Era cea mai întunecată perioadă a istoriei poporului Israel atunci când Ilie - profetul Dumnezeului cel viu - şi-a început slujba publică. Lucrarea specială a unui profet este aceea de a trezi conştiinţele şi de a mângâia inimile poporului lui Dumnezeu într-un timp de ruină. Mai întâi el trebuie să trezească interesul poporului căzut al lui Dumnezeu faţă de responsabilităţile lor, prin aplicarea cuvântului lui Dumnezeu conştiinţelor lor, iar în al doilea rând, să îi încurajeze pe cei credincioşi ajutându-i să îşi înalţe gândurile deasupra ruinei din jur şi să le mângâie inimile vorbindu-le despre gloria viitoare.
Trebuie arătat că o astfel de lucrare este potrivită într-un mod special într-un timp de ruină. Atunci când totul este în ordine în mijlocul poporului lui Dumnezeu nu este nevoie de darul profetic şi nu există nici spaţiul necesar exercitării lui. A fost deja subliniat faptul că în zilele gloriei lui Solomon nu a fost nevoie de profet. Totul era în ordine: împăratul aplica legea de pe tron, preoţii şi leviţii îşi îndeplinea slujba, iar poporul locuia în pace. Dar când, din cauza eşecului şi a neascultării poporului lui Dumnezeu, totul cade în dezordine, atunci, în harul lui Dumnezeu, îşi face apariţia profetul. Răul din mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să atragă judecata lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este credincios şi va apăra gloria Numelui Său. Dar, aşa cum spunea cineva: “Oricare ar fi nelegiurea lor, Dumnezeu nu va lovi un popor care a părăsit căile Sale până când nu le va trimite o mărturie. Poate că îi va pedepsi în prealabil, dar, cu siguranţă, nu va Îşi executa judecata asupra lor”. Aşadar, este doar harul lui Dumnezeu că ridică un profet într-un timp de ruină.
Nici astăzi nu este altfel în căile lui Dumnezeu. Mulţi cred că darul profetic a fost limitat la a prezice evenimente viitoare şi astfel, s-a ajuns la concluzia că darul profeţiei a fost retras. Este adevărat că descoperirea lui Dumnezeu este completă şi cu excepţia Cuvântului lui Dumnezeu, nimeni, decât un impostor, nu ar pretinde că dezvăluie viitorul folosind cuvintele “Aşa spune Domnul”; dar nu e deloc adevărat că darul profetic ar fi încetat. În Noul Testament este evident că acest dar este foarte important în ochii lui Dumnezeu. În 1. Corinteni 14:1 , citim “Urmăriţi dragostea şi râvniţi cele spirituale, dar mai ales să profeţiţi”, deoarece “cine profeţeşte vorbeşte oamenilor spre zidire şi încurajare şi mângâiere”. Ce este mai important în aceste vremuri de ruină, slăbiciune şi eşec în mijlocul poporului lui Dumnezeu, decât a trezi conştiinţa celor credincioşi faţă de slăbiciunea lor spirituală, de a le mângâia inimile prin dezvăluirea gloriilor viitoare şi de a le trezi dragostea pentru Cel care vine? Adevăratul profet este cel care poate astfel vorbi “oamenilor spre zidire şi încurajare şi mângâiere”.
În timpul său, Ilie a fost un adevărat profet al Domnului. Niciodată înainte poporul lui Dumnezeu nu se afundase în asemenea adâncimi de degradare. Trecuseră 58 de ani de când împărăţia fusese divizată după moartea împăratului Solomon. De-a lungul acestei perioade domniseră şapte împăraţi, toţi, fără excepţie, oameni răi. Ieroboam îl făcuse pe Israel să păcătuiască prin viţelul de aur. Nadab, fiul său, “a făcut rău în ochii Domnului şi a umblat în calea tatălui său”. Baaşa a fost un ucigaş, Ela, fiul său, un beţiv, Zimri a fost un trădător şi un ucigaş. Omri a fost un soldat iubitor de aventuri care şi-a însuşit tronul şi a făcut mai mult rău decât toţi cei dinaintea lui. Ahab, fiul său, a făcut şi mai rău decât tatăl său: el s-a căsătorit cu Izabela cea nelegiuită şi idolatră şi a dat tonul apostaziei. În zilele lui, orice urmă a închinării publice faţă de Dumnezeu a fost ştearsă din ţară. Idolatria era generală. Viţeii de aur erau adoraţi la Betel şi Dan; casa lui Baal era în Samaria; statuile lui Baal erau peste tot, iar profeţii lui Baal conduceau în mod public ritualurile idolatre. Era ca şi cum Baal trăia, iar Dumnezeu încetase să mai existe.
În mijlocul acestui spectacol de întuneric şi degradare morală, apare brusc un martor singuratic dar remarcabil al Dumnezeului celui viu. Ilie tişbitul îl înfruntă în mod public pe împărat, aducându-i un un mesaj al judecăţii apropiate: “Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât la cuvântul meu”. Primele cuvinte ale profetului îi arată împăratului că are de-a face cu Dumnezeul cel Viu şi, în plus, este înfruntat de un om care nu se teme de el şi de autoritatea lui împărătească. Ilie este chemat să aducă cel mai neplăcut mesaj celui mai puternic om din ţară. Stând în mod conştient înaintea Dumnezeului celui Viu, el este eliberat de orice frică atunci când stă înaintea împăratului apostat.
Cu mulţi ani înainte, Dumnezeu spusese lui Israel, prin gura lui Moise: “Feriţi-vă ca nu cumva să vi se amăgească inima şi să vă abateţi şi să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi lor şi să se aprindă mânia Domnului împotriva voastră şi să se închidă cerurile, ca să nu fie ploaie” (Deuteronom 11:16, 17 ). Acest avertisemnt solemn nu a fost luat în seamă. Idolatria fusese aproape continuă încă din timpul lui Moise, iar acum ajunsese la un nivel general. Dumnezeu a răbdat mult timp, dar în final idolatria ţării a ajuns “să-L întărâte la mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel” (1. Împăraţi 16:33 ) şi judecata prevestită de mult urma să vină. Urma să nu fie “nici rouă, nici ploaie”, decât la cuvântul profetului. Dumnezeu Îşi va apăra astfel cuvântul Său, Îşi va menţine gloria Sa, va face de ruşine idolatria şi va onora pe omul care Îl mărturiseşte pe El.
Am putea întreba: Care era secretul curajului lui Ilie în prezenţa împăratului - siguranţa cu care prevesteşte venirea judecăţii şi afirmaţia lui încrezătoare că totul se va întâmpla potrivit cuvântului său? În primul rând, Dumnezeu pentru el era Dumnezeul cel viu. Peste tot, recunoaşterea publică a lui Dumnezeu încetase cu totul. Atât cât se părea, nu exista nici măcar un suflet în ţară care credea în existenţa lui Dumnezeu. Dar în acest timp de declin general, Ilie se ridică plin de îndrăzneală, ca unul care credea şi mărturisea public că Dumnezeu este viu.
Mai mult, el poate spune despre Domnul că este Acela “înaintea căruia stau”. Nu doar că el a crezut în Dumnezeul cel viu, ci, în tot ceea ce spunea şi făcea, el era conştient de faptul că era în prezenţa lui Dumnezeu. Ca urmare, el este izbăvit de teama de om, este păstrat într-o linişte desăvârşită în mijlocul unor împrejurări extrem de dificile, fiind conştient de ajutorul lui Dumnezeu.
Mai mult, în Noul Testament aflăm un alt adevăr cu privire la Ilie. Iacov îl prezintă pe profet ca pe o imagine a lucrurilor măreţe care pot fi împlinite prin rugăciunea stăruitoare a celui drept. Rugăciunea în taină era un alt secret al puterii sale în public. El putea să stea înaintea împăratului nelegiuit deoarece îngenunchease înaintea Dumnezeului cel viu. Şi rugăciunea lui nu era una formală care nu foloseşte la nimic, ci una stăruitoare, care are mare putere. O rugăciune care avea în vedere gloria lui Dumnezeu, precum şi binecuvântarea poporului, astfel că “s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă”. Trebuie să fi fost foarte greu pentru Ilie să înalţe o astfel de cerere către Dumnezeul cel viu, căci ea avea să afecteze poporul Lui! Şi în timp ce Ilie privea starea poporului şi nu putea vedea nicio recunoaştere a lui Dumnezeu de-a lungul şi de-a latul ţării, el a realizat că era mai bine pentru ei să sufere anii de secetă, dacă aceasta i-ar face să se întoarcă la Dumnezeu, decât să se bucure de bunăstare în nesupunere faţă de Dumnezeu şi să meargă astfel către o şi mai rea judecată. Râvna pentru Dumnezeu şi dragostea pentru popor erau în spatele acestei rugăciuni solemne.
Mai mult, Iacov ne aminteşte că Ilie era “un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi”. La fel ca noi, şi el era asaltat de slăbiciuni şi neputinţe omeneşti. Ce lecţie încurajatoare ne poate învăţa şi pe noi acest fapt! La fel ca el, şi noi putem fi oameni puternici, dacă şi în noi, în ciuda răului din jurul nostru, umblăm în cunoştinţa faptului că Dumnezeu este Dumnezeul cel viu, dacă şi noi căutăm tot mai constant să umblăm, să vorbim şi să ne purtăm în prezenţa Sa, conştineţi că suntem înaintea Lui; dacă stăm tot mai des înaintea Lui în rugăciune autentică, condusă de Duhul.