„Ţinând adevărul în dragoste“
Viaţa adunării nu se mărgineşte la strângerile laolaltă, deşi se manifestă în felul acesta şi mai presus de toate la Masa Domnului. În realitate lucrarea ei cuprinde întreaga viaţă creştină a tuturor credincioşilor. Fie că îţi dai seama sau nu, toate amănuntele vieţii spirituale ale fiecăruia dintre ei se resimt asupra întregului trup. Împrăştierea peste măsură a copiilor lui Dumnezeu la ora actuală şi confuzia generală dintre lume şi creştinătate au devenit tot mai dureroase şi mai umilitoare. A ajuns aproape imposibil, de mult timp, să realizezi această solidaritate vitală cu toţi, în alt fel de gândire, prin rugăciune şi când arătăm că suntem „un singur trup“, luând cina. Desigur, suntem fericiţi să gustăm dragostea creştină cu toţi cei pe care îi putem întâlni şi recunoaşte ca fiind creştini adevăraţi. Şi practica relaţiilor frăţeşti, cât de binecuvântată şi îmbucurătoare ar putea fi ea, se află, vai, limitată de imposibilitatea de a urma acelaşi drum cu alţii, când acest drum se depărtează de adevăr; cel puţin să mergem atât de departe cât putem fi împreună „pe aceeaşi cale“.
Dacă am avea pe inimă interesele lui Hristos în Adunare şi grija „pentru toate adunările“ ne-ar preocupa aşa cum ea apăsa în fiecare zi pe apostolul Pavel (2. Corinteni 11:28 ), am avea mai des pe buze cuvintele îndurerate ale prorocului: „Vai! cum s-a înnegrit aurul şi cum s-a schimbat aurul cel curat! Cum s-au risipit pietrele Sfântului locaş pe la toate colţurile străzilor!“ (Plângerile 4:1). Şi în aceleaşi timp am arăta o recunoaştere mai arzătoare faţă de Dumnezeu ale cărui bunătăţi „nu s-au sfârşit“ (Plângerile 3:22) şi faţă de Acela care a dat mărturiei slabe a Filadelfiei cele mai mari făgăduinţe. Să nu încetăm să-I cerem harul de a fi în rândurile acestor martori.
Cei pe care harul lui Dumnezeu a binevoit să-I adune, ca mărturie a valorii de totdeauna a Numelui lui Isus pentru a strânge laolaltă, trebuie să vegheze ca drepturile Domnului să fie menţinute în aceste strângeri, aşa cum ar trebui să fie peste tot în Biserică. S-ar putea spune că ei ar trebui să se poarte ca şi cum ar fi întreaga Biserică.
Aceasta cere lucrarea continuă a dragostei în adevăr. Ce mărturie ar fi dată şi câte suflete sincere ar fi întărite, dacă toate relaţiile între noi ar purta trăsătura acestei duble influenţe! „Urmăriţi pacea cu toţi şi Sfinţirea... luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu“ (Evrei 12:14,15 ). De câte ori Cuvântul ne învaţă să ne îndemnăm unii pe alţii, să ne înţelegem şi să ne ajutăm, să ne mângâiem unii pe alţii! Toată învăţătura practică a Noului Testament este strâns legată de învăţătura care ne este dată ca să „ajungem toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4:13 ). Şi tocmai în legătură cu adunarea găsim îndemnurile practice ale epistolelor către Efeseni şi Coloseni, care, mai mult ca altele, cuprind întreaga viaţă a credincioşilor aici pe pământ. Această viaţă nu este văzută niciodată numai sub un unghi individual. De aici, însemnătatea nespus de mare a tot ceea ce Domnul a pus „în trup“ pentru zidire: pentru ca, spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate privinţele până la Cel care este Capul, Hristos. „Din El tot trupul, bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste“ (Efeseni 4:15,16 ). Oare „lucrează“ aşa cum trebuie fiecare din părţile trupului (şi fiecare dintre noi este o parte din el) şi lăsăm noi ca fiecare încheietură să funcţioneze liber pentru a îndrepta şi a strânge bine pe celelalte, ca să dea peste tot hrana care trebuie din partea Domnului?
Adunarea folosind autoritatea în Numele Domnului
Sfera de autoritate a Adunării
Adunarea are dreptul să intervină în raporturile dintre indivizi: Matei 18 ne arată că ea este cea mai înaltă instanţă pe pământ la care se poate adresa un frate nedreptăţit de un altul. Ea nu se poate să rămână fără interes în buna armonie dintre mădularele trupului lui Hristos. Apostolul dorea, cu privire la filipeni, să audă că rămâneau tari în acelaşi duh, „luptând împreună cu un suflet“; el ar fi avut bucuria sa „deplină“, să-i vadă având o simţire, un gând, o dragoste; şi, pentru a ruga pe Evodia şi Sintichia să aibă un singur gând în Domnul, el foloseşte epistola pe care o scrie întregii adunări.
Mai mult, adunarea trebuie să cunoască viaţa practică a fiecăruia dintre cei care participă la mărturia colectivă. Ea este locul în care ei trebuie să crească şi să rodească, în pace, în bucuria pe care o dă legătura frăţească. Dar acesta este un lucru prea delicat şi mereu trebuie să fim atenţi ca să-l restabilim. Încrederea frăţească şi vegherea unora asupra altora, sub autoritatea Domnului şi supunerea faţă de Cuvânt, merg împreună.
Fără îndoială, adunarea nu are, ca sarcină a ei, să introducă pe cineva în trupul lui Hristos; acest fapt ar fi cu totul greşit, deşi aşa sunt pretenţiile unor biserici. Devii mădular al acestui trup prin naşterea din nou, care este o lucrare a lui Dumnezeu prin Duhul şi Cuvântul Său.
Adunarea nu are de intervenit, la drept vorbind, în intrarea în mărturia creştină, casa cea mare, act care se face prin botez, oricare ar fi modul sau timpul când este făcut. Nu găsim nicăieri în Scriptură botezul făcut de Biserică sau în numele Bisericii, ci de către slujitori ai Domnului, în Numele Lui.
Dar adunarea are privilegiul să recunoască şi să primească pe cei pe care „Hristos i-a primit... spre slava lui Dumnezeu“ (Romani 15:7 ). Ea îi primeşte la masa Domnului, unde se exprimă, nici n-ar mai fi cazul să spunem, unitatea trupului.
Totuşi, aşa cum am văzut deja şi trebuie să revenim, ea are răspunderea de a păstra sfinţenia acestei mese şi curăţia casei lui Dumnezeu. Aceasta, pentru slava Domnului şi pentru binele spiritual al celor ai Săi. Trebuie menţinută o rânduială şi această grijă aparţine Adunării. Ea are de luat hotărâri, potrivit principiului spus de Domnul Isus: „Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer“ (Matei 18:18 ).
Această lucrare spirituală este în sarcina întregii adunări locale sau, în starea prezentă de lucruri, grupului de martori ai Domnului care corespund normelor unei adunări a lui Dumnezeu. Cei pe care „Duhul Sfânt... i-a pus supraveghetori“ şi într-un mod mai general toţi cei care au pe inimă interesele lui Hristos în adunare se vor ocupa de ea fără îndoială cu o atenţie deosebită. Şi potrivit rânduielii stabilite în Scriptură, fraţii au un rol de administrare pe care surorile nu-l pot pretinde. Nu este deloc vorba, în toate acestea, de probleme de procedură sau de formule: faptul de căpetenie este ca întreaga conştiinţă a adunării să fie mereu încercată înaintea Domnului, pentru ca totul să fie făcut potrivit voii Lui, pentru El, în Numele Său, în libertatea deplină a Duhului.
Primirea la Masa Domnului
Grija pentru slava Domnului, numai ea trebuie să stăpânească atunci când este vorba de a primi pe cineva la Masa Domnului. Trebuie să fie cunoscut ca un copil al lui Dumnezeu, fapt care îl arată nu numai cuvintele lui (el Îl mărturiseşte cu gura „pe Isus ca Domn“, crezând în inima sa că „Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi“ (Romani 10:9 ), ci şi purtarea lui. Nu se va cere nicidecum o perfecţiune închipuită, ci un mers despărţit de rău, în judecare de sine: practic, o purtare onorabilă recunoscută şi absenţa oricărei legături cu învăţături care ar aduc vreo atingere Persoanei lui Hristos (2. Ioan 9 :10) Aici nu este vorba de o cunoaştere mai mult sau puţin profundă; nu este vreun examen la care să fi supus cineva, ci adunarea trebuie să aibă siguranţa că noul venit este sănătos în credinţă şi că îşi potriveşte viaţa cu această credinţă. Abia dacă mai este nevoie să spunem, cu cât învăţăturile greşite s-au înmulţit în creştinătate, cu atât a fost nevoie de mai multă veghere în admiterea la Masa Domnului. Cei care caută să-i înjosească pe fraţi, numindu-i „înguşti“, să afle că, în cele mai dese cazuri, cu mare strângere de inimă, dar cu convingere deplină că apără drepturile Stăpânului lor, aceşti fraţi caută să nu deschidă poarta cetăţii Sale la nimic rău. Şi să recunoaştem că de fapt n-am făcut îndeajuns acest lucru!
Disciplina
„Disciplina“ Adunării cu privire la „cei dinăuntru“, cum spune apostolul, este absolut necesară (1. Corinteni 5:12 ). Ea constă în a sfătui, a înştiinţa, a mustra dacă este nevoie, înainte de a ajunge la datoria tristă de „a judeca“. Un credincios care nu obişnuieşte să se judece pe sine şi începe să se depărteze puţin câte puţin de cale, merge spre o cădere gravă, care va arunca o pată nu numai asupra mărturiei sale proprii, ci şi a adunării. Şi tocmai aici dragostea frăţească trebuie să lucreze ca „să-I ridice“, acoperind „o mulţime de păcate“ (Iacov 5:19,20 ; 1. Petru 4:8 ; Galateni 6:1 ; 2. Tesaloniceni 3:14,15 etc). Un spirit modest, întristat de lipsurile altuia, practicând această spălare a picioarelor pe care Isus ne-a lăsat-o ca exemplu, va face mai mult, adesea, decât nişte mustrări aspre. Dumnezeu să înmulţească numărul păstorilor care au în acelaşi timp înţelepciunea şi tăria de a face o disciplină familială, fără cruţare în privinţa greşelii, dar plină de dragoste şi de milă faţă de cel slab. Dar adunarea, şi nu numai cutare sau cutare frate individual, are datoria de a se ocupa de cei care „umblă în neorânduială“; dar nu poate să facă acest lucru într-un fel sănătos, dacă ea nu poartă doliu (1. Corinteni 5 ), umilită, considerând ca al ei păcatul unuia din adunare, şi neluând poziţia de acuzator. Iar dacă disciplina nu are roade şi se dovedeşte că este vorba de un „rău“, atunci, încetând disciplina de care ea este datoare, îl dă afară, unde îl „judecă Dumnezeu“ (1. Corinteni 5:13 ) pe cel care nu s-a lăsat îndreptat. „Scoţând răul“ din mijlocul ei, ea se curăţeşte, în umilire şi durere. Faţă de cel de care se desparte, ea lucrează în vederea îndreptării lui; în ce o priveşte, ea se judecă înainteaDomnului. „Noi am păcătuit“, noi am lucrat rău, spunea Neemia.
Valoarea universală a hotărârilor adunării
Hotărârile adunării, luate sub privirea Domnului, sunt pecetluite cu autoritatea Sa, încât ceea ce s-a făcut într-o adunare locală are valoare pentru întreaga Adunare, adică pentru toate adunările locale. De aici, între altele, folosirea scrisorilor de recomandare prin care o adunare locală este asigurată că un nou venit, necunoscut de ea, este în comuniune într-o altă adunare; de asemenea unui creştin care este în comuniune, îi este asigurată primirea oriunde el se prezintă (Romani 16:1 ; 2. Corinteni 3:1 ).
„Partidele“
Nimic mai simplu, în adevăr, ca principiul funcţionării unei adunări întemeiată pe unitatea trupului lui Hristos. Practicarea lui, dimpotrivă, a devenit dintre cele mai delicate în confuzia eclesiastică de acum.
Aici se deschide din nou un subiect care trebuie să lucreze în orice suflet care Îl iubeşte pe Domnul: este cel al mulţimilor de mese întinse chiar şi în afara organizaţiilor creştinătăţii. „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta“, născocind, independent de aceste „denominaţii religioase“ care sunt roade evidente ale activităţii omeneşti, cele mai nebăgate în seamă şi înşelătoare contrafaceri ale lucrării lui Dumnezeu. Unde să găseşti Masa Domnului? Unde ai fi sigur că te aduni cu toată curăţia de cuget, în ascultare de Cuvânt?
Mai întâi, să nu ne mirăm că vrăjmaşul s-a înverşunat împotriva mărturiei ridicate de Dumnezeu în timpurile din urmă şi că a reuşit, folosindu-se de lipsa noastră de veghere, ca să dezbine pe cei care ieşiseră din tabără. Avem toţi partea noastră de vină în această stare umilitoare de lucruri. Trebuie să recunoaştem acest lucru, în loc de a pretinde cu mândrie şi descurajare în acelaşi timp: ... ei au părăsit legământul Tău, au dărâmat altarele Tale... şi am rămas noi singuri...
Apoi să cerem Domnului priceperea şi râvna necesară ca să căutăm pe cei „şapte mii“ pe care El Şi i-a păstrat (1 Împăraţi), căci El „cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“ - despărţindu-se în acelaşi timp de nelegiuire, căci nu se poate să fie părtăşie între întuneric şi lumină. Încă odată, să fim siguri că „temelia tare a lui Dumnezeu rămâne“, dar că ea poartă totdeauna aceeaşi pecete dublă.
Ochiul duhovnicesc va deosebi dacă o masă poate fi sau nu socotită ca fiind a Domnului, cercetând principiile care sunt respectate acolo şi felul în care ea este pusă. Este de datoria fiecăruia să fie clar în această privinţă, aşa cum datoria întregii adunări este de a şti cum să se poarte faţă de cine vine să ia parte la frângerea pâinii.
Să luăm cazul în care există în aceeaşi localitate două mese independente una de alta. A recunoaşte şi pe una şi pe cealaltă în acelaşi fel, ca fiind masa Domnului, aceasta ar însemna să refuzi în mod conştient să păstrezi unitatea Duhului şi ar însemna să tăgăduieşti unitatea trupului. Este deci de neapărată trebuinţă să te interesezi în mod exact. Faptul că ar fi mai multe adunări, ar putea fi consecinţa unor învăţături greşite de care fraţii credincioşi sunt datori să se curăţească. Poate să fie cazul, dimpotrivă, de o dezbinare fără nici o altă pricină decât unele dezacorduri personale în legătură cu vreun caz de disciplină. Noi sosiţi au putut pe nedrept să pună „masa lor“ fără să ţină seama de cea care exista. Nu se poate să rămâi neutru sau indiferent. Aceasta ar însemna fie a arăta o insensibilitate vinovată faţă de sfinţirea Numelui Domnului, fie a te asocia unei acţiuni sectare.
Pe de altă parte, masa Domnului n-ar putea exista într-un loc şi să rămână independentă de cele care sunt puse în alte locuri pe aceeaşi temelie. Nu s-ar putea, de exemplu, să primeşti pe cineva care a fost dat afară în altă parte sau să-l opreşti pe un altul care este primit acolo, fără să tăgăduieşti prin aceasta unitatea trupului.
O masă la care principiile lumii, autoritatea şi rânduielile oamenilor înlocuiesc în mod clar lucrarea Duhului Sfânt, sau o masă unde se admite să se tolereze în deplină cunoştinţă de cauză răul nejudecat, nu poate fi masa Domnului.
Înseamnă oare atunci să faci din infailibilitate (purtarea fără greşeală) condiţia strângerii laolaltă? Este clar că nu: ar mai putea fi vorba de strângere laolaltă, dacă aşa ar fi cazul? Se poate să fie şi sunt înfrângeri, slăbiciuni, lipsuri, care vor fi iertate când sunt judecate şi mărturisite de adunarea însăşi. A refuza să recunoşti o adunare pentru că ea ar putea să aibă lipsuri în viaţa practică este împotriva literii şi spiritului învăţăturilor Cuvântului. Dacă aceste lipsuri nu sunt judecate, ele vor putea să-L facă pe Domnul să intervină fie pentru a curăţi adunarea prin încercări dureroase, fie prin a-i „lua sfeşnicul de la locul lui“. Noi riscăm uneori să ne aşezăm în locul Lui în rolul pe care El îl are ca „Cel care umblă prin mijlocul celor şapte şfeşnice de aur“.
Dacă deci o hotărâre a adunării ar părea neîntemeiată - şi ea ar putea să fie - sau dacă dimpotrivă o adunare n-a luat o hotărâre care s-ar fi părut îndreptăţită, nu trebuie să uităm din această cauză că: „Tot ce voi - adunarea – veţi lega pe pământ, va fi legat în cer, şi tot ce veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer“. De asemenea este dureros să vezi atât de des criticându-se, nu fără uşurătate sau îngâmfare, o hotărâre sau o lipsă de hotărâre a adunării. Dar dreptul de a hotărî al lui Hristos rămâne neatins. Şi dragostea Sa nu se schimbă. La El trebuie să privim dacă vreun lucru pare că n- a fost făcut potrivit voii Lui, pentru ca El să intervină; Lui trebuie să-I fim supuşi, cu toată încrederea că El nu va lăsa să fie atinsă slava Numelui Său. El Însuşi va şti să pună în faţa fraţilor altor adunări, datoria de a face mustrările frăţeşti devenite necesare. Dar trebuie ca toate acestea să fie făcute din partea Sa, fapt pe care îl va arăta felul în care lucrurile vor fi prezentate: într-o dragoste adevărată, cu grija de a menţine sau de a restabili o comuniune a cărei pierdere ar fi resimţită ca o întristare profundă. Răbdarea şi dragostea vor şti să aştepte ca Domnul să dea la iveală ce este de judecat şi să aducă adunarea în situaţia de a se judeca.
Dar este cu totul alt caz când o adunare acceptă, în principiu şi nu ca urmare a unei greşeli întâmplătoare, să tolereze răul - moral sau ca învăţătură, cel de al doilea fiind mai nefast, lăsând fiecăruia răspunderea sa fără a socoti că şi ea are o răspundere, sau neţinându-se angajată de acţiunea unei alte adunări. În astfel de cazuri, noţiunea însăşi a unităţii trupului este nimicită, drepturile Domnului sunt nesocotite şi, cum s-a spus mai sus, o astfel de adunare n-ar mai putea fi recunoscută ca o adunare a lui Dumnezeu.
Concluzii
Nu fără tristeţe trebuie să ajungi la astfel de subiete care ofilesc, când gândirea la Adunarea lui Dumnezeu ar trebui să fie numai dragoste, plăcere, bucurie. Trebuie să lupţi pentru adevărurile care o privesc, atunci când ai dori doar să găseşti în ea un loc de refugiu, de pace în mijlocul acestei lumi zbuciumate. Dar inima se simte mângâiată şi întărită la gândul că, întocmai ca soarele dincolo de ceaţa cea mai groasă, planul dumnezeiesc cu privire la Adunare rămâne neschimbat şi slăvit. Dragostea care întrece orice cunoştinţă conduce toate căile lui Hristos faţă de ea. El o îngrijeşte şi o hrăneşte; în curând El o va lua la El. Să punem bine stăpânire pe aceste realităţi care dau viaţă: Hristos în slavă, Duhul Sfânt aici pe pământ, unitatea Bisericii, nădejdea chemării cereşti. Noi nu ne mişcăm printre nişte adevăruri reci sau nişte reguli strâmte şi seci. Noi nu agităm fără folos o materie stătută, ci suntem aşezaţi în plină viaţă şi aceasta este viaţa dumnezeiască. Izvorul acestei vieţi este numai în Hristos, Capul slăvit al trupului care este încă pe pământ, dar destinat şi el slavei cerului. Mereu preocupaţi de El şi conştienţi de imensitatea binecuvântărilor duhovniceşti cu care suntem binecuvântaţi „în El“, ne vom găsi fără greutate strânşi laolaltă; adormiţi în El sau în viaţă, toţi sfinţii vor răspunde fără rezervă la această atracţie atotputernică, şi Hristos Îşi va prezenta Biserica fără pată, fără zbârcitură sau altceva asemănător, ci în frumuseţea ei, în unitatea ei. Această nădejde să facă din noi nişte biruitori.
„Iar Acelui care, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică, în Hristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin!“ (Efeseni 3:20,21 ).