La începtul cărţilor Iosua şi Judecători, găsim o exprimare asemănătoare: „După moartea lui Moise...“; „După moartea lui Iosua...“, iar în Judecători 2:7 se vorbeşte despre bătrânii care au supravieţuit lui Iosua şi care au fost martorii tuturor lucrărilor impresionante pe care Domnul le făcuse pentru Israel. Dar versetul 10 adaugă că, după ce neamul acela de oameni a încetat, prin moarte, s-a ridicat o altă generaţie cu totul diferită de cea care o precedase.
Timpul se scurge, generaţiile vin una după alta, de cele mai multe ori fără să se asemene între ele. Însă chiar atunci când s-a produs o decădere spirituală printre copiii lui Israel, sufletele sincere şi temătoare de Dumnezeu au continuat să se bucure de lumina şi puterea prezenţei divine. De altfel, fiecare generaţie are mare trebuinţă de a se întoarce la original, de a se adăpa din izvoarele curate şi proaspete ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne recomandă, nu numai să rămânem în lucrurile învăţate, dar să fim pe deplin convinşi de temeinicia şi valabilitatea lor (2. Timotei 3:14 ).
Izvoarele lui Dumnezeu - izvoare de har, de viaţă, de lumină - rămân la dispoziţia noastră, sunt accesibile oricărui suflet care doreşte să-şi potolească setea.
Moise a fost omul încrederii în Dumnezeu. El a făcut, din plin, dovada unei credinţe vii şi lucrătoare; în tinereţea sa, el a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon; el a ales să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu; el a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. La rândul lui, Iosua a dovedit o credinţă energică, vie, lucrătoare, necesară cuceririi pământului făgăduinţei. Credinţa aceasta a caracterizat şi pe bătrânii care au trăit în preajma lui Iosua. Însă acum se ridică „o altă generaţie care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel“ (Judecători 2 .10).
Neamului acestuia de oameni îi lipsea o cunoştinţă personală a Domnului şi a lucrării Sale. În asemenea condiţii, nu ne miră deloc manifestarea atât de timpurie a declinului spiritual.
Fenomenul succesiunii generaţiilor este vizibil chiar în familiile noastre. Poate că bunicul a fost un om evlavios, n-a iubit lumea şi lucrurile ei, s-a dovedit a fi puternic ataşat de Domnul şi de voia Lui; copiii lui, părinţii noştri, i-au urmat exemplul frumos, trăind în frică de Dumnezeu, dar ce se va întâmpla cu noi, urmaşii lor? Vom semăna cu acel „un alt neam de oameni“, sau ne vom număra printre cei ce „se uită cu băgare de seamă la sfârşitul felului de vieţuire al celor ce ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu“ şi le vom urma credinţa?
La fel stau lucrurile şi cu mărturia comună. Încă de pe timpul apostolilor şi îndeosebi a acelora care le-au urmat imediat după plecarea lor, decăderea a câştigat tot mai mult teren. Au existat în primele veacuri ale Bisericii creştini vii, martori puternici ai Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi fiinţe ruinate de păcat şi învăţături rătăcitoare. La Reformă, Dumnezeu a ridicat unelte ale Sale care I-au făcut cinste, dar în câte generaţii s-a resimţit influenţa lor pozitivă? Tradiţia şi formalismul au luat repede locul acestei schimbări spre o viaţă regenerată. În ce priveşte mărturisirea de credinţă de care ne-am ataşat, noi suntem recunoscători Domnului pentru bărbaţii de valoare pe care El i-a ridicat pentru a pune din nou în lumină adevărurile Cuvântului Lui. Ni s-au păstrat o bună parte din scrierile lor, precum şi ale generaţiei care le-a urmat. Am beneficiat de contribuţia celei de a treia şi a patra generaţii. Dar ce se va întâmpla cu a noastră, care este a cincea? Se vor remarca acum tineri creştini, dornici după o viaţă sfântă şi evlavioasă, însufleţiţi de o credinţă vie, demnă de exemplul înaintaşilor, tineri care vor orienta spre Domnul „grupul“ lor, familia lor, adunarea locală din care fac ei parte?
1. Cucerirea incompletă
Primul capitol din cartea Judecătorilor ne prezintă un tablou trist despre lipsa de perseverenţă a seminţiilor lui Israel în a pune mâna pe moştenirea Ce le-a fost promisă. Ca un refren dureros revine mereu expresia: „Dar el n-a izgonit.“ Iuda a lăsat să trăiască locuitorii din câmpie „pentru că aveau care de fier“ (Judecători 1:19 ) Beniamin a locuit la Ierusalim împreună cu iebusiţii (versetul 21); Manase nu i-a izgonit nici el pe canaaniţii din numeroase oraşe şi sate, acceptând tacit faptul că ei „au izbutit“ să rămână în moşteniea lui; însă, chiar dacă n-au fost siliţi să plece, Manase le-a impus un bir, ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul lui Efraim (versetul 29). Canaaniţii „au locuit în mijlocul“ lui Beniamin, Manase şi Efraim; cât despre Aşer, aşeriţii „au locuit în mijlocul canaaniţilor” (versetul 23). La versetul 34, lucrurile iau o altă întorsătură, şi mai gravă: amoriţii au respins în munte pe fiii lui Dan şi „nu i-au lăsat să se coboare în câmpie.“
Domnul îi dăduse lui Israel toată ţara, de la pustie şi Liban până la Eufrat şi la marea cea mare (Iosua 1 .4). Ţara aceasta le fusese dată, însă ei trebuiau să pună piciorul şi s-o ia în stăpânire. Dar aceste locuri erau ocupate de diferite naţiuni asupra cărora trebuia să cadă judecata lui Dumnezeu. În loc să le cucerească, cele 12 seminţii „s-au lenevit“ să meargă şi să ia ţara în stăpânire (Iosua 18:3 ). În cele din urmă, în loc să se bucure din plin de Canaan, seminţiile lui Israel au devenit conlocuitoare cu vrăjmaşii Domnului.
Ce semnificaţie au pentru noi toate acestea? După cum Israel a fost scos din Egipt, Dumnezeu ne-a eliberat şi pe noi din robia păcatului şi ne-a scos din lume prin sângele Mielului; aşadar, El ne-a scos din mâinile vrăjmaşului. Străbătând pustia, răscumpăraţii Domnului urmau să experimenteze revărsarea harului şi manifestarea grijii părinteşti din partea Domnului. Apoi a venit momentul trecerii Iordanului, simbol al morţii şi invierii noastre împreună cu Hristos. Cele 12 pietre ridicate în Iordan unde se opriseră picioarele preoţilor (Iosua 4:9 ) vorbesc despre această moarte; alte 12 pietre luate din Iordan şi aşezate la Ghilgal evocă învierea noastră cu Hristos (Iosua 4:5,6 ).
De aici încolo, nu se pune numai problema de „a cunoaşte poziţia noastră în Hristos“, ci şi de a ne însuşi binecuvântările divine încât ele să se vadă în viaţa noastră. Dacă, de drept, noi am murit împreună cu Hristos, trebuie „la Gilgal“ să omorâm omul nostru vechi, carnea (Coloseni 2:20 ; 3:1,5 ). Prin părtăşia cu Domnul, omul nostru cel nou trebuie să fie hrănit şi viaţa cea nouă se se dezvolte necontenit; rămânând în viţă, mlădiţa va aduce roade. „Salvarea“, văzută sub aceste două aspecte, dă siguranţa mântuirii („voi în Mine“) şi ne eliberează de sub stăpânirea păcatului („Eu în voi“). Prin supunerea faţă de Duhul Sfânt care călăuzeşte lucrarea în Adunare suntem scăpaţi de orice sistem omenesc şi de orice organizaţie lumească. Strângerea laolaltă în Numele Domnului, doar ca mădulare ale Trupului Său, ne eliberează de orice alt temei de întrunire, mărturisire de credinţă sau decizie comună de a ne aduna. O facem sub călăuzirea Duhului. Simpla cunoaştere cu mintea a revenirii Domnului Isus nu ne va influenţa prea mult, dar crezând-o cu inima, aceasta devine o nădejde vie care imprimă vieţii noastre trăsături ceresti, ne mângâie când ne părăsesc cei iubiţi care se duc acasă, ne Îmbărbătează în suferinţe şi ne ajută să întoarcem spatele atracţiilor lumeşti.
Toate aceste binecuvântări pe care le avem în Hristos, vai, le putem pierde, ne putem lipsi de ele, fie din neştiinţă, fie că le cunoaştem dar nu le aplicăm în viaţa noastră (amoriţii „nu i-au lăsat“ pe daniţi „să se coboare în câmpie“) (Luca 5:39 ), fie amestecându-ne cu lumea, fapt care va conduce la pierderea gustului pentru lucrurile lui Dumnezeu („canaaniţii au locuit în mijlocul lor”).
2. Consecinţele
Judecători 2 şi 3:1-4 ne pun în faţă diferitele consecinţe ale acestei cuceriri incomplete. Decăderea este simbolizată prin suirea Îngerului Domnului de la Ghilgal la Bochim, din locul omorârii cărnii şi al biruinţei la locul „celor care plâng“. Îngerul reaminteste bunătatea Domnului faţă de poporul Său şi adaugă: „Voi n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru ce aţi făcut lucrul acesta?“ Acest reproş va răsuna de mai multe ori în istoria judecătorilor (6:10; 10:13 etc). Dumnezeu vrea să vorbească cugetului alor Săi. „Poporul a ridicat glasul şi a plâns.“ Această întristare era după voia lui Dumnezeu. Când Domnul ne face conştienţi că ne-am depărtat de El, că în cutare imprejurare n-am ascultat glasul Lui, sau chiar că ne-am obişnuit să nu ascultăm, care este cel mai potrivit lucru pe care trebuie să-l facem, dacă nu „să ridicăm glasul şi să plângem“? Apoi, să recunoaştem înaintea Lui vinovăţia noastră, să mărturisim ceea ce nu se potriveşte cu calitatea noastră de copii ai Săi.
Însă nu trebuie să descurajăm şi să credem că totul este pierdut, pentru că după ce au plâns, copiii lui Israel „au adus jertfe Domnului acolo“ (versetul 5). Din pricina a ceea ce este Dumnezeu şi a ceea ce El a făcut, ei puteau totuşi să se apropie de El printr-o jertfă; tot aşa şi noi, după ce ne-am judecat, putem veni la Dumnezeu, pe temeiul lucrării lui Hristos, cu rugăciune, jertfe de mulţumire şi închinăciunea noastră. Cât priveşte Cina Domnului se specifică lămurit: „vestiţi moartea Domnului până va veni El.“
Trebuie să fim conştienţi de slăbirea mărturiei practice a Bisericii lui Dumnezeu pe pământ, să ne întristăm adânc din această cauză, realizând mărturia şubredă pe care credincioşii o dau în timpurile din urmă. Această realizare (înţelegere) va trebui să ne sfâşie inimile. N-o putem ignora şi nu ne putem sustrage consecinţelor produse de ruinarea mărturiei exterioare. Totuşi, să nu cădem pradă deznădejdii: cu umilinţă, pe deplin conştienţi de lipsurile noastre şi de belşugul care se află în Dumnezeu, tot Îl mai putem lăuda.
Urmând firul relatării biblice, observăm că starea lui Israel continuă să se agraveze: „Ei au parasite pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor... au mers după alţi dumnezei.. au luat de soţii pe fetele lor şi au dat de soţii fiilor lor pe fetele lor“ (Judecători 2:12 ; 3:6 ). Această părăsire a Domnului se traduce în faptă prin două lucruri: au mers după alţi dumnezei. Aplicând la condiţiile noastre: care sunt dumnezeii lumii care ne înconjoară? Stele, cântăreţi celebri, campioni de tot felul, lideri politici, ca să nu mai vorbim de plăcerile lumii, inima lăsată liberă, ceea ce foarte adesea conduce la încheierea căsătoriei cu un partener necredincios: „Nu vă înjungaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între dreptate şi fărădelege? Sau ce părtăşie are lumina cu intunericul?... Sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios?“ (2. Corinteni 6:14-16 ). Poate că un simţământ de dragoste nu va conduce la căsătorie, dar Domnul va interveni să stopeze lucrurile înainte de a păşi pe un drum care conduce spre străpungerea inimii şi multe amărăciuni. Totuşi trebuie să avem mare grijă cu cine ne împrietenim. Desigur că este bine să manifestăm un spirit prietenos, de camaraderie, cu colegii noştri de şcoală sau de muncă, să stabilim relaţii normale în domeniile în care avem aceleaşi interese, dar să avem grijă a nu depăşi stadiul normal, având ca rezultat stârnirea unui foc sentimental sau afectarea relaţiilor intime, personale, calde cu familia. Un prieten lumesc exercită întotdeauna o influenţă negativă asupra credinciosului. Acesta începe să simtă plăcere în ceea ce ura mai înainte şi, în paralel, interesul pentru lucrurile lui Dumnezeu merge în descreştere.
O asemenea conduită atrage asupra credinciosului pedeapsa divină, măsurile disciplinare. De fiecare dată când ne depărtăm de Domnul, intristăm pe Duhul Sfânt. Dacă această întristare devine şi a noastră, El este totdeauna gata să ne primească şi să ne restabilească. Însă atunci când perseverăm in greşeală, Dumnezeu, în îndurarea Lui, dar şi in dreptatea Lui poate şi trebuie să ne pedepsească: „Domnul i-a dat în mâinile unor prădători care i-au prădat, i-a vândut în mâinile vrăjmaşilor lor de jur imprejur, şi ei nu s-au mai putut împotrivi“ (versetul 14). Predătorii aceştia operau jafuri in ţară, luând cu ei vitele şi recoltele, şi astfel poporul rămânea fără hrană. Duşmanii, îndeosebi filistenii, dominau asupra lor, încât israeliţii pe vremea lui Samson, iar mai târziu până pe la începutul domniei lui Saul, n-aveau arme şi posibilităţi de apărare. Erau lipsiţi chiar de fierari pentru a-şi ascuţi uneltele.
Nu se întâmplă la fel pe calea credinţei? Când cineva se abate de pe drumul voii lui Dumnezeu, primul lucru de care se lipseşte este hrana spirituală. El nu mai are timp să se aşeze la picioarele Domnului, sau nici chiar interesul de a o face. Neglijează strângerea laolaltă în jurul Domnului Isus. Sufletul, lipsit de hrană, lâncezeşte, îşi pierde vigoarea şi, nemaiputând să se împotrivească răului, se pleacă sub jugul robiei. Să ascultăm declaraţia solemnă a lui Moise: „Pentru că, în mijlocul belşugului tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului Dumnezeului tău cu bucurie şi cu dragă inimă, vei sluji în mijlocul foamei, setei, goliciunii şi lipsei de toate, vrăjmaşilor tăi pe care Domnul îi va trimite împotriva ta. El îţi va pune pe grumaz un jug de fier“ (Deuteronom 28:47-48 ).
De ce procedează altfel Dumnezeu faţă de aceia pe care îi iubeşte? Dacă El nu-i cruţă pe ai Săi şi îngăduie să ajungă „într-o mare strâmtorare“ (Judecători 2:15 ), este pentru a-i determina să strige (Judecători 6:6,7 ), să strige la El, să se pocăiască, să caute faţa Lui, să-şi recunoască păcatele pentru a fi restabiliţi.
În cartea noastră, această eliberare era înfăptuită prin intermediul judecătorilor, bărbaţi ai credinţei pe care Domnul îi ridica pentru a scoate poporul din mâna celor care îi jefuiau şi-i asupreau. Astfel Domnului I se făcea milă de copiii lui Israel (versetul 18). Dar ce se întâmpla după moartea judecătorului? „Israeliţii se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor“ (versetul 19). Acest grafic cu suişuri şi coborâşuri alternative îl regăsim de 6 sau 7 ori în şir în cartea Judecătorilor: au părăsit pe Domnul, s-au depărtat de El, au slujit altor dumnezei, s-au aliat prin căsătorie cu alte popoare; au atras astfel asupra lor pedeapsa Domnului şi au ajuns în mare strâmtorare, şapte ani, douăzeci de ani, patruzeci de ani. Atunci poporul strigă către Domnul, cere ajutor. Domnului I se face milă, ridică un judecător care îi eliberează şi Israel slujeşte iarăşi Domnului. Însă după moartea judecătorului, ce urmează? Întoarcerea la stricăciune, întoarcerea la idoli, o nouă strâmtorare.
Oare nu se întâmplă la fel de atâtea ori în viaţa multor credincioşi? Dar nu aceasta este viaţa creştină normală. Dacă am constatat că nivelul vieţii noastre spirituale a scăzut, ce-i de făcut? Să nu zăbovim nici o clipă: să-L rugăm pe Domnul să ne restabilească, să ne redea bucuria şi părtăşia cu El. Să ne cercetăm spre a descoperi lucrul care a întrerupt relaţia noastră cu El, să ne mărturisim păcatul, să-l părăsim şi, fără îndoială, Domnul ne va răspunde cu bunătate.
Este în planul lui Dumnezeu ca ai Lui să fie supuşi încercării. Neamurile idolatre au fost lăsate „ca să pună pe Israel la încercare, pentru ca să vadă dacă vor asculta... ca generaţiile fiilor lui Israel să cunoască şi să înveţe războiul, şi anume cei ce nu-l cunoscuseră mai înainte“. (Judecători 34:2 ). Este necesar ca şi copiii lui Dumnezeu să fie „puşi la încercare“ (Iacov 1:12 ). Domnul ne-ar putea aşeza în nişte împrejurări care să nu comporte tentaţii exterioare, să ne pună într-un loc unde n-ar exista atracţii din partea lumii şi nu s-ar semnala pericolul de a ne împrieteni cu cei neîntorşi la Dumnezeu. El ar putea face lucrul acesta. Dar scopul Său este să îngăduie să fim încercaţi. Prin aceasta credinţa noastră se căleşte si inimile noastre învaţă să preţuiască tot mai mult harul divin.
Alte mijloace întrebuinţate de vrăjmaş pentru a ne abate sufletele sunt învăţăturile rătăcitoare (Efeseni 4:14 ). Să ne depărtăm, în cea mai mare grabă, de aceia care neagă dumnezeirea lui Hristos sau minimalizează valoarea jertfei Lui ispăşitoare! De asemenea, vrăjmaşul caută în multe feluri să semene îndoiala în inima noastră în ce priveşte Cuvântul lui Dumnezeu, punând în discuţie valoarea, integritatea sau inspiraţia Scripturii. Vom rămâne fideli Domnului, sau ne vom lăsa purtaţi de toate vânturile? Imediat ce ne confruntăm cu o problemă, să alergăm înaintea Domnului, să căutăm la El soluţia, fără a lăsa să treacă timpul şi îndoielile şi semnele de întrebare să se înmulţească. Trebuie să deznodăm firul de la primul nod, nu după ce s-a încâlcit şi nu mai putem face nimic. Dar suişurile şi coborâşurile pot să caracterizeze nu numai mersul unei singure persoane, ci ele îşi pot pune pecetea pe viaţa în comunitate: de aici responsabilitatea pentru fiecare generaţie şi nevoia pentru Domnul de a o pune la încercare „pentru ca ei să înveţe războiul.“ Într-un timp de regres (în ciuda tuturor lucrurilor minunate pe care Domnul continuă să le facă sub ochii noştri), nu este obligatoriu ca fiecare creştin în parte să aibă o viaţă care merge în descreştere. Dimpotrivă, credinciosul serios umblă în credincioşie: „Ia seama... nu fi nepăsător... Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi“ (1. Timotei 4:13-15 ). Fără îndoială că nu-i uşor să te păstrezi credincios când nu întâlneşti sprijin în jurul tău, fie că este vorba de familie, de adunare sau de mediul în care trăieşti, însă binecuvântarea care izvorăşte dintr-un ataşament fierbinte faţă de Domnul, dintr-o puternică hotărâre de a-L urma cu orice preţ, dintr-o viaţă de părtăşie fericită cu El este cu atât mai mare şi mai bogată într-un timp dificil, decât în condiţii normale!
Să luăm aminte la cele spuse de apostolul Pavel către Timotei cu privire la succesiunea generaţiilor: „Ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii“ (2. Timotei 2:2 ). Pavel l-a învăţat pe Timotei. Acesta trebuia şi el să transmită mai departe mesajul primit, să-l încredinţeze altora care, la rândul lor, se impunea să fie capabili a învăţa pe alţii. Şi în felul acesta învăţătura sănătoasă a fost transmisă de-a lungul a patru generaţii (ca să nu mai vorbim de cele ce au urmat).
Mesajul evanghelic poate fi transmis pe două căi: prin viu grai şi prin scris. Bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu (Acela în mâna Căruia apostolul Pavel fusese o unealtă binecuvântată, inspirată), lucrarea Duhului manifestată în darul de a scrie pe care El l-a acordat unor diferiţi oameni ai lui Dumnezeu, de-a lungul generaţiilor care ne-au precedat, se află la dispoziţia noastră. Deci să primim învăţăturile ce ne-au fost transmise din generaţie în generaţie şi să ne folosim de darul încredinţat de Duhul Sfânt slujitorilor pe care i-a inspirat să scrie! La rândul nostru, să transmitem mai departe ceea ce am primit! Avem marea răspundere de a pune în practică acest mesaj, dar şi nobila sarcină de a-l comunica şi altora: în familia noastră, în adunare, fraţilor şi surorilor, copiilor la şcoala duminicală, colegilor noştri în adunările de tineret, precum şi cu orice ocazie pe care ne-o crează Domnul.
„O generaţie trece, alta vine“ (Eclesiastul 1:4 ). Generaţiile se duc una după alta, dar ce mare privilegiu să se poată spune despre cineva: „El a slujit celor din generaţia lui, prin voia lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 13:36 )!