Diferitele categorii de grupări creştine
Grupările creştinătăţii de acum s-ar putea împărţi în trei categorii.
Cele două dintâi cuprind tot ce se denumeşte în mod oficial „biserici“. Ele sunt societăţi organizate, cu legi şi regulamente, fiecare cu clerul ei, separate de simplii credincioşi. Acestea sunt de fapt de două feluri.
1. Biserici cu pretenţii majoritare
Biserica romană pretinde că este Biserica, singura, şi ea monopolizează titlul de catolică, adică universală. Dar în grade diferite, aceeaşi pretenţie o au marile biserici orientale care nu-l recunosc pe papa. În afara lor, toţi ar fi eretici. Aceste biserici socotesc că nu există mântuire a sufletului decât numai în cadrul lor. Ele afirmă într-adevăr, şi acest lucru este capital, că este necesar fiecărui individ să recurgă la ele pentru a căpăta mântuirea; administrarea tainelor lor ar da har divin şi pentru aceasta trebuie un cler investit cu o putere supranaturală, putere care ar fi transmisă de la apostoli din generaţie în generaţie, prin hirotonire sau ordinare. Nu este cazul de a expune aici doctrinele lor, dar ne vom mărgini să arătăm că unitatea atât de mult susţinută de ele este în realitate numai la suprafaţă şi acoperă o mulţime extremă de interpretări şi de forme. Dar, mai presus de orice, subliniem că învăţătura Scripturii nu socoteşte deloc Biserica ca un organism care asigură mântuirea, ci ca un organism format din oameni mântuiţi, ceea ce este cu desăvârşire altceva.
2. Biserici independente
Celelalte biserici sunt organizaţii religioase care s-au despărţit de cele dinainte mai ales începând de la Reformă, pentru a constitui biserici independente, în mod evident separate una de alta, distincte în sânul creştinătăţii. Fie că sunt naţionale sau nu, aceasta nu schimbă cu nimic principiul lor.
Ele recunosc, cele mai multe dintre ele, ceea ce se numeşte „Biserica nevăzută“ zidită de Hristos şi ale căror mădulare sunt cunoscute numai de Dumnezeu. Dar ele se consideră ca nişte societăţi necesare, stabilite cât mai bine după epoca şi ţara în care se află, pentru a grupa pe adepţi într-un număr cât mai mare posibil, pentru a-i învăţa şi a-I face să participe la slujbele religioase. Temeiul lor de stingere laolaltă este cutare sau cutare mărturisire de credinţă specială. Se poate spune că aceste biserici socotesc ca bună divizarea. Fiecare biserică trăieşte separat, deşi recunoscând şi pe adevăraţii credincioşi din afara lor. Oricare ar fi mersul individual al preoţilor lor, al pastorilor sau credincioşilor lor, mers adesea integru, principiul eclesiastic este cel de „sistem“, care tăgăduieşte de fapt unitatea tuturor creştinilor.
Cele două categorii pe care le-am amintit, una pretinzând unitatea, cealaltă destrămând unitatea, amestecă în rândurile lor creştini adevăraţi şi creştini de nume. Botezul are valoarea de introducere în creştinătate şi „prima comuniune“ introduce de fapt pe cineva într-o biserică determinată.
3. În afara taberei
Cea de a treia categorie este formată din strângeri laolaltă mult mai puţin numeroase, ale unor creştini ieşiţi din primele două grupe, pentru a se aduna potrivit învăţămintelor Cuvântului, fără cler sau reglementări deosebite, ci pentru Numele Domnului Isus. Este posibil ca aceste adunări să fi fost în toate timpurile; dar atunci când Duhul lui Dumnezeu a suflat ca să trezească Biserica, cu mai mult de un veac în urmă, la sentimentul venirii apropiate a Mirelui, multe suflete au fost aduse să-şi pună întrebarea: Unde se află Biserica, în confuzia de acum? Şi ele au fost conduse să iasă afară din orice tabără eclesiastică şi să vină la Hristos.
Din nenorocire, şi aici vrăjmaşul a fost activ şi a reuşit să semene atâtea neînţelegeri şi să aducă atâtea diviziuni încât, după cinci generaţii, suntem nevoiţi să plecăm capul, cu inima apăsată. Multe suflete sincere se întreabă: Ce este de făcut? Unde este cărarea cea bună?
Şi totuşi, să fim siguri de asta, este totdeauna o cărare, aceea pe care ochiul n-a văzut-o şi care nu s-a suit la inima omului, dar pe care Dumnezeu o pregăteşte pentru cei care-L iubesc.
O himeră: reîntoarcerea creştinătăţii la starea din timpul apostolilor
Ce este de făcut? Nu se poate pune problema reclădirii Bisericii de la începutul Faptelor Apostolilor. Acest lucru este cu neputinţă. Este un fir general în întreaga Scriptură, că Dumnezeu nu restabileşte integral ce a ruinat omul. El dă totdeauna ceva mai bun ca să înlocuiască starea de lucruri care este înlăturată, după ce a fost suportată cu îndelungă răbdare.
Dumnezeu încă îngăduie creştinătatea, iar noi trebuie să înaintăm cu resursele şi îndrumările pe care El le dă, nu să visăm o restabilire care ar contrazice chiar învăţătura apostolilor, cum a fost amintit mai sus. De altfel, ne-ar lipsi elementele de căpetenie de atunci: apostolii şi semnele care însoţeau lucrarea lor. Apostolii au pus temelia, ei şi-au îndeplinit misiunea, ei n-au fost înlocuiţi şi niciodată n-a fost vorba de aşa ceva. Bisericii i se cere să fie credincioasă. Sunt astfel lucruri care nu vor mai reveni. Când spunem că ne-am aduna ca cei dintâi creştini, aceasta nu poate fi în întregime adevărat.
Ceea ce rămâne
Dar ce au de făcut credincioşii de astăzi, ca şi cei dintâi creştini, este să asculte de Cuvânt, chiar acel cuvânt pe care apostolii, care nu mai sunt de mult timp, l-au lăsat, după ce l-au transmis cu credincioşie, potrivit inspiraţiei pe care o primiseră. Temelia pe care ei au pus-o este de neschimbat, şi trebuie ca noi să ne situăm pe această temelie, adică Hristos Însuşi, Hristosul evangheliilor şi al epistolelor, şi nu pe temelia gândurilor omeneşti, a doctrinelor teologice sau a sistemelor filozofice. „Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea care a fost pusă, adică Isus Hristos“.
Dumnezeu n-a încetat să lucreze, Hristos continuă să zidească şi casa duhovnicească de la 1. Petru 2:5 continuă să se înalţe în mod desăvârşit. Şi în acelaşi timp, casa vizibilă pe pământ este încredinţată răspunderii omului (1. Corinteni 3:12 ).
Fie că vrem sau nu, noi creştinii „clădim deasupra“. Să luăm seama „cum clădim“. Cu ce materiale, sub ce îndrumări, cu ce forţe? Ce anume din lucrarea noastră va suporta încercarea focului?
Ne descurajăm în faţa lucrării care se cere de la noi? Să ne amintim că avem totdeauna la dispoziţia noastră cele trei mari resurse permanente:
- Persoana Domnului Isus, centrul strângerii laolaltă,
- Cuvântul lui Dumnezeu,
- Duhul Sfânt, Duh de dragoste, de putere şi de chibzuinţă (2. Timotei 1:7 ).
Deseori s-a amintit că Hagai a venit să încurajeze pe credincioşi ca să clădească din nou casa Domnului (nu ceva în totul la fel cu cea a lui Solomon, dar cu altarul în acelaşi loc), spunându-le: „Întăriţi-vă... căci Eu sunt cu voi... Cuvântul... şi Duhul Meu vor fi în mijlocul vostru“ (Hagai 2:4,5 ). Cu cât mai mult vor fi cu creştinii care vor să asculte! Aceste prezenţe divine sunt acum ca şi în cea dintâi zi, şi nu vor lipsi atâta timp cât Biserica va fi pe pământ. „Întăriţi-vă şi lucraţi“.
Caracteristicile permanente ale unei Adunări a lui Dumnezeu
Suntem îndemnaţi să nu părăsim strângerea noastră laolaltă „şi aceasta cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie“ (Evrei 10:25 ).
N-am putea pretinde să refacem Biserica, sau că am fi Biserica. Dar partea noastră este să fim convinşi de faptul că Domnul în toate timpurile a cerut Bisericii să cunoască îndatoririle despre care a fost vorba mai înainte şi privilegiile pe care El le dă. Deşi ea nu şi-a îndeplinit cu credincioşie misiunea care i-a fost încredinţată, ea n-a fost înlăturată de la această misiune: de a slăvi pe Hristos, de a mărturisi despre unitatea pe care Hristos a făcut-o, de a aştepta pe Domnul lsus.
Pentru ca o strângere laolaltă a doi sau trei pentru Numele Domnului să poarte trăsăturile Adunării lui Dumnezeu, trebuie ca fiecare din aceşti doi sau trei să fie pătruns individual de ceea ce cere Domnul pentru această realizare. Dacă ea nu are aceste trăsături, de ce să se adune? Dar dacă le poartă, atunci această Adunare a lui Dumnezeu care a devenit nevăzută în totalitatea ei prin greşeala oamenilor, va fi făcută vizibilă acolo unde aceşti doi sau trei sunt adunaţi. Această strângere laolaltă este o adunare a lui Dumnezeu. Important nu este numărul de oameni adunaţi, ci caracterul strângerii lor laolaltă. Nu este o problemă de cantitate, ci de duh.
Ce trăsături trebuie să aibă o adunare pentru a fi recunoscută ca adunare a lui Dumnezeu?
Se pare că s-ar putea rezuma astfel acele trăsături care nu trebuie să lipsească:
1. această strângere laolaltă este alcătuită din credincioşi (2. Corinteni 6:14-18 );
2. se adună pentru Numele Domnului Isus (Matei 18 );
3. recunoaşte numai autoritatea Domnului (Apocalipsa 1 );
4. nu recunoaşte altă îndrumare decât cea a Duhului Sfânt (1. Corinteni 12:14 );
5. este supusă învăţăturii Cuvântului, primit pe deplin;
6. nu îngăduie cu bună ştiinţă ca Numele Domnului să fie asociat cu răul (1. Corinteni 5:5-9 ; 2. Timotei 2 ).
Astfel de însuşiri nu vor fi menţinute decât dacă inimile sunt pline de această „dragoste care vine dintr-o inimă curată, dintr-o conştiinţă bună şi dintr-o credinţă neprefăcută“ (1. Timotei 1:5 ). Ele n-ar trebui să fie numai în afară.
Luarea de poziţie, pe care aceste trăsături o implică
Ele cer o luare de poziţie care poate fi rău înţeleasă şi rău judecată de alţi creştini. Ea nu are valoare decât dacă este dictată de ascultare, în smerenie şi într-o dragoste adâncă pentru Biserica întreagă.
Această poziţie se găseşte în mod necesar dincolo de cele două categorii eclesiastice despre care am vorbit, deoarece una pretinde pe nedrept să monopolizeze Biserica şi cealaltă o fracţionează cu bună ştiinţă. Şi este vorba de a exprima unitatea întregii Biserici, şi totodată de a te despărţi de acele cete care practic tăgăduiesc această unitate şi au totuşi în ele mădulare ale trupului lui Hristos.
Principiul unei astfel de strângeri laolaltă fiind cel al unităţii trupului, singurul care este cel al Cuvântului, exprimarea acestei unităţi este masa Domnului, potrivit locului de la 1. Corinteni 10:16,17 . Toţi iau parte dintr-o singură pâine, deoarece toţi credincioşii sunt un singur trup. Dacă toţi sunt prezenţi în mod efectiv sau nu, aceasta nu schimbă cu nimic din privilegiul celor care sunt acolo de a se gândi la toţi. Masa Domnului nu aparţine numai celor care sunt efectiv în jurul ei, ci ea este întinsă pentru toţi, pe cât de adevărat este că Domnul a întins-o. Altfel, devenită masa unei secte sau a unei confesiuni oarecare, ea ar fi negarea unităţii trupului. Toţi ar trebui să fie acolo, iar cei care se găsesc prezenţi ar trebui să simtă cu durere golul locurilor acelora care nu se află acolo. Când vorbim despre un om care s-a întors la Dumnezeu că „îşi cere locul“, expresia este foarte corectă; dar nu este tot aşa atunci când spunem că facem parte din cutare sau cutare adunare, înţelegând prin aceasta un grup independent de alte adunări locale. Nu punem la îndoială faptul că mulţi creştini se bucură de Cină, luată ca amintire a morţii Domnului în orice confesiune ar fi ea luată; dar „Masa Domnului“ nu poate fi dată decât pe baza unităţii trupului lui Hristos, ale cărui mădulare sunt toţi copiii lui Dumnezeu.
Rezultă de aici de asemenea că strângerile laolaltă din locuri diferite unde Masa este pusă pe acest principiu sunt solidare, fiind în aceeaşi „părtăşie“ a trupului şi a sângelui lui Hristos. Fiecare din ele este expresia Adunării locale, ea însăşi inclusă în unitatea cea mare a Adunării lui Dumnezeu. Apostolul se adresa către Adunarea din Corint, din Efes, vorbind ca de Adunarea lui Dumnezeu în întregime.
Adunarea trebuie să ferească Masa Domnului de orice necurăţie. Ea are pentru aceasta autoritatea Domnului. Ea o foloseşte, pentru că El este acolo. Şi dacă El n-ar fi acolo, ea n-ar fi Adunare.
Atunci, va spune cineva, pretindeţi că sunteţi o adunare de oameni perfecţi în practică? Nicidecum, desigur! Dar potrivit învăţăturii de la 1. Corinteni 11:28-34 , cei care se aproprie de Masa Domnului trebuie să se judece pe ei înşişi, iar Adunarea are răspunderea de „a scoate afară aluatul cel vechi“, atunci când cineva, neglijând această judecată personală, o stare de păcat este dovedită şi se continuă, cu toate înştiinţările şi disciplina frăţească. Nu este vorba de a pune în practică vreun drept oarecare de a judeca (ce trist ar fi acesta!), ci de a da Domnului ceea ce I se cuvine, fiind atenţi să dăm cinste Numelui Său şi să urmărim binele Adunării Sale.
Pe de altă parte, acelaşi principiu al unităţii trupului, care cere ca ce face Adunarea într-o localitate să fie valabil peste tot, împiedică recunoaşterea strângerilor laolaltă în care această disciplină nu este ţinută în seamă şi în care un rău moral sau doctrinar este tolerat în mod evident. Aici este rădăcina „diviziunilor“ care s-au produs printre cei care erau la început strânşi în afara sistemelor religioase. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala“. Fără îndoială, noi repede ne arătăm lipsiţi de răbdare şi nu putem îndura ceva, riscăm mereu să punem vederile noastre în locul gândului Domnului şi să lăsăm să lucreze propria noastră voinţă; dar El n-ar suporta ca Numele Său să se asocieze cu răul, la Masa Sa.
Pentru a rezuma:
1. Dacă nu vrem să fim o sectă, trebuie să nu pierdem din vedere niciodată unitatea trupului lui Hristos, arătată la Masa Domnului şi, deşi simţind durerea adâncă pentru starea de acum a creştinătăţii (de care noi aparţinem, să nu uităm), noi avem să privim cu recunoştinţă privilegiile care rămân până la sfârşit legate de Biserică, aşa cum o vede Dumnezeu.
2. Dacă vrem să nu fim „vinovaţi de trupul şi sângele Domnului“, trebuie să veghem, în judecata personală şi colectivă, ca părtăşia cu El şi între noi să fie menţinută cu adevărat. Aceasta înseamnă „a păstra unitatea Duhului“.
Cum se poate ajunge la aceste lucruri? Secretul constă în a avea devotate intereselor Domnului, iubind pe cei care sunt ai Lui; secretul este un duh smerit şi credincioşie în toate privinţele.
Mărturia pe care Domnul o ridicase pentru zilele din urmă este în declin, ca orice altceva. Numai El este Martorul credincios şi adevărat. Dar, fără să pretindem că suntem Filadelfia, ştim că făgăduinţele făcute Filadelfiei rămân. Să cerem şi noi şi ni se va da starea de spirit şi de inimă a aceluia căruia Domnul îi poate spune: „Tu ai puţină putere, ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu“.