comori.org
comori.org

Păcat personal

R. K. Campbell

În Matei 18:15-18 , Domnul ne dă o învăţătură despre purtarea de urmat în cazul în care un frate păcătuieşte împotriva altui credincios. El arată şi ce formă de disciplină trebuie să fie exercitată faţă de o asemenea persoană dacă toate eforturile de a-l câştiga şi de a-l aduce înapoi pe cel rătăcit se dovedesc inutile. Dar înainte de a examina învăţătura acestor versete, să remarcăm ce le-a  spus Domnul ucenicilor în versetele precedente din Matei 18 .

Să avem spiritul şi caracterele morale care se cuvin

El arată aici trăsăturile morale şi spiritul care se potrivesc oamenilor Împărăţiei cerurilor. Mai întâi, El pune un copilaş în mijlocul lor ca exemplu şi îi învaţă blândeţea, smerenia, faptul că trebuie să fii mic în proprii tăi ochi, şi că adevărata măreţie este să te smereşti ca un copilaş. Le spune ce valoare are pentru El un micuţ care crede, şi cât de grav este în ochii Lui să păcătuieşti împotriva unuia dintre aceşti micuţi.

Apoi îi învaţă că trebuie să se păzească de tot ce ar putea fi un prilej de cădere pentru ei înşişi sau pentru alţii. Trebuie aplicat cuţitul judecăţii de sine pentru tot ceea ce, în noi înşine, este un prilej de cădere. După aceste cuvinte, dă o ilustraţie a acestui duh al harului care mântuieşte, duh care caracteriza misiunea Celui care venea să mântuiască ce era pierdut. Le spune de asemenea ce valoare are pentru Tatăl fiecare din aceşti micuţi şi cât de mult doreşte ca niciunul să nu piară.

După ce a căutat să îi pătrundă pe ucenici cu acest duh de smerenie şi de dependenţă, cu acest duh de iubire gingaşă şi de har activ al Tatălui şi al Fiului, Domnul aplică acum toate acestea la purtarea lor unul faţă de altul. Pare să le spună: „Acum vreau să deveniţi canalele harului şi dragostei Mele pentru a căuta pe cel care se depărtează şi se rătăceşte şi pentru a-l aduce pe calea cea dreaptă”. Trebuiau să fie severi cu propriile lor slăbiciuni, dar să fie caracterizaţi de un duh de har căutând binele altora.

Versetele pe care le vom lua acum în considerare cu privire la păcatele personale sunt astfel legate de restul capitolului. Păstrând aceasta în memorie, vom examina învăţăturile Domnului despre subiectul nosru.

Iar dacă fratele tău va păcătui împotriva ta, mergi şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă va asculta de tine, ai câştigat pe fratele tău” (Matei 18:15 ).

Mai întâi trebuie să fiu sigur că fratele meu a păcătuit într-adevăr împotriva mea. „Dacă fratele tău va păcătui împotriva ta” - nu înseamnă: dacă eu cred că a păcătuit, sau dacă am auzit spunându-se că a păcătuit, ci este cazul precis al cuiva care într-adevăr a greşit altuia. Nu este vorba de cazul când cele două părţi şi-au greşit una celeilalte, ci de o singură persoană care a păcătuit împotriva alteia. Cuvântul tradus aici prin „a păcătui” înseamnă în originalul grecesc, „a nu atinge scopul, a fi slab, a se rătăci”.

Primul demers

Mergi şi mustră-l între tine şi el singur” (Matei 18:15 ). Iată primul demers pe care Domnul îl cere celui căruia i s-a greşit. Iată un frumos comentariu al lui W. Kelly:

„Presupuneţi că fratele dumneavoastră vă greşeşte, o greşeală foarte greu de suportat - un cuvânt care răneşte, sau o acţiune răutăcioasă împotriva dumneavoastră - ceva ce resimţiţi profund ca un păcat real şi personal împotriva dumneavoastră; acest om l-a comis voluntar, şi, bineînţeles, este un păcat mare. Nimeni nu este la curent decât el şi dumneavoastră. Ce veţi face? Imediat se aplică acest mare principiu. Când eraţi pierdut şi departe de Dumnezeu, ce s-a întâmplat? A aşteptat Dumnezeu să vă ştergeţi păcatul? Aşteptarea ar fi fost absolut zadarnică. Dumnezeu a trimis pe propriul Lui Fiu să vă caute ca să vă mântuiască. „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10 ). Pe acest principiu trebuie să acţionaţi.

Nu numai pentru că aşa a făcut Dumnezeu. Aparţineţi lui Dumnezeu; sunteţi un copil al lui Dumnezeu. Fratele dumneavoastră v-a greşit; mergeţi să-l vedeţi şi căutaţi să-l puneţi din nou pe calea cea bună. Este activitatea dragostei asupra căreia Domnul Isus insistă acum faţă de ucenicii Săi. Ei trebuiau să caute, în puterea dragostei divine, eliberarea celor care s-au depărtat de Dumnezeu. Nu este vorba de carnea care resimte răul care i-a fost făcut şi care păstrează ranchiună. Vreau, spune El, ca voi să fiţi caracterizaţi de har, mergând să-l căutaţi pe cel care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Acest har îl caută pe omul rătăcit.

Este foarte greu, cu excepţia cazului în care sufletul este în prospeţimea dragostei lui Dumnezeu şi trăieşte deplin ceea ce este Dumnezeu pentru el. Ce simte Dumnezeu cu privire la copilul care a acţionat rău? Dorinţa Lui plină de dragoste este să-l restaureze. Când copilul este destul de aproape pentru a cunoaşte inima Tatălui, el iese pentru a face voia Tatălui. Poate că lui i s-a făcut rău, dar el nu se gândeşte la aceasta. Fratele lui este cel care a făcut un pas greşit şi el este întristat de starea lui. Adevărata dorinţă a inimii lui este să aducă înapoi persoana care s-a rătăcit; şi aceasta de asemenea, nu pentru a îndreptăţi eul, ci pentru ca sufletul său să fie adus la Domnul.
Nu ar putea suferi ca cineva să fie la curent cu situaţia. Nu este vorba aici de un păcat cunoscut de numeroase persoane, ci de o nedreptate personală cunoscută numai de voi doi. Mergeţi deci să-l vedeţi, de unul singur, şi vorbiţi-i despre greşeala lui. Această atitudine, fără nicio îndoială, este total străină cărnii, care ar cere întotdeauna ca cel care a păcătuit să facă primul pas şi să se smerească, sau care ar face ca lumea, fără să se îngrijoreze de acest om, lăsându-l să meargă din rău în mai rău. Dragostea caută binele, chiar al celui care a putut lucra atât de rău.

Tendinţa naturală a cărnii noastre ar fi să-l evite pe fratele care ne-a ofensat, să nu-i spunem nimic cu privire la greşeala sa, dar să vorbim despre ea altora; sau am putea hotărî să suportăm nedreptatea cu răbdare şi să încercăm să „trăim cu ea”, cum se spune. Mai întâi, acesta ar părea să fie cel mai bun lucru de făcut, şi ar putea părea ca har din partea noastră, dar nu ţinem cont de esenţial: starea spirituală a fratelui care m-a ofensat.  Deci nu în acest mod ar trata Domnul chestiunea. Mai mult, faptul de a păstra distanţa în raport cu acest frate, ar lăsa o anumită amărăciune în inima mea. Dragostea nu are odihnă când ştie că este întinată conştiinţa unui frate. Levitic 19:17-18 afirmă: „Să mustri negreşit pe aproapele tău şi să nu porţi păcat din cauza lui (sau: să nu suferi păcat în el). Şi să nu fii răzbunător şi să nu ţii mânie împotriva fiilor poporului tău”.

Domnul nu spune: „Du-te, scrie-i”. Nu, El spune: „Mergi şi mustră-l” (Matei 18:15 ). A trimite o scrisoare pe care o consider bună şi loială va menaja poate sentimentele şi va satisface orgoliul, dar nu va produce bucuria restaurării cum ar face o discuţie faţă în faţă în dragoste. S-a făcut mult rău în poporul lui Dumnezeu, scriind scrisori de acest gen, în loc de a urma indicaţiile Domnului de fiecare dată când era posibil.

În original, cuvântul tradus prin „a mustra” înseamnă: „a întreba cu sensul de a cenzura, a aduce o dovadă convingătoare”. Este tradus în alte versiuni prin „spune-i greşeala lui”, „arată-i greşeala lui”. Demersul poruncit de Scriptură este de a merge pentru a-l face să înţeleagă cum s-a depărtat şi a păcătuit.

Aceasta trebuie să se facă „între tine şi el singur” (Matei 18:15 ). Vai, nu este totuşi mult prea curent să discutăm despre o nedreptate personală într-un mod mai puţin discret? Adesea circulă de la unul la altul, se deformează şi ajunge în cele din urmă la urechile ofensatorului în acest mod ocolit. În loc să fie câştigat şi adus înapoi, cel rătăcit se împietreşte mai degrabă şi este antrenat în noi abateri. În egoismul nostru, preferăm să ne expunem păsurile altora, care vor fi poate gata să simpatizeze cu noi şi să ne spună cât de rău am fost trataţi şi alte lucruri de acest gen, mai degrabă decât să mergem să-l câştigăm pe cel care ne-a nedreptăţit. Acesta nu este duhul lui Hristos, nici ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Este mai degrabă o altă formă a aceleiaşi cărni care, la fratele nostru, s-a manifestat prin păcat.

Dacă va asculta de tine, ai câştigat pe fratele tău” (Matei 18:15 ). Dragostea este întotdeauna îndemnată să câştige un frate şi să nu îndreptăţească eul. Gândul care ar trebui să fie înaintea inimii noastre, nu este „ofensatorul”, ci „fratele tău”. Domnul le vorbeşte ucenicilor despre bucuria păstorului când găsise oaia rătăcită (v. 13), arătându-le astfel că plăcerea inimii Lui era să-i găsească pe cei care se rătăciseră. Este ceea ce ar trebui să fie  şi scopul şi bucuria noastră.

Dar, cum s-a scris, „faptul de a vrea „să câştig” pe fratele meu, mă va face în mod necesar să trec eu însumi printr-o profundă lucrare a inimii. Dacă într-o adevărată dragoste pentru el, mă dedic restaurării lui într-un mod corect, ce veghere şi ce delicateţe după Dumnezeu vor lua naştere în mine! Cu ce râvnă şi cu ce dorinţă arzătoare voi pleda pentru el înaintea lui Dumnezeu! Când o pasăre a scăpat din cuşca ei, o mână aspră sau o voce rece o pot face să zboare mai departe; dar ce precauţii şi ce grijă trebuie să aibă cel care doreşte cu adevărat să o aducă acolo unde va găsi hrană şi protecţie! Dacă demersul meu faţă de fratele meu nu are ca scop decât să-l îndurerez, pot s-o fac uşor fără cea mai mică osteneală a inimii; dar dacă trebuie să-l câştig, atunci harul trebuie să acţioneze atât în el cât şi în mine”. (Geo Cutting).

Trebuie să remarcăm într-adevăr că nu se spune aici de a raporta nedreptatea care mi s-a făcut. Domnul nu spune, „Dacă te ascultă, toate nedreptăţile care ţi s-au făcut, vor fi reparate”, ci: „ai câştigat pe fratele tău” (Matei 18:15 ). Fără nicio îndoială, dacă harul şi-a făcut cu adevărat lucrarea în inima lui, dacă este cu adevărat „câştigat”, una dintre primele roade va fi dorinţa sinceră de a repara nedreptatea sau prejudiciul de care este vinovat. Dar motivul care ne face să mergem să-l vedem, nu trebuie să fie obţinerea reparaţiei. Dându-I Domnului nedreptăţile care ni s-au făcut, să căutăm binecuvântarea fratelui nostru.

Al doilea demers

Dacă primul demers, care constă în a marge să vedem un frate între patru ochi şi de a-i vorbi despre greşeala lui, nu îl aduce înapoi şi nu îl câştigă, dacă este fără rezultat, nu trebuie să abandonăm, nici să ne facem ideea că acel caz este fără speranţă. Se poate ca intervenţia noastră pe lângă cel care a păcătuit să fi fost stângace; de asemenea Domnul ne învaţă că mai trebuie făcut un efort pentru a câştiga pe fratele care ne-a ofensat. Trebuie făcut un al doilea demers.

Dar, dacă nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca „prin gura a doi martori sau trei” să fie întărită orice vorbă” (Matei 18:16 ).

Aceasta este a doua etapă. Mai trebuie o a doua vizită la cel care s-a rătăcit, cu una sau două alte persoane, care vor interveni pe lângă el cu privire la greşeala sa. Fără nicio îndoială cel mai bun lucru ar fi ca ei să vorbească de această dată şi să caute să-l câştige. Dacă îi ascultă şi cedează, chestiunea va fi reglată şi niciun alt demers nu va fi necesar. Dar dacă nu ascultă şi nu cedează în faţa argumentelor şi eforturilor celor doi fraţi însoţitori, cazul devine mai grav şi trebuie întreprins un alt demers. Nu mai este vorba acum că unul spune un lucru, şi celălalt alt lucru, ci este vorba ca orice vorbă să fie întărită de doi sau trei martori.

Al treilea demers

Iar dacă nu va asculta de ei, spune-l adunării” (Matei 18:17 ). Cele două încercări făcute în particular pentru a-l aduce înapoi pe ofensator eşuând, problema trebuie să fie spusă acum adunării. Adunarea trebuie să studieze cazul şi să se pronunţe. Ea îl avertizează şi îl roagă fierbinte pe acest om. Dacă ascultă şi se pocăieşte, este bine; va fi adus la Domnul şi împăcat cu fratele împotriva căruia a păcătuit.

Şi dacă nu va asculta nici de adunare, să-ţi fie ca unul dintre naţiuni sau vameş” (Matei 18:17 ). Dacă refuză să asculte de adunare, limita este atinsă şi nu se mai poate face nimic pentru a-l aduce înapoi şi a-l câştiga pe cel care s-a rătăcit. Trebuie să fie considerat de fratele ofensat ca un om dintre naţiuni şi ca un vameş, adică în faţa refuzului său de a se pocăi, nu îl mai considerăm creştin. Un om care în versetul precedent este numit frate, este acum ca unul dintre naţiuni sau vameş. Cât de solemn este aceasta! S-a arătat nesupus în încăpăţânarea lui, îndărătnic în voia lui de a se îndreptăţi. La origine era poate vorba de o problemă neînsemnată, dar din cauza mândriei inflexibile a acestui om şi din propria lui greşeală, Dumnezeu va declara că trebuie considerat ca unul dintre naţiuni sau vameş. Domnul ne arată aici cum o mică scânteie poate aprinde un foc mare. Consecinţa acestei greşeli personale va fi poate că adunarea va fi convinsă că nicio  urmă de viaţă creştină nu este vizibilă la acest om.

Totuşi, trebuie într-adevăr să remarcăm că Matei 18:17 nu mai indică nicio altă acţiune din partea adunării împotriva acestui om. „Dacă nu va asculta nici de adunare, să-ţi fie ca unul dintre naţiuni sau vameş”. Adunarea nu mai poate lucra în acel caz; totuşi cel împotriva căruia a fost înfăptuit păcatul îl consideră pe ofensatorul care nu vrea să se pocăiască, unul dintre naţiuni sau vameş.

Al patrulea demers

Domnul vorbeşte acum despre faptul de a lega şi a dezlega de către adunare, fie ea compusă şi numai din doi sau trei adunaţi în Numele Lui. Este o a patra etapă: darea afară din adunare a persoanei nesupuse şi răzvrătite. „Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. Din nou vă spun că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18:18-20 ).

Fiindcă Domnul Însuşi este în mijlocul adunării reunite, ea este responsabilă  să se cureţe de rău, şi îi este dată autoritatea de a lega şi a dezlega păcatele în mod guvernamental aici, pe pământ. Păcatul celui care nu se pocăieşte este legat asupra lui, şi el este dat afară din comuniune ca cel rău. Un asemenea act, împlinit în teama de Domnul şi în Numele Lui şi după Cuvântul Lui, este legat şi ratificat în cer.

Adunarea are de asemenea puterea şi autoritatea să dezlege păcatele din punct de vedere administrativ pe pământ. Relativ la aceasta Domnul vorbeşte, în versetul următor, despre puterea rugăciunii celor care sunt adunaţi. Adunarea ar trebui să folosească această putere pentru ridicarea celui care a trebuit să fie exclus din mijlocul ei, fără a uita că scopul oricărei discipline ar trebui să fie restaurarea celui care s-a rătăcit. Când această persoană se pocăieşte şi este adusă la Domnul, adunarea dezleagă (sau îi iartă) păcatul şi o primeşte din nou.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *