comori.org
comori.org

Capitolul 10. Constantin

Andrew Miller

Domnia lui Constantin cel Mare constituie o perioadă foarte importantă în istoria bisericii. Atât tatăl lui, Constanţius, cât şi mama lui, Elena, aveau înclinaţii religioase şi întotdeauna favorabile creştinilor. În tinereţea lui, Constantin a fost un număr de ani la curtea lui Diocleţian şi Galerius ca ostatic. El a fost martor la publicarea edictului pentru persecuţie la Nicomedia în 303 şi la ororile care au urmat. După ce a scăpat, el i s-a alăturat tatălui său, în Britania. Constanţius a murit în 306, în York. El îl numise pe Constantin ca succesor al lui, pe care armata l-a salutat ca Augustus. El a continuat şi a extins toleranţa pe care tatăl lui o arătase faţă de creştini.

Erau atunci şase pretendenţi la tronul imperiului: Galerius, Licinius, Maxenţius, Maximin şi Constantin. A urmat un conflict fără seamăn în analele Romei. Dintre rivali, Constantin era superior ca înţelepciune şi alte abilităţi, atât militare cât şi politice. În anul 312 Constantin a intrat victorios în Roma. În 313 a emis un nou edict, prin care edictele de persecuţie ale lui Diocleţian erau abrogate, creştinii erau încurajaţi, învăţătorii lor erau onoraţi, iar mărturisitorii creştinismului erau promovaţi în poziţii de încredere şi influenţă în stat. Această mare schimbare în istoria bisericii introduce

Perioada Pergam - anii 313 - 616

Considerăm că epistola către biserica din Pergam descrie exact starea lucrurilor în timpul lui Constantin. Vom cita deci întregul mesaj, apoi vom face comparaţii: “Şi îngerului adunării din Pergam scrie-i: «Acestea le spune Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: Ştiu unde locuieşti: unde este tronul lui Satan; şi ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, chiar în zilele în care era Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis printre voi, unde locuieşte Satan. Dar am câteva lucruri împotriva ta: că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, care l-a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce cele jertfite idolilor şi. să curvească. Aşa şi tu ai pe unii care ţin învăţătura nicolaiţilor în acelaşi fel. Pocăieşte-te deci; iar dacă nu, vin la tine curând şi voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: «Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da o piatră albă şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât cel care-l primeşte»” ( 2:12-17 ).

În Efes am văzut începutul depărtării prin părăsirea “dragostei dintâi”, când inima s-a depărtat de Hristos şi de bucuria pe care o găsea în dragostea Lui. În Smirna, Domnul a îngăduit ca sfinţii să fie aruncaţi în cuptor pentru ca acea cădere să fie oprită. Ei au fost persecutaţi de păgâni, şi, prin acele încercări, creştinismul a fost revigorat, aurul a fost purificat, sfinţii au rămas statornici ţinând numele şi credinţa lui Hristos. Astfel, Satan a fost învins, iar Domnul i-a adus pe împăraţi, unul după altul, în împrejurări din cele mai umilitoare, făcându-i să-şi recunoască public înfrângerea. Dar, în Pergam, inamicul schimbă tactica, şi, în loc de persecuţie din exterior, el recurge la seducţie din interior. În timpul lui Diocleţian, el a fost un leu care răcneşte, iar în timpul lui Constantin, el este şarpele amăgitor. Pergam este scena puterii lui Satan în linguşire. Spiritul nicolaiţilor este coruperea harului, carnea la lucru în biserica lui Dumnezeu. În Smirna, el este un adversar de afară, iar în Pergam este înăuntru ca amăgitor. Aceasta este ceea ce s-a petrecut în timpul lui Constantin.  

Din punct de vedere istoric, a fost momentul în care a trecut violenţa persecuţiei, când oamenii au obosit de propria lor furie, văzând şi că eforturile lor erau fără succes, că aceia care sufereau încetau să mai aibă grija lucrurilor lumii şi deveneau şi mai devotaţi creştini, iar numărul creştinilor creştea. Atunci Satan a încercat alt truc, care înainte avusese mult succes împotriva lui Israel ( Num 25 ). Când nu a putut obţine de la Domnul permisiunea de a-l blestema pe Israel, poporul Său, el i-a atras spre distrugere prin legăturile nelegiuite cu fiicele lui Moab. El era acum în biserica din Pergam în calitate de profet fals şi îi trăgea pe sfinţi într-o relaţie nelegiuită cu lumea, locul în care el are autoritate şi unde este tronul lui. Lumea a încetat persecuţiile, iar creştinii au căpătat mari avantaje din stabilirea creştinismului ca o religie legală. Constantin a mărturisit că s-a convertit şi chiar a atribuit triumful lui virtuţilor crucii. Vai! cursa a fost atât de abilă şi biserica a fost atât de mult flatată de patronajul lui încât a bătut palma cu lumea şi s-a cufundat într-o poziţie “acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan”. Totul era atunci pierdut pentru ea în ceea ce priveşte mărturia colectivă şi s-a deschis calea pentru papalitate. Fără îndoială a câştigat toate avantajele lumeşti, dar vai! aceasta a fost cu preţul onoarei şi gloriei cuvenite Domnului şi Mântuitorului ei.

Să ne reamintim că biserica este chemată afară (Fapte 15:14 ), adică afară din sistemul iudaic şi afară şi din cel al naţiunilor, pentru a da mărturie că ea nu este din această lume, ci aparţine cerului şi că este unită cu un Hristos glorificat şi nu este din lume după cum nici El nu este din lume. Astfel, El spune despre Sine: “Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i în adevărul Tău: cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17:16-18 ).

Misiunea creştinului are la bază aceleaşi principii şi are aceleaşi caracteristici ca aceea a lui Hristos: “Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20:21 ). Ei erau deci trimişi de Domnul binecuvântat din cer în lume, ca acolo să facă voia Lui şi să se îngrijească de gloria Lui, ca apoi să se întoarcă acasă când îşi vor fi încheiat lucrarea. Ca urmare, creştinul trebuie să fie un martor ceresc pentru adevărul lui Dumnezeu, în special pentru adevărurile cu privire la ruina totală a omului şi la iubirea pe care Dumnezeu o arată prin Hristos faţă de o lume care piere, şi, prin aceasta, să caute să strângă suflete din lume pentru a fi mântuite de mânia care va veni. Dar, atunci când pierdem din vedere chemarea noastră cerească şi ne asociem cu lumea ca şi când am fi ai ei, atunci devenim martori falşi şi facem mult rău lumii şi Îl dezonorăm pe Hristos. Aceasta, după cum vom vedea în cele ce urmează, este ceea ce a făcut biserica in corpore în ceea ce priveşte poziţia ei şi lucrarea ei colectivă. Fără îndoială, au fost multe cazuri de fidelitate individuală chiar în mijlocul căderii generale deoarece Domnul Însuşi vorbeşte despre credinciosul Lui martor, Antipa, care a fost martirizat. Cerul ţine cont în mod special de fidelitatea individuală şi aminteşte pe nume de cel credincios.

Privirea şi inima Domnului a urmărit sărmana Lui biserică necredincioasă până acolo unde a căzut şi a spus: “Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan”. Ce cuvinte solemne sunt acestea în gura Domnului ei, pe care l-a dezonorat! Nimic nu este ascuns de ochii Lui. El spune: “Ştiu, am văzut ce s-a întâmplat”. Dar, vai! Ce s-a întâmplat de fapt? Biserica a acceptat condiţiile puse de împărat şi s-a unit cu statul, ajungând să locuiască în lume. Din punct de vedere spiritual, aceasta era Babilonul care curvea cu împăraţii pământului. Dar Acela care umblă prin mijlocul sfeşnicelor de aur judecă lucrarea ei şi starea ei: “Îngerului bisericii din Pergam scrie-i: «Acestea spune Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri»”. El ia poziţia celui înarmat cu sabia divină, care are toată puterea cuvântului lui Dumnezeu ca să pătrundă şi să cerceteze. Sabia este simbolul mijloacelor prin care sunt reglementate chestiunile problematice, fie că este vorba de sabia carnală a naţiunilor, fie de “sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”.

S-a mai spus că există întotdeauna o legătură - pe care este instructiv s-o remarcăm – între modul în care Hristos se prezintă pe Sine şi starea bisericii căreia i se adresează, şi aceasta este foarte valabil pentru mesajul de faţă. Este evident faptul că, în adunarea sfinţilor Săi, cuvântul lui Dumnezeu încetase să mai fie autoritatea supremă în chestiunile cu privire la lucrurile divine. Totuşi, Domnul Isus s-a îngrijit să arate că El nu-şi pierduse puterea, ci îşi păstra rolul şi autoritatea în mâinile Lui. El a spus: “Pocăieşte-te deci; iar dacă nu, vin la tine curând şi voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele” ( 2:16 ). Să observăm deci, că El nu a spus “voi lupta împotriva ta”, ci “voi lupta împotriva lor”. Atunci când aplică măsuri disciplinare în biserică, Domnul face deosebire şi arată îndurare. Poziţia publică a bisericii ajunsese să fie una incorectă: era o asociere pe faţă cu lumea în loc să fie fidelitate faţă de Hristos, Domnul din cer. Dar acela care avea ureche ca să audă ceea ce Duhul spunea bisericii avea comuniune tainică cu Acela care hrăneşte sufletul credincios cu mana ascunsă. “Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da o piatră albă şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât cel care-l primeşte” ( 2:17 ). Fără îndoială, trădarea generală va face ca puţinii credincioşi să rămână izolaţi, ca o rămăşiţă şi lor le este dată această promisiune.

Mana, după cum aflăm din Ioan 6 , Îl reprezintă pe Hristos Însuşi, din vreme ce El a coborât din cer pentru a ne mântui sufletele. “Eu sunt pâinea cea vie care a coborât din cer; dacă mănâncă cineva din această pâine va trăi etern”. Ca Acela care fost smerit şi a coborât în lume într-o poziţie umilă, El este resursa pentru umblarea noastră prin pustiu. Mana trebuia să fie strânsă zilnic, proaspătă cu roua dimineţii. “Mana ascunsă” se referă la vasul de aur cu mană care era pus în chivot, pentru amintire înaintea Domnului. Este o amintire binecuvântată despre Hristos care a fost umilit, ca om al suferinţei în lume, care este plăcerea deplină a lui Dumnezeu pentru eternitate, ca şi a credinciosului în cer. Credinciosul sincer nu numai că este în comuniune cu Hristos înălţat la cer, ci este în comuniune cu El şi pe pământ, unde El a fost iudeul smerit. Singura putere pe care o avem pentru a rezista spiritului lumii este dobândită numai prin umblarea împreună cu Hristos cel respins şi prin hrănirea cu El în prezent. Avem marele privilegiu de a mânca nu pur şi simplu din mană, ci din “mana ascunsă”. Cine poate oare descrie binecuvântarea unei asemenea comuniuni sau pierderea suferită de aceia a căror inimă s-a depărtat de Hristos şi s-au aşezat în lume?

Piatra albă este semnul tainic al favorii speciale din partea Domnului. Din vreme ce promisiunea este dată în mesajul către Pergam, ea poate fi o expresie a aprobării lui Hristos pentru modul în care cei care au biruit au dat mărturie şi au suferit pentru El atunci când atât de mulţi s-au lăsat duşi de amăgirile lui Satan. Aceasta dă ideea unei garanţii secrete a aprobării totale, dar este greu de explicat. Inima poate fi într-o stare binecuvântată, dar pe care este incapabilă să o descrie. Ferice de aceia care experimentează personal aceasta! Sunt bucurii comune tuturor, dar există o bucurie specială care va fi bucuria noastră deosebită în Hristos, şi aceasta va fi pentru eternitate. Şi aceasta este valabil pentru toţi. “Şi pe piatră este scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât acela care îl primeşte”. Ce sursă neştiută de calmă odihnă şi pace, de mulţumire şi de putere divină găsim în “piatra albă” şi în “numele cel nou” scris cu mâna Lui. Se poate ca unii să ne înţeleagă greşit şi mulţi să ne judece greşit, dar El ştie totul, aşa că inima poate fi liniştită indiferent ce se întâmplă în jur. În acelaşi timp, noi trebuie să judecăm toate lucrurile prin cuvântul lui Dumnezeu – sabia ascuţită cu două tăişuri – după cum suntem şi noi înşine judecaţi.

“Acolo, din pâinea ascunsă,
Din Hristos cel odată smerit,
Din provizia lui Dumnezeu,
Sufletul meu hrănit mereu
Va preţui iubirea Lui.
Chemat cu acel nume tainic,
Nespus de plăcut,
Scris pe o piatră albă
Ca replică la ocări şi ruşine”

După ce am aruncat o privire peste mesajul către Pergam vom fi mai capabili să înţelegem gândul Domnului cu privire la purtarea creştinilor în timpul domniei lui Constantin. Biserica mărturisitoare a bătut palma cu lumea şi se bucură împreună cu ea. Din vreme ce lumea nu se putea ridica la nivelul înalt al bisericii, aceasta a trebuit să cadă la nivelul lumii: aceasta este ceea ce s-a întâmplat. Totuşi, forma corectă a creştinismului s-a păstrat, şi este cert că erau mulţi care au ţinut credinţa şi numele lui Isus. Revenim deci la istoria lui Constantin cel Mare.

Convertirea lui Constantin - anul 312

Marele eveniment din istoria religioasă a lui Constantin a avut loc în anul 312. El era în marş din Franţa spre Italia, împotriva lui Maxenţius şi lupta apropiată era extrem de importantă, de ea ţinând ruina sau înălţarea la culmea puterii. El era foarte îngândurat. Se ştia că Maxenţius se pregătea mult pentru luptă formând o armată mai mare şi urmând cu scupulozitate toate ceremoniile păgâne. El a depus toate eforturile pentru a consulta oracolele păgâne şi conta pe intervenţia puterilor supranaturale pentru a avea succes.

Constantin, deşi era înţelept şi virtuos, era tot un păgân. El ştia împotriva a ce avea de luptat, şi, pe când se gândea la ce zeu să apeleze pentru a fi protejat şi a avea succes, el s-a oprit la căile tatălui său, împăratul din vest. El şi-a amintit că tatăl lui se rugase la Dumnezeul creştinilor şi că reuşise întotdeauna, pe când împăraţii care îi persecutaseră pe creştini au fost loviţi de justiţia divină. El s-a hotărât deci să lase slujirea idolilor şi să ceară ajutorul singurului Dumnezeu adevărat din cer. El s-a rugat ca Dumnezeu să i se facă cunoscut şi să-i dea victoria asupra lui Maxenţius, cu toată magia la care apela el şi cu toate ritualurile lui superstiţioase.

În timp ce gândea aşa, Constantin şi-a imaginat că a văzut, puţin după amiază, un semn extraordinar în cer. Se presupune că era semnul unei cruci sclipitoare, având deasupra o inscripţie: “Prin aceasta vei invinge”. Împăratul şi întreaga armată care au văzut acel semn minunat au fost copleşiţi de veneraţie. Dar, în timp ce împăratul medita la semnificaţia acelei viziuni, a venit noaptea şi a adormit. A visat că i-a apărut Mântuitorul având în mână acelaşi semn pe care îl văzuse pe cer şi i-a dat indicaţia să-şi facă un stindard după acel model ca să-l folosească drept steag al lui în război şi l-a asigurat că făcând aşa avea să fie victorios. Trezindu-se, Constantin a spus ceea ce i s-a arătat în somn şi a hotărât să adopte semnul crucii ca stindard imperial.

Crucea ca stindard

Potrivit cu Eusebius, el a trimis imediat după aurari şi lucrători în pietre preţioase şi Constantin cu gura lui le-a dat ordine. Eusebius a văzut stindardul şi a dat o relatare lungă despre el. Toţi scriitorii ecleziastici au arătat un interes deosebit pentru acea relicvă a antichităţii, dar noi îi vom da cititorului doar o scurtă schiţă.

Arborele sau bârna verticală era lung şi acoperit cu aur. La vârf avea o coroană din aur şi pietre preţioase, având gravate simbolul sacru al crucii şi primele litere din numele Mântuitorului, sau litera grecească X intersectată cu P. Sub acea coroană era o imagine a împăratului făcută din aur, iar dedesubt era o bucată de lemn transversală, de care era agăţat steagul de pânză purpurie brodat cu pietre preţioase. Acesta era numit Labarum. Acest stindard strălucitor a fost purtat în fruntea armatelor imperiale şi păzit de cincizeci de oameni aleşi, despre care se credea că virtuţile lui îi făceau invulnerabili.

Constantin a trimis atunci după învăţători creştini, pe care i-a întrebat despre Dumnezeul care i se arătase şi despre semnificaţia simbolului crucii. Aceasta le-a oferit lor o ocazie pentru a-l îndrepta către Cuvântul lui Dumnezeu şi a-l învăţa despre Isus şi moartea Lui pe cruce. De atunci împăratul s-a declarat convertit la creştinism. Atunci speranţele superstiţioase şi încrederea lui Constantin şi a armatei sale au atins cel mai înalt nivel. Bătălia decisivă s-a dat la podul Milvian. Constantin a câştigat o victorie însemnată deşi trupele lui nu depăşeau numeric un sfert din numărul celor ale lui Maxenţius.

Edictul lui Constantin şi Licinius - anul 313

Împăratul victorios a făcut o scurtă vizită la Roma. Printre altele, el a făcut să fie ridicată în forum o statuie prezentându-l pe el ţinând în mână un stindard în formă de cruce şi cu următoarea inscripţie: “Prin acest semn mântuitor, adevărat simbol al vitejiei, am eliberat cetatea de sub jugul tiranului”. A doua zi după bătălie, trupul lui Maxenţius a fost găsit în Tibru. Evident, pentru victoriile lui, împăratul s-a simţit dator faţă de Dumnezeul creştinilor şi faţă de simbolul sacru al crucii. Şi am îndrăzni să spunem că aceasta era măsura creştinismului său atunci. Ca om, el nu simţise nevoie de creştinism, iar ca războinic l-a îmbrăţişat cu toată onestitatea. Mai târziu, ca om de stat, el a recunoscut valoarea creştinismului, dar numai Dumnezeu ştie dacă l-a primit cândva pe Mântuitorul ca un păcătos care s-a simţit pierdut. Este greu pentru prinţi să fie creştini.

Constantin a înaintat spre Iliria pentru a se întâlni cu Licinius, cu care se aliase înainte de a-l înfrunta pe Maxenţius. Cei doi împăraţi s-au întâlnit la Milano, unde alianţa lor a fost ratificată prin căsătoria lui Licinius cu fiica lui Constantin. În acel moment de pace Constantin l-a determinat pe Licinius să abroge edictele de persecuţie ale lui Diocleţian şi să dea un nou edict pentru toleranţă completă. După ce au căzut de acord în această privinţă, la Milan, în anul 313, a fost făcut public un edict în numele lui Constantin şi al lui Licinius împreună, care poate fi considerat carta libertăţilor. Creştinii aveau parte de toleranţă deplină; bisericile şi proprietăţile le erau restituite, şi, în cele văzute, creştinismul înflorea.

Dar pacea dintre împăraţi, care părea a avea o temelie sigură, a fost curând întreruptă. Gelozia, dorul de putere şi ambiţia de a avea suveranitatea absolută în Imperiul roman nu au permis ca acea pace să dureze. În anul 314 a izbucnit războiul, iar Licinius a fost înfrânt având pierderi grele atât în oameni cât şi la teritoriu. S-a încheiat o nouă pace, care a ţinut aproximativ nouă ani. Iarăşi războiul a ajuns inevitabil şi încă odată acesta s-a prezentat ca un conflict religios între împăraţii rivali. Licinius i-a asociat cauzei lui pe preoţii păgâni şi i-a persecutat pe creştini. Mulţi episcopi au fost omorâţi, fiind cunoscuţi ca favoriţi la curtea rivalului. Ambele părţi s-au pregătit pentru conflictul final. Înainte de a porni la luptă, Licinius a sacrificat zeilor şi i-a preamărit în cuvântări publice. De cealaltă parte, Constantin s-a bazat pe Dumnezeul al cărui simbol însoţea armata lui. Cele două armate vrăjmaşe s-au întâlnit. Bătălia a fost crâncenă, categorică şi sângeroasă. Licinius nu a fost un rival slab, dar geniul de comandant, iniţiativa şi curajul i-au adus lui Constantin victoria completă. Licinius a supravieţuit numai timp de un an după înfrângere. El a murit, sau, mai curând, a fost ucis în anul 326. Constantin şi-a atins atunci ţinta celei mai înalte ambiţii. A ajuns unicul stăpân şi suveranul absolut al Imperiului roman, şi a continuat să fie aşa până la moarte, în anul 337. Pentru o descriere a carierei lui politice şi militare trebuie consultată istoria civilă, iar noi vom arunca o privire sumară asupra istoriei lui religioase.

Istoria religioasă a lui Constantin

Tot ce ştim despre religia lui Constantin până la aşa-numita lui convertire arată că, în manifestările vizibile, era păgân, chiar dacă nu era zelos în păgânism. Însuşi Eusebius recunoaşte că, în acel timp, Constantin era în cumpănă ce religie să îmbrăţişeze. S-a considerat ba că politica şi ipocrizia, ba că inspiraţia divină au fost factorul determinant pentru istoria lui religioasă, dar este cert că ar fi nedrept să presupunem că mărturisirea lui creştină şi declaraţiile lui publice în favoarea creştinismului sunt în exclusivitate ipocrizie intenţionată. Evoluţia lui religioasă şi ecleziastică permit o explicaţie mult mai nobilă şi mai normală. Totuşi nu putem considera că a fost vreun pic de inspiraţie divină în viziunea din miezul zilei sau în visul din noapte. Se poate să fi fost un aspect mai neobişnuit al soarelui printre nori, pe care imaginaţia lui l-a transformat în semnul miraculos al crucii, iar cealaltă arătare se poate să fi fost un vis rezultat din starea lui emoţională, dar acum toată povestea poate fi considerată ca o fabulă plină de linguşire pentru marele Împărat, care i-a picat foarte bine marelui său admirator Eusebius. Puţini sunt aceia care consideră că această poveste îşi are locul printre relatările istorice autentice.

Politica şi superstiţia au avut, fără îndoială, o contribuţie însemnată la schimbarea care a avut loc în mintea lui Constantin. Din tinereţea lui el a fost martor la persecuţiile creştinilor şi trebuie să fi observat vitalitatea religiei lor, care depăşea puterea persecutorilor şi supravieţuia tuturor sistemelor. Văzuse cum, succesiv, mai mulţi împăraţi care fuseseră vrăjmaşi ai creştinismului muriseră în mod groaznic. Dintre toţi împăraţii, numai tatăl lui, protectorul creştinismului în timpul îndelungatei persecuţii, a avut un sfârşit paşnic şi a fost înmormântat cu onoruri. Nu se poate ca nişte fapte atât de grăitoare să nu fi avut influenţă asupra minţii superstiţioase a lui Constantin. Şi, nu numai atât, ci, cu abilitatea lui politică, se poate să fi apreciat influenţa morală a creştinismului, cu tendinţa lui de a susţine supunerea faţă de guvern şi cu puterea pe care o avea în aproape jumătate din imperiul lui.

Totuşi, motivele împăratului nu fac parte din istoria noastră şi nu se cuvine să ne ocupăm mai mult cu ele. Dar, pentru a ne lămuri acest punct de inflexiune al istoriei, este bine să vedem care era starea bisericii în anul 313, când a preluat puterea, şi în 337 când a ieşit din scenă.

Cum a găsit Constantin biserica

Până în acel moment, biserica fusese perfect liberă şi independentă de stat. Ea avea o constituţie divină, direct din cer şi nu din lume. Ea  îşi urma calea nu prin patronajul statului, ci prin puterea divină, împotriva oricărei influenţe contrare. În loc să fie sprijinită de guvern, ea a fost de la început persecutată ca un inamic străin şi ca o superstiţie nocivă şi încăpăţânată. În zece rânduri diavolului i s-a permis să instige împotriva ei întreaga lume romană, care, de fiecare dată, a trebuit să se recunoască înfrântă. Dacă ea ar fi păstrat în minte ziua nunţii ei şi iubirea Celui care spune: “Nimeni nu şi-a urât vreodată propria lui carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea” ( 5:29 ), atunci ea nu ar fi acceptat niciodată protecţia lui Constantin cu preţul fidelităţii ei faţă de Hristos. Dar biserica în ansamblu era deja amestecată cu lumea şi era departe de dragostea dintâi.

Am văzut deja că, încă din zilele apostolilor, ataşamentul faţă de lume era în creştere, ca şi dorinţa după manifestări exterioare spectaculoase. Domnul a înfrânat această tendinţă, atât de firească la noi, prin aceea că i-a permis lui Satan să persecute. Dar, în loc ca biserica să primească încercarea ca pe o pedeapsă din mâna Domnului şi să recunoască faptul că a căpătat un carcacter lumesc, ea s-a săturat de poziţia şi de calea respingerii şi a ajuns să considere că ar fi posibil să-i slujească Domnului şi, în acelaşi timp, să şi umble pe o cale însorită în lume. “Indiferent care vor fi fost motivele convertirii sale,” spune Milman, “Constantin a adoptat, fără îndoială, o politică înţeleaptă prin încheierea unei alianţe, în loc să continue conflictul, cu un adversar care diviza bogăţia, intelectualitatea, dacă nu chiar şi proprietatea imperiului”.

Unirea bisericii cu statul

În luna martie a anului 313, la Milano, au fost publicate principiile alianţei dintre biserică şi stat. Celebrul edict le oferea creştinilor deplină toleranţă, deschidea calea stabilirii creştinismului ca religie legală, şi chiar stabilea ascendenţa lui asupra tuturor celorlalte religii, fapt care era afişat public prin noul stindard imperial – Labarum-ul. În afară de iniţialele lui Hristos* şi de simbolul crucii era o imagine de aur a împăratului. Aceste semne sau motto-uri, erau date ca obiecte de închinare pentru soldaţi, fie ei creştini sau păgâni, pentru a-i însufleţi în bătălie. Astfel, cel care este numit marele împărat creştin a unit public creştinismul cu idolatria.


* Literele folosite pentru a reprezenta numele Mântuitorului sunt: J.H.S, cu semnificaţia Jesu Hominum Salvator – Isus Salvator al oamenilor.

Dar, dacă am înţeles în mod corect gândurile lui Constantin, atunci nu am ezita deloc să spunem că atunci, în inima lui, el era păgân, şi devenise creştin numai din motive militare. Numai ca soldat superstiţios a îmbrăţişat el creştinismul. În acel moment el era dispus să primească ajutorul oricărei divinităţi în lupta lui pentru imperiul universal. Nu vedem nici o urmă de creştinism, şi nici un pic din zelul unui proaspăt convertit, dar putem detecta cu uşurinţă vechea superstiţie păgână înveşmântată în noua haină a creştinismului. Dacă lucrurile ar fi fost altfel, atunci Labarum-ul ar fi fost cea mai mare dezonoare publică a Domnului binecuvântat. Dar el a făcut aceea din ignoranţă. El era dornic să vină în întâmpinarea gândurilor soldaţilor şi supuşilor lui păgâni şi să le risipească temerile cu privire la siguranţa vechii lor religii.

Edictele anterioare ale lui Constantin, deşi aveau efecte favorabile pentru creştini, erau redactate în asemenea termeni încât să nu atingă cumva drepturile şi libertăţile păgânismului. Dar creştinii au căpătat treptat mai mult favoarea lui, iar faptele lui bune şi dărnicia lui au vorbit mai puternic decât edictele. El nu numai că le-a redat drepturile cetăţeneşti şi religioase de care fuseseră lipsiţi şi le-a restituit proprietăţile bisericilor, care fuseseră confiscate în timpul persecuţiei sub Diocleţian, ci, prin darurile lui mărinimoase, le-a permis să construiască multe locuri noi pentru adunările lor. El a arătat favoruri deosebite faţă de episcopi şi îi avea mereu în preajma lui în palat, în călătoriile lui şi în războaie. El a arătat un respect deosebit pentru creştini şi prin aceea că i-a încredinţat celebrului creştin Lactanius educaţia fiului său, Crispus. Cu patronajul lui imperial, el şi-a asumat rolul de conducător suprem în biserică. El apărea în sinodurile episcopilor fără garda lui, se amesteca în dezbaterile lor şi controla rezolvarea chestiunilor problematice cu privire la religie. Din acel timp s-a aplicat mereu termenul de Catolic în toate documentele oficiale ale bisericii.

Constantin în calitate de cap al bisericii şi mare preot al păgânilor

După înfrângferea completă a lui Licinius, despre care am vorbit deja, întreaga lume romană era reunită sub sceptrul lui Constantin. În proclamaţia lui adresată noilor săi supuşi din est, el se declara a fi instrumentul lui Dumnezeu pentru răspândirea adevăratei credinţe şi spunea că Dumnezeu îi dăduse victoria asupra tuturor puterilor întunericului pentru ca închinarea către El să fie stabilită universal. “Libertatea,” spunea el într-o scrisoare către Eusebius, “a fost readusă, şi, prin providenţa marelui Dumnezeu şi prin slujirea mea, balaurul a fost alungat de la administrarea statului. Am încredere că puterea divină s-a manifestat în mod evident pentru toţi, şi că aceia care, din teamă sau necredinţă, au comis multe crime, vor ajunge la cunoştinţa Dumnezeului cel adevărat şi să-şi îndrepte vieţile”. Constantin a ocupat în mod deschis, înaintea întregii lumi, poziţia de cap al bisericii, dar, în acelaşi timp, a păstrat funcţia de Pontifex Maximus – mare preot al păgânilor, la care nu a renunţat niciodată, până la moarte fiind cap al bisericii şi mare preot al păgânilor.

Această alianţă necurată sau acest amestec necurat despre care am vorbit, care este deplâns în mesajul către Pergam, caracteriztează fiecare pas din istoria acestui mare prinţ. Dar, după ce am dat câteva explicaţii cu privire la acel mesaj, îl vom lăsa pe cititor să compare adevărul şi istoria într-un mod evlavios. Ce îndurare să avem o asemenea călăuzire în studiul acestei perioade remarcabile a istoriei bisericii!

Printre actele emise de cel care era atunci unicul împărat al lumii era abrogarea tuturor edictelor lui Licinius împotriva creştinilor. El i-a eliberat pe toţi cei închişi în beciuri şi în mine şi de la munca silnică la care fuseseră condamnaţi. Toţi cei care au fost degradaţi în armată sau în societatea civilă au fost repuşi în drepturi şi le-au fost restituite proprietăţile care le fuseseră luate. El a emis un edict adresat tuturor supuşilor săi, prin care îi îndemna să îmbrăţişeze evanghelia, însă nu a făcut presiuni asupra vreunuia, ci a lăsat ca aceasta să fie o chestiune de convingere. El s-a străduit totuşi să facă aceasta ceva atrăgător oferind poziţii şi onoruri prozeliţilor din clasele înalte ale societăţii şi donaţii celor săraci, lucru care, după cum însuşi Eusebius recunoaşte, a dus la multă ipocrizie şi la pretinse convertiri. El a poruncit să fie construite biserici peste tot şi să fie destul de mari ca să poată primit întreaga populaţie. El a interzis ridicarea de statui zeilor şi nu a permis ca statuia lui să fie aşezată în temple. Au fost interzise toate jertfele de stat, şi, pe mai multe căi, el a urmărit înălţarea creştinismului şi suprimarea păgânismului.

Efectele favorii imperiale

Ajungem acum la ceea ce a fost o mare problemă istorică pentru oameni de diferite credinţe, naţionalităţi şi cu pasiuni diferite, şi anume dacă statul care caută progresul creştinismului prin mijloacele lumeşti de care dispune, sau puterea pământească ce se opune prin violenţă face mai mult rău bisericii şi poporului lui Dumnezeu pe pământ. Recunoaştem că se pot spune multe despre marea binecuvîntare a toleranţei imparţiale şi despre marile avantaje pentru societate în urma suprimării obiceiurilor rele, dar favoarea curţii regale a fost întotdeauna ruină pentru adevărata prosperitate a bisericii lui Dumnezeu. Este o mare binecuvântare să fii ferit de primejdii, dar este o şi mai mare binecuvântare să nu fii sub patronajul prinţilor. Adevăraţii creştini au caracterul de străini şi călători în lume. Faptul că Îl au pe Hristos, şi pe El în cer, a schimbat totul pe pământ pentru creştini: ei aparţin cerului şi sunt străini pe pământ. Ei sunt slujitori ai lui Hristos în lume, dar nu sunt ai lumii. Cerul este patria lor, iar aici ei nu au o cetate statornică. Ce să aştepte biserica de la o lume care L-a crucificat pe Domnul ei? Sau, mai curând, ce să accepte biserica de la lume? Adevăratul ei sorţ pe pământ este suferinţa şi respingerea, după cum spunea apostolul: “Pentru tine suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca oi de junghiere” ( 8:36 ). Se poate ca Domnul să cruţe pe poporul său, dar, dacă vine încercarea, nu trebuie să gândim că aceasta este ceva ciudat. “În lume veţi avea necazuri” (Ioan 16:33 ).

Mărturia istoriei

Dar, chiar din istorie, se poate dovedi că era mai bine pentru creştinism când creştinii sufereau fiind arşi pe rug pentru Hristos, decât atunci când ei se ospătau în palatele regilor şi erau acoperiţi cu favoruri regale. Pentru a ilustra ceea ce spuneam, le vom da cititorilor noştri o pagină din istoria marii persecuţii sub Diocleţian şi una din cele mai strălucite zile ale lui Constantin. Pentru amândouă vom cita din Milman, răposatul Decan al Sf. Paul, care nu ar putea fi suspectat că este nedrept faţă de cler. Vorbim numai despre cei credincioşi. Este cunoscut faptul că, în persecuţiile de la urmă, când adunările creştine crescuseră mult numeric, mulţi s-au dovedit necredincioşi în ziua încercării, deşi aceia au fost relativ puţini, iar mulţi dintre ei s-au pocăit mai târziu.

“Persecuţia dura de şase sau şapte ani (309), dar în nici o parte a lumii creştinismul nu părea să scadă. El era mult prea adânc înrădăcinat în mintea oamenilor, mult prea extins promulgat şi avea mult prea multă vigoare pentru ca să nu reziste la acel şoc violent dar zadarnic. Dacă era interzisă închinarea publică, atunci credincioşii se strângeau în secret sau, în inimile lor, unde nimeni nu-i putea cerceta, îşi păstra drepturile inalienabile asupra conştiinţei. Dar, desigur, persecuţia s-a abătut cel mai greu asupra celor cu poziţii eminente în trup. Cei care au rezistat până la moarte au fost însufleţiţi de prezenţa mulţimilor, care, dacă nu au îndrăznit să aplaude, cu greu şi-au putut ascunde admiraţia. Femeile se înghesuiau pentru a săruta veşmintele martirilor, iar cenuşa lor risipită sau oasele lor neîngropate erau furate de cei mai plini de zel din turmă”.

În urma edictului dat de Galerius de pe patul de moarte, persecuţia a încetat şi creştinilor li s-a permis exercitarea liberă şi în public a religiei lor. Aceasta a fost un răgaz de numai câteva luni. Dar ce privelişti minunate au urmat şi ce mărturie a fost pentru adevărul şi puterea creştinismului! Decanul continuă: “Încetarea persecuţiei a făcut să se vadă imediat cât de extinsă fusese. Uşile închisorilor au fost larg deschise, minele i-au eliberat pe lucrătorii condamnaţi, şi peste tot şiruri lungi de creştini se grăbeau să vadă ruinele bisericilor lor şi să viziteze vechile lor locuri de închinare. Drumurile publice, străzile şi pieţele oraşelor erau aglomerate cu mari procesiuni care cântau psalmi de mulţumire pentru eliberarea lor. Cei care ţinuseră credinţa în acele încercări grele au fost felicitaţi călduros de fraţii lor, iar aceia care au căzut în ceasul de necaz s-au grăbit să-şi mărturisească eşecul şi să caute să fie primiţi din nou în turma fericită”.

Revenim acum la starea lucrurilor, mult schimbată, sub Constantin, la aproape douăzeci de ani după moartea lui Galerius. De remarcat poziţia mult schimbată a clerului.

“Episcopii frecventau în mod obişnuit curtea, iar chestiunile interne ale creştinismului ajunseseră probleme de stat. Prelatul conducea atunci, nu atât prin aceea că era superior în virtuţi creştine, cât prin autoritatea inalienabilă a funcţiei pe care o deţinea. El deschidea sau închidea uşa bisericii, ceea ce era considerat una cu a primi sau a exclude pe cineva de la fericirea eternă. El rostea sentinţe de excomunicare, prin care delicventul tremurând de teamă era aruncat printre păgânii sortiţi pieirii. El îşi avea tronul în cea mai importantă parte a templului creştin, şi, deşi acţiona încă în prezenţa şi în numele colegilor lui prezbiteri, era recunoscut ca fiind capul unei mari comunităţi, asupra destinului etern al căreia avea o stăpânire, oarecum vagă, dar pe care şi-o manifesta impunător, inspirând teamă”*.


* History of Christianity, vol. 2, p. 283-308; Neander, vol. 3, p. 41; Life of Constantine, de Eusebius

Chestiunile intelectuale şi filozofice au luat locul adevărului evangheliei, iar religia exterioară a luat locul iubirii, credinţei şi gândurilor la cele cereşti. Mântuitorul crucificat, adevărata convertire, îndreptăţirea numai prin credinţă şi despărţirea de lume sunt lucruri pe care Constantin nu le-a cunoscut niciodată şi despre care nimeni nu a spus vreodată ceva în prezenţa lui.

“Legătura dintre universul fizic şi cel moral a ajuns să fie un subiect larg discutat. Acestea au ajuns pentru prima dată să fie adevăruri de bază ale unei religii populare, astfel încât nu se putea să nu fie abordate fără influenţa pasiunilor poporului. Omenirea, chiar în sfera creştinătăţii, a făcut pasul înapoi către caracterul sobru al iudaismului, astfel încât spiritul şi limbajul iudaismului şi Vechiul Testament au ajuns să domine în locul evangheliei lui Hristos”.

Dispariţia adevăratului caracter al bisericii

Oricât ar fi de plăcut firii soarele favorii imperiale, el a fost distrugător atât pentru caracterul creştinilor în mod individual cât şi pentru cel al bisericii, în mod colectiv. A dispărut mărturia cu privire la un Hristos respins pe pământ şi înălţat în cer. Lumea era botezată în loc să fie botezaţi credincioşi, ca unii care au murit împreună cu Hristos şi au înviat – care au murit în moartea Lui şi au înviat din nou în învierea Lui. Cuvântul lui Dumnezeu este clar: “înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi” ( 2:12 ). Botezul este folosit aici atât ca semn al morţii cât şi al învierii. Dar cui îi era aplicată acea rânduială solemnă şi sfântă? Mai repetăm încă odată: botezul era aplicat întregii lumi romane. Credinţa în Hristos, iertarea păcatelor şi a fi primit în cel Preaiubit erau aspecte de care nu se preocupa clerul slugarnic.

Din vreme ce mărturisirea creştină ajunsese un mijloc sigur de a ajunge la bogăţie şi onoruri, mulţi oameni din toate clasele au cerut să fie botezaţi. La sărbătorile de Paşte şi de Cincizecime, mii de oameni îmbrăcaţi în veşminte albe de neofit umpleau bisericile aşteptând să fie botezaţi. Mulţimile erau atât de mari şi întreaga scenă era atât de impresionantă încât mulţi gândeau că acei neofiţi trebuie să fie marea mulţime îmbrăcată în haine albe, stând înaintea Mielului, despre care vorbeşte Apocalipsa. Potrivit cu relatările unor scriitori, la Roma au fost botezaţi pe parcursul unui an douăsprezece mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii, iar Împăratul promisese fiecărui nou convertit din clasele de jos o haină albă şi douăzeci de monede de aur. În astfel de împrejurări şi prin asemenea mijloace venale a avut loc căderea păgânismului şi creştinătatea s-a aşezat pe tronul lumii romane.

Botezul şi moartea lui Constantin

Despre botezul lui Constantin s-au făcut aproape tot atât de multe speculaţii ca despre convertirea lui. Cu toate că s-a arătat zelos pentru creştinism, el a amânat botezul, şi, în consecinţă, primirea lui în biserică, până în apropierea morţii lui. Au fost sugerate mai multe motive, atât politice cât şi personale, pentru acea amânare, dar ne temem că adevăratul motiv era unul personal. Superstiţia îi făcuse pe oameni să lege iertarea păcatelor de ritualul botezului. S-ar părea că, sub influenţa acestei grozave iluzii, Constantin a amânat botezul până atunci când a ajuns să nu se mai poată bucura de onorurile imperiale şi de plăcerile lumii. Nu ne putem imagina vreo indulgenţă papală mai dăunătoare pentru suflet, mai dezonorantă pentru creştinism şi mai periculoasă pentru orice virtute morală. Aceasta era, pentru cei asemenea lui Constantin, ca un fel de permis pentru a urmări obiectivele ambiţiei lor pe căile cele mai întunecate, sângeroase şi crude, din vreme ce le punea la dispoziţie mijlocul de a obţine uşor iertarea atunci când le convenea lor. Dar, pe de altă parte, considerăm că era o mare îndurare din partea Domnului faptul că unul a cărui viaţă particulară şi de familie şi a cărui carieră publică a fost atât de pătată de sânge, nu a mărturisit public creştinismul primind botezul şi cina Domnului. Sperăm totuşi că el chiar s-a pocăit pe patul de moarte.

Episcopii pe care i-a convocat de pe patul de moarte din palatul de la Nicomedia au auzit mărturisirea lui, au fost satisfăcuţi şi i-au dat binecuvântarea. L-a botezat Eusebius, episcopul de Nicomedia. Pentru prima dată, Constantin a mărturisit atunci că, dacă Dumnezeu i-ar cruţat viaţa, el s-ar alătura adunării poporului Său, şi că, după ce va fi purtat veşmântul alb de neofit, nu ar mai purta niciodată purpura imperială. Dar acele hotărâri veneau prea târziu, pentru că el a murit la puţin timp după botez, în anul 337*.


* Eusebius – Life of Constantine, p. 147

Elena, mama împăratului, merită să fie remarcată în treacăt. Ea a îmbrăţişat religia mărturisită de fiul ei, iar dăruirea, evlavia şi generozitatea ei au fost deosebit de mari. Ea a călătorit dintr-un loc în altul şi a vizitat locuri sfinţite prin evenimente din istoria Scripturii. A poruncit să fie demolat templul lui Venus, care Hadrian poruncise să fie construit pe locul sfântului mormânt şi a dat indicaţii ca acolo să fie construită o biserică a cărei splendoare să depăşească oricare alta. A murit în anul 328.

Am văzut, vai! atât de clar, adevărul trist din cuvintele Domnului, că biserica a ajuns să locuiască acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan. Acolo a lăsat-o Constantin. A găsit-o închisă în mine, în beciuri şi în catacombe, unde nu putea vedea lumina zilei, şi a lăsat-o pe tronul lumii. Dar imaginea nu este completă, ci trebuie să mai vedem câteva aspecte istorice care corespund imaginii din acea epistolă.

Domnia lui Constantin a fost marcată nu numai de faptul că biserica, prin înşelăciunile lui Satan, şi-a părăsit poziţia potrivită, ci şi de roadele amare ale acelei schimbări degradante. Sămânţa corupţiei şi a disensiunii s-a răspândit rapid, ajungând să se manifeste public în tribunalele lumii, în unele situaţii chiar în faţa lumii păgâne.

Controversa dontistă şi cea ariană

În timpul domniei lui Constantin au început două mari controverse: cea donastică şi cea ariană. Prima a apărut în vest, fiind legată de o numire de episcop la Cartagina, iar cea de-a doua, orientală ca origine, implica însăşi temelia creştinismului. Cea din urmă era o chestiune de doctrină, iar cea dintâi una de practică. Ambele ajunseseră să fie corupte ca izvor şi ca esenţă şi pot fi reprezentate prin profetul fals şi nicolaiţi. Dar, cu privire la aceasta, vom reveni mai târziu, limitându-ne deocamdată la a remarca cele două schisme care pun în lumină natura şi rezultatele unirii dintre biserică şi stat. Împăratul a participat la consiliile episcopilor în calitate de cap al bisericii.

După moartea lui Mensurius, episcopul de Cartagina, un consiliu de episcopi din regiunile învecinate a fost convocat pentru a numi succesorul. Prin grija lui Botrus şi Celesius, care aspirau la acea funcţie, consiliul a fost restrâns, dar Caecilian, un diacon mult iubit de adunare, a fost ales episcop. Cei doi dezamăgiţi au protestat împotriva alegerii. Mensurius murise nu la Cargtagina, ci pe când era într-o călătorie, dar, înainte de a pleca acasă, el încredinţase o farfurie şi alte proprietăţi ale bisericii unor bătrâni ai adunării şi lăsase la o femeie evlavioasă un inventar al lucrurilor. Toate acele lucruri i-au fost date lui Caecilian, din vreme ce el le-a cerut de la bătrâni, dar ei nu au fost dornici să i le dea deoarece îşi imaginaseră că nimeni nu avea să le mai ceară de la ei după moartea episcopului. Atunci, acei bătrâni au trecut de partea lui Botrus şi Celesius, formând o opoziţie faţă de noul episcop. Schisma a fost sprijinită şi de Lucila, o femeie bogată pe care Caecilian o lezase printr-o mustrare credincioasă. Atunci întreaga provincie şi-a luat dreptul de a interveni.

Donatus, episcop de Cosae Nigrae, s-a consituit cap al facţiunii Cartagineze. Secundus, primatul de Numidia, la convocarea lui Donatus, s-a înfăţişat la Cartagina în fruntea a şaptezeci de episcopi. Acel consiliu autoinstituit l-a citat pe Caecilian afirmând că el nu putea fi consacrat în slujbă decât în prezenţa lor şi de către primatul de Numidia, şi, din vreme ce fusese consacrat de un episcop care era un traditor*, consiliul declara nulă alegerea lui. Caecilian a refuzat să recunoască autoritatea consiliului, dar ei l-au ales pe Majorinus ca episcop pe postul declarat vacant prin excomunicarea lui Caecilian. Dar, din nefericire pentru episcopi, Majorinus era un slujitor în casa Lucilei, care, pentru a sprijini alegerea lui, dăduse mulţi bani, pe care episcopii i-au împărţit între ei. S-a produs atunci o schismă clară, şi mulţi care până atunci au stat departe de Caecilian, au revenit în comuniune cu el.


* “Acesta era numele dat acelora care, pentru a-şi salva viaţa în timpul persecuţiilor, predau puterilor persecutoare scripturile sau alte bunuri ale bisericii” – Milner, vol. 1, p. 513

Relatări despre aceste neînţelegeri au ajuns la urechile lui Constantin, care tocmai ajunsese stăpân în vest şi trimisese mari sume de bani ca ajutor către bisericile din Africa, care suferiseră mult în timpul ultimelor persecuţii. Dar, din vreme ce Donatiştii au fost consideraţi sectari sau dizidenţi faţă de biserica catolică, el a poruncit ca darurile şi privilegiile conferite creştinilor prin ultimele lui edicte să le fie date numai celor în comuniune cu Caecilian. Aceasta i-a determinat pe donatişti să facă o petiţie către Împărat, cerând ca episcopii din Galia să cerceteze cauza lor deoarece se aşteptau ca aceia să fie imparţiali. Era prima dată când se făcea apel la puterea civilă pentru a numi o comisie de judecată în chestiuni ecleziastice.

Constantin a fost de acord, aşa că s-a ţinut un consiliu la Roma în anul 313, acesta constând dintr-o adunare de douăzeci de episcopi. Decizia a fost în favoarea lui Caecilian, care a propus atunci condiţii pentru reconciliere şi reunire, dar donatiştii nu au vrut nici un compromis şi au cerut o altă comisie, declarând că un sinod de douăzeci de episcopi nu era îndeajuns pentru a anula hotărârea a şaptezeci de episcopi care îl condamnau pe Caecilian. Atunci Constantin a convocat alt consiliu, la care a fost prezent un mare număr de episcopi din Africa, Italia, Sicilia, Sardinia, dar mai ales din Galia. Aceea a fost cea mai mare adunare ecleziastică de până atunci. Ei s-au strâns la Arles în anul 314. Caecilian a fost din nou achitat şi au fost emise mai multe canoane cu privire la disensiunile din Africa.

Între timp, Majorinus a murit, iar un al doilea Donatus a fost numit ca succesor al lui. El a fost numit “cel Mare”, pentru a fi deosebit de primul Donatus, şi este descris ca învăţat, elocvent, cu mari capacităţi şi având o energie şi un zel deosebit ţinând de temperamentul african. Sectarii, aşa cum erau numiţi ei, şi-au luat numele de donatişti, în afară de nume, de la şeful lor au luat şi caracterul.

Constantin ca arbitru în disputele ecleziastice

Împăratului i s-a cerut din nou să se ocupe de cauza lor, şi atunci el a fost de acord, deşi se simţea lezat de încăpăţânarea lor, şi a luat chestiunea în mâinile lui sub toate aspectele. El a audiat cazul la Milano, în anul 316, unde a dat o sentinţă în acord cu consiliile de la Roma şi de la Arles. El a dat şi edicte împotriva lor, pe care le-a abrogat mai târziu, când a văzut ce consecinţe periculoase pot avea măsurile violente. Dar donatismul a devenit în scurt timp o facţiune larg răspândită şi intolerantă a bisericii. În anul 330 donatiştii erau atât de numeroşi încât la un sinod al lor au fost prezenţi două sute şaptezeci de episcopi, iar în unele perioade ale istoriei au avut până la patru sute de episcopi. Ei au fost un mare necaz pentru provinciile din Africa timp de trei sute de ani, până la invazia mahomedană.

Reflecţii asupra primei mari schisme din biserică

Din vreme ce aceasta a fost prima schismă care a divizat biserica, am considerat că este bine să dăm câteva detalii. Cititorul poate căpăta câteva lecţii utile din această diviziune memorabilă. Ea a început cu un incident de neînsemnat în sine încât abia dacă merită să-şi găsească vreun loc în istorie. Nu se punea problema de învăţătură falsă sau de imoralitate, ci numai de o dispută pentru alegerea în scaunul de episcop al Cartaginei. Ar fi fost nevoie numai de câteva sentimente potrivite, de puţină lepădare de sine şi de o dorinţă reală de pace, unitate şi armonie în biserică, şi, mai presus de toate, de o preocupare cu gloria Domnului, ca să poată fi evitate sutele de ani de întristare şi dezonoare vizibilă pentru biserica lui Dumnezeu. Dar mândria, avariţia şi ambiţia – triste roade ale cărnii – au fost lăsate să-şi facă lucrarea lor grozavă. Din poziţia pe care a avut-o împăratul în consiliile bisericii, cititorul poate vedea cât de curând a ajuns să se schimbe caracterul ei. Cât de ciudat trebuie să-i fi părut lui Constantin, imediat după ce adoptase stindardul crucii, ca să se facă apel la tribunalul lui pentru o hotărâre episcopală în chestiuni ecleziastice! Aceasta arăta starea clerului. Dar, mai ales, sunt de remarcat consecinţele unui asemenea apel: dacă partea împotriva căreia este pronunţată sentinţa puterii civile refuză să se conformeze, ea devine călcătoare a legilor. Şi aşa a fost atunci.

Donatiştii au fost de atunci trataţi ca unii care încalcă legile imperiale, le-au fost luate bisericile şi mulţi dintre ei au suferit exilul şi confiscarea averilor. Împotriva lor s-a recurs chiar şi la pedeapsa cu moartea, deşi nu există indicii că această lege ar fi fost cumva în vigoare în timpul domniei lui Constantin. Totuşi, statul aplicase măsuri de mână forte pentru a-i forţa pe donatişti să se unească cu catolicii, dar, cum se întâmplă de obicei în asemenea situaţii, şi cum ne-a arătat de atunci încolo experienţa, forţa folosită pentru a-i constrânge nu a făcut decât să ajute le dezvoltarea spiritului de facţiune care încolţise. Excitaţi de persecuţie, stimulaţi de discursurile episcopilor lor, mai ales de ale lui Donatus, care era capul şi sufletul partidei lui, ei au trecut la tot felul de manifestări fanatice şi de violenţă.

În cele din urmă, Constantin, învăţând din experienţă, a descoperit că putea oferi protecţie bisericii, dar nicidecum nu-i putea asigura pacea, şi a dat un edict prin care le dădea donatiştilor toată libertatea de a se manifesta potrivit convingerilor lor, declarând că acea chestiune era ceva ce ţine de judecata lui Dumnezeu*.


* Neander, vol. 3, p. 244; Robertson, vol. 1, p. 175; Milman, vol. 2, p. 364

Controversa ariană

Abia obţinuse biserica pacea din afară în urma edictului din Milan, că a fost tulburată de disensiunile interne. La scurt timp după izbucnirea schismei donatiste în provincia Africa, controversa ariană, avându-şi originea în est, s-a răspândit în toate părţile lumii. Am spus deja că aceste conflicte aprige sunt rodul amar al alianţei nescripturale dintre biserică şi stat. Nu că ele ar fi izvorât în mod necesar din acea unire, ci faptul că împăratul Constantin devenise în mod ostentativ capul bisericii şi prezida adunările ei solemne, făcea ca  acele chestiuni problematice de doctrină şi practică să producă multă agitaţie în întreaga biserică, şi nu numai în biserică, ci să aibă o influenţă politică puternică şi în chestiunile lumii. Era ceva inevitabil care ţinea de noua poziţie a bisericii. Imperiul fiind acum creştin, cel puţin în principiu, acele chestiuni ajungeau să fie de interes pentru întreaga lume. Astfel, controversa ariană a fost prima care a sfâşiat întregul trup al creştinătăţii şi a pus în opoziţie neînduplecată partide din fiecare parte a lumii.

Erezii asemănătoare celei a lui Arius apăruseră în biserică şi înainte de alianţa ei cu statul, dar rareori s-au extins dincolo de graniţele regiunii unde au apărut şi rareori au fost de durată. După câteva dezbateri zgomotoase şi cuvinte de mânie, ele se încheiau şi erezia cădea în dizgraţie şi era uitată. Lucrurile au fost cu totul altfel în controversa ariană. Constantin, care era pe tronul lumii şi îşi asumase rolul de cap unic al bisericii, şi-a impus autoritatea pentru a prescrie şi defini principiile religiei pe care el o stabilise. Cuvântul lui Dumnezeu, voia lui Hristos, locul Duhului Sfânt şi relaţiile cereşti ale bisericii au fost pierdute din vedere, sau, mai curând, nu au fost niciodată cunoscute de împărat. Probabil că el auzise ceva de diferitele opinii care îi divizau pe creştini, dar, în acelaşi timp, el a văzut că ei erau o comunitate din ce în ce mai viguroasă şi mai numeroasă, că ei chiar erau uniţi, cu toate ereziile, şi că rămâneau fermi sub mâna de fier a persecuţiei. Dar el nu a putut vedea şi nu a putut nicidecum înţelege că atunci, în pofida eşecului ei, biserica privea la Domnul ei şi că El era singurul ei sprijin în lume. Mâna fiecărui alt om era împotriva ei şi era condusă de viclenia şi de puterea vrăjmaşului, dar ea mergea prin pustiu bizuindu-se pe Preaiubitul ei, aşa că nici o armă nu putea avea succes împotriva ei.

Împăratul, complet ignorant cu privire la relaţia cerească a bisericii, se poate să fi gândit că îi putea oferi protecţie deplină împotriva opresiunii din exterior şi că, prin prezenţa şi puterea lui, îi putea asigura pacea şi liniştea în ceea ce priveşte disensiunile din interior. Dar el nu ştia câtuşi de puţin că pacea în interior nu numai că era ceva care nu sta în puterea lui, ci chiar siguranţa şi viaţa uşoară în lume, pe care el a oferit-o clerului cu multă generozitate, erau ceea ce ducea la discordie şi la inflamarea pasiunilor celor implicaţi în dispute. Astfel, el s-a văzut necontenit asaltat de plângeri şi acuzaţii pe care noii lui prieteni le aduceau unul împotriva celuilalt.

Începutul arianismului

Arianismul s-a dezvoltat în mod natural din opiniile gnostice, iar Alexandria, cazanul ce clocotea de chestiuni metafizice şi distincţii subtile a fost locul lui de naştere. Paul din Samosata şi Sabelius din Libia, în cel de-al treilea secol, aveau doctrine false asemănătoare cu cele ale lui Arius în secolul al patrulea. Sectele gnostice cu variantele lor şi cea maniheistă, care era o religie persană în care era amestecat ceva din creştinism, pot fi considerate mai curând religii rivale decât facţiuni creştine, deşi şi ele au făcut o lucrare rea printre creştini în ceea ce priveşte învăţătura despre trinitate. Aproape toate ereziile – aşa cum sunt numite în mod obişnuit – au căzut în dizgraţia imperială, iar cei care le-au urmat au fost supuşi unor măsuri penale. Montaniştii, Pauliţii, Novatienii, Marcioniţii şi Valentinienii se numără printre cei proscrişi şi persecutaţi ca secte. Dar o altă erezie, mai adâncă, mai întunecată şi mult mai influentă era pe cale să izbucnească în sânul aşa-numitei sfinte biserici catolice. Lucrurile s-au petrecut în felul următor.

Alexandru, episcopul de Alexandria, într-o adunare a presbiterilor săi, pare să se fi exprimat într-un mod ceva mai liber cu privire la Trinitate, când Arius, unul dintre presbiteri, l-a luat la întrebări pe Alexandru cu privire la poziţia lui, pe temeiul că el ar fi susţinut erorile lui Sabelius, care fusese condamnat de biserică. Acea dispută l-a determinat pe Arius să expună propriile lui vederi cu privire la Trinitate, care reprezentau o negare a dumnezeirii Mântuitorului. Arius susţinea că El era, de fapt, numai cea dintâi şi cea mai nobilă dintre făpturile create din nimic de Dumnezeu Tatăl, şi că, deşi era cu mult superior ca putere şi glorie celei mai mari dintre celelalte fiinţe create, El este inferior Tatălui. El mai susţinea şi că, deşi inferior Tatălui ca fire şi ca demnitate, El este chipul Tatălui şi viceregele puterii divine prin care El a făcut lumile. Nu avem declaraţii atât de clare cu privire la cum vedea el Duhul Sfânt*.


* Doctrina blasfemiatoare a lui Arius răsărise din Gnosticism, probabil în cea mai puţin ofensatoare înfăţişare, dar având în mod direct şi inevitabil influenţe distrugătoare în ceea ce priveşte gloria personală a Lui ca Fiu al Tatălui, subminând prin aceasta temelia răscumpărării. Unitarianismul neagă faptul că Domnul Isus este mai mult decât un om, şi astfel neagă până şi naşterea lui supranaturală din fecioara Maria; deşi Socinus a afirmat că numai modificarea survenită în urma înălţării Lui Îl face demn să fie obiect al închinării. Arius pare să fi fost mai aproape de adevăr în ceea ce priveşte pre-existenţa Lui înainte de a fi venit în lume, recunoscând că El, Fiul lui Dumnezeu a creat universeul, deşi afirma că şi El a fost creat, chiar fiind cea dintâi şi cea mai înaltă dintre creaturi. Nu era negarea existenţei unei personalităţi distincte, ca la Sabelius, ci el îi refuza Fiului, şi, desigur, şi Duhului Sfânt, caracterul adevărat, cuvenit şi esenţial de Divinitate.

Nu numai că arianismul este inconsistent cu privire la locul care I se acordă Fiului pe tot parcursul Scripturii, ca şi lucrării infinite a împăcării şi noii creaţii, pentru care vechea creaţie este doar o ocazie, ci ea este în mod clar respinsă de multe pagini din Sfânta Scriptură. Este bine să cităm câteva din acestea. Despre El, care, când S-a născut din femeie, a fost numit Isus, Duhul lui Dumnezeu spune: “Toate lucrurile au fost făcute prin el, şi fără El nu a fost făcut nici un lucru care a fost făcut” (Ioan 1:1-3 ). Este deci imposibil de conceput o mărturie mai puternică cu privire la existenţa Lui necreată, la personalitatea lui distinctă când era cu Dumnezeu înainte de creaţie şi la natura Lui divină. El este numit aici Cuvântul, ceea ce nu este corespunzător pentru Tatăl, ci pentru Dumnezeu (lăsând astfel loc pentru Duhul Sfânt). Dar, pentru ca să nu fie neglijată consubstanţialitatea Lui, se declară că El este Dumnzeu (Absenţa articolului este aici necesară deoarece meos este predicatul lui AonoV, sub nici o formă cumva inferior în ceea ce priveşte Dumnezeirea Lui, ceea ce ar fi contrariu contextului. Cu adevărat, dacă ar fi fost introdus articolul, ar fi o heterodoxie grosolană, din vreme ce aceasta ar avea efectul de a nega că Tatăl şi Duhul sunt Dumnezeu, rămânând că numai Cuvântul este din Dumnezeire). Mergeţi înapoi în timp şi în creaţie cât de departe puteţi merge cu gândul, “la început era Cuvântul”. Limbajul este extrem de precis. El era la început cu Dumnezeu, nu egeneto. El era, nu în sensul că a luat fiinţă sau a ajuns să fie, ci în sensul că era în Sine, existenţă absolută. Toate lucrurile egeneto au luat fiinţă prin El. El era Creatorul într-un mod atât de desăvârşit încât Ioan adaugă “nici un lucru care a fost făcut n-a fost făcut fără El”. Pe de altă parte, când se spune despre încarnarea Lui - “Cuvântul s-a făcut carne” - în versetul 14, se spune nu hn, ci egeneto. Mai departe, când a venit printre oameni, El este descris ca singurul Fiu născut, care este în sânul Tatălui – limbaj care ar fi de neînţeles şi care ar încurca dacă nu este pentru a arăta faptul că umanitatea Lui nu scade cu ceva Divinitatea Lui şi că există o apropiere nespus de mare între Fiul şi Tatăl.

Apoi, în Romani 9:5 avem o expresie bogată şi precisă cu privire la divinitatea supremă şi nederivată a lui Hristos, egal cu Tatăl şi cu Duhul: “Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat pentru totdeauna! Amin”. Eforturile criticilor heterodocşi arată marea importanţă a adevărului, pe care ei caută zadarnic să-l clatine prin eforturi fireşti care trădează numai insatisfacţia celor care le fac. Nu există în Biblie o predicare mai accentuată a divinităţii. Sigur, nu că Tatăl şi Duhul Sfânt nu ar fi la fel de egali, ci din cauza umilinţei Fiului prin încarnare şi moartea pe cruce este potrivit să afirmăm în modul cel mai deplin supremaţia Lui divină.

Mai departe, apostolul spune despre Hristos “El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, Cel întâi-născut din întreaga creaţie; pentru că toate au fost create prin El, cele care sunt în ceruri şi cele care sunt pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorităţi: toate au fost create prin El. şi pentru El” ( 1:15-17 ). Reveriile gnosticilor sunt aici retezate în mod anticipat, din vreme ce Hristos este prezentat ca fiind Cap al întregii creaţii pentru că El este Creatorul, şi încă Creator al celor mai înalte lucruri invizibile ca şi a tot ceea ce este vizibil. Toate lucrurile se spune că au fost create pentru El, nu numai prin El, din vreme ce El este înainte de toate şi toate se menţin prin El.

Singurul pasaj la care trebuie să mai fac referinţă este în Evrei 1 , unde apostolul ilustrează plinătatea Persoanei lui Hristos, printre alte scripturi din Vechiul Testament, prin Psalmul 45 şi Psalmul 102 . Primul psalm I se adresează ca Dumnezeu şi ca om uns, iar în cel de-al doilea El este numit Yahve, Creatorul, după ce el este văzut vărsându-şi amarul înaintea lui Yahve, ca Mesia cel respins.

Este deci imposibil să acceptăm Biblia fără a respinge arianismul ca o calomnie hâdă adusă lui Hristos, total contrară adevărului, pentru că faptul că El a devenit om nu este mai sigur decât că era Dumnezeu înainte de creaţie, fiind El Însuşi Creatorul, Fiul şi Yahve.

Din manuscrisele nepublicate ale lui William Kelly.

Alexandru, indignat de obiecţiile aduse de Arius, şi din cauza opiniilor lui, l-a acuzat de blasfemie. “Arius cel neevlavios,” a exclamat el, “este un antemergător al Antihristului pentru că a îndrăznit să rostească blasfemii la adresa Răscumpărătorului divin”. Arius a fost judecat de două consilii constituite la Alexandria şi a fost dat afară din biserică. El s-a retras în Palestina, dar cu nici un chip nu s-a lăsat descurajat de căderea în dizgraţie. Mulţi au simpatizat cu el, printre care şi doi prelaţi numiţi Eusebius, unul din Cezareea – istoricul ecleziastic, iar celălalt din Nicomedia – un om cu foarte multă influenţă. Arius a corespondat mult cu prietenii lui, deghizându-şi opiniile lui cele mai ofensatoare, iar Alexandru a emis avertismente împotriva lui şi a refuzat medierea prietenilor lui Arius pentru ca el să fie restaurat. Dar Arius a fost un oponent abil. Istoria îl descrie ca fiind un om înalt şi plin de farmec, calm, palid, cu o înfăţişare supusă, cu o vorbire care-l făcea popular, cu argumentaţie puternică, având o viaţă personală ireproşabilă şi maniere plăcute. Dar, sub un aspect exterior smerit şi chinuit, el ascundea cele mai puternice ambiţii deşarte. Vrăjmaşul îşi alesese bine instrumentul: faptul că părea a avea atât de multe virtuţi îl făcea să fie potrivit pentru scopurile lui, deoarece fără o înfăţişare atât de frumoasă nu ar fi avut puterea de a înşela.

Prima impresie a lui Constantin cu privire la controversă

Disensiunea a ajuns în curând atât de violentă încât s-a considerat că era necesar să se apeleze la Împărat. La început, el a considerat că toată chestiunea era complet nesemnificativă şi fără nici o importanţă. El le-a scris o scrisoare lui Alexandru şi lui Arius, în care îi mustra pe amândoi că se certau pentru chestiuni nefolositoare şi diferenţe imaginare şi le recomanda să lase la o parte toate sentimentele nepotrivite şi animozităţile şi să trăiască în pace şi unitate*. Este mai mult decât probabil că Împăratul nu s-a gândit deloc la natura gravă a disputei, altfel nu ar fi vorbit despre ea ca despre o bagatelă lipsit de importanţă. Dar, dacă epistola a fost compusă de Hosius, episcop de Cordoba, după cum se consideră în general, nu se poate spune că el era ignorant cu privire la seriozitatea problemei, ci mai curând că el a întocmit documentul potrivit cu sentimentele pe care le-a exprimat Constantin şi potrivit cu ceea ce gândea el. Scrisoarea a fost lăudată de mulţi ca fiind un model de înţelepciune şi moderaţie, şi, dacă chestiunea nu ar fi fost mai importantă decât stabilirea datei pentru sărbătoarea de Paşte, atunci chiar ar fi meritat să fie lăudată, dar era în dispută Divinitatea şi gloria lui Hristos, şi, în consecinţă, şi mântuirea sufletului.


* Vedeţi scrisoarea în scrierea lui Eusebius: Life of Constantine, 2. 64-72

Hosius a fost trimis în Egipt ca emisar imperial, fiindu-i încredinţată rezolvarea problemei. Dar el a descoperit că disensiunile rezultate din acea controversă erau atât de mari încât ambele partide refuzau să asculte mustrările episcopului, deşi el se sprijinea şi pe autoritatea suveranului.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *