comori.org
comori.org

Excluderea celor răi

R. K. Campbell

Să luăm acum în considerare ultima formă de disciplină sau mai degrabă actul de dare afară din comuniunea adunării: el îl priveşte pe cel pe care celelalte forme de disciplină nu au reuşit să-l câştige, şi care trebuie dat afară ca rău. De mai multe ori am făcut aluzie la acest act, care constituie etapa a patra, când vorbim de cazul celui care refuză să se pocăiască şi să se întoarcă, când este vorba de un păcat personal.

Excluderea cuiva este măsura disciplinară cea mai solemnă şi cea mai gravă, care nu trebuie să fie luată decât ca ultima resursă, când nici o altă formă de disciplină nu poate fi aplicată. A exclude pe cineva este o măsură care nu poate fi luată de un individ, nici de un grup de indivizi, nici măcar de bătrâni sau de către cei care exercită supravegherea, ci trebuie să fie fapta întregii adunări.

Să citim 1. Corinteni 5 pentru a şti în ce constă această formă extremă de disciplină. Este vorba în acest capitol de cazul cuiva din adunarea din Corint, care era vinovat de curvie. Întregul capitol este instructiv şi ar trebui să fie studiat de fiecare dată când trebuie să ne ocupăm de răul din adunare. Am făcut deja aluzie la mai multe versete din acest capitol, în raport cu nevoia disciplinei şi modul de a o exercita. Nu vom cita aici decât versetele 11-13.

Dar acum v-am scris să nu vă însoţiţi cu vreunul care, numit frate, este curvar, sau lacom de bani, sau idolatru, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu unul ca acesta nici măcar să nu mâncaţi. Pentru că ce am eu să-i judec pe cei de afară? Nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru? Dar pe cei de afară îi judecă Dumnezeu. Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă!

Cei răi

Este important de remarcat că cei răi, şi numai ei, trebuie să fie excluşi din tovărăşia credincioşilor. „Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă!” Nu ar fi drept a exclude pe cineva care a fost pur şi simplu surprins de o greşeală, dau a comis doar un păcat. Pentru a aplica disciplina din 1. Corinteni 5:13 , este primordial ca adunarea să fie sigură că această persoană este cu adevărat un om rău. Acest lucru trebuie să fie stabilit şi evident pentru toţi. Nu poate fi vorba de o simplă suspiciune.

Am văzut că există diverse forme de disciplină pentru diferitele ofense comise. Ceea ce am văzut până în prezent poate fi numit disciplina preventivă şi corectivă. Scopul lor este să-l împiedice pe cel care se rătăceşte să stăruie în păcatul lui şi să devină un om rău, şi să-l îndrepte în umblarea lui.
Dar când cineva refuză să fie îndreptat şi stăruie pe o cale rea, aceasta devine un rău, şi când răul, sub o formă sau alta, se arată în adunare, trebuie să fie tratat cu severitate pentru a evita ca aluatul să nu se răspândească în adunare. „Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Îndepărtaţi aluatul vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă” (1. Corinteni 5:6-7 ). Cel rău trebuie să fie dat afară. Este vorba aici de disciplina de apărare, care este necesară dacă adunarea vrea să se menţină în comuniune cu Domnul, Cel Sfânt şi Cel adevărat.

Dar ce este răul? Ne putem întreba. Cuvântul grecesc pentru „rău” este „poneros”, şi implică activitatea dorinţelor corupte şi stricate; nu este numai un act izolat, ci lucrarea evidentă şi primejdioasă a răului; înseamnă a trăi în păcat. În mod general, un om rău este cineva care este rău din punct de vedere moral, şi ale cărui principii şi practică sunt stricate. El este caracterizat fie de violenţă, fie de stricăciune, ca în zilele lui Noe (Geneza 6:5 ; 6:11-13 ), este plin de amărăciune şi de ură, şi înverşunat să facă nedreptate sau rău. Răul este mai mult o linie de conduită, decât un act reprezentativ izolat. El se arată la cel care trăieşte în rău în mod continuu şi voluntar.

Răul ne aminteşte lepra Vechiului Testament. Relativ la aceasta, un studiu detaliat al capitolului 13 din Levitic va lămuri subiectul nostru. Nu putem decât să-l atingem în treacăt, dar atragem atenţia cititorului asupra acestui capitol, unde găsim instrucţiuni foarte precise despre modul de a recunoaşte lepra şi de a o trata. Preotul trebuia să cerceteze cu răbdare tot ce arăta simptomele leprei. El trebuia să examineze pecinginea sau pata albă, şi să vadă dacă era mai adâncă decât pielea. Dacă era aşa, el declara că era într-adevăr vorba de lepră, şi omul trebuia să fie închis ca lepros. Dacă nu era mai adâncă decât pielea, trebuia să-l închidă şapte zile, şi să-l cerceteze din nou. Dacă acest caz era tot nesigur, mai era închis şapte zile şi era cercetat din nou. Atunci, dacă pecinginea se întindea, era în cele din urmp declarat necurat şi lepros.

Toate acestea fac să reiasă grija pastorală, observaţia răbdătoare şi discernământul spiritual care sunt necesare înainte de a putea declara că cineva este un om rău. Remarcaţi repetiţia, în acest capitol, a cuvintelor „să vadă” şi „se va uita”, „să închidă” şi „să declare”. Nu trebuie să judecăm nici cu o grabă excesivă, nici după o simplă supoziţie.

Dacă cineva avea o umflătură albă în piele, cu carne vie, era clar că era lepră, şi omul era declarat necurat. Era ceva mai adânc decât pielea, nu numai un puseu brusc al naturii, ci boala profund înrădăcinată a leprei, care desparte pe cineva de prezenţa lui Dumnezeu.

La fel este cu păcatul şi răul. Răul locuieşte în interiorul credinciosului, şi dacă acesta nu se păzeşte ca să umble în judecată de sine, păcatul se va arăta într-un acces brusc de mânie, cuvinte nechibzuite, sau când se va lăsa surprins de vreo greşeală. Esta ca o tumoare în piele, sau ca ulceraţia despre care se vorbeşte în Levitic 13 , versetele 2 şi 23. Aceste triste manifestări ale cărnii nu sunt lepră, nici un rău caracteristic, deşi pot fi punctul său de plecare. Dar aceste accese ale firi noastre rele trebuie să fie judecate şi supravegheate, de teamă să nu se întindă şi să nu devină o rană care nu va mai fi superficială. Dacă un credincios lasă să lucreze păcatul care este în el, acest păcat va prinde curând rădăcini şi, dezvoltându-se, va deveni un rău caracteristic - ceva mai adânc decât un simplu acces superficial al firii. Riscă să evolueze într-un adevărat caz al răului, asemănător urmei „de carne vie în umflătură”, care era un semn al adevăratei lepre în Levitic 13: 10 .

Să revenim la 1. Corinteni 5:11 . Găsim acolo şase caractere ale răului moral. „V-am scris să nu vă însoţiţi cu vreunul care, numit frate, este curvar, sau lacom de bani, sau idolatru, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu unul ca acesta nici măcar să nu mâncaţi”. Iată exemplele caracteristice a ceea ce permite să recunoaştem pe cineva ca un om rău.

Un curvar este cineva stricat din punct de vedere moral, şi care trăieşte în imoralitate *. O asemenea persoană nu este potrivită pentru comuniunea sfinţilor. Un avar este cineva care este avid de câştig, caută în mod activ să-şi acorde ce nu are, şi doreşte să sustragă ce are altcineva. Lăcomia de bani este dorinţa ilicită de a pune mâna pe ceva care este contrar moralei. Cuvintele „lăcomie de bani” se pot reda prin „poftă rea” (Coloseni 3:5 ). Cel a cărui purtare este caracterizată de această poftă fără frâu şi de această dorinţă de a avea ce nu îi aparţine ar trebui să fie exclus ca fiind rău. Conform Coloseni 3:5 , lăcomia de bani este idolatrie.


* Când soţia lui Potifar a vrut ca Iosif să se culce cu ea, el a răspuns: „Cum să fac eu răutatea aceasta mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39:9 ). Un singur act de curvie sau adulter era pentru Iosif un rău mare şi aşa este şi înaintea lui Dumnezeu. Începem prin a pofti pe cineva şi prin a comite adulter în inima noastră (Matei 5:28 ), apoi păcatul urmează în fapte.

Un idolatru este cel care onorează idoli sau imagini, sau care venerează sau iubeşte în mod excesiv o persoană sau un lucru. Un defăimător este un om grosolan, certăreţ, insolent, zgomotos, care îşi arată proasta dispoziţie şi îi atacă pe alţii cu un limbaj injurios şi cu calomnii josnice. Cum a spus William Kelly, „obiceiul de a vorbi rău conferă cuiva caracterul de defăimător; şi nu se cuvine ca un asemenea om să fie în compania sfinţilor, în adunarea lui Dumnezeu”.

Beţivul este cel care este în mod obişnuit sub influenţa băuturilor alcoolice. Un hrăpăreţ este cel care comite hoţii opresive şi obţine ce doreşte prin ameninţări şi violenţă.

Dacă cineva numit frate manifestă, în purtarea lui obişnuită, caracterele enumerate mai sus, trebuie să fie exclus ca fiind rău. Am putea adăuga că, după părerea noastră, 1. Corinteni 5:11 permite desemnarea cuiva ca fiind rău, nici diverse forme de rău care ar antrena excluderea sa. Este mai degrabă o listă de exemple a ceea ce este răul moral. Apostolul spune: „Cu unul ca acesta nici măcar să nu mâncaţi”. După părerea noastră, această expresie are o aplicaţie care merge dincolo de cele şase forme ale răului din acest verset. 1. Samuel 15:23 ne învaţă că „încăpăţânarea este ca nelegiuirea şi ca închinarea la idoli.” De aceea răzvrătirea şi încăpăţânarea, care sunt de fapt voia proprie, sunt de asemenea o formă de rău.

Să remarcăm că aceste defecte (care fac un om numit frate să fie desemnat ca un om rău în 1. Corinteni 5:11-13 ) sunt enumerate în 1. Corinteni 6:9-10 pentru a-i caracteriza pe cei care nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea persoana vinovată de aceste lucruri se plasează, prin ceea ce descoperă în exterior, în categoria celor care nu vor moşteni Împărăţia lui Hristos, şi locul său este în afara adunării şi nu înăuntrul ei.

În faţa acestui rău, se pune întrebarea de a şti dacă persoana este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu. Umblarea sa este în opoziţie cu ceea ce mărturiseşte, de aceea apostolul spune bine: „Vreunul care, numit frate, este curvar” etc... Nu spune: „Dacă un frate”, pentru că atunci când un creştin mărturisitor trăieşte într-un asemenea rău, nu suntem siguri că este cu adevărat un frate (sau o soră) în Domnul. Dacă urmează tristeţea şi pocăinţa după Dumnezeu, cum este cazul pentru omul despre care se vorbeşte în 1. Corinteni 5 (2. Corinteni 2:6-11 ), adunarea poate fi sigură că această persoană era şi este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu.

Răul doctrinar

Am luat în considerare în ce constă corpul şi ceea ce îi caracterizează pe cei care trebuie să fie excluşi din adunare ca răi. Ne-am ocupat mai ales de răul moral, de răul din viaţa sau umblarea cuiva. Totuşi, există o altă formă de rău grav, răul doctrinar, sau învăţătura rea. Cuvâtnul lui Dumnezeu ne vorbeşte despre aceasta de mai multe ori, este ceea ce vom studia acum.

Am remarcat deja expresiile din 1. Corinteni 5:6-7 : „Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Îndepărtaţi aluatul vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă”. Este vorba aici de răul moral, care este comparat cu alutatul care trebuie îndepărtat ca să nu dospească toată plămădeala, adică întreaga adunare. Găsim aceeaşi expresie în Galateni 5:9 : „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala”. Studiind Epistola către Galateni, ne dăm seama că aluatul de care vorbeşte apostolul, care risca să „dospească” adunările din Galatia, era o învăţătură eronată cu privire la Evanghelie. Evanghelia era pervertită de cei care învăţau aceasta, şi de aceea erau atacate bazele credinţei creştine.

Învăţăm prin aceasta că o învăţătură greşită este şi ea aluat şi trebuie să fie considerată la fel de distrugătoare pentru curăţia adunării, ca răul din practică, sau răul moral. Prin urmare, responsabilitatea impusă adunării din Corint de a îndrepta aluatul vechi, ca şi adunările Galatiei. La fel, toate adunările din zilele noastre, sunt responsabile de a îndepărta din mijlocul lor tot ce ar putea constitui aluatul (învăţătura amăgitoare, sau orice persoană dând această învăţătură) la fel cum sunt responsabile de îndepărtarea aluatului rău moral.

O doctrină falsă sapă temelia credinţei creştine, o degradează în toată structura ei, şi necinsteşte Persoana şi lucrarea lui Hristos, lipsindu-L de gloria care I se cuvine. Ea este mai periculoasă şi mai distrugătoare decât răul moral, pentru că este mai subtilă. O doctrină stricată poate fi răspândită de persoane având o viaţă exterioară ireproşabilă; ea înşeală deci mai mult decât un rău care se manifestă în mod vizibil în viaţa unui individ. Satan însuşi se preface într-un înger al luminii, ca şi slujitorii lui (2. Corinteni 11:12-15 ). Pericolul ca învăţătura rea să se întindă şi să fie primită de alţii este mai mare decât pentru răul moral, care este detectat mai repede şi de care ne este groază în chip mai firesc. Un om care învaţă o doctrină blasfemiatoare poate păstra la fel de evlavios limbajul şi în viaţa lui ca şi creştinul cel mai devotat. De aceea poporul lui Dumnezeu trebuie într-adevăr să vegheze în faţa aluatului răului doctrinar.

Numeroase avertizări sunt date în Scripturi împotriva acestor învăţători falşi care se vor ridica în mijlocul poporului lui Dumnezeu şi care „vor strecura erezii distrugătoare, tăgăduindu-L şi pe Stăpânul care i-a cumpărat” (2. Petru 2:1 ; a se vedea şi Fapte 20:28-30 ; Filipeni 3:18-19 ; 2. Timotei 3 ; epistolele lui Ioan şi Iuda). „Dar Duhul spune lămurit că, în timpurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la lucruri amăgitoare şi la învăţături ale demonilor, spunând minciuni în făţărnicie” (1. Timotei 4:1-2 ).

Răul doctrinar este orice învăţătură care se referă la Persoana lui Hristos, orice care neagă divinitatea Lui deplină, umanitatea Lui reală şi absolută, lipsită de păcat, lucrarea Lui răscumpărătoare desăvârşită care face ispăşire compleră şi care este singura bază a mântuirii, învierea Lui fizică, gloria Lui viitoare. Dacă cineva să sau reţine o învăţătură care neagă aceste adevăruri despre Persoana lui Hristos sau despre lucrarea Lui, sau adevărurile îndreptăţirii numai prin credinţă şi har, sau necesitatea regenerării, sau pedeapsa eternă a celor care nu sunt mântuiţi, şi persistă în asemenea învăţături, această persoană este vinovată de răul doctrinar şi nu are loc în Adunarea lui Dumnezeu. Locul său este „afară” şi nu „înăuntru”. Orice învăţătură care răstoarnă fundamentele credinţei creştine este o doctrină falsă şi un aluat care trebuie să fie îndepărtat din adunare. În spatele acestor învăţături se ascund duhuri amăgitoare şi demoni.

Totuşi trebuie să fim prudenţi. Nu trebuie să exagerăm şi să tratăm ca doctrină falsă orice învăţătură eronată, nici să numim învăţătură stricată orice interpretare sau aplicaţie a Scripturilor care diferă de ale noastre. Când niciun adevăr fundamental nu este în cauză, trebuie să umblăm în dragoste, să ne suportăm reciproc şi să facem conform Filipeni 3:15-16 : „Dacă gândiţi ceva altfel, Dumnezeu vă va descoperi şi aceasta. Dar la ceea ce am ajuns, să umblăm pe aceleaşi urme”.

Bineînţeles, nu se poate accepta ca cineva a cărui învăţătură nu este dreaptă sau după Scriptură să înveţe în adunare. Va trebui poate să i se ceară să păstreze tăcerea, dar nu va fi neapărat exclus ca cel rău din cauza învăţăturilor lui.

Epistola a doua a lui Ioan ne dă de asemenea instrucţiuni cu privire la învăţătorii falşi şi la purtarea de adoptat faţă de ei. „Pentru că mulţi înşelători au ieşit în lume, cei care nu-L mărturisesc pe Isus Hristos venind în carne - acesta este înşelătorul şi antihristul ... Oricine merge înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu-L are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, nu-l primiţi în casă şi nu-l salutaţi. Pentru că cine-l salută se face părtaş cu lucrările lui rele” (2. Ioan 7 :9-11).

Aceste versete au fost scrise unei doamne, arătând astfel calea pe care trebuie s-o urmeze un credincios faţă de cel care nu rămâne în învăţătura lui Hristos, şi care este deci un învăţător fals. Nu trebuie să primim în casa noastră o asemenea persoană, nici să o salutăm, căci chiar faptul de a o saluta ne face părtaşi la lucrările ei rele, conform versetului pe care tocmai l-am citat.

Putem deci concluziona că dacă un credincios, în mod individual, trebuie să trateze astfel o asemenea persoană din localitate faţă de Hristos (pe care această persoană Îl dezonorează), cu siguranţă adunarea trebuie să facă la fel şi să nu aibă absolut nicio comuniune cu ea. Astfel, pe baza lui 2. Ioan 7-11 , cel care învaţă sau reţine o doctrină subverşivă despre Persoana lui Hristos, mergând dincolo de ce învaţă Scriptura, şi care nu-L mărturiseşte pe Isus Hristos venind în carne, este un om rău: trebuie dat afară din comuniune şi nu trebuie să fie primit în casele noastre, nici măcar salutat.

Dacă un credincios sau o grupare de credincioşi se asociază dinadins cu un om rău, sunt părtaşi la lucrările lui rele, şi în ochii lui Dumnezeu sunt la fel de întinaţi ca şi când ar sprijini sau ar practica personal răul. Asocierea cu răul întinează. Este un principiu care este învăţat în toată Scriptura: „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala” şi „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (1. Corinteni 5:6 ; 15:33 ).

Credincioşii trebuie să îndepărteze răul şi să nu aibă nicio legătură cu el sau cu persoana care îl înfăptuieşte. Dacă o adunare refuză să excludă un om rău, pe cineva care este vinovat de un rău moral sa doctrinar, devine întinată şi va trebui poate, la sfârşit, dacă ea continuă pe această cale, să fie respinsă ca nemaifiind o adunare a lui Dumnezeu.

Modul de a acţiona

După ce am luat în considerare ce este răul moral şi spiritual, putem să vorbim acum despre felul potrivit şi conform cu gândul divin de a împlini acest act solemn care constă în a-i da afară pe cei răi.

Mai întâi, fraţii maturi şi experimentaţi, care au încrederea generală a adunărrii, şi care exercită supraveghrea în adunare, trebuie să facă cercetări aprofundate asupra cazului care se prezintă. Trebuie să intre în detalii, să adune faptele, şi să se stabilească în mod decisiv prin dovezi. Cuvintele „au zis” şi zvonurile trebuie să fie triate, şi adevărul trebuie să fie stabilit. Orice acţiune disciplinară, de orice formă ar fi ea, trebuie să fie bazată pe fapte şi pe Cuvânt.

Deuteronom 13:12-15 ne dă instrucţiuni importante despre purtarea de urmat când auzim spunându-se că există un rău aici sau acolo: „Când, într-una din cetăţile tale... vei auzi spunându-se: „Nişte oameni, fii ai lui Belial, au ieşit din mijlocul vostru şi au ademenit pe locuitorii cetăţii lor zicând: „Să mergem şi să slujim altor dumnezei”, pe care nu i-aţi cunoscut, atunci să cauţi şi să cercetezi şi să întrebi cu deamănuntul; şi iată, dacă este adevărat, lucru întemeiat, această urâciune s-a întâmplat în mijlocul tău, să loveşti...” etc.

Trebuie să întrebăm cu deamănuntul, să cercetăm, să ne informăm cu grijă. Apoi, dacă zvonul se confirmă şi lucrul este sigur, judecata trebuie să intervină. Nu trebuie să se adauge niciodată încredinţare lui „au zis” şi zvonurile atât timp cât o cercetare plină de grijă nu a dovedit că sunt exacte şi nu au fost găsite dovezi.

Am văzut deja în Levitic 13 cum preotul trebuia să cerceteze cu multă grijă şi răbdare orice persoană care prezenta simptomele leprei. Nu trebuie să existe nici grabă, nici presupunere. Înainte de a lua o măsură disciplinară, trebuie să fim absolut siguri că acuzaţia este întemeiată. Ceea ce nu este clar, evident sau sigur, trebuie să aşteptăm că Dumnezeu va arăta şi va aduce la lumină.

Un singur martor să nu se ridice împotriva cuiva pentru vreo nelegiuire sau pentru vreun păcat prin care păcătuieşte; prin gura a doi martori sau prin gura a trei martori să fie întemeiat un lucru” (Deuteronom 19:15 ). „Prin gura a doi martori sau a trei să fie întărită orice vorbă” (Matei 18:16 ; 2. Corinteni 13:1 ). Este un principiu important în Cuvântul lui Dumnezeu şi este formulat de mai multe ori. Pentru ca o acuzaţie să fie întemeiată, trebuie să fie doi sau trei martori, sau mărturisirea celui vinovat. Un singur martor nu ajunge. Nu se spune că martorii trebuie să fie creştini, cum se insistă uneori. Orice persoană de încredere dreaptă ar trebui să fie acceptată ca martor.

Pentru omul din 1. Corinteni 5 , era vorba de un caz de curvie de notorietate publică. Era un păcat cunoscut de toţi şi nu era nevoie să se stabilească vinovăţia. Era ceva adeverit şi datoria adunării era clară; cel rău trebuia să fie îndepărtat. Într-un caz asemănător, trebuie să acţionăm la fel astăzi, dar în general, trebuie mai întâi să examinăm şi să stabilim capetele de acuzare.

Când un caz a fost examinat cu grijă de fraţi responsabili, şi când s-a descoperit că persoana era un om rău, faptele ar trebui să fie prezentate adunării şi pe această bază, să fie de comun acord înaintea Domnului pentru a exclude persoana care nu se pocăieşte. Nu toată adunarea este chemată să discute toate detaliile cazurilor de disciplină. Chiar firea ne învaţă că a aduce înaintea întregii adunări detaliile unui caz de imoralitate, este nepotrivit. Dar când s-a studiat bine cazul, şi faptele dau ofensatorului caracterul unui om rău care trebuie să fie dat afară din comuniune, adunarea întreagă este chemată să ia această măsură solemnă şi umilitoare: excluderea. Excluderea cuiva de la comuniune, la fel ca primirea credincioşilor la Masa Domnului, este acţiunea întregii adunări. Trebuie să fie o acţiune a adunării, şi nu a câtorva fraţi care pretind că lucrează pentru adunare.

În 1. Corinteni 5:4 , când apostolul vorbeşte de actul excluderii, spune: „în Numele Domnului nostru Isus Hristos (fiind adunaţi împreună, voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos)”. Aceasta implică faptul că toată adunarea (îm măsura posibilului) ar trebui să fie prezentă pentru a lucra împreună în unitatea Duhului pentru acest act atât de serios al excomunicării. Ar trebui să existe la toţi o lucrare a inimii din cauza dezonoarei aduse asupra Domnului prin răul arătat în mijlocul lor, şi toţi ar trebui să se smerească înaintea Lui în această privinţă, ca şi cum ar fi înfăptuit ei înşişi acel păcat.

Am vorbit deja de această atitudine de smerire şi de lucrarea profundă a inimii care ar trebui să caracterizeze adunarea când exclude pe cineva. Deci nu vom mai dezvolta acest subiect.

Acţionăm pentru întreaga Biserică

Adunarea locală nu trebuie să uite niciodată că este manifestarea, sau expresia locală a întregii Biserici a lui Dumnezeu, şi că acţionează pentru Biserică în orice loc. Adunarea este un singur trup şi nu pot fi adunări care acţionează sau există independent unele de altele. Adevărul unităţii Trupului lui Hristos şi nevoia de a păstra unitatea Duhului prin legătura păcii, implică faptul că orice disciplină adevărată exercitată de o adunare, trebuie să fie acceptată de toate celelalte adunări, care trebuie să acţioneze în consecinţă. Ce este legat după Cuvântul lui Dumnezeu într-o adunare, este legat în cer şi în orice loc pe pământ. Adunarea este responsabilă să acţioneze ca reprezentând autoritatea Domnului în mijlocul ei, şi ce este gândul Lui într-un loc este gândul Lui şi pentru Biserica din orice loc.

Dar aceasta presupune o responsabilitate corespunzătoare pentru adunarea locală. Dacă acţiunile ei leagă toate celelalte adunări, ea trebuie să acţioneze după Cuvântul lui Dumnezeu şi să satisfacă astfel conştiinţele adunărilor din orice loc. Acţiunile ei trebuie să aibă un asemenea caracter încât, dacă ne informăm cu privire la ele, ele trebuie să se dovedească drepte şi luate în Numele Domnului, în acord cu Cuvântul Său.

Atitudinea faţă de cel care a fost exclus

Cel care a fost astfel excomunicat este pus astfel în afara oricărei sfere de comunicare creştină. Nu trebuie să avem relaţii cu el, nici chiar să luăm masa. „Cu unul ca acesta nici măcar să nu mâncaţi” (1. Corinteni 5:11 ). „Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă” (v. 13). Trebuie remarcat că porunca nu este numai de a-l da pe vinovat afară din comuniunea adunării locale, ci „dintre voi înşivă”, adică în afara întregului cerc al comuniunii creştine, pe planurile ecleziastic şi social. Trebuie să lăsăm o asemenea persoană singură şi să o facem să simtă gravitatea păcatului său, ca să fie zdrobită, adusă la pocăinţă şi înapoi la Domnul.

Desigur, când cel care a păcătuit este un membru al familiei creştine şi trăieşte în aceeaşi casă (de exemplu un soţ sau un fiu), ar însemna să mergem prea departe dacă am aplica la literă expresia „cu unul ca acesta nici măcar să nu mâncaţi”.

În timp ce adunarea trebuie să acţioneze cu credincioşie faţă de cel care a fost excomunicat, dorinţa şi rugăciunea fiecăruia ar trebui să fie ca această persoană să fie adusă înapoi la Domnul şi restaurată în comuniunea adunării. Am insistat deja asupra acestui punct la începutul capitolului despre disciplină. La sfârşitul unui anumit timp, fraţii se pot simţi conduşi de Domnul să-l viziteze pe cel care s-a rătăcit, numai în scop pastoral, şi să lucreze la restaurarea sa. Dacă nu există har şi tărie spirituală pentru a ne ocupa astfel de el, trebuie să mergem înaintea lui, fiindcă o vizită pur amicală ar anula şi ar deprecia actul excomunicării şi ar întârzia mult restaurarea acestui suflet.

La drept vorbind, primii paşi pentru o întoarcere la comuniune ar trebui să fie făcuţi de cel care a fost exclus. Tristeţea şi smerenia atitudinii lui ar arăta adunării că disciplina şi-a făcut efectul şi că în sufletul lui este în desfăşurare o lucrare a lui Dumnezeu. Când cauza excomunicării a fost recunoscută, judecată şi îndepărtată din viaţa lui, şi când există o dovadă adevărată că cel care a fost pus sub disciplină este cu adevărat adus la Domnul, adunarea se poate ocupa de acest caz ca el să fie restaurat în comuniunea adunării şi ca disciplina să nu mai apese asupra lui.

Cazuri incerte

Uneori poate apărea o dificultate într-o adunare, în legătură cu o persoană, când faptele nu sunt clare pentru cei care studiază cazul sau pentru adunare, şi nu sunt siguri ce trebuie făcut. Cazul nu este evident, nu a fost lămurit, fie în ce priveşte vinovăţia sau nevinovăţia persoanei, fie în ce priveşte gravitatea problemei - este vorba poate de cineva care s-a lăsat surprins de o greşeală (Galateni 6:1 ) sau este vorba de o purtare rea? - În aceste împrejurări, adunarea nu ar trebui să ia o hotărâre disciplinară înainte ca totul să fie clar, evident şi stabilit. Ar trebui să aştepte cu adevărat la Dumnezeu ca El să arate clar adevărata natură a acestui caz şi să-i îndrume pe fraţi cu privire la măsura de luat sau la purtarea de avut după Cuvântul lui Dumnezeu.

Cum am văzut deja în Levitic 13 , orice israelit care prezenta simptomele leprei trebuia să fie închis şapte zile, şi apoi cercetat de către preot. Dacă rana nu se întinsese, era din nou închis şapte zile, apoi cercetat din nou de către preot la sfârşitul acestei perioade. Dacă rana dispărea, dacă nu se întinsese în piele, era declarat curat. Dar dacă pecinginea se întinsese în piele, era declarat necurat şi lepros: trebuie deci să fie dat afară din tabără.

Deşi nu există un verset similar în Noul Testament ca să ne arate că trebuie să acţionăm în mod asemănător în cazuri corespunzătoare răului din adunare, numeroşi fraţi cred că Levitic 13 conţine un principiu care poate fi util de aplicat în adunare, în cazuri incerte care prezintă urme caracteristice de lepră spirituală, fără să fie totuşi clar stabilite sau evidente. Când răul prezintă un caracter grav, dar nu s-a dezvoltat sau arătat deplin, cel care exercită îngrijirile pastorale în adunare poate fi îndemnat să ceară acestei persoane să se abţină pentru moment să ia parte la Cină, unde se exprimă comuniunea, până ce problema va fi lămurită, stabilită şi până ce se va descoperi clar ce purtare trebuie adoptată după Scripturi. Aceasta ar corespunde „închiderii cuiva” din Levitic 13 . Nu este o măsură de disciplină, ci doar o măsură temporară în aşteptarea unei cercetări sau investigaţii mai amănunţite. Aceste investigaţii ar trebui să se facă rapid, minuţios şi după învăţătura Scripturilor, pentru ca o persoană să nu aibă de îndurat ruşinea unei acuzaţii de rău, numai dacă vinovăţia ei nu a fost dovedită. Nu ar trebui să cerem unei persoane să se abţină de la frângerea pâinii pe simple presupuneri. Dar când există motive serioase de temere că răul este mai mare decât ceea ce s-a cunoscut şi s-a arătat deja, adunarea i-ar putea cere acestei persoane „să rămână în spate”.

Nici un verset din Noul Testament nu dă adunării autoritatea de a cere de la cineva care ar fi fost în această situaţie, să se abţină de la frângerea pâinii şi „să rămână în spate”; totuşi, din cauza mărturiei, din cauza bănuielii unui rău eventual care planează asupra acestei persoane (ca într-un caz de scandal public), fraţii care dau îngrijiri pastorale pot fi îndemnaţi de Domnul să sugereze acestei persoane că ar fi preferabil să se abţină de la frângerea pâinii până ce chestiunea va fi lămurită sau stabilită într-un fel sau altul. Dacă persoana refuză, adunarea nu poate cere nimic, fiindcă, în cazul considerat, vinovăţia nu a fost încă stabilită; şi atâta timp cât nu este, adunarea nu poate lua o măsură disciplinară. Reacţia acestei peroane la o asemenea cerere va arăta poate adevărata stare a sufletului ei. În orice caz de acest gen, ea trebuie să primească îngrijirile pastorale până ce va fi declarată nevinovată sau arătată într-adevăr ca fiind om „rău”. Nu trebuie ca această chestiune să fie neglijată.

Terminăm aici reflectele noastre asupra subiectului „disciplină”. Domnul să ne dea o conştinenţă mai pătrunzătoare a sfinţeniei care se potriveşte casei Lui, a harului care înalţă, şi a dragostei inimii Sale faţă de cei dintre copiii Săi care s-au rătăcit.

Terminând capitolul nostru despre „aspectul local al Adunării”, sperăm că cititorul va înţelege mai clar în Cuvântul lui Dumnezeu ce reprezintă o adunare strânsă după Cuvânt şi ce ar trebui să o caracterizeze.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *