„Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu prin Isus Hristos, ale Căruia sunt gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin“ (1. Petru 4:11 )
Putem afirma că o adunare nu are dreptul să interzică vorbirea unui dar. Cel care dă darurile este Dumnezeu Însuşi. El vrea să Se servească de un om ca de un canal prin care să-Şi reverse binecuvântarea în puterea Duhului Sfânt, iar cuvântul vestit în acest fel să atingă conştiinţa şi inima copiilor Săi. Un dar nu constă în faptul ca cineva să aibă o memorie bună, şi nici o bună retorică. Aceastea s-ar putea numi numai talent. Tot aşa, cineva care are un dar poate vesti ceva care nu are nicio legătură cu darul, ci sursa poate deveni el însuşi. El poate deveni mândru, părăsind locul dependenţei de Dumnezeu şi să introducă în vorbirea sa gânduri proprii. Un astfel de om, care a ajuns în punctul în care darul nu mai este întrebuinţat în dependenţă smerită de Domnul, trebuie să fie adus la tăcere. Dacă o slujbă este marcată de mândrie, fărăr puterea de a zidi, trebuie oare ca adunarea să permită o astfel de manifestare a firii păcătoase? Cu siguranţă NU!
Unele adunări sunt împovărate, din când în când, de vizitele unor fraţi care citesc mult Cuvântul lui Dumnezeu şi care au multe cunoştinţe. Ei propovăduiesc Cuvântul, dar nu se îngrijesc de nevoile adunării, deoarece nu prezintă lucrurile în mod simplu, în aşa fel să poată fi înţelese. Un criteriu foarte important după care se poate recunoaşte că Dumnezeu foloseşte un frate ca pe un canal de binecuvântare pentru ascultători este că mesajul său este înţeles. Orice frate trebuie să înţeleagă că dacă Dumnezeu nu i-a dat darul de a vorbi în aşa fel încât mesajul său să fie înţeles de ascultători, atunci el ar trebui să stea în tăcere chiar dacă are multă cunoştinţă (1. Corinteni 12:7 ). Strângerile laolaltă nu trebuie să fie împovărate prin ocuparea timpului cu astfel de vorbiri, ci, dimpotrivă, timpul trebuie folosit pentru o slujbă binecuvântată (1. Corinteni 14:3 ). Duhul Sfânt poate folosi un frate a cărui vorbire nu este foarte cultivată,dacă el se lasă călăuzit. În acest caz, adunarea va înţelege mesajul său şi va simţi puterea Duhului Sfânt în slujirea sa. În 1. Petru 4:11 am citit că mesajul trebuie „să fie, ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu“.
Este posibil ca cineva să vorbească timp îndelungat fără să vestească ceva ce ar fi în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi totuşi să nu vorbească „cuvinte ale lui Dumnezeu“. Cel care vorbeşte în strângerea ca adunare trebuie să vorbească în aşa fel ca şi cum ar fi gura lui Dumnezeu către adunare. Nu este suficient doar să spună adevărul, ci chiar acel adevăr pe care vrea Dumnezeu să-l dăruiască adunării în acel moment. Aceasta este însemnătatea expresiei: „să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu“. Astfel va fi prezentat acel adevăr pe care vrea Dumnezeu să-l aducă înaintea inimilor şi conştiinţei adunării. Un frate poate vorbi cu raţiune şi să spună lucruri conforme cu litera Scripturii şi totuşi adunarea să nu fie zidită, dacă cuvintele sale nu sunt „cuvinte ale lui Dumnezeu“. Trebuie ca printr-o astfel slujbă să se împlinească acel cuvânt care spune: „pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu, prin Isus Hristos, ale Căruia sunt gloria şi puterea în vecii vecilor“. Scopul celui care vorbeşte „cuvinte ale lui Dumnezeu“ trebuie să fie proslăvirea Lui. Dacă cel ce vorbeşte îşi prezintă propria înţelepciune şi caută să se glorifice pe sine însuşi, atunci el nu este condus de dorinţa de a-L glorifica pe Dumnezeu. Cum descoperim lucrul acesta? Noi nu putem privi în inima lui, dar adunarea va înţelege dacă mesajul vine din partea lui Dumnezeu sau nu. Dacă nu este prezentă nicio putere, adunarea va concluziona că vorbirea nu a căutat slăvirea lui Dumnezeu. Mai există un mod simplu pentru a cerceta acest lucru. Dacă slujeşte cineva spre slava lui Dumnezeu, acest lucru este cunoscut chiar din umblarea sa. El nu poate să slujească la proslăvirea lui Dumnezeu în inimi şi totodată să umble într-un mod necorespunzător în practică. Acelaşi scop care îl conduce în slujbă trebuie să-l călăuzească şi în căile sale.