnezeu şi singurul îndrumător sigur spre binecuvântarea eternă. Biserica mărturisitoare era, fără-ndoială, la un nivel spiritual jos înainte de a fi ajuns să se alieze cu puterea civilă, astfel încât ea a gândit mai mult la confortul ei decât la misiunea ei şi la binecuvântarea celorlalţi. Cu toate acestea, Dumnezeu s-a putut folosi şi de aceste noi posibilităţi pentru a grăbi dispariţia din lumea romană a grozavei urâciuni a idolatriei.
Legislaţia generală a lui Constantin dă dovezi despre lucrarea tăcută a principiilor creştine, şi efectul acelor legi umane s-a simţit mult în afara limitelor comunităţii creştine. El a dat legi pentru ca duminica să fie sărbătoare, legi împotriva vânzării ca sclavi a copiilor, care era o practică obişnuită printre păgâni ca şi împotriva furtului de copii pentru vânzare şi multe alte legi cu caracter social şi moral, care sunt consemnate în istoriile pe care le-am menţionat deja. Dar evenimentul cu cea mai mare influenţă din toată domnia lui a fost căderea idolilor şi ridicarea lui Hristos. Se spune că etiopienii şi ibericii au fost convertiţi la creştinism în timpul domniei lui.

Fiii lui Constantin - anii 337 - 361

Succesorii lui Constantin au fost cei trei fii ai săi: Constantin, Constanţius şi Constans, care fuseseră educaţi în credinţa evangheliei şi au fost numiţi Cezari de tatăl lor, iar la moartea lui au împărţit între ei imperiul. Constantin a obţinut Galia, Spania şi Britania, Constanţius provinciile asiatice împreună cu capitala, Constantinopole, iar Constans a stăpânit Italia şi Africa. Începutul noii domnii, ca de obicei în acele vremuri, a fost caracterizat de uciderea rudelor care ar fi putut deveni cândva rivali la tron, dar, pe lângă vechile rivalităţi politice obişnuite, a mai apărut un element nou, şi anume controversa religioasă.

Fiul cel mai mare, Constantin i-a favorizat pe catolici, şi, la începutul domniei lui, l-a chemat din exil pe Atanasius şi l-a reaşezat ca episcop de Alexandria. Dar, în anul 340, Constantin a fost ucis în timpul invaziei Italiei şi Constans a luat în stăpânire teritoriile fratelui său, devenind astfel suveran peste două treimi din imperiu. El a fost favorabil deciziilor Consiliului de la Niceea şi a fost în mod ferm de partea cauzei lui Atanasius. Constanţius, împărăteasa lui şi curtea lui au fost de partea arianismului. Astfel a început războiul religios dintre cei doi fraţi, dintre este şi vest, şi a fost purtat în mod nedrept şi inuman, ca să nu mai spunem nimic despre duhul de pace al creştinismului. Constanţius, asemenea tatălui său, s-a amestecat mult în chestiunile bisericii, pretinzând că era teolog, şi pe tot parcursul domniei lui imperiul a fost continuu tulburat de controversa religioasă. Consiliile au ajuns atunci să fie atât de frecvente încât au fost înfiinţate case din bani publici pentru găzduirea episcopilor care erau mereu în călătorie. Se constituiau consilii de o parte pentru a se opune consiliilor constituite de cealaltă parte. Dar, din vreme ce atât principalele evenimente din acea perioadă cât şi firul de argint al harului lui Dumnezeu se leagă de Atanasius, revenim la istoria lui.

Istoria lui Atanasius

După un exil de doi ani şi patru luni, Atanasius a fost repus în drepturi în dioceza lui de către Constantin cel tânăr, fiind primit cu bucurie de turma lui. Dar moartea acelui prinţ l-a expus pe Atanasius la o a doua persecuţie. Constanţius, care este descris ca un om vanitos dar slab a ajuns în scurt timp complicele secret al eusebienilor. La sfârşitul anului 340 sau la începutul lui 341, s-a întrunit un consiliu la Antiohia pentru sfinţirea unei splendide biserici a cărei fundaţie fusese pusă de Constantin cel bătrân. Se spune că acolo au fost cam nouăzeci şi şapte episcopi, dintre care patruzeci erau eusebieni. Printre canoanele care au fost emise s-a hotărât, cu o aparentă justeţe, ca un episcop demis de un sinod să nu-şi poată relua funcţia înainte de a fi absolvit prin judecata unui alt sinod având o autoritate la fel de mare. Această lege a fost emisă cu referire în mod special la cazul lui Atanasius, iar consiliul a pronunţat, sau, mai curând, a confirmat degradarea lui. Grigore, un capadocian cu temperament violent, a fost numit episcop, iar Filagrinus, prefectul Egiptului, a primit ordine să sprijine noul primat cu puterea civilă şi militară a provinciei. Pentru că Atanasius era favoritul poporului, ei au refuzat să aibă un episcop impus de Împărat. Au urmat scene de dezordine, violenţă şi profanări. “Violenţa a ajuns să fie necesară pentru a sprijini nedreptatea,” spune Milner, “şi un prinţ arian a fost obligat să calce pe urmele predecesorilor lui păgâni pentru a sprijini ceea ce el numea biserică”.

Atanasius, asuprit de prelaţii din Asia, s-a retras din Alexandria şi a petrecut trei ani la Roma. Pontiful roman, Iulius, cu un sinod de cincizeci de episcopi din Italia l-a pronunţat nevinovat şi l-a confirmat în comuniunea bisericii. Nu mai puţin de cinci crezuri au fost compuse de episcopii din răsărit în strângerile de la Antiohia între 341 şi 345, cu scopul de a ascunde adevăratele lor opinii, dar nici unul dintre ele nu a exclus complet elementele ariane, deşi poziţiile cele mai ofensive ele arianismului au fost condamnate. Cei doi împăraţi, Constanţius şi Constans, au ajuns să dorească să vindece ruptura care era între bisericile din est şi cele din vest, şi, ca urmare, au convocat un consiliu la Sardica, în Iliria, în anul 347, pentru a hotărâ chestiunile disputate. După ce nouăzeci şi patru de episcopi din vest şi douăzeci şi unu din est s-au strâns şi au cercetat ambele părţi, s-a luat o hotărâre în favoarea lui Atanasius, partida ortodoxă l-a restaurat pe primatul de Alexandria care a fost persecutat şi i-a condamnat pe toţi cei care au fost împotriva lui ca inamici ai adevărului. Între timp a murit şi intrusul Grigore, şi Atanasius, după un exil de opt ani, a fost primit la Alexandria cu bucurie universală. “Intrarea arhiepiscopului în capitala lui,” spunea cineva, “a fost o procesiune triumfală: absenţa lui şi persecuţiile au făcut ca el să le fie şi mai scump alexandrienilor, iar faima lui s-a răspândit din Etiopia până în Britania, în întreaga lume creştină”.

După moartea lui Constans, prietenul şi protectorul lui Atanasius, în anul 350, laşul Constanţius a simţit că era momentul să se răzbune pe Atanasius pentru afronturile pe care le suferise personal, cum nu îl mai avea pe Constans ca să-l apere. Dar existau dificultăţi în cale împlinirii dorinţelor lui. Dacă ar fi hotărât omorârea celui mai eminent cetăţean, ordinul crud ar fi fost executat fără ezitare, dar condamnarea şi uciderea unui episcop atât de popular trebuia să fie făcută cu multă grijă, nu în grabă, şi mai ales cu o aparentă justeţe. Arienii au trecut la lucru şi şi-au reînnoit uneltirile. Au fost convocate mai multe consilii.

Consiliile de la Arles şi Milano

În anul 353 a avut loc un sinod la Arles, iar în 355 un altul la Milano. Peste trei sute de episcopi au fost prezenţi la cel din urmă. Sesiunile consiliului au avut loc în palat, Constanţius fiind prezent cu gărzile lui. Condamnarea lui Atanasius a fost prezentată cu talent ca fiind unica măsură de natură să readucă pacea şi unitatea bisericii catolice. Dar prietenii primatului i-au fost credincioşi conducătorului lor şi cauzei adevărului. Ei l-au asigurat pe Împărat în modul cel mai curajos şi în duhul cel mai creştin că nici speranţa favorii lui, nici teama de resentimentele lui nu îi va determina să se alăture celor care-l condamnau în absenţă pe un slujitor al lui Hristos nevinovat şi onorabil. Disputa a fost îndelungă şi înverşunată şi a prezentat un interes deosebit, ochii întregului imperiu fiind aţintiţi asupra unui singur episcop. Dar împăratul arian era nerăbdător, şi, înainte de dizolvarea consiliului de la Milano, arhiepiscopul Alexandriei a fost destituit şi exilat. A urmat o persecuţie generală împotriva tuturor celor care îl simpatizau, care a avut şi scopul de a-i face să se conformeze în totul opiniei Împăratului. Şi persecuţia a fost atât de dură încât partida ortodoxă a strigat că era o revenire a zilelor lui Nero. Atanasius însuşi s-a refugiat în pustiurile Egiptului.

Moartea şi succesorii lui Constanţius

În anul 361 a murit Constanţius, patronul arienilor. Ca şi tatăl lui, el a amânat botezul până cu puţin înainte de a muri. Zilele bune ale arienilor au luat sfârşit.

Iulian, numit în mod obişnuit cel apostat, i-a urmat la tron, şi, probabil pentru a-şi arăta indiferenţa totală faţă de chestiunile teologice în dispută, a poruncit restaurarea episcopilor care fuseseră exilaţi la porunca lui Constanţius. După o scurtă domnie de douăzeci şi două de luni şi o zadarnică încercare de a reînvia păgânismul, el a murit pe neaşteptate rănit la piept de o săgeată persană.

Iovian, care i-au urmat la tron lui Iulian mărturisea credinţa creştină. El este primul dintre împăraţii romani care a prezentat ceva care seamănă a fi dovezi clare că iubea adevărul aşa cum este în Isus. Pare să fi fost un creştin sincer înainte de a fi ajuns pe tron, din vreme ce îi spusese lui Iulian că mai curând şi-ar părăsi slujba decât să renunţe la religia lui. Cu toate acestea, Iulian l-a preţuit şi l-a ţinut aproape de el până la moartea lui. Armata se declara creştină şi Labarum-ul, care fusese înlăturat în timpul domniei lui Iulian a fost adus din nou în fruntea oştii. Iovian învăţase din vremurile de mai înainte că religia nu poate înainta prin forţă. De aceea, el a oferit toleranţă deplină supuşilor săi păgâni, iar, în ceea ce priveşte dezbinările dintre creştini, el a declarat că nu avea să molesteze pe nimeni din cauza religiei, ci că avea să arate dragoste faţă de toţi cei care urmăreau pacea şi bunăstarea bisericii lui Dumnezeu. Atanasius, auzind de moartea lui Iulian, s-a întors la Alexandria, spre plăcuta surpriză a alor săi. Iovian i-a scris lui Atanasius confirmându-l în funcţie şi l-a invitat la curtea lui. Episcopul s-a conformat. Împăratul avea nevoie de învăţătură şi de sfaturi. Prin relaţie directă, Atanasius a câştigat influenţă asupra lui Iovian, vrăjmaşii lui nereuşind, după multe încercări, să strice acea relaţie. Dar domnia prinţului creştin a durat numai opt luni. El a fost găsit mort în pat la 17 februarie 364. Se presupune că a fost sufocat de fumul de la mangal.

Lui Iovian i-au urmat doi fraţi – Valentinian şi Valens, primul guvernând în vest iar cel de-al doilea în est. Se spune că, în chestiunile cu privire la biserică, Valentinian a urmat planul lui Iovian şi a evitat să se amestece cumva în chestiuni doctrinare, dar a aderat cu tărie la crezul de la Niceea. Ca soldat şi om de stat, el a avut mari talente. Se spune că ambii fraţi s-au expus pericolului de a mărturisi credinţa creştină în timpul domniei lui Iulian, dar Valens a fost mai târziu câştigat pentru arianism prin soţia lui, care l-a convins să fie botezat de episcopul arian de Constantinopole. Se spune că episcopul a stors de la el un jurământ ca să-i persecute pe catolici. Oricum ar fi, este cert că, la scurt timp după botez, el a arătat mult zel în favoarea arienilor şi i-a persecutat greu pe ecleziastici pentru că aderau la crezul de la Niceea şi pentru că prin aceea ei aveau o influenţă.

Sub Valens, în anul 367, Atanasius a fost încă odată atacat de arieni – vrăjmaşii evlaviei creştine. Tatian, guvernatorul Alexandriei, a încercat să-l alunge din oraş, dar simţind că poporul era foarte favorabil venerabilului episcop, pentru un timp nu a îndrăznit să execute ordinele primite. Între timp, Atanasius, ştiind ceea ce se pregătea, s-a retras în linişte şi a rămas timp de patru luni ascuns în mormântul tatălui său. Era a patra oară când fugea din Alexandria. Valens, s-ar părea că din cauză că se temea de popor, l-a rechemat şi i-a permis să-şi desfăşoare lucrarile de păstorire fără a mai fi stânjenit, ceea ce el a şi făcut până în anul 373, când a fost chemat de la lucrarea de pe pământ la odihna din cer. Valens a pierit într-o bătălie cu goţii în anul 378, după o domnie de paisprezece ani.

Serviciile pe care le-a adus Atanasie bisericii

Suntem înclinaţi să credem că, sub binecuvântarea lui Dumnezeu, Atanasius a fost folosit pentru a păzi biserica de erezia ariană, care ameninţa să facă să dispară din creştinism atât numele cât şi credinţa în Domnul Isus Hristos. Vrăjmaşul nu a dorit altceva decât să se ajungă la un sistem fără Hristos, care ar fi dus la o părăsire completă a creştinismului. Dar consiliul de la Niceea a fost folosit de Dumnezeu pentru a răsturna planurile lui rele. Afirmarea dumnezeirii lui Hristos şi a Duhului Sfânt ca egali cu Dumnezeu Tatăl a fost mult binecuvântată de Dumnezeu atunci, şi continuă să fie până şi azi. Deşi biserica a fost necredincioasă şi a alunecat în lume până “acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan”, în îndurarea Lui, Domnul a făcut să se ridice o mare mărturie pentru Numele Lui cel sfânt şi pentru credinţa sfinţilor Săi. Istoricii, atât cei civili cât şi cei ecleziastici, dau cea mai onorantă mărturie despre capacitatea, activitatea, constanţa, lepădarea de sine şi zelul neobosit al lui Atanasius în apărarea doctrinei sfintei trinităţi. “Ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea” - sunt cuvinte care, nu ne-ndoim, se referă la fidelitatea lui Atanasius şi a prietenilor lui, ca şi la cea a credincioşilor din alte timpuri.

Biruitorii despre care se spune în acest mesaj erau, fără-ndoială, cuprinşi în aceasta, dar Domnul nu permite ca ei să fie văzuţi sau consemnaţi de istoric. Ei erau cei ascunşi de Dumnezeu şi hrăniţi de mana ascunsă. Ei vor avea o poziţie de mare intimitate alături de Domnul în glorie: “Celui care va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi îi voi da o piatră albă, şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie decât cel care-l primeşte” (Apocalipsa 2:17 ).

Creştinismul sub domnia lui Graţian

Lui Valentinian i-a urmat, în 375, fiul lui, Graţian. El avea atunci numai şaisprezece ani. El l-a primit drept coleg nominal pe fratele lui vitreg, mai tânărul Valentinian, şi la puţin timp după aceea l-a ales pe Teodosius în calitate de coleg activ, căruia i-a încredinţat suveranitatea în est. Graţian a fost educat în credinţa creştină şi a dat dovadă că era un credincios adevărat. El a fost primul împărat roman care a refuzat titlul şi veşmântul de mare preot al vechii religii. El a spus: “Cum ar putea un creştin să fie mare preot al idolatriei? Este o urâciune înaintea Domnului”. Astfel vedem de timpuriu, în evlavia acestui tânăr prinţ, efectele mărturiei celor credincioşi. Ce lucru nou şi ciudat ca un prinţ tânăr să se suie pe tronul durilor cezari la numai şaisprezece ani! Dar el a fost smerit, după cum a fost şi evlavios.

Fiind conştient de neştiinţa lui în ceea ce priveşte cele divine, el i-a scris lui Ambrozie, episcopul de Milano, ca să-l viziteze. Îi spunea: “Vino să-l înveţi învăţătura mântuirii pe unul care crede cu adevărat, nu ca să cercetăm controverse ci ca revelaţia lui Dumnezeu să locuiască mai deplin în inima mea”. Ambrozie i-a răspuns satisfăcut până la extaz: “Preacreştine prinţ, modestia şi nu lipsa de afecţiune m-au oprit să vin la voi. Totuşi, deşi nu am fost cu voi în persoană, am fost prezent cu rugăciunile mele, care sunt şi mai mult de datoria unui păstor”.

Tânărul împărat era în general popular, dar ataşamentul lui faţă de clerul ortodox, timpul pe care-l petrecea în compania lor şi influenţa pe care aceştia au câştigat-o asupra lui (în special Ambrozie), l-au expus dispreţului supuşilor lui mai războinici. Frontierele erau sub presiunea barbarilor, dar Graţian nu era capabil să poarte un război împotriva lor. Maximus, profitând de lipsa de afecţiuni a armatei, a pornit o revoltă. Graţian, văzând ce întorsătură luaseră lucrurile, a fugit împreună cu aproximativ trei sute de călăreţi, dar a fost ajuns din urmă şi ucis la Lyon, în anul 383. Maximus, uzurpatorul şi asasinul s-a aşezat pe tron în vest, dar a fost apoi detronat şi ucis de Teodosius şi tânărul Valentinian a fost aşezat pe tronul tatălui său.

Teodosius supranumit cel Mare

Interesul pe care-l arătăm faţă de istoria împăraţilor romani se cuvine să fie în concordanţă cu măsura în care ei au recunoscut adevărul şi cu modul în care i-au tratat pe creştini. Dacă nu am căuta să deosebim mâna lui Dumnezeu în guvernarea lor, atunci cercetarea datelor pe care le avem despre ei, după atâta timp, ar fi un studiu obositor şi inutil. Dar a vedea mâna lui Dumnezeu şi a auzi vocea Lui şi a urmări firul de argint al harului Său prin acele vremuri grele ne ţine aproape de El, ceea ce ne îmbogăţeşte experienţa. Dar, în ceea ce priveşte slujirea lui Dumnezeu sau binecuvântarea noastră, aproape totul depinde de motivele sau obiectivele studiului istoriei bisericii. Potrivit acestui criteriu de evaluare, Teodosius se cere să fie studiat cu atenţie. El a fost slujitor al lui Dumnezeu şi Împărat roman şi a fost folosit de El pentru a supune arianismul în est şi pentru a desfiinţa închinarea la idoli în toată lumea romană. Idolatria este cel mai îndrăzneţ păcat al omului, care nu va putea fi depăşit decât când se va arăta “omul păcatului, fiul pierzării, care se împotiveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu” ( 2 .3-4). Expresia deplină a blasfemiei rămâne încă în domeniul viitorului, şi aceasta va fi semnalul pentru judecata imediată şi pentru începutul zilei milenare.

Dar zelul lui Teodosius nu a fost numai nagativ, ci el a sprijinit creştinismul, potrivit cu lumina pe care a avut-o, cu mai multă vigoare decât predecesorii lui. El a încheiat lucrarea începută de Constantin şi l-a depăşit mult în zel creştin şi în seriozitate. La scurt timp după ce a fost botezat, el a convocat un consiliu, care a avut loc la Constantinopole, la 2 mai 381, având ca obiective principale următoarele: să dea expresia completă şi definitivă a crezului de la Niceea, să condamne ereziile arienilor, eunomienilor, eudoxienilor, sabelienilor, apolinarienilor şi altele, şi să adopte măsuri pentru păstrarea unităţii bisericii.

Invadatorii barbari

Majoritatea cititorilor noştri, chiar şi cei mai tineri, au auzit de “declinul şi căderea Imperiului roman” – cel de-al patrulea imperiu mondial despre care vorbeşte profetul Daniel şi Sf. Ioan în Apocalipsa. El era în declin de o vreme şi căderea lui se apropia rapid atunci când a venit la tron Teodosius. Frontierele din toate părţile erau ameninţate de barbarii care locuiau în vecinătatea pământului roman. “Pe malurile fiecăruia dintre marile râuri care delimitau imperiul,” spune decanul Milman, “a apărut câte o oaste ameninţătoare de invadatori. Perşii, armenii şi ibericii ameninţau să treacă, în est, Eufratul, Dunărea permisese deja trecerea goţilor, după care au venit hunii, în mulţimi şi mai formidabile; francii şi neamurile germanice se aglomerau pe Rin”. Această grozavă aliniere a invadatorilor barbari îi arată cititorilor pe scurt situaţia celui de-al patrulea imperiu şi faptul că pentru Dumnezeu este uşor să facă bucăţi fierul, la fel ca şi arama, argintul şi aurul.

În limitele teritoriului roman încă mai exista idolatria şi închinarea la idoli era netulburată. Miile ei de temple cu grandoarea lor antică şi ceremoniile ei impunătoare acopereau pământul. Abia dacă exista vreo direcţie în care să se întoarcă un creştin fără să vadă un templu şi să miroasă tămâia oferită idolilor. Creştinismul fusese numai adus la rangul la care să fie tolerat la fel ca celelalte religii. Arianismul şi semi-arianismul cu numeroasele lor forme erau predominante. La Constantinopole şi în est chiar erau supreme. Erau şi alte erezii în abundenţă. Aceasta era situaţia în interiorul şi în exteriorul imperiului atunci când a venit pe tron Teodosius. Dar, pentru detaliile istoriei civile îl îndrumăm pe cititor către scrierile autorilor despre care am spus deja. Vom mai adaugă numai că el a fost folosit de Dumnezeu pentru a opri pentru un timp invazia, pentru a demola unele dintre statuile şi templele închinării păgâne, pentru a desfiinţa idolatria, a suprima superstiţiile, a face ca hotărârile consiliului de la Niceea să ajungă să biruie peste tot şi a face ca mărturisirea creştină să învingă şi să ajungă predominantă.

Istoria religioasă a lui Teodosius

Vom arunca acum o privire la cele mai însemnate evenimente din istoria marelui Teodosius. În împrejurările legate de aceste evenimente vom găsi cel mai bun comentariu cu privire la viaţa Împăratului, la puterea preoţimii şi la caracteristicile acelui timp.

Teodosius era un spaniol. Creştinismul fusese stabilit de timpuriu în Peninsula Iberică şi era renumit pentru aderenţa lui la doctrinele lui Atanasius pe tot parcursul controversei privind Trinitatea. Hosius, un episcop spaniol, a prezidat consiliul de la Niceea. Spre sfârşitul primului an al domniei sale, Teodosius a fost împins de o boală grea ca să nu mai amâne botezul, după cum era practica în acel timp. El a trimis după un episcop din Tesalonic şi a fost botezat imediat. Unii spun că el a fost primul dintre împăraţi care a fost botezat în numele complet al Sfintei Trinităţi. Primirea lui în biserică a fost imediat urmată de un edict în care el îşi proclama credinţa personală şi prescria religia pentru supuşii săi. “Ne face plăcere ca toate naţiunile care sunt guvernate prin clemenţa şi moderaţia noastră să ţină statornic religia în care romanii au fost învăţaţi de Sf. Petru... Potrivit cu disciplina apostolilor şi învăţătura evangheliei, să credem în unica divinitate a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, egali în măreţie, o Trinitate evlavioasă... În afară de condamnarea justiţiei divine ei trebuie să se aştepte să sufere pedepsele severe pe care autoritatea noastră, condusă de înţelepciunea cerească, va găsi potrivit să le aplice”.

Atât de sobră şi de fără compromis a fost ortodoxia lui Teodosius. Şi, deşi gândea greşit, el credea că era datoria lui să guverneze ca împărat creştin, iar episcopii pe care îi consulta erau mai curând înclinaţi să-l facă mai sever decât mai blând. Într-o anumită situaţie, simţul dreptăţii pe care-l avea l-a determinat să le ordone unor creştini să construiască pe cheltuiala lor o sinagogă evreiască după ce fusese demolată într-o revoltă, dar energicul episcop de Milano a intervenit şi l-a convins să schimbe hotărârea pe temeiul că nu era drept ca nişte creştini să construiască o sinagogă evreiască – în această chestiune este evident că episcopul a abandonat cea mai normală justiţie şi nu a fost atât de drept ca stăpânul lui imperial.

Defectele şi virtuţile lui Teodosius

Cel mai evident defect al caracterului lui Teodosie era înclinaţia lui la mânie violentă, dar această tendinţă putea fi îmblânzită şi schimbată spre îndurare după ce a fost provocată dacă se făcea apel într-un mod potrivit. Avem un exemplu remarcabil în felul în care a iertat poporul din Antiohia. Lucrurile s-au petrecut în felul următor:

În anul 387, locuitorii cetăţii au ajuns să nu mai rabde din cauza taxelor pe care le pusese Împăratul asupra lor şi pentru că erau trataţi cu multă îngâmfare de conducătorii lor, la care făcuseră apel ca să li se uşureze sarcinile, drept care în cetate s-a iscat o mare agitaţie. Statuile familiei imperiale au fost doborâte şi batjocorite. Dar, venind o ceată de soldaţi, răzmeriţa a fost suprimată. Guvernatorul provinciei, potrivit cu îndatoririle pe care le implica funcţia lui, a trimis Împăratului o relatare fidelă a ceea ce se întâmplase. Dar, din vreme ce între Antiohia şi Constantinopole este o distanţă de opt sute de mile, au trecut nişte săptămâni până să primească răspuns, timp în care cei din Antiohia au reflectat la natura şi consecinţele delictelor lor. Ei au fost continuu tulburaţi de temeri şi de speranţe, după cum ne putem închipui. Ştiau că delictul lor era unul grav, dar ei l-au mărturisit lui Flavian, episcopul lor şi altor persoane influente, asigurându-i că ei se pocăiau cu adevărat. În cele din urmă, la douăzeci şi patru de zile după răzmeriţă, au sosit delegaţii imperiali aducând hotărârea Împăratului şi sentinţa pentru Antiohia. Mandatul imperial ce urmează va arăta cititorului cât de multe depindeau în acel timp de voinţa şi temperamentul unui singur om.

Antiohia, metropola din est, era degradată de la rangul de cetate, îi erau luate pământurile, privilegiile şi veniturile şi, căpătând statutul de sat, era pusă sub jurisdicţia Laodiceei. Băile, circul şi teatrele erau închise şi, pentru ca orice sursă de bogăţie şi de plăcere să fie oprită, era oprită şi distribuirea grâului. Apoi delegaţii au trecut la cercetarea vinovăţiei indivizilor. Cei mai nobili şi mai bogaţi cetăţeni ai Antiohiei s-au înfăţişat spre cercetare în lanţuri şi au fost anchetaţi cu torturi, iar sentinţa lor a fost pronunţată sau suspendată conform aprecierii acelor magistraţi extraordinari. Casele delicvenţilor au fost scoase la vânzare, soţiile şi copii lor au ajuns dintr-odată, de la bogăţie şi lux în cele mai mizerabile condiţii şi, ca încheiere, se aşteptau execuţii sângeroase, după cum arată ceea ce elocventul Hrisostom, a reprezentat în mod viu ca imagini ale judecăţii finale a lumii. Dar Dumnezeu, care are în mâinile Lui inimile tuturor oamenilor, în amintirea a ceea ce fusese Antiohia în primele zile ale bisericii, a făcut ca slujitorii lui Teodosius să fie mişcaţi de milă. Se spune că ei au vărsat lacrimi văzând nenorocirea poporului şi că au ascultat cu respect rugăminţile stăruitoare ale călugărilor şi pustnicilor, care au coborât în cete de prin munţi. Executarea sentinţei a fost suspendată şi s-a hotărât ca numai delegaţii să rămână la Antiohia, iar ceilalţi să se întoarcă la Constantinopole cât mai repede.

Mânia exasperată a lui  Teodosius s-a potolit. Trimişii poporului aflat în necaz au avut audienţă favorabilă. Mâna Domnului a fost în aceea. El a auzit strigătele lor. Harul a triumfat la Teodosius. Cetăţenilor oraşului li s-a oferit amnistie generală şi uşile închisorilor s-au deschis, senatorii care nu mai sperau să scape cu viaţă şi-au recăpătat casele şi proprietăţile şi capitala răsăritului şi-a recăpătat vechea demnitate şi splendoare. Teodosius, cu condescendenţă, l-a lăudat pe episcopul de Antiohia ca şi pe alţii care au mediat cu generozitate pentru fraţii lor aflaţi în necaz şi a mărturisit că, dacă exercitatea justiţiei este cea mai importantă îndatorire, indulgenţa şi iertarea sunt cea mai mare plăcere pentru un suveran*.


* Milman – History of Christianity, vol. 3, p. 140; Robertson – History of the Church, vol. 1, p. 242; Milner – Church History, vol. 2, p. 28

Păcatul şi pocăinţa lui Teodosius

Istoria răzmeriţei şi masacrului de la Tesalonic, din anul 390, prezintă şi mai clar caracterul lui Teodosius. Studiind această perioadă a vieţii lui ne amintim de David, regele lui israel. În această tristă împrejurare, vrăjmaşul a căştigat ascendent asupra Împăratului creştin, dar Dumnezeu a făcut ca şi aceasta să fie spre o mai mare binecuvântare a sufletului său.

Botheric, comandantul districtului şi mai mulţi dintre ofiţerii lui de seamă au fost ucişi de mulţime cu ocazia unei curse de care. Un conducător de care favorit fusese aruncat în închisoare pentru o crimă cunoscută, şi, ca urmare, a lipsit în ziua jocurilor. Gloata a cerut în mod nedrept ca el să fie eliberat, iar Botheric a refuzat, ceea ce a făcut ca să se producă o revoltă cu consecinţe groaznice. Ştirile l-au exasperat pe împărat, care a ordonat ca poporul să fie sortit sabiei. Atunci a mijlocit pentru ei Ambrozie şi Teodosius a promis să-i ierte pe tesaloniceni. Totuşi, consilierii săi militari au insistat cu multă abilitate asupra caracterului josnic al crimei şi au căpătat ordinul de a-i pedepsi pe criminali, ordin care a fost ţinut secret pentru ca episcopul să nu afle. Soldaţii au atacat poporul şi au ucis fără deosebire pe cei adunaţi la circ. Au fost masacraţi oameni cu miile pentru a răzbuna moartea acelor ofiţeri.

Ambrozie a fost cuprins de groază şi de nelinişte când a auzit de masacru. Ca slujitor al lui Dumnezeu, el era în acea poziţie de separare de rău, chiar atunci când era vorba despre stăpânul lui imperial. El s-a retras la ţară pentru a se cufunda în durere şi a evita prezenţa împăratului, dar i-a scris o scrisoare în care i-a prezentat în modul cel mai solemn vina lui cea mare şi i-a spus că nu i se va permite să intre în biserica din Milano până nu se va pocăi în mod real. Împăratul a fost foarte afectat de mustrările conştiinţei lui şi de cele ale părintelui său spiritual. El a deplâns mult consecinţele furiei lui nestăpânite, în care a făcut barbarii în loc de dreptate şi a trecut să facă daruri bisericii din Milano. Dar Ambrozie i-a ieşit în cale la intrare, şi, apucându-l de haină, i-a cerut să se retragă pentru că era un om pătat de sânge nevinovat. Împăratul l-a asigurat pe Ambrozie că era foarte întristat, dar acesta i-a spus că regretele private nu erau suficiente pentru a ispăşi ofensele publice. Împăratul a amintit atunci de David, omul după inima lui Dumnezeu. Episcopul neînfricat i-a spus atunci: “L-ai imitat în ceea ce priveşte crima, imită-l atunci şi în pocăinţă”.

Împăratul s-a supus preotului, şi, timp de opt luni a rămas în izolare pentru a se pocăi. Şi-a lăsat podoabele imperiale până la Crăciun, când s-a prezentat înaintea arhiepiscopului, şi, cu umilinţă, i-a cerut să fie primit din nou în biserică. El a spus: “Plâng pentru că templul lui Dumnezeu, şi, în consecinţă, cerul, cel care le este deschis sclavilor şi cerşetorilor, îmi este închis”. Ambrozie a fost ferm şi a cerut o dovadă practică a pocăinţei lui. El a cerut ca executarea pedepsei cu moartea să fie amânată treizeci de zile de la pronunţarea sentinţei, pentru ca să poată fi evitate efectele rele ale mâniei imperiale. Împăratul a fost de acord, şi atunci a fost primit în biserică. A urmat o scenă impresionantă, când împăratul şi-a sfâşiat veşmintele imperiale şi s-a rugat întins cu faţa pe caldarâm: “Sufletul meu este adus în ţărână,” a strigat el, “înviază-mă după cuvântul Tău”. Poporul a plâns şi s-a rugat împreună cu el, mişcat de durerea şi umilinţa lui.

În discursul lui funerar, Ambrozie a amintit că nu a fost o zi în care, în marea lui nelinişte, împăratul să nu-şi amintească de marea lui cădere din cauza slăbiciunii temperamentului său.

Reflecţii asupra disciplinei aplicate de Ambrozie şi a pocăinţei lui Teodosie

Relativ puţine evenimente din istoria bisericii sunt mai interesante decât pocăinţa marelui Teodosius şi condiţiile riguroase pe care le-a impus Ambrozie pentru restaurarea lui. Lăsând la o parte superstiţiile şi formalităţile specifice acelui timp, ne este prezentat un caz de disciplină autentică şi salutară. Nu trebuie să gândim nici măcar o clipă că acel comportament al lui Teodosius a fost rezultatul slăbiciunii sau al lipsei de curaj, ci a fost adevărată temere de Dumnezeu, un autentic sentiment al vinovăţiei, o conştiinţă sensibilă şi o recunoaştere a drepturilor lui Dumnezeu, căruia trebuie să i se supună orice mărime lumească.

Ambrozie nu a fost nici trufaş, nici ipocrit, cum  vedem că au fost mulţi pontifi mai târziu, ci avea o puternică afecţiune faţă de împărat şi o sinceră grijă pentru sufletul lui, dar a lucrat faţă de el având un solemn sentiment al datoriei. Fără îndoială, el aprecia mult demnitatea în care fusese investit, şi se simţea dator să o folosească în serviciul dreptăţii şi al omenirii controlând puterea suveranului pământesc - o putere care în mod sigur nu-i este dată de Dumnezeu nici unui slujitor creştin, putere care s-a dovedit extrem de periculoasă în vremurile de mai târziu, când preotul care avea sub control conştiinţa regelui putea întărâta sau domoli pornirile lui sângeroase. În cazul lui Ambrozie a fost pură influenţă creştină. El a apărut – deşi întrucâtva într-o poziţie nepotrivită – ca unul care revendica drepturile omenirii şi exercita autoritate judiciară atât asupra celor mai nenorociţi cât şi asupra celor mai puternici oameni. Dar intervenţia omului pentru a schimba ordinea dată de Dumnezeu are întotdeauna  consecinţe dezastruoase, chiar dacă aparent există rezultate.

La aproximativ patru luni după victoria asupra lui Eugenius şi după pedepsirea asasinilor lui Valentinian, Teodosius cel Mare a murit la Milano, în anul 395, la o vârstă de mai puţin de cincizeci de ani – ultimul împărat care a păstrat demnitatea numelui de roman. Ambrozie nu i-a supravieţuit mult prietenului său, împăratul. A murit la Milano în anul 397, în ajunul Paştelui. El a întărit şi a adâncit puterea ecleziastică, aceea care urma să influenţeze creştinismul în toate epocile care au urmat. Basail, cei doi Grigore şi Hrisostom au prosperat în acel timp.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *