Acelaşi îndemn preţios domină toată viaţa practică a adunării: „Toţi ce faceţi, să fie făcut cu dragoste“ (1. Corinteni 15:14 ). Această dragoste, nedespărţită de adevăr (2. Ioan 3 ), uneşte prin „legătura desăvârşirii“, pe cei credincioşi şi aceasta în mod deosebit în ocaziile când adunarea este strânsă laolaltă. Acolo, în adevăr, este îndemnul ca „toate să se facă spre zidire“, şi dragostea este cea care zideşte (1. Corinteni 14:26 ; 8:1 ). Acolo, de altă parte, pentru că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, trebuie ca „toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială“ (1. Corinteni 14:40 ).
Adunarea se strânge laolaltă în Numele Domnului. El este izvorul binecuvântării. Dacă El n-ar fi prezent acolo, la ce folos să te aduni? Dar din clipa în care te aduni pentru Numele Lui, El va fi acolo, credincios făgăduinţei Sale.
Suntem îndemnaţi să nu părăsim „strângerea laolaltă“ (Evrei 10:25 ). Nu este o lege impusă, ci amintirea unei condiţii de nelipsit a vieţii trupului.
A părăsi această strângere laolaltă, „cum au unii obicei“, înseamnă a te lipsi pe tine însuţi şi a lipsi şi pe alţii, de care suntem răspunzători, de ceea ce este necesar vieţii creştine comune.
Dar să luăm seama să nu împiedicăm, chiar fiind strânşi laolaltă, binecuvântarea pe care Domnul vrea să ne-o dea, nedându-I Lui cinstea pe care o datorăm. Apostolul era înstristat că cei din Corint se adunau nu spre folosul lor, ci spre paguba lor (1. Corinteni 11:17 ). Este trist să gândeşti că ne putem aduna spre paguba noastră, chiar până acolo încât să fim „judecaţi“ (versetul 34), tot aşa după cum „muştele moarte... acresc untdelemnul negustorului de parfumuri“ (Eclesiastul 10:1 ).
La corinteni, cea dintâi cauză a unei astfel de pierderi erau „partidele“ (1. Corinteni 11:18,19 ); neînţelegeri tolerate şi întreţinute, gelozii, duşmănii mai mult sau mai puţin deschise, şi câte alte lucruri împiedică lucrarea Duhului în adunare şi împiedică libertatea de inimă înaintea Domnului! Să ne aducem aminte de îndemnul totdeauna actual al însuşi Domnului Isus din Matei 5:23,24 şi să fim în rânduială cu fratele nostru înainte de a veni în faţa altarului şi a ne afla aici chiar împreună cu el.
O altă cauză a unei mari pagube este nesocotirea în adunare a demnităţii Domnului. El este prezent acolo şi aceasta este totdeauna un pământ Sfânt, unde trebuie să ne scoatem încălţămintea din picioare. Astfel corintenii luau „în chip nevrednic“ cina şi de aceea mulţi erau bolnavi printre ei şi unii adormeau.
În sfârşit, este lipsa de discernământ cu privire la „manifestările duhovniceşti“ în adunare (1. Corinteni 12 - 14 ), manifestări diferite cum sunt şi însăşi strângerile laolaltă.
Strângeri laolaltă convocate şi strângeri laolaltă ale adunării
Adunarea poate să fie strânsă laolaltă la iniţiativa unui frate sau a mai multora, pe care Domnul îi pune să dea o învăţătură, prin cuvântări, studii sau convorbiri (Fapte 11:26 ). Acestea pot aduce cuvinte de înştiinţare, de mângâiere sau de încurajare (Fapte 15:31 ). De asemenea se poate ca unii să aibă pe inimă să istorisească despre lucrarea Domnului, cum se vede la Fapte 14:26 : Pavel şi Bamaba întorcându-se în Antiohia, „de unde fuseseră încredinţaţi în grija harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o împliniseră“, au adunat biserica, pentru a istorisi „tot ce făcuse Dumnezeu cu ei“. O astfel de părtăşie în lucrare este preţioasă, dar prea rară.
Se pare că se greşeşte uneori în privinţa caracterului strângerilor laolaltă convocate şi se ezită să se spună că sunt „pentru Numele Domnului“ sau făcute în jurul Lui. Am limita astfel, din obişnuinţă sau din cauza unor vederi deosebite şi înguste, ocaziile în care Adunarea se poate găsi grupată pentru Numele lui Isus şi în care se poate baza pe prezenţa Lui. Fără îndoială, slujitorul lui Dumnezeu care convoacă o strângere laolaltă pe răspunderea sa, face aceasta pentru a-şi putea realiza slujba pe care o are de îndeplinit şi este de dorit ca el să simtă mereu această răspundere înaintea Domnului, să aibă sentimentul că o astfel de convocare este într-adevăr din partea Sa. Este serioasă slujba oricărui frate care vizitează adunările locale. Dar principiul rămâne că Domnul este Cel care lucrează prin „darurile“ pe care le foloseşte în acest fel, sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Într-o strângere laolaltă de felul acesta, adunarea este recunoscătoare Aceluia care vrea s-o zidească printr-un astfel de slujitor. Şi ea aşteaptă toate de la El. Fiecare trebuie să aibă pe inimă să ceară mai dinainte şi să ceară în tăcere în tot timpul strângerii laolaltă, ca nimic să nu fie dat care n-ar veni de la El. Cel care vorbeşte nu este decât un canal, de aceea trebuie o rugăciune neîncetată ca el să rămână în legătură cu izvorul, ca să poată da o apă curată. Un control permanent trebuie să aibă loc, datorită acestei „ungeri“ pe care orice credincios o are, pentru ca tot ce se spune să fie potrivit Cuvântului, iar adunarea, „stâlpul şi temelia adevărului“, să poată primi cu bucurie „hrana potrivită“ şi să nu fie în pericolul de a primi şi de acoperi o învăţătură stricată (Fapte 17:11 ; 1. Tesaloniceni 5:19-21 ; 2. Ioan 9,10 ).
Este vorba în aceste cazuri, bine înţeles, de lucrarea de zidire în adunare. Este clar că nu s-ar putea numi strângere laolaltă a adunării o strângere laolaltă de evanghelizare ţinută printre oamenii lumii, unde este terenul normal al evanghelistului. Desigur, cuvântul de evanghelizare îşi poate avea locul în orice strângere laolaltă chiar „a adunării“, mai ales în timpurile noastre când, ca şi pe vremea lui Timotei, trebuie să propăvăduieşti la timp şi nelatimp şi să faci lucrarea unei evanghelist, chiar şi cu alte daruri sau alte funcţii. Dar adunarea nu se strânge laolaltă cu scopul special de a evangheliza. Când Corneliu i-a spus lui Petru (Fapte 10:33 ): „Toţi suntem aici, înaintea lui Dumnezeu, ca să auzim tot ce ţi-a poruncit Domnul,“ Duhul Sfânt era la lucru cu putere, fără îndoială; totuşi nu putea fi încă vorba de adunare, pentru că, în afară de Petru şi de fraţii care-l însoţeau, ascultătorii nu primiseră încă Duh Sfânt.
Spre deosebire de strângerile laolaltă astfel convocate de către slujitorii Cuvântului, Noul Testament ne vorbeşte lămurit despre „strângerile laolaltă ale adunării“, normale, ţinute regulat, în care se exprimă într-un mod obişnuit viaţa unei adunări locale. Ele sunt un fapt colectiv, de la un capăt la altul. Toţi sunt chemaţi nu numai să asiste la ele, ci să şi participe în ele. „Când vă strângeţi laolaltă ca adunare“ sau „când vă adunaţi laolaltă“, apoi „dacă deci adunarea întreagă s-ar strânge la un loc“, spune apostolul (1. Corinteni 11:18,20 ; 14:23,26 ). Nu este vorba atunci de exercitarea deosebită a vreunui „dar”, deşi darurile îşi au şi aici locul lor.
Acestea sunt strângerile laolaltă de căpetenie ale adunării. Ea vine să caute prezenţa Domnului pentru a pune la lucru funcţiile colective care îi sunt date. Ea priveşte numai la El, cu credinţă, fără a şti pe cine va călăuzi Duhul Sfânt să „lucreze“. Nicidecum nu este de aşteptat aici o izvorâre de impulsuri stângace şi fără legătură, care ar arăta doar o lucrare fără minte, a firii păcătoase (1. Corinteni 14:23 ), ci, dimpotrivă, această desfăşurare liniştită şi echilibrată, fără efort aparent, care caracterizează funcţionarea unui trup în bună sănătate, însufleţit dinăuntru prin puterea nevăzută a unui singur duh.
Adunarea se adresează lui Dumnezeu
În exercitarea acestor activităţi colective, între principalele privilegii ale Adunării lui Dumnezeu, pe care le-am văzut mai înainte, rugăciunea în comun şi adorarea în comun reprezintă activităţile în care adunarea se adresează lui Dumnezeu, vorbeşte lui Dumnezeu.
Pentru a vorbi lui Dumnezeu, fie cerându-I (prin rugăciune), fie oferindu-I (lauda), toţi fraţii sunt pe aceeaşi treaptă, au acelaşi titlu, şi preoţia lor este legată, atât pentru mijlocire cât şi pentru adorare, de cea a lui Hristos slăvit. Fiecare se poate ruga, poate indica o cântare pe care toţi s-o cânte, poate aduce mulţumiri în numele tuturor, având grijă ca să fie în dependenţă de Duhul care lucrează în adunare. Cine deschide gura este atunci gura adunării.
Rugăciuni şi mulţumiri ale adunării au desigur loc în toate strângerile laolaltă. Totuşi, însăşi rânduiala care este potrivită casei lui Dumnezeu face ca unele strângeri laolaltă să fie în mod deosebit pentru rugăciune, altele pentru adorare.
Rugăciunea
Rugăciunea în comun este cea care, în Matei 18 , este asociată de făgăduinţa prezenţei lui Isus, şi aceasta îi dă preţul ei deosebit. Şi nu s-ar putea concepe o adunare locală fără strângere laolaltă pentru rugăciune; la fel un credincios care nu s-ar ruga individual. Aceasta ar fi să refuzi să vii la izvor. Şi niciodată nu s-ar putea spune cât de dezastruos este ca strângerile laolaltă pentru rugăciune să nu mai fie atât de frecventate, încât în multe locuri cei mai mulţi fraţi şi surori par să se dezintereseze de ele şi le lasă numai pe seama câtorva.
Nu este mai puţin adevărat că se întîmplă uneori ca cei care iau parte la ele să-i strice caracterul, chiar cu riscul de a îndepărta sufletele, în loc de a le atrage. Pierdem mai mult decât gândim, când coborâm rugăciunea împreună la nişte reeditări vagi, în care abundă formule răsuflate - sau când ne place să aducem în ele expuneri de doctrină, amintind lui Dumnezeu adevărurile Cuvântului, ca şi cum am pretinde să-L învăţăm noi pe El. Discursuri interminabile şi obositoare, chiar dacă sunt sincere, împiedică pe unii fraţi tineri sau pe cei timizi să se roage, fie că nu li se mai lasă timp, fie că această abundenţă de cuvinte, de care ei se socotesc incapabili, îi descurajează. Să ne rugăm mai lung în particular, şi mai pe scurt în adunare. Toate acestea au mai fost spuse despre acest subiect, dar se pare că noi le uităm, căzând din nou în rutină, ori de câte ori îngenunchem în adunare. Dar cât de împrospătat te simţi prin rugăciuni precise, scurte dar stăruitoare, pentru nevoi reale care apasă cu adevărat toate inimile!
Într-adevăr, strângerea laolaltă pentru rugăciune nu se improvizează. Ea presupune pregătire, subiecte de cereri gândite mai dinainte, pentru care toţi să aibă interes. Trebuie spus mai mult: ea presupune o viaţă petrecută în mod obişnuit cu Domnul, dragoste pentru El şi ai Săi şi aceste simţuri pe care numai o obişnuinţă continuă le dă (Evrei 5:14 ). Ea implică de altă parte învoiala între fraţi (Matei 18:19 ) şi n-ar trebui ea să fie, în mod hotărât, ocazia de a aranja orice neînţelegere în această privinţă?
Mai presus de toate, rugăciunea are nevoie de libertatea de acţiune a Duhului Sfânt. „Rugaţi-vă prin Duhul Sfânt“ (spune Iuda 20 ; de asemenea Efeseni 6:16 ). Nu numai că El ne vine în ajutor în slăbiciunea noastră, dar El ne învaţă să cerem ce este potrivit şi dă îndrăzneala pentru a face acest lucru în Numele Domnului Isus.
Nepăsarea faţă de strângerile laolaltă pentru rugăciune şi deformarea lor sunt deci printre semnele cele mai evidente ale unui declin. Adunări de rugăciune sărace sau în mod artificial umflate cu cuvântări lungi, sunt ele altceva decât dovada unei lipse de viaţă spirituală? Dar nu ar folosi la nimic să te opreşti cu tristeţe la nişte plângeri asupra lucrurilor care nu merg. Mai bine ar fi să ne îndemnăm unii pe alţii să găsim din nou remediul, atât de simplu şi atât de puternic: „Să ne apropriem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit“ (Evrei 4:16 ). Care dintre noi n-ar putea aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru că a găsit mult folos într-o adunare de rugăciune, modestă şi poate dispreţuită în ochii oamenilor, şi văzută în ochii lui Dumnezeu cu toată infirmitatea noastră, dar unde harul ne-a făcut să gustăm pacea Lui? (Filipeni 4:7 ). „El rămâne credincios“.
Închinarea
Casa lui Dumnezeu, dacă este o „casă de rugăciune“, este şi o casă de jertfe duhovniceşti. A adora este fără discuţie cea mai înaltă funcţie a Adunării. Aceasta este închinarea în sensul cel mai potrivit al cuvântului. După cum toţi copiii lui Dumnezeu sunt preoţi pentru a mijloci, ei sunt şi pentru a aduce tămâie şi a prezenta arderea-de-tot, ca toţi aceşti adoratori în Duh şi în adevăr pe care îi doreşte Tatăl. Lauda este adusă lui Dumnezeu prin Isus Hristos, care face curăţirea jertfelor noastre sfinte (Exod 28:38 ). Temeiurile laudei sunt subiectele minunate pe care Duhul Sfânt le pune pe inimile celor credincioşi: dragostea lui Dumnezeu, Persoana lui Hristos în dumnezeirea şi în umanitatea Sa, suferinţele Sale, însuşirile Sale infinite. În închinare, Dumnezeu este obiectul, Isus Hristos conţinutul şi Duhul Sfânt puterea.
Fiecare dintre noi este chemat „să binecuvânteze pe Domnul în orice vreme“, ca psalmistul (Psalmul 34:1 ). Dar este o laudă colectivă, al cărei centru şi susţinător este Hristos (Evrei 2:12 ). El Însuşi ia loc „în mijlocul adunării“ pentru a cânta laudele „Dumnezeului Său“, al cărui Nume El îl vesteşte fraţilor Săi. Adunarea este locul „jertfelor sfinte“ şi seriozitatea acestor „jertfe de laudă“ este arătată într-o stare de fericire plină de pace. Nu este alt loc unde să le aduci cu mai multă căldură şi realitate.
Cu privire la timpul în care adunarea trebuie să se strângă laolaltă în vederea închinării, nu avem vreo îndrumare scrisă, ca şi pentru celelalte strângeri laolaltă. În Noul Testament punerea deoparte a zilei Domnului se impune oricărui spirit al cărui auz a fost înnoit, şi oricărei conştiinţe sensibile la ceea ce aşteaptă Domnul. Această zi, cea dintâi a săptămânii, este cea a învierii, în seara căreia El a venit şi a stat în mijlocul alor Săi strânşi laolaltă. Locuri ca Fapte 20:7 , 1. Corinteni 16:2 , arată că creştinii din timpul apostolului Pavel puneau deoparte această zi pentru a se strânge laolaltă şi îndeosebi pentru a frânge pâinea. Toate fac să dea duminicii o idee care nu are nimic comun cu sabatul, afară doar de faptul că ziua Domnului trebuie să fie cinstită (Isaia 58:13 ).
Închinarea înţeleaptă se desfăşoară în libertatea Duhului. Orice arătare a păcătoase este aici mai urâtă ca oriunde, fie că ar fi o organizare mai dinainte, fie o conducere omenească, fie impulsuri fără control. Duhul crează un curent sensibil pentru orice credincios şi El inspiră cântări, laude, citiri ale Cuvântului, totul fiind dat într-o armonie vie şi cu un nivel mai mult sau mai puţin ridicat, potrivit cu starea spirituală a adunării. Este ca un concert cu multe partituri, dar care toate conduc la o expresie de unitate, fiind sub călăuzirea Aceluia care este nevăzut, dar totdeauna prezent.
Nimeni n-ar trebui să rămână inactiv la închinare. Fiecare trebuie să aibă ceva de adus, afară numai dacă inima vreunuia nu a fost ocupată decât numai de lucrurile lumii şi sărăcia „coşului“ său îl face să se judece pe sine însuşi, într-un mod binefăcător. Într-o închinare, chiar tăcerile nu sunt intervale goale, în care să te nelinişteşti, ci, tocmai precum în casa plină de mirosul parfumului pe care Maria l-a vărsat la picioarele Domnului fără să zică un cuvânt, atmosfera este plină de o adorare fără cuvinte. Ele nu formează pauze care să aibă scopul de a răsufla între manifestări verbale; mai degrabă acestea sunt cele ce o întrerup, pentru a exprima ceea ce Duhul tocmai a pus înspre slava lui Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Dacă Scriptura este prezentată, aceasta este pentru a îndemna la laudă şi a da călăuzirea Duhului în aceste laude. Nu poate fi decât folos atunci când înlături orice obişnuinţă şi orice încredere în om. „Noi... ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu ... ne lăudăm în Hristos Isus şi ... nu ne încredem în noi înşine“, spune apostolul (Filipeni 3:3 ). Nu aici este locul unde darurile cele mai calificate pentru slujirea Cuvântului au să se desfăşoare, decât pentru a „sluji“ ca leviţii şi a ajuta adunarea să-L adore pe Dumnezeu. Adunarea este cea care vorbeşte prin unul sau altul din mădularele ei, care ar nimici lucrarea călăuzitoare a Duhului, dacă ar exprima alt lucru decât ce este în măsură să simtă ea, chiar dacă ar fi vorba de adevăruri înălţătoare. A lăsa pe unii şi mai ales pe unul singur, sarcina grea de „a conduce“ închinarea, sau mai bine zis de a pretinde că o conduce, înseamnă tocmai a lipsi adunarea de binecuvântarea ei. Şi nimeni nu este „consacrat“ pentru a aduce mulţumiri în vederea distribuirii cinei; este firesc ca această slujbă să fie în mod deosebit a câte unui frate mai în vârstă, dar fără ca aceasta să creeze o obişnuinţă sau o regulă.
Închinarea poate avea loc şi fără luarea cinei. Dar nu s-ar putea concepe cina fără închinare. Ea este însoţită de laude şi mulţumiri, ea se sărbătoreşte în adorare. Ea poate să fie aşezată la punctul culminant al închinării, dar ar fi şi mai normal ca ea însăşi să provoace preamărirea şi să se continue şi după frângerea pâinii, hrănită de o adorare nouă şi de o notă de cea mai înaltă măreţie. De închinare se leagă, în adevăr, toate rezultatele morţii lui Hristos, şi la închinare este loc pentru bucuria Rusaliilor şi chiar a sărbătorii Corturilor, însă cina vorbeşte despre moartea lui Hristos, pentru care Paştele era un tip; şi nimic nu este mai măreţ. Adunaţi în cea dintâi zi a săptămânii „ca să frângem pâinea“, precum odinioară sfinţii din Troa, vestim la Masa Domnului cea mai înaltă manifestare a dragostei dumnezeieşti. Dacă ne-am da seama mai mult de acest lucru, ne-am teme să rostim prea multe cuvinte şi mulţumirile ar fi mai scurte. Însăşi Cina este cea care vorbeşte.
Acolo, în adevăr, are loc amintirea morţii lui Hristos, şi noi folosim limbajul care nu se poate compara şi înlocui al semnelor rânduite de El. Prin ele nu numai că El ne aminteşte moartea Sa, ci El ni Se aminteşte pe Sine Însuşi ca Cel care a murit; iar noi facem acest lucru în amintirea Lui.
Acolo este mărturia cea mai puternică dată lui Hristos în această lume, de către acei care nu sunt din ea şi care aşteaptă pe Stăpânul lor: noi vestim „moartea Domnului, până va veni El“. De asemenea, ca această masă să se ţină într-un chip vrednic, fiecare „să se cerceteze pe sine însuşi“, judecându-se pe sine însuşi (şi nu numai faptele sale), şi adunarea să se bucure de o deplină libertate a Duhului, având în mijloc pe Domnul la masa Sa.
Şi ea este Masa Domnului, nu a noastră. Este regretabil că nu toţi ai Săi se unesc să răspundă invitaţiei Lui. Nici unul din cei care Îi aparţin nu are motiv întemeiat să stea deoparte; dacă vreun lucru din viaţa unui credincios îl reţine, poate el să suporte ca acest lucru să-l ţină departe de cea mai curată dintre bucurii şi poate el să refuze să-l înlăture pentru a putea asculta de Mântuitorul său? „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi şi în felul acesta să mănânce din pâine şi să bea din pahar“ şi nicidecum să se abţină.
Acolo, în acelaşi timp se gustă comuniunea, în exprimarea „unui singur trup“, potrivit cu ce citim în 1. Corinteni 10:15-17 . Ne gândim la toţi copiii lui Dumnezeu, spălaţi cu acest sânge, mădulare ale acestui trup. Prezenţi sau absenţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, noi îi vedem una în El. Dar însuşi faptul că nu putem fi acolo decât potrivit unităţii trupului, ne obligă să păstrăm unitatea Duhului. În această lumină, cât de meschine ne apar atâtea neînţelegeri pe care de obicei neglijăm să le judecăm şi care tulbură părtăşia! De altă parte, în ce fel sentimentul prezenţei sfinte va constrânge adunarea să se cureţe de „aluatul cel vechi“, ajungând până la a da afară răul din mijlocul ei, după ce va fi epuizat toate mijloacele de a-l îndepărta!
Această curăţire practică, individuală şi colectivă este de nelipsit în practicarea „preoţiei“. Ligheanul de aramă este la îndemână; Aaron şi fiii săi se spălau în el când intrau în cortul mărturiei şi se apropriau de altar (Exod 40:31,32 ).
Adunarea primeşte din partea lui Dumnezeu
Adunarea fiind astfel strânsă laolaltă, Domnul îi dă ceva. El lucrează pentru zidirea alor Săi prin „darurile“ potrivite pentru aceasta. Darurile sunt chemate să fie nu gura adunării, ca să vorbească lui Dumnezeu, ci să fie glasul lui Dumnezeu pentru a vorbi adunării (1. Petru 4:11 ). O astfel de lucrare îşi are locul în toate strângerile laolaltă. Atât la adunările de rugăciune, cât şi la cele de închinare, Duhul Se slujeşte de Cuvânt pentru a mişca inimile, a trezi cugetele, a aduce sufletele la starea care le este potrivită, iar pentru aceasta va folosi pe câte unul sau altul ca pe un dar de proroc.
Dar această lucrare îşi are locul îndeosebi la adunările pe care noi avem obiceiul să le distingem sub numele de „adunări de zidire“, acelea pe care ni le arată 1. Corinteni 14 . Este bine totuşi de a observa că, potrivit învăţăturii însăşi a acestui capitol, rugăciunile, cântările, mulţumirile intervin în astfel de adunări şi contribuie la zidire, în acelaşi fel ca şi lucrarea „darurilor“. De fapt, ar fi oarecum periculos să încerci să sistematizezi diferitele feluri de strângere laolaltă; ar însemna să pretinzi să limitezi lucrarea Duhului.
Se poate chiar ca astfel de strângeri laolaltă să nu existe deloc. Sunt adunări locale care, în afară de închinare, nu au alte strângeri laolaltă decât acelea ţinute ocazional de fraţi în trecere pe acolo. Ele se lipsesc singure de hrană, încât ajung să dispară în nelucrare. Ce ai putea spune despre un trup care nu se hrăneşte?
Sau poate aceste strângeri laolaltă se găsesc de fapt înlocuite în viaţa adunării locale prin ceva cu totul diferit, adică prin strângerea laolaltă pentru care cutare şi cutare frate se însărcinează la lucru. Atunci te aştepţi la cineva. Sub forme mai mult sau mai puţin corecte, tocmai în felul acesta, în cea mai mare parte din cazuri, se prezintă strângerea laolaltă zisă de zidire. Aceste strângeri ne-ar aminti mai degrabă de categoria strângerilor laolaltă convocate, numai că ele sunt aşa într-un mod obişnuit şi fix. Ele pot fi de mare folos. Adunarea riscă totuşi nu numai de a fi hrănită într-un mod prea uniform, ceea ce sfârşeşte prin a fi insuficient, chiar dacă învăţătura este de calitate, dar şi de a cădea într-o pasivitate de temut şi de a se încrede, fără îndoială, într-un om mai mult decât în Domnul; pe scurt, de a pregăti un cler. Ea nu funcţionează, se atrofiază. Lucrarea fraţilor care au daruri nu s-ar micşora dacă ea s-ar desfăşura în timpul strângerilor laolaltă în care libertatea deplină ar fi lăsată Duhului; dimpotrivă, ea ar fi desigur mai rodnică, fără a risca de a înghesui până la sufocare celelalte mijloace de zidire.
Fie că sunt daruri deosebite sau nu, este de ajuns să te aduni bazându-te pe Domnul, iar El va lucra în chip minunat. El va da ce trebuie pentru a mângâia, a îndemna, pentru „a zidi“. Darurile deja recunoscute se vor folosi cu bună ştiinţă, fără a se găsi obligate să spună vorbe multe când nu au nimic de spus. Alte daruri se vor arăta şi acest lucru este necesar. Domnul va ridica după cum vrea pe aceşti „proroci“ care vorbesc din partea Sa într-un mod înţelept şi substanţial pentru zidire. Doi sau trei pot să fie chemaţi să vorbească în aceeaşi strângere laolaltă; ce binecuvântare când mai mulţi prezintă, în continuare, aspecte diferite ale unui aceluiaşi subiect! S-a spus de multe ori, cinci cuvinte, ca cele cinci pâini de orz care au săturat o mulţime, vor avea adesea mai mult efect decât unele cuvântări lungi. Şi câte daruri rămân nefolosite, ţinute în urmă fie printr-o modestie falsă la cei care le au, fie prin prea marea activitate a altor fraţi dăruiţi!
Este desigur pericolul ca libertatea Duhului să devină pricină de manifestare pentru firea păcătoasă şi ca totul să se petreacă în aşa fel ca şi cum fiecare ar avea dreptul să vorbească. Aşa chiar se întâmplă din nenorocire uneori. Acest subiect a fost atins mai sus, când am vorbit despre slujire. Cel care, în adunare se simte bine când el vorbeşte, este fără folos pentru ascultătorii săi; îi place să ţină discursuri nesfârşite, fără limită. Fiecare este dator să înţeleagă dacă într-adevăr primeşte de la Domnul, prin Duhul, ceea ce prezintă, sau dacă ce aduce înainte nu sunt decât propriile lui gânduri. Şi duhul prorocilor este supus prorocilor. Dar sensibilitatea spirituală a adunării trebuie să fie totdeauna în gardă. Dacă ea este într-o stare normală, cel care vorbeşte fără să zidească va fi înştiinţat şi, dacă se încăpăţînează, va fi oprit de la vorbire, pentru binele adunării. Libertatea creştină nu aduce cu sine teama de a face o critică sănătoasă şi potrivită; este nevoie să se facă această critică, atunci când cineva vorbeşte de obicei fără să zidească. Fără îndoială, trebuie înţelegere, lucrurile trebuie spuse cu dragoste frăţească şi blândeţe, după ce ne-am rugat mult, pentru ca Domnul să rezolve problema fără intervenţia omului; dar totul trebuie să se facă pentru binele adunării, spre slava lui Dumnezeu. Prea adesea cei care critică se exprimă fără chibzuinţă, în afară, în familii, fără pic de dragoste şi de pricepere, şi aceasta este o pricină de amărăciune.
Va fi de ajuns să mai subliniez că şi aici, ca şi la închinare, tăcerea nu este însoţită totdeauna de lipsă de activitate, şi că Duhul Sfânt poate lucra cu putere în timpul perioadelor de tăcere. Dar când aceste tăceri sunt apăsătoare, în mod vădit goale, aceasta trebuie să aducă trezire în cugete şi să ne facă să strigăm către Domnul, pentru ca El să ne deschidă Cuvântul Său.
Totul este să ne dăm seama de prezenţa Sa. El este Cel care strânge laolaltă. Puţin contează dacă se vorbeşte sau nu, atâta timp cât sufletele se ştiu împreună cu El. Atunci nu va fi nici grabă, nici întârziere Nu se va simţi nevoia unei intervenţii omeneşti ca să organizeze ceva mai dinainte sau pentru a ţine o anumită rânduială. Să notăm aici cu grijă învăţătura de la 1. Corinteni 14 . Ea ne-a fost dată pentru că în Corint era multă neorânduială prin abuzul darurilor de har: deţinătorii lor le foloseau nu pentru zidirea adunării, ci pentru propria lor satisfacţie. Dar nu există, în acest capitol, nici un cuvânt despre vreo organizaţie care să aibă rostul de a preveni această neorânduială, nici despre necesitatea vreunui preşedinte văzut. Totul este lăsat pe seama Duhului, în dependenţă de care trebuie să fie ţinuţi toţi. Corintenii ieşiseră din păgânism, unde manifestările spirituale erau bogate şi ei erau dornici după daruri strălucite. Dumnezeul rânduielii şi al păcii îi îndeamnă: „Totul să se facă spre zidire“. Ei se purtau ca nişte copii: „Fiţi oameni“ în judecata voastră, le spune Cuvântul.
Şi noi, de asemenea, care atât de des folosim copilăreşte resursele preţioase date Adunării lui Dumnezeu, şi noi „să fim oameni“!
Dumnezeu să ne facă, ori de câte ori ne strângem laolaltă, să ţinem cu tărie prin credinţă cele două mari privilegii care sunt la temelia strângerii laolaltă potrivit gândului Lui: prezenţa personală a Domnului Isus şi lucrarea Duhului Sfânt în Adunare. Toate amănuntele practice ale strângerilor laolaltă, care nici nu era cazul să fie atinse aici în aceste pagini, sunt deja puse la locul lor mai dinainte, dacă aceste două fapte hotărăsc totul pentru noi.