comori.org
comori.org

Lupta creştină

Walter Gschwind

Creştinul are de dus zilnic o luptă până va fi mutat de pe pământ în cer. Pentru a lupta cu succes, orice bun conducător de oşti trebuie mai întâi să cunoască bine situaţia. El trebuie să cunoască foarte bine teritoriul pe care îl apără. El trebuie să ştie care este puterea şi care sunt armele duşmanului, să ştie unde şi cum atacă acesta. Atunci va putea duce trupele sale gata de luptă în poziţiile cele mai avantajoase şi le va menţine în stare de alarmă. Pentru ca creştinul să poată „sta în picioare“, trebuie să cunoască toate amănuntele luptei sale.

Despre ce luptă este vorba?

Nu este o luptă contra „cărnii“! Mulţi creştini, în deosebi începătorii pe calea credinţei, se luptă cu ei înşişi, cu omul lor vechi sau cu plăcerile şi poftele acestuia. Astfel fac experienţe descurajatoare. Din învăţătura Cuvântului rezultă că izvorul răului, „carnea“, rămâne în noi cât timp suntem în acest trup. Nimeni nu va putea să o facă să dispară şi să ajungă într-o stare în care să nu fie ispitit de „pofta cărnii“, de „pofta ochilor“ sau de „trufia vieţii“.

Dar credinciosul nu mai este în „carne“ (Romani 8:9 ). Cuvântul lui Dumnezeu îi dă mărturia clară că acum este, conform poziţiei, „în duh“, care locuieşte în el. Pentru că este născut din nou prin Duhul lui Dumnezeu şi a venit la viaţă, poate „umbla în Duhul“ (Galateni 5:25 ). El poate privi carnea împreună cu patimile şi poftele ei ca fiind răstignite împreună cu Hristos (Galateni 5:24 ). Astfel poate elimina în puterea Duhului orice gând rău, orice pornire a plăcerii păcătoase care se ridică în el. Dacă face aceasta imediat, nu se va întina.

Lupta propriu-zisă, care îl face pe credincios capabil să umble în afara plăcerilor cărnii, a fost câştigată de Hristos la cruce. El se poate bizui oricând pe lupta încheiată şi pe victoria lui Hristos.

Nu este o luptă contra greutăţilor pustiului. Umblarea de patruzeci de ani prin pustiu a fost pentru poporul Israel un lanţ de încercări şi greutăţi. Drumul prin pustiu a avut ca scop să-l smerească pe Israel şi să descopere starea inimii sale (Deuteronom 8:2 ). Însă experienţele din ţara promisă au fost de altă natură. Abia acolo au avut loc luptele pentru posedarea practică a Canaanului.

Aşa este şi pentru noi creştinii. Lumea, în care trăim aici, jos, este pentru noi un pustiu. Tot ce este în jurul nostru se află în contradicţie cu natura nouă, cu viaţa divină pe care am primit-o. Calea este plină de neplăceri şi necazuri.

De aceea trebuie să trecem prin toate vicisitudinile vieţii în supunere faţă de voia lui Dumnezeu, să păstrăm caracterul de străini şi să ne menţinem nepătaţi de lume. Nu are oare deseori viaţa în lume pentru noi creştinii caracterul unei lupte tocmai pentru că nu ne supunem în toate lucrurile cu încredere copilărească şi ascultare lui Dumnezeu, ci privim la împrejurări?

Adevărata luptă a creştinului (Efeseni 6:10-12 ) se află în legătură cu drepturile sale mari. Dumnezeu l-a aşezat, conform poziţiei, în Hristos Isus în locurile cereşti (chiar dacă ar fi cel mai tânăr, neştiutor şi neexperimentat credincios) şi l-a binecuvântat acolo în El o dată pentru totdeauna şi irevocabil cu orice binecuvântare duhovnicească.

Dar acolo sunt puteri spirituale rele care de fapt nu pot să-i răpească aceste drepturi, dar care se străduiesc să-l împiedice să realizeze poziţia sa cerească şi să ia în posesie şi să savureze binecuvântările spirituale. Aceasta este de fapt lupta noastră.

Sunt implicaţi în această luptă toţi credincioşii?

Dacă s-ar presăra într-o piaţă monede de aur, cât de harnici ar fi trecătorii să le strângă şi cât s-ar lupta pentru a poseda această bogăţie!

Cu cât mai mult ar fi de aşteptat ca fiecare credincios, văzând bogăţiile minunate şi netrecătoare care îi sunt dăruite, pe care le descoperă ochilor săi mai ales epistola către Efeseni, să renunţe la toate celelalte şi să se bucure de aceste lucruri preţioase care îi aparţin. Îndată ce face acest lucru, începe necondiţionat lupta cu duşmanul care doreşte să-l împiedice să se bucure de toate aceste bogăţii.

Dar câţi creştini se pare că nu cunosc aceste bogăţii! Cu ei nu trebuie să lupte duşmanul. Aceşti oameni binecuvântaţi din belşug se află într-o stare sărăcăcioasă care îi place duşmanului!

Premise pentru luptă

Înainte să înceapă lupta cu canaaniţii, poporul Israel a trecut Iordanul, a păşit în ţara promisă, a fost tăiat împrejur la Ghilgal şi a mâncat din produsele ţării: pâine nedospită şi boabe prăjite (Iosua 3 şi 5).

Înainte de a începe lupta, creştinul trebuie să cunoască rezultatele măreţe ale lucrării lui Hristos şi să le aplice, chiar dacă greşeşte deseori în realizarea lor: el nu se bucură numai de iertarea vinei sale, de eliberarea de sub puterea duşmanului, a păcatului şi a lumii. Şi el, la rândul său, a trecut prin credinţă Iordanul, o imagine a morţii sale şi a învierii sale cu Hristos. El a recunoscut că este aşezat acum ca o creatură nouă în Hristos în locurile cereşti, în ţara cerească. El ştie că a fost „circumcis... în dezbrăcarea trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos“ (Coloseni 2:11 ). Moartea stă între el şi viaţa veche a propriei sale voinţe şi a încrederii în sine, moartea lui Hristos, care este în acelaşi timp moartea sa, pentru că a murit împreună cu El. În Hristos a putut păşi în libertate şi poate rămâne acolo unde Hristos este proslăvit. Ce mai are de-a face cu lumea?

Încă ceva important: înainte de pornirea luptei se poate hrăni din „roadele ţării“, din „bogăţia de nepătruns“ a unui Hristos înviat şi proslăvit care reprezintă slava şi frumuseţea copleşitoare a câmpiei şi a binecuvântărilor cereşti. Bucurându-se în Hristos, credinciosul poate renunţa la lucrurile şi slăvile frumoase ale acestui pământ, care sunt necurate prin păcat, dar care par atât de atrăgătoare pentru omul firesc.

Cu ce duşman are de-a face creştinul?

Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii“, aşa cum a fost cazul la poporul Israel. În Canaan, duşmanul a fost recrutat din rândurile de luptă ale popoarelor care locuiau acolo şi care voiau să îi conteste poporului Israel posesiunea acelei ţări, dată lui de Dumnezeu.

Lupta noastră este „împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în locurile cereşti“ (Efeseni 6:12 ), pe scurt spus împotriva diavolului şi a slujitorilor săi care sunt încă în cer (Apocalipsa 12:9 ). Dar noi nu avem de luptat împotriva duşmanului ca persoană. Domnul Însuşi l-a biruit la cruce, iar după o luptă cu îngerul lui Dumnezeu, diavolul va fi aruncat din cer. Noi trebuie să ne împotrivim uneltirilor diavolului.

Când are loc lupta?

În „ziua cea rea“ (Efeseni 6:13 ). Aceasta cuprinde într-un sens general întreaga perioadă a absenţei lui Hristos până la revenirea Sa. Acum este ziua în care diavolul îşi desfăşoară uneltirile sale. În viaţa credincioşilor se ivesc anumite zile în care duşmanul îşi îndreaptă în mod deosebit atacurile sale împotriva lor.

Unde este locul de luptă?

Duşmanul se luptă întotdeauna pe teritoriul pe care vrea să-l conteste altui popor. Tot la fel, lupta puterilor răului, prin care încearcă să-i împiedice pe credincioşi să se bucure de posesiunea lor spirituală, cerească, are loc la un nivel spiritual, în cer. Din punctul de vedere al învăţăturii epistolei către Efeseni, totul se află în cer: sfinţii (Efeseni 2:6 ), binecuvântările lor (Efeseni 1:3 ), mărturia lor ca adunare (Efeseni 3:10 ), duşmanul şi lupta lor (Efeseni 6:12 ). Deoarece suntem puşi în apropierea nemijlocită a lui Dumnezeu, avem nevoie de multă putere pentru a ne putea menţine acolo în duhul. Dar ce bine că acest loc este şi locul puterii lui Dumnezeu!

Modul de luptă al duşmanului

Chiar dacă lupta are loc în locurile cereşti, diavolul foloseşte şi lucrurile vizibile contra noastră. El încearcă prin aceasta să ne tulbure şi să ne orbească şi să ne umple inimile cu lucrurile pământului, pentru ca în acest fel să uităm poziţia noastră în Hristos. El mobilizează totul pentru a izgoni mintea şi duhul nostru (care se menţin în credinţă, prin puterea lui Dumnezeu, în domeniul binecuvântărilor cereşti în Hristos) din acest loc. Cine poate număra sutele de lucruri care apar într-o singură zi în familie, la serviciu, în viaţa de zi cu zi prin care încearcă să-şi atingă scopul! Se foloseşte de oameni, animale şi nefiinţe, ba chiar obiecte, care nici pe departe nu ne fac să bănuim că în spatele lor ar putea sta împotrivitorul. Persoane străine sau chiar din acelea cu care suntem în relaţii strânse trupeşti şi spirituale pot deveni în mâna lui un instrument care ne-ar putea dăuna sau duce la cădere.

De câte ori nu sunt grijile cele care ne despart de Domnul, iar noi nu observăm că diavolul se ascunde în spatele lor! El le aruncă pe calea noastră pentru a diminua puterea Cuvântului în noi.

Şi prin îndatoririle zilnice, ba chiar şi prin slujba noastră pentru Domnul, duşmanul ne poate îndepărta inima şi gândirea de la preocuparea cu posesiunea noastră cerească în Hristos. De aceea, cât este de important să facem totul în puterea Sa, în dependenţă de El şi în Numele Său! Să nu se interpună nimic din toate aceste lucruri între Domnul slăvit şi noi!

Diavolul va încerca mereu la noi, cei care am trecut Iordanul şi am dezbrăcat în Ghilgal „trupul cărnii“, să aducă la viaţă „omul vechi“. El nu oboseşte în a provoca într-un oarecare mod carnea din noi. El ştie că atât timp cât aceasta este activă, nu ne putem ocupa practic poziţia cerească şi nu ne putem hrăni dintr-un Hristos slăvit.

Deseori, duşmanul trimite învăţători falşi care întunecă într-o dragoste şi un adevăr aparente realităţile Cuvântului şi astfel ne răpesc savurarea posesiunii noastre preţioase. Demonii devin duhul de minciună în gurile „profeţilor“ pentru a împlini intenţiile stăpânului lor (1. Împăraţi 22:22 ).

Să nu uităm că suntem zilnic înconjuraţi de uneltirile diavolului. Ele maschează duşmanul şi planurile sale nimicitoare şi conferă armelor sale periculoase aparenţa unui caracter inofensiv. Dar dacă rămânem în prezenţa lui Dumnezeu, vom recunoaşte aceste uneltiri diavoleşti, vom recunoaşte provenienţa lor. Astfel îşi vor pierde puterea şi vom scăpa de ele.

Urmările victoriei în această luptă

Cine înaintează victorios în „tăria puterii“ Domnului în această luptă continuă, are nu numai personal parte de fericire, de bucurie şi de pacea lui Dumnezeu, ci el este apoi în mâna Sa un instrument folositor pentru binecuvântarea altora şi un mărturisitor plin de putere al acestor lucruri cereşti.

În această privinţă, Pavel este un exemplu. Ce l-a determinat în închisoarea din Roma să scrie această epistolă adunării din Efes şi să prezinte într-un mod insistent atât lor, cât şi tuturor credincioşilor de mai târziu drepturile lor înalte? Ce i-a dat putere pentru a stărui în rugăciune pentru toţi sfinţii, pentru ca omul din interior să fie întărit pentru a înţelege care este „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea“ tuturor acelor slăvi? Acest luptător experimentat a putut „să stea în picioare“ şi să biruiască în „ziua cea rea“ (pe care o simţea atunci în mod deosebit) în puterea Domnului şi cu întreaga armură a lui Dumnezeu.

Armele creştinului

Am constatat că acel creştin care realizează poziţia sa cerească în Hristos, care savurează binecuvântările din locurile cereşti şi care vrea să pătrundă în acea ţară minunată, este implicat într-o luptă de către puterile şi forţele răului care locuiesc acolo. Acestea încearcă să-şi atingă scopul abătându-i inima de la Persoana lui Hristos, „Adevărul“, sau determinându-l, printr-o oarecare infidelitate în umblare şi prin neîncredere, să întrerupă părtăşia cu Dumnezeu.

Ne-am preocupat cu locul şi momentul luptei, cu tactica duşmanului şi cu premisele care trebuie îndeplinite de creştin pentru a lua practic în posesie acele binecuvântări. Acum însă trebuie să ne preocupăm pe larg cu armura creştinului care i-a fost dată pentru această luptă (Efeseni 6:10-20 ).

Contra unui duşman supraomenesc, spiritual şi de mii de ori mai tare, credinciosul nu poate face nimic cu armele omeneşti, cu propria înţelepciune şi putere. Nici chiar cu platoşa şi coiful unui împărat nu l-ar putea întâmpina pe acest duşman (1. Samuel 17:38 ). Să fim întotdeauna conştienţi de acest fapt!

Apostolul ne îndeamnă: „Fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui.“ Noi putem începe lupta numai în Numele şi în puterea Celui care a biruit duşmanul şi numai după ce am îmbrăcat întreaga armură a lui Dumnezeu. Să nu lipsească nici una din părţile componente ale acestei armuri (versetele 11-13)!

Cât de fatal ar fi pentru un luptător, care ar fi implicat pe nepregătite într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, să nu ştie să mânuiască armele sau să-i lipsească o parte din armură! Fiecare creştin trebuie să cunoască toate armele făurite de Dumnezeu pentru el şi să exerseze cu sârguinţă mânuirea lor.

În textul nostru ne sunt prezentate mai întâi trei părţi ale armurii, care se referă la starea spirituală a creştinului şi la umblarea sa: mijlocul încins cu adevărul, platoşa dreptăţii şi picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii.

Mijlocul încins cu adevărul

Adevărul“ joacă un rol foarte important în viaţa creştinului. În primul rând, creştinul trebuie să-şi încingă mijlocul cu acesta. Abia după aceea va putea folosi adevărul ca sabie, ca armă de atac într-o slujbă după voia lui Dumnezeu.

Mijlocul este sediul puterii omului şi include rinichii, care sunt o imagine a pornirilor şi a sentimentelor sale ascunse. „Duhul adevărului“ se străduieşte continuu să aducă, prin „Cuvântul adevărului“, aproape de inima credinciosului Persoana lui Hristos („Adevărul“). Dacă „îmbracă“ această componentă a armurii, aceasta are asupra creştinului un efect dublu:

-Tot ceea ce nu corespunde în el şi pe calea sa cu adevărul, este descoperit şi condamnat. Toate acţiunile care provin de la natura cea veche, de la carne sau de la lume, sunt eliminate (Evrei 4:12, 13 ).

- În schimb, gândirea şi felul său de a fi se formează corespunzător chipului Hristosului slăvit (Ioan 17:14-17 ).

În Orient, hainele lungi erau suflecate pentru muncă şi slujbă şi prinse cu o cingătoare. Creştinul care se încinge cu adevărul, nu permite ca gândurile, sentimentele şi înclinaţiile sale să fluture şi nu urmează impulsului propriei sale voinţe. El este veghetor şi se stăpâneşte. Adevărul domneşte în inima sa. Ceea ce este bun are putere şi autoritate asupra inimii sale. Creştinul Îl iubeşte pe Hristos şi savurează în El lucrurile cereşti. Astfel, nu se supune unei obligaţii sau legi exterioare; inima însăşi vrea ceea ce vrea Domnul. La un astfel de creştin, diavolul nu găseşte nici un punct de legătură. La toate ispitele, asalturile şi răstălmăcirile duşmanului, inima răspunde: „Este scris!

Să nu uităm însă: această încingere cu adevărul, aplicarea ei la inima noastră trebuie să aibă loc zilnic şi trebuie să fie o stare permanentă. Putem face acest lucru numai în părtăşie cu Dumnezeu şi în puterea Duhului Său Sfânt.

Platoşa dreptăţii

Mijlocul încins cu adevărul“ menţine omul interior pentru a fi în concordanţă practică cu Dumnezeu; dar faţă de oameni trebuie să fim caracterizaţi de o umblare în dreptate şi evlavie (Faptele Apostolilor 24:16 ).

Aici nu este vorba despre dreptatea desăvârşită şi neschimbată, pe care credinciosul o posedă în Hristos şi care îi permite să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt. Nu poziţia dreptăţii, ci doar o umblare sfântăşi o conştiinţă bună pot sluji ca platoşă împotriva diavolului.

Care sunt premisele pentru o conştiinţă bună? - Creştinul a judecat şi a condamnat tot ceea ce se află în urma lui conform luminii date de Dumnezeu. El nu îngăduie nici un fel de rău. Mijlocul său este încins cu adevărul şi se străduieşte în harul lui Dumnezeu să păstreze viaţa sa zilnică, ascunsă şi vizibilă, activitatea şi slujba sa în concordanţă cu adevărul aplicat la inima sa. - Carnea din noi nu cauzează o conştiinţă rea şi nu întrerupe părtăşia cu Dumnezeu atât timp cât nu îi oferim posibilitatea. Dar, dacă sunt vinovat de o nedreptate şi comportamentul meu nu corespunde voii lui Dumnezeu pe care o cunosc, se schimbă totul: duşmanul îmi poate reproşa pe bună dreptate greşelile mele, chiar dacă ele sunt ascunse de ochii oamenilor. El m-a adus la cădere în luptă, părtăşia mea cu Dumnezeu s-a întrerupt, Duhul Sfânt din mine s-a întristat şi am devenit fără putere în faţa duşmanului.

A rămâne în această stare este fatal. Conştiinţa rea mă face un laş şi mă conduce la altă nesinceritate. Atunci sunt îngrijorat că răul va ieşi la iveală şi voi fi dat de ruşine în faţa celorlalţi. Într-o astfel de stare voi face şi alte nedreptăţi. Atunci voi deveni incapabil de luptă, ca Israel în faţa cetăţii Ai. Dacă voi continua să slujesc şi să lupt - probabil pentru a păstra aparenţa -, aceasta ar mărturisi despre indiferenţa faţă de păcat. Nimeni nu-mi va primi cuvântul şi lumea mi-ar spune: Nu eşti mai bun decât noi.

Credinciosul care trăieşte fără platoşa dreptăţii, nu va putea lua în posesie nici cea mai mică parcelă de ţară în locurile cereşti. Creşterea sa este blocată, iar viaţa sa Îl necinsteşte pe Domnul.

Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, există posibilitatea de a îmbrăca din nou această parte componentă indispensabilă a armurii: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1. Ioan 1:9 ).

Picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii

Vestea bună a plecat de la „Dumnezeul păcii“. Prin această veste bună, El vesteşte oamenilor pacea pe baza jertfei lui Hristos. Această veste păstrează pacea pentru cine o primeşte.

Credinciosul încins cu adevărul şi îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, va fi, ca urmare, şi încălţat cu această râvnă a Evangheliei păcii. Pe baza lucrării lui Hristos, el nu doar are „pace cu Dumnezeu“, ci trăieşte în părtăşie netulburată cu „Dumnezeul păcii“. De aceea pacea umple inima credinciosului şi el este „gata“ să o facă cunoscută fiecărui om pe care îl întâlneşte: „Ce frumoase sunt picioarele celor care vestesc Evanghelia păcii!“ (Romani 10:15 ). Credinciosul culege, probabil, în lume ură în loc de iubire, duşmănie în loc de mulţumire, dar, cât depinde de el, trăieşte în pace cu toţi oamenii (Romani 12:18 ).

De ce este lumea plină de ceartă şi lipsită de pace? Pentru că oamenii luptă pentru averi pământeşti şi avantaje materiale şi pentru că inima lor egoistă, încăpăţânată şi ambiţioasă nu îngăduie nimic celuilalt şi se înalţă deasupra lui. Într-o astfel de situaţie, creştinul poate răspândi o briză de pace din cerul în care trăieşte, pentru că el savurează averile sale de sus şi caută onoarea nu la oameni, ci la Dumnezeu.

Dar din lipsă de veghere, putem fi uşor descălţaţi şi se observă şi la noi nemulţumire, proastă dispoziţie şi invidie. Duşmanul foloseşte aceste lucruri pentru a produce neînţelegere şi ceartă în propria noastră casă, printre credincioşi sau chiar în relaţiile cu oamenii acestei lumi. Ce mult triumfă el atunci! Pentru moment, el a biruit şi astfel ne-a făcut incapabili pentru un timp să savurăm binecuvântările cereşti.

Ce parte componentă importantă din armură! Noi putem fi în lume vestitori folositori ai Evangheliei păcii, când comportamentul nostru faţă de oameni dă mărturie despre aceasta. Următoarele părţi componente ale armurii: scutul credinţei şi coiful mântuirii se referă mai mult la menţinerea încrederii practice în Dumnezeu.

Scutul credinţei

Dacă gândurile, înclinaţiile şi sentimentele noastre sunt păstrate în disciplină, iar umblarea în exterior se caracterizează prin dreptate şi pace, sufletul poate înălţa scutul credinţei. Aici nu este vorba despre credinţa care primeşte mărturia lui Dumnezeu despre Hristos pentru mântuirea sufletului, ci mai degrabă despre încrederea de nezguduit în Dumnezeul dragostei care este „pentru noi“ (Romani 8:3 ) şi care S-a descoperit ca Tată în Hristos Isus.

Cine ţine sus acest scut într-o astfel de încredere, nu va cugeta şi analiza profund, ci „împotriva speranţei, va crede cu speranţă“ şi va afla că Dumnezeu îl păzeşte şi îl ocroteşte şi că sufletul care se încrede în El nu va fi dat de ruşine niciodată. Credinţa simplă este într-adevăr un scut din care ricoşează toate săgeţile arzătoare ale celui rău.

Cât de necesar este acest scut pentru creştin! Pe de o parte poate sta în duhul în locurile cereşti; pe de altă parte trebuie să treacă prin lume, sub conducerea şi permisiunea lui Dumnezeu, prin diferite situaţii, examene, suferinţe şi necazuri. Diavolul foloseşte deseori neînţelegerea căilor lui Dumnezeu pentru a umple inima cu neîncredere faţă de El şi a trezi îndoială faţă de dragostea, credincioşia şi purtarea Sa de grijă. El încearcă de asemenea să clatine încrederea noastră în veridicitatea şi autenticitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Tot ceea ce slujeşte la înstrăinarea noastră de Dumnezeu şi de binecuvântările cereşti în Hristos îi este bine venit.

Dar credinţa Îl aduce pe Dumnezeu între credincios şi împrejurări şi tot ceea ce vrea să îl neliniştească. Avram a putut spune: „Mi-am ridicat mâna spre Domnul Dumnezeul Preaînalt, Stăpânul cerurilor şi al pământului“, iar Dumnezeu i-a răspuns: „Nu te teme, Avrame! Eu sunt scutul tău şi răsplata ta foarte mare“ (Geneza 14:22 ; 15:1 ). Dacă ne împotrivim diavolului, el va fugi de la noi.

Cum este posibil să pătrundă săgeţile celui rău în inima unui credincios şi să aprindă acolo un foc al îndoielii, al neliniştii şi al fricii chinuitoare? Acel credincios a neglijat nu numai scutul, ci şi brâul, platoşa şi încălţămintea. A început probabil prin faptul că miile de lucruri mărunte ale acestei lumi i-au atras privirea de la Hristosul proslăvit. Atunci, inima sa nu a mai fost în lumină, ci a urmat traseul gândurilor şi al înclinaţiilor naturale sau chiar al plăcerilor care „se războiesc cu sufletul“. Atunci nu a mai fost ocrotit de săgeţile arzătoare ale celui rău. Când este întreruptă părtăşia intimă cu Dumnezeu, cum mai putem privi plini de încredere spre Dumnezeu? Încrederea nu rezultă din umblare; ea se bazează pe Dumnezeu; dar umblarea fidelă este terenul pe care creşte încrederea.

Spre îmbărbătarea noastră adaug însă că Domnul nostru mijloceşte pentru noi în orice timp ca Mare Preot în cer, pentru a fi apţi de luptă şi a rămâne aşa sau pentru a putea îmbrăca din nou întreaga armură după o cădere.

Coiful mântuirii

Pentru a nu arăta duşmanului nici o latură vulnerabilă şi pentru a fi ocrotiţi din toate părţile de atacurile sale, trebuie să luăm şi „coiful mântuirii“. Trebuie să umblăm zilnic conştientizând şi savurând mântuirea deplină în Hristos, pe care diavolul nu o poate nici distruge, nici răpi. Numai aşa este ocrotit capul nostru în ziua luptei.

Scutul simbolizează ceea ce este Dumnezeu pentru noi, coiful ceea ce a făcut El pentru noi.

Mântuirea, aşa cum ne este prezentată în epistola către Efeseni, cuprinde nu numai mântuirea noastră deplină, iertarea păcatelor noastre, eliberarea din starea stricată, din robia păcatului şi de sub puterea duşmanului, ci şi faptul că eu sunt în Hristos şi în El sunt pus în locurile cereşti. Mântuirea noastră este atât de desăvârşită, ea nu poate fi modificată şi nici pierdută, încât nu mai trebuie să ne preocupăm cu noi înşine. Totul este asigurat, coiful poate fi expus tuturor loviturilor. Mântuirea ne conferă curaj şi energie, iar acum suntem liberi în puterea Duhului Sfânt pentru a fi activi pentru Domnul, fără a fi neliniştiţi cu privire la noi sau fără a fi împiedicaţi.

Sabia Duhului

În timp ce celelalte părţi componente ale armurii se referă la starea noastră proprie şi slujesc la ocrotirea noastră, sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, ne este dată în mână spre folosul altora, o armă de atac în lucrarea pentru Domnul.

Numai în măsura în care mă aflu cu inima în adevăr, umblu în dreptate practică, merg calea mea în pace prin această lume duşmănoasă, inima mea se încrede în Dumnezeu şi sunt sigur de mântuirea în Hristos, pot intra în acţiune şi lupt cu succes, ocrotit fiind în omul dinăuntru şi ascuns de toate atacurile din exterior. Starea interioară premerge activităţii exterioare şi o însoţeşte.

Acesta este un punct foarte important, de care deseori nu ţinem suficient seama. Pornim la luptă fără judecată de sine şi fără a fi pe deplin conştienţi că Dumnezeu este cu noi. Dar cu un Acan în tabără, Dumnezeu nu ne poate însoţi (Iosua 7 ), iar sfârşitul va fi o înfrângere ruşinoasă. Dacă dorim să fim activi pentru Domnul, trebuie să venim din prezenţa Sa, fie că este vorba de o slujbă în familie în viaţa zilnică, fie de o activitate publică. Deci arma noastră de atac este sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, iar duşmanul nu se teme de nimic atât de tare ca de această armă. Dacă este folosită sub puterea şi călăuzirea Duhului Sfânt, se arată puterea şi ascuţimea acesteia, căreia nu i se poate împotrivi nimic. Ea este atunci „ca un foc şi ca un ciocan care sfărâmă stânca“ (Ieremia 23:29 ). Cuvântul lui Dumnezeu este „viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii“ (Evrei 4:12 ).

Să luăm Cuvântul în mână aşa cum ni-l oferă sala de arme divină! Să nu adăugăm şi să nu scoatem nimic din el. Imediat ce facem acest lucru, nu mai este sabia Duhului şi Cuvântul lui Dumnezeu. El este tot atât de desăvârşit ca mântuirea şi dreptatea noastră, independent de contribuţia noastră. El este suficient şi încercat, dacă îl folosim în dependenţă de Dumnezeu.

În tot Cuvântul, mai ales în Psalmi, găsim exemple cum este aplicat Cuvântul lui Dumnezeu de către cei sfinţi. Dar în folosirea acestei arme spirituale, Domnul nostru este exemplul desăvârşit. El S-a folosit de Cuvânt în ispitele şi în discuţiile Sale cu iudeii care Îl contraziceau mereu. Dar dacă nu umblăm în puterea Duhului Sfânt, nu putem nici măcar să prindem bine această sabie şi, cu atât mai puţin, să o folosim. Numai prin puterea şi lumina Duhului Sfânt putem să avem la momentul potrivit cuvântul potrivit. Atunci, un singur verset va putea birui cel mai puternic duşman, ca piatra din praştia lui David.

Cât de necesar este ca în via Domnului să fie astfel de lucrători care sunt „tari în Domnul“, pentru că au îmbrăcat întreaga armură şi ştiu astfel să folosească în mod corect sabia Duhului.

Rugăciunea

Apostolul aminteşte ca ultimă armă rugăciunea. Aceasta arată ce poziţie trebuie să ia credinciosul pentru a putea folosi toate părţile componente ale armurii.

Fiind conştient că puterea, înţelepciunea şi călăuzirea se găsesc numai în Dumnezeu, credinciosul se poate îndrepta în orice timp în rugăciune spre tronul de har. În acest mod este ocrotit în prezenţa lui Dumnezeu; ochiul său rămâne curat şi inima sa este eliberată de griji. Numai aşa poate sta deasupra împrejurărilor şi poate afirma poziţia sa în locurile cereşti. Cu cât preocuparea semenilor, pentru care credinciosul se dăruieşte, este mai pământească, cu atât mai mult credinciosul trebuie să nu neglijeze rugăciunea.

Rugăciunea este „termometrul“ sigur al dependenţei credinciosului. La Domnul s-a arătat în desăvârşire în „zilele vieţii Sale“. El era „mereu în rugăciune“ şi Îi plăcea să se retragă pentru a petrece ore în şir în rugăciune cu Dumnezeu (Evrei 5:7, 8 ; Psalm 109:4; Marcu 1:35 ; Luca 6:12 ). Pavel şi apostolii, Epafra şi toţi cei care s-au remarcat în slujba pentru Domnul au fost oameni ai rugăciunii. Aceasta explică succesul lor în slujbă şi răbdarea lor în necazuri şi suferinţe.

Utilizând corect armura, creştinul poate sluji altora; rugăciunea sa nu se va opri la nevoile proprii, ci se va transforma în rugăciunea cu stăruinţă pentru toţi sfinţii şi slujitorii Domnului: „veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu cerere pentru toţi sfinţii, şi pentru mine.“ Prin aceasta nu numai lucrarea Domnului aici jos, ci şi lupta în locurile cereşti devine un lucru comun.

Aşa trebuie să fie; credincioşii sunt una, lucrarea este o lucrare comună, iar diavolul este duşmanul comun. Ca atare, şi Adunarea este prezentată în epistola către Efeseni ca un trup: „Este un singur trup şi un singur Duh.“ Dacă luptăm într-adevăr, vom veghea desigur să includem pe toţi sfinţii şi întreaga lucrare în rugăciunile noastre cu stăruinţă. Astfel păstrăm, cât depinde de noi, unitatea Duhului, ne păstrăm departe de tot ceea ce o tulbură şi zădărnicim atacurile duşmanului.

Să ne dea Domnul tuturor harul de a rămâne conştienţi de poziţia noastră cerească şi, înarmaţi cu toată armura lui Dumnezeu, să luptăm lupta din locurile cereşti! „Încă puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni.“ Când vom fi la Domnul, duşmanul nu va mai fi în cer şi nu vom mai avea nevoie de nici o armură şi de nici o armă!

de Walter Gschwind (din revista „Cercetaţi Scripturile”)

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *