A te aduna altfel decât potrivit Scripturii, nu înseamnă altceva decât să împlineşti o formă religioasă. Nu spunem că un suflet sincer, deşi neluminat, n-ar găsi nimic în ea, şi că Dumnezeu nu l-ar primi (Fapte 10:35 ). Dar el va rămâne strain de mărturia dată unităţii trupului lui Hristos şi nu va cunoaşte binecuvântarea „rânduită acolo“, ca odinioară pe Muntele Sion pentru poporul pământesc (Psalmul 133 ), roua coborând din Hermon, untdelemnul fiind turnat pe capul adevăratului Aaron. Un astfel de suflet nu va cunoaşte libertatea în călăuzire a Duhului Sfânt care îi leagă pe fraţi ca să locuiască „împreună în unire“ cu Hristos Cel înviat.
Dar oare, a te aduna în afara organizaţiilor omeneşti numeroase ale creştinătăţii, n-ar însemna să mai adaugi ceva la divizarea acesteia? Aceasta este o plângere mereu îndreptată împotriva acelora care s-au simţit siliţi, din ascultare de Domnul, să iasă la El, „afară din tabără“, pentru a se strânge laolaltă numai în jurul Lui.
Nu ne este cu putinţă să împiedicăm această acuzaţie. Dar trebuie să luăm seama să n-o merităm, şi pentru aceasta să izgonim din inimile noastre orice spirit sectar. Domnul ne cheamă nu să fim o fracţiune a Bisericii care ar avea pretenţia că procedează mai bine ca alţii, ci să mergem acolo unde ar trebui să meargă întreaga Biserică şi aşa cum ar trebui să fie ea în întregime, adunată în jurul lui Hristos.
De asemenea, pentru a începe cu un punct prea adesea tratat cu uşurinţă, trebuie să respingem orice denumire prin care am consfinţi o diviziune în plus a Bisericii. Când alţi creştini îşi spun ortodocşi, catolici, protestanţi, metodişti, baptişti etc, ei vorbesc logic, ei poartă numele bisericii lor. Dar nu se poate recunoaşte pentru Biserică alt nume decât numai Adunarea, Biserica lui Dumnezeu. Nu putem purta un nume pe care nu l-ar putea purta toţi copiii lui Dumnezeu. Dacă lumea, religioasă sau nu, ne numeşte cum se pricepe, după numele vreunui frate, sau ne zice oricum, învechiţi, înapoiaţi, fraţi exclusivişti, este treaba ei, poreclele n-au lipsit niciodată în istoria poporului lui Dumnezeu. Dar a recunoaşte vreo denumire distinctă, ar însemna să negăm principiul unităţii, care este principiul adunării creştine. Când apostolul reproşa corintenilor că unii spun că sunt ai lui Pavel, alţii ai lui Apolo, alţii ai lui Chifa, iar alţii ai lui Hristos, îi întreabă mirat: „Hristos a fost împărţit“? (1. Corinteni 1:12 ).
Noul Testament vorbeşte de „creştini“. Chiar şi acest nume fusese dat de cei din afară, poate în derâdere. Să fie mărturia noastră în aşa fel încât în mod natural să fim calificaţi cu acest nume, numele celor care urmează lui Hristos!
Se vorbeşte de multe ori despre „ucenici“ în Faptele Apostolilor. Să fim ucenici credincioşi Cuvântului, ascultând din inimă de dreptarul învăţăturii pe care am primit-o (Romani 6:17 ), „învăţătura lui Hristos“ (2. Ioan 9 ).
Epistolele vorbesc despre „sfinţi“. Abia de îndrăznim să folosim acest nume pe care apostolul, inspirat, îl dă creştinilor din Corint şi din alte adunări locale, „adunările sfinţilor“ (1. Corinteni 14:33 ; Romani 1:7 ; 1. Corinteni 1:2 ; 2. Corinteni 1:1 ; Efeseni 1:1 ; Filipeni 1:1 etc). Se poate ca unii să folosească prea des acest cuvânt fără să-l înţeleagă bine; mai ales când este folosit în faţa lumii, el poate stârni neînţelegeri sau chiar pretext de scandalizare. Să ne amintim cum a procedat Domnul nostru în Matei 17:27 . Totuşi aşa sunt prin har toţi răscumpăraţii lui Hristos, sfinţi prin chemarea lui Dumnezeu şi datorită lucrării lui Hristos; de asemenea suntem îndemnaţi să trăim „aşa cum se cuvine unor sfinţi“ (Efeseni 5:3 ).
Dar în tot timpul istoriei scrise în Faptele Apostolilor şi mereu în epistole, numele de „fraţi“ se întâlneşte cel mai des. Hristos nu Se ruşinează să-I numească aşa pe cei pe care El Însuşi îi sfinţeşte; ei sunt „fraţi sfinţi care au parte de chemarea cerească“ (Evrei 2:11 ; 3:1 ). Acest nume de fraţi se potriveşte în familia lui Dumnezeu, folosirea lui trebuie să fie obişnuită între copiii lui Dumnezeu. Nu este nevoie să căutăm vreun alt nume. Tot aşa, nici să nu pretindem să folosim numai unul; folosindu-le pe toate, nu vom uita numărul cel mare al celor care, fiind copii ai lui Dumnezeu la fel ca noi, ne sunt necunoscuţi pentru că sunt împrăştiaţi în lumea creştină, şi vom încerca în inimile noastre sentimentul dureros dar necesar al familiei acum incomplete. Noi nu suntem „fraţii“, ci „nişte fraţi“ pe care harul îi strânge laolaltă într-un timp în care copiii lui Dumnezeu sunt împrăştiaţi.