comori.org
comori.org

Acum şi atunci / Timp şi veşnicie

C. H. Mackintosh

Noi privind nu la cele văzute, ci la cele nevăzute: ştiind că cele văzute sunt trecătoare, dar cele nevăzute sunt eterne2. Corinteni 4:18

Principiile care ne sunt puse înainte în Luca 12 sunt deosebit de solemne şi ne cercetează profund. Semificaţia lor practică le face deosebit de actuale şi importante într-o vreme ca aceea în care trăim. Un fel de a gândi lumesc şi carnal nu poate sta în picioare în lumina adevărurilor prezentate aici. Este nimicit din rădăcină. Dacă mi s-ar cere să dau un titlu scurt şi cuprinzător acestui pasaj preţios din Scriptură, aş alege: „Timpul în lumina veşniciei“. Este evident faptul că Domnul a dorit să îi pună pe ucenicii Săi în lumina acelei lumi în care totul este în antiteză completă cu aceea în care trăim – să le aducă inimile sub influenţa sfântă a lucrurilor nevăzute, şi să pună vieţile lor sub puterea şi autoritatea principiilor cereşti. Având înainte acest scop, Învăţătorul divin aşează o temelie solidă pe care va clădi apoi aceste principii, temelie cuprinsă în aceste cuvinte pătrunzătoare: „Fiţi atenţi la aluatul fariseilor, care este făţărnicia“.  Nu trebuie să existe niciun fel de gânduri ascunse în suflet. Cele mai adânci izvoare trebuie să fie date la lumină. Trebuie să lăsăm ca razele curate ale luminii cereşti să pătrundă cele mai profunde adâncimi ale fiinţei noastre morale. Nu trebuie să existe niciun fel de discrepanţă între felul ascuns de a gândi al sufletului şi felul în care ne exprimăm: între cursul vieţii şi mărturisirea buzelor. Într-un cuvânt, pentru a ne bucura de această culegere minunată de adevăruri practice avem nevoie în mod special de harul de a avea „o inimă bună şi sinceră.

Cu toţii suntem atât de capabili să acultăm cu indiferenţă sau să aprobăm cu răceală adevăruri care ne vorbesc în mod direct. Nu ne plac. Preferăm speculaţiile interesante despre litera Scripturii, ideile doctrinare, întrebările legate de profeţie, pentru că putem să le primim pe acestea şi să îngăduim şi tot felul de principii lumeşti, lăcomie şi îngăduinţă faţă de sine. Dar cine poate suporta principiile solemne ale adevărului, care se adresează conştiinţei cu toată măreţia şi care au puterea să lovească firea, în afară de aceia care, prin har, caută să se curăţească de „aluatul fariseilor, care este făţărnicia“? Acest aluat este deosebit de înşelător, îmbracă diferite forme, fiind cu atât mai periculos. Într-adevăr, oriunde există, el pune o barieră reală şi de netrecut în calea sufletului către creştere în cunoştiinţa experimentală şi sfinţenia practică. Dacă nu îmi expun întregul suflet faţă de acţiunea adevărului divin, dacă ascund vreun colţişor sau vreun ungher în faţa luminii lui, dacă îngădui vreo cămăruţă ascunsă, dacă încerc cu făţărnicie să adaptez adevărul la propriile mele standarde de umblare, sau dacă încerc să evit acţiunea tăişului său ascuţit asupra conştiinţei mele – atunci, cu siguranţă că sunt întinat de aluatul făţărniciei; iar creşterea mea în asemănarea lui Hristos este moral imposibilă. De aceea, este imperios necesar ca fiecare ucenic al lui Hristos să se cerceteze pentru a se asigura că nimic din acest aluat urâcios nu este îngăduit în cămăruţele tainice ale inimii sale. Prin harul lui Dumnezeu, fiecare dintre noi să îndepărtăm şi să ţinem departe acest aluat, astfel încât să putem spune în orice situaţie: Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă.

[În general, prin ipocrizie se înţelege mărturisirea religioasă falsă. Cu siguranţă că aşa este, dar cuvântul înseamnă mult mai mult. O aprobare tacită a unor principii care în fapt nu îmi călăuzesc umblarea se numeşte tot făţărnicie. Privind subiectul din acest punct de vedere, găsim toţi motive pentru a ne smeri profund înaintea Domnului. Cât de des nu se întâmplă să ascultăm adevărul, să fim în totul de acord cu el, şi totuşi în viaţa noastră să nu se vadă nimic din puterea lui; el nu ajunge să ne conducă umblarea. Şi chiar dacă lucrul acesta nu este legat moral cu aluatul fariseilor, care este făţărnicia, este, cel puţin, un rău foarte mare şi care se împotriveşte puternic creşterii în viaţa divină. „Dacă ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face]

Dar făţărnicia nu doar că subminează creşterea spirituală, ea eşuează şi în a îşi atinge scopul pe care şi-l propune; „şi nu este nimic acoperit care nu va fi descoperit, nici ascuns, care nu va fi cunoscut“. Fiecare om va ajunge în acest punct; şi orice gând va fi adus la lumină. Ceea ce sinceritatea ar face acum, va face atunci scaunul de judecată. Orice grad şi orice nuanţă de făţărnicie vor fi demascate de lumina care va străluci de la scaunul de judecată al lui Hristos. Nimic nu va scăpa. Atunci totul va fi realitate, deşi acum există atât de multă înşelătorie. Mai mult, atunci orice lucru va fi numit pe nume, oricum ar fi el ascuns acum. Gândirea lumească este numită prudenţă; un duh lacom, nestăvilit, este numit prevedere; îngăduinţa faţă de sine şi preamărirea eului sunt numite administrare corectă şi hărnicie lăudabilă în afaceri. Aşa stau lucrurile acum; dar atunci va fi exact invers. Înaintea scaunului de judecată, toate lucrurile vor fi arătate în adevărata lor culoare, şi vor fi numite pe nume. De aceea, este înţelept din partea ucenicului să trăiască în lumina acelei zile când vor fi arătate toate tainele inimii. În această privinţă, el este aşezat pe o poziţie favorizată pentru că, după cum spune apostolul, „noi toţi (sfinţi şi păcătoşi – deşi nu în acelaşi timp, nici pe aceeaşi temelie) trebuie să fim arătaţi (phanerothenai) înaintea scaunului de judecată al lui Hristos“. Lucrul acesta ar trebui oare să tulbure mintea ucenicului? Cu siguranţă nu, dacă inima sa este curăţată de aluatul făţărniciei şi dacă sufletul său este adânc înrădăcinat, prin învăţătura lui Dumnezeu Duhul Sfânt, în adevărul de temelie prezentat în acest capitol (2. Corinteni 5 ), şi anume faptul că Hristos este viaţa sa şi Hristos este dreptatea sa; şi că poate spune „am fost arătaţi (pphanerometha – o formă a aceluiaşi cuvânt folosit şi în versetul 10) lui Dumnezeu, şi de asemenea sper că am fost arătaţi şi în conştiinţele voastre“.

Dar dacă îi lipseşte această pace a conştiinţei şi această sinceritate şi transparenţă a inimii, atunci fără îndoială că gândul scaunului de judecată îl va tulbura în duhul său. De aceea vedem cum în învăţătura pe care o dă în Luca 12 , Domnul aşează conştiinţele ucenicilor în mod nemijlocit în lumina scaunului de judecată al lui Hristos. „Dar vă spun vouă, prietenii Mei: nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi, după aceasta, altceva nu mai pot face. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă; da, vă spun, de El temeţi-vă!”. „Frica de om întinde o cursă şi este strâns legată cu „aluatul fariseilor”. Dar „temerea de Domnul este începutul înţelepciunii, şi îl face pe om să se poarte astfel – să gândească, să vorbească, să acţioneze – în lumina deplină a scaunului de judecată al lui Hristos. Aceasta va înălţa caracterul şi îi va oferi o nemăsurată demnitate, şi, în acelaşi timp, va smulge, orice fel de lăstar al unui duh de independenţă arogantă, punând sufletul în lumina pătrunzătoare a luminii divine, al cărei efect este de a face orice şi pe oricine descoperit.

Nimic nu încearcă mai mult să îi răpească ucenicului lui Hristos demnitatea cuvenită a uceniciei sale decât a umbla înaintea privirilor sau a gândurilor oamenilor. Cât timp vom face aceasta, nu Îl vom putea urma neîmpiedicaţi pe Stăpânul nostru ceresc. Mai mult, răul de a umbla înaintea oamenilor este strâns legat cu răul de a încerca să ne ascundem căile înaintea lui Dumnezeu. Ambele au ceva din „aluatul fariseilor“, şi ambele îşi găsesc locul potrivit înaintea scaunului de judecată. De ce ne-am teme de oameni? De ce să ţinem cont de opiniile lor? Dacă opiniile lor nu pot sta înaintea Sa, a Celui care are putere să arunce în iad, atunci nu au nicio valoare; pentru că noi cu El avem a face. „Pentru mine este un lucru foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de vreun om“. Omul poate să aibă un scaun de judecată acum, dar nu îl va mai avea atunci. Poate să organizeze un tribunal în timp, dar nu va mai avea niciun tribunal în veşnicie. Şi atunci, de ce să ne rânduim căile după o judecată atât de fragilă şi de trecătoare? Oh! Să punem lucrul acesta înaintea inimilor noastre, şi Dumnezeu să ne dea harul să trăim mai mult în lumina vremurilor de atunci – să trăim având privile aţintite dincolo – să privim la timp în lumina veşniciei.

Cu toate acestea, s-ar putea ca o sărmană inimă necredincioasă să întrebe: „Dacă mă ridic astfel deasupra gândurilor şi părerilor omeneşti, cum mă voi descurca în această lume dominată tocmai de aceste gânduri şi păreri?“. Este o întrebare firească: dar ea primeşte un răspuns deplin şi satisfăcător de pe buzele Stăpânului nostru; da, pare chiar că El, în harul Său, a anticipat existenţa întrebărilor necredinţei atunci când, după ce i-a purtat pe ucenicii Săi dincolo de ceţurile obscure ale timpului şi i-a pus în lumina clară, puternică, pătrunzătoare a eternităţii, a adăugat: „Nu se vând cinci vrăbii cu doi bani? Şi niciuna din ele nu este uitată dinaintea lui Dumnezeu. Ci chiar perii capului vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi deci, voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.(vers. 6,7). Aici inima este învăţată nu doar să se teamă de Dumnezeu, dar şi să se încreadă în El – nu este doar avertizată, ci şi încurajată. „Temeţi-vă“ şi „Nu vă temeţi“ par a  fi un paradox pentru carne şi sânge; dar pentru credinţă nu există paradoxuri. Omul care se teme cel mai mult de Dumnezeu, se va teme cel mai puţin de împrejurări. Omul credinţei este, în acelaşi timp, cel mai dependent şi cel mai independent om din lume – dependent de Dumnezeu, independent de împrejurări. Cea de a doua este consecinţa primei; adevărata dependenţă produce adevărata independenţă.

Remarcaţi şi temelia păcii celui credincios. Cel care are putere să arunce în iad, Singurul de care trebuie să se teamă, S-a aplecat şi s-a ostenit să îi numere perii capului. Cu siguranţă că nu a făcut aceasta pentru a îl lăsa apoi să piară, aici sau dincolo. Nicidecum. Grija atât de amănunţită a Tatălui nostru ar trebui să reducă la tăcere orice îndoieli care s-ar putea ridica în inimile noastre. Nimic nu este prea mic, şi nimic nu poate fi prea mare pentru El. Planetele nenumărate care se învârt prin spaţiul infinit şi o vrabie care cade sunt la fel de importante pentru El. Înţelepciunea Sa infinită poate avea grijă, cu aceeaşi uşurinţă, de cursul veacurilor şi de perii capului nostru. Aceasta este temelia sigură pe care se întemeiază îndemnurile lui Hristos: „Nu vă temeţi“ şi „nu vă gândiţi“. Adesea eşuăm când vine vorba despre a aplica practic aceste principii divine. Poate că le admirăm ca principii; dar doar atunci când le aplicăm le putem simţi şi vedea adevărata putere. Dacă nu le trăim, pictăm doar raze de soare pe o pânză, în timp ce noi murim de foame sub influenţele ucigătoare ale propriei noastre necredinţe.

Acum, în pasajul pe care îl avem înainte vedem că mărturia curajoasă şi fără compromisuri pentru Hristos este legată cu această înălţare sfântă deasupra gândurilor omului, şi această încredere calmă în grija atentă şi iubitoare a Tatălui nostru. Dacă inima mea se ridică deasupra influenţei omului sau a temerii de el, şi dacă mă bucur de odihna dulce a faptului că Tatăl meu poartă de grijă de perii capului meu, atunci sunt în starea potrivită pentru a Îl mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor (vezi vers. 8-10). Nu trebuie să mă preocup de consecinţele acestei mărturisiri, pentru că, Dumnezeu mă va ţine aici, atât timp cât El mă vrea aici. „Iar când ei vă aduc înaintea sinagogilor şi a stăpânirilor şi a autorităţilor, nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi răspunde sau ce veţi spune; pentru că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în acel ceas ce trebuie să spuneţi“. Singura temelie sigură de pe care poţi da mărturie pentru Hristos este să fii pe deplin liber de influenţa omului, şi înrădăcinat într-o încredere nemăsurată în Dumnezeu. Atât timp cât sunt influenţat de oameni, sau sunt dator oamenilor, lucrul acesta mă descalifică de la a fi slujitor al lui Hristos; dar pot să fiu eliberat în mod eficient de influenţa omului doar printr-o credinţă vie în Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu îmi umple inima, nu există loc pentru alte creaturi; şi putem fi pe deplin siguri de aceasta, că niciun om nu s-a ostenit vreodată să ne numere perii capului; nici noi înşine nu am făcut-o; dar Dumnezeu a făcut-o, şi deci pot avea mai multă încredere în Dumnezeu decât în oricine altcineva. Dumnezeu este pe deplin suficient pentru orice cerinţă, mare sau mică, şi vrem doar să ne încredem în El şi să Îl cunoaştem.

Într-adevăr, El se poate folosi şi se foloseşte de oameni ca instrumente; dar dacă ne sprijinim pe oameni în loc să ne sprijinim pe Dumnezeu – dacă ne sprijinim pe instrumente şi nu pe mâna care le foloseşte – atunci vom aduce blestem asupra noastră, pentru că este scris: Blestemat este omul care se încrede în om şi care îşi face carnea braţ al său, şi a cărui inimă se depărtează de Domnul(Ieremia 17:5 ). Domnul s-a folosit de corbi pentru a îl hrăni pe Ilie, dar Ilie nu s-a gândit niciodată să se încreadă în corbi. Aşa ar trebui să fie întotdeauna. Credinţa se sprijină pe Dumnezeu, se bizuieşte pe El, se agaţă de El, se încrede în El, Îl aşteaptă şi Îi lasă întotdeauna loc să lucreze, fără a Îi împiedica planurile glorioase prin încredere în creatură, Îl lasă să Se arate în toată realitatea glorioasă aceea ce este El, lasă totul în seama Lui; şi, mai mult, dacă trece prin ape tulburi şi adânci, ea va fi văzută întotdeauna pe culmea celui mai înalt val, şi de acolo va privi cu linişte deplină la Dumnezeu şi la lucrările Sale pline de putere. Aceasta este credinţa – acest principiu preţios – singurul lucru din această lume care le dă lui Dumnezeu şi omului locurile care li se cuvin.

În timp ce Domnul Isus prezenta aceste principii care nu sunt de pe pământ, un adevărat copil al pământului îl întrerupe cu o întrebare despre averi. „Şi cineva din mulţime I-a spus: Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine. Cât de puţin cunoştea din adevăratul caracter al acelui Om ceresc care stătea înaintea lui! Nu ştia nimic despre taina profundă a fiinţei Sale, despre scopul misiunii Sale cereşti. Cu siguranţă că El nu venise din sânul Tatălui pentru a rezolva chestiuni legale referitoare la proprietăţi, nici pentru a fi mediator între doi oameni lacomi. Duhul lăcomiei se arată evident în toată chestiunea. Atât acuzatorul cât şi apărătorul erau conduşi de lăcomie. Unul dorea să ia în posesiune, celălalt să păstreze; nu era oare aceasta lăcomie? Dar El I-a spus: Omule, cine M-a pus judecător sau împărţitor peste voi?. Nu era vorba despre care dintre ei avea dreptate în privinţa proprietăţii. Amândoi greşeau conform cu învăţătura curată şi cerească a lui Hristos. În lumina eternităţii, câţiva metri de teren nu aveau nicio valoare; iar în ce Îl priveşte pe Hristos Însuşi, principiile pe care le prezenta El erau cu totul contrare oricărei chestiuni referitoare la posesiunile pământeşti; şi chiar în persoana şi caracterul Său, El le dădea un exemplu cu totul diferit. El nu a mers la lege pentru a îşi cere moştenirea. Era „moştenitor a toate“. Ţara lui Israel, tronul lui David şi întreaga creaţie Îi aparţineau; dar omul nu Îi recunoştea dreptul şi nici nu I se supunea. „Dar viticultorii aceia au zis între ei: „Acesta este moştenitorul; veniţi, să-l omorâm, şi moştenirea va fi a noastră. Iar Moştenitorul S-a supus acestor lucruri cu răbdare desăvârşită, dar – slăvit să fie în veci Numele Său glorios! – mergând la moarte a zdrobit puterea vrăjmaşului şi a adus „mulţi fii la slavă“.

Vedem astfel prezentate în învăţătura şi practica Omului ceresc principiile împărăţiei lui Dumnezeu. El nu a vrut să împartă, dar prin învăţătura Sa a arătat că nu este nevoie de niciun fel de împărţire. Dacă principiile împărăţiei lui Dumnezeu ar domina, atunci nu ar mai fi nevoie de curţi de judecată; pentru că în măsura în care drepturile oamenilor nu ar fi încălcate, ei nu ar avea nevoie să apeleze judecată pentru vreun fel de prejudicii. Toţi suntem de acord cu aceasta. Dar creştinul, fiind în împărăţie, trebuie să fie condus de principiile împărăţiei, şi să le trăiască cu orice preţ; pentru că exact în aceeaşi măsură în care eşuează în a trăi aceste principii, îşi privează sufletul de binecuvăntare şi îşi înnăbuşă mărturia.

Aşadar, o persoană care merge să se judece, nu este condusă de principiile împărăţiei lui Dumnezeu, ci de cele ale împărăţiei lui Satan, care este prinţul acestei lumi. Nu se pune problema dacă este sau nu creştin, ci pur şi simplu despre principiile care îl conduc atunci când alege să apeleze la lege în orice împrejurări. [Vai! Cât de des se întâmplă ca omenii să apeleze la lege pentru a găsi dreptate atunci când au fost nedreptăţiţi şi, în loc de aceasta, sunt din nou nedreptăţiţi!]. Nu vorbesc despre instinctele morale ale naturii divine, care cu siguranţă că îl vor face pe om să înţeleagă exact discrepanţa uriaşă care există între a mărturisi că eşti mântuit prin har şi a merge înaintea legii împreună cu un alt om – între a recunoaşte că dacă ţi-ai fi primit drepturile din mâna lui Dumnezeu, ai arde în flăcările iadului, şi a insista totuşi să îţi primeşti drepturile de la un alt om – între a fi iertat de zece mii de talanţi şi a îl lua de gât pe cel împreună rob pentru o amărâtă de sută de dinari. Nu voi insista asupra acestor lucruri. Privesc la chestiunea apelării la lege doar în lumina împărăţiei, în lumina eternităţii; şi dacă este adevărat că în împărăţia lui Dumnezeu nu mai este nevoie de tribunale, atunci aş vrea să pun cu toată solemnitatea înaintea conştiinţei cititorului, în prezenţa lui Dumnezeu, faptul că el este cu totul greşit ca el, ca supus al acelei împărăţii, să apeleze la lege. Este adevărat că atitudinea aceasta îi va aduce suferinţe şi pierderi; dar este oare „vrednic de împărăţia lui Dumnezeu“ cel care nu este gata să „sufere pentru ea? Lăsaţi-i să apeleze la lege pe cei care sunt călăuziţi de lucrurile timpului acestuia; dar creştinul este, sau trebuie să fie condus de princpiile eternităţii. Oamenii merg la lege Acum, dar atunci nu va mai fi la fel; şi creştinul trebuie să acţioneze acum ca şi cum ar trăi atunci. El aparţine împărăţiei; şi tocmai pentru că împărăţia nu este acum în putere, ci Împăratul este respins, supuşii ei sunt chemaţi să sufere.

Dreptatea „suferăacum; va „domni“ în Mileniu; şi va „locui“ în cerurile noi şi pe pământul cel nou. Apelând la lege acum, creştinul anticipează vremea mileniului. El o ia înaintea Stăpânului Său cerându-şi drepturile. Este chemat să sufere cu răbdare orice fel de nedreptăţi şi batjocuri. A fi indignat de ele înseamnă a nega adevărul acelei împărăţii căreia mărturiseşte că îi aparţine. Vreau să accentuez acest principiu înaintea conştiinţei cititorului. Îl implor să fie foarte atent la el. Să îl lase să acţioneze cu toată greutatea asupra conştiinţei sale. Să nu trateze acest adevăr cu uşurătate. Nimic nu tinde să împiedice prospeţimea şi puterea, creşterea şi prosperitatea împărăţiei lui Dumnezeu în inimă, ca refuzul de a pune în practică principiile împărăţiei.

[Creştinul ar trebui să fie condus în toate de principiile împărăţiei. Dacă are o afacere, ar trebui să o conducă ca şi copil al lui Dumnezeu şi slujitor al lui Hristos. Nu ar trebui să se poarte ca şi creştin doar în Ziua Domnului, şi ca un afacerist de luni încolo. Ar trebui să Îl am pe Domnul cu mine în magazinul meu, în depozitul meu şi în casierie. Este un privilegiu ca şi în afacerea mea să depind de Domnul; dar pentru a depinde de El, trebuie ca afacerea mea să fie de o aşa natură, şi condusă după astfel de princpii, încât El să Îşi poată da aprobarea. Dacă spun: „trebuie să fac afaceri la fel fac cum şi alţii afaceri“, atunci abandonez adevăratul teren creştin ca să mă conformez gândurilor lumii de acum. Dacă, de exemplu, recurg la panouri, reclame în ziare şi alte asemenea mijloace de a mă lăuda şi de a mă promova, este evident că nu mai lucrez în dependenţă simplă de Dumnezeu, ci depind de principiile acestei lumi. Dar unii vor spune: „şi atunci cum să fac afacerea să meargă?“. Şi voi răspunde printr-o altă întrebare, şi anume: „Care este scopul tău? Este mâncare şi îmbrăcăminte, sau să agoniseşti?“. Dacă eşti în primul caz, atunci Dumnezeu a promis că va purta de grijă, aşa că tot ceea ce trebuie să faci este să depinzi de El. Credinţa aşează întotdeauna sufletul pe un teren cu totul diferit de cel ocupat de lume, indiferent de chemarea noastră. Priviţi, de exemplu, la David în valea Elah. De ce nu s-a luptat ca ceilalţi oameni? Pentru că se găsea pe terenul credinţei. La fel şi Ezechia. De ce s-a îmbrăcat în sac, atunci când alţii s-ar fi îmbrăcat în armuri? Pentru că era pe terenul dependenţei simple de Dumnezeu. La fel stau lucrurile şi în cazul unui om de afaceri; trebuie ca el să îşi conducă afacerea ca un creştin, pentru că altfel îşi va înnăbuşi mărturia şi îşi va priva sufletul de binecuvântare.]

Dar poate că unii vor spune că aceste lucruri ne coboară de pe terenul înalt al adunării, prezentat în epistolele lui Pavel, pentru a ne aduce pe terenul principiilor împărăţiei. Nicidecum. Aparţinem adunării, dar suntem în împărăţie; şi, cu toate că cele două nu trebuie niciodată confundate, este evident că etica adunării – obiceiurile morale şi căile ei –nu pot fi niciodată mai prejos decât cele ale împărăţiei. Dacă este contrar duhului şi principiilor împărăţiei să îmi cer drepturile şi să apelez la lege, trebuie, dacă se poate spune astfel, să fie cu atât mai contrar duhului şi principiilor adunării. Nu mă îndoiesc de aceasta. Cu cât poziţia pe care o am este mai înaltă, cu atât mai înalte ar trebui să fie şi principiile care mă conduc, şi felul de gândire care mă caracterizează. Cred pe deplin, şi doresc să ţin cu tărie, şi să experimentez şi să exprim practic adevărul adunării ca trup şi mireasă a lui Hristos – care are o poziţie cerească, şi aşteaptă gloria cerească, datorită unităţii ei cu Hristos; dar nu pot să îmi închipui cum, a fi mădular al acelui Trup care are atâtea privilegii înalte, poate să mă facă să trăiesc în viaţa mea la un nivel mai jos decât un simplu supus al împărăţiei. Care este diferenţa, în ce priveşte purtarea şi caracterul în aceste vremuri, între a aparţine trupului unui Cap respins, şi a aparţine împărăţiei unui Împărat respins? Cu siguranţă că această diferenţă nu va însemna un standard mai coborât în primul caz. Cu cât mai înaltă şi mai intimă este relaţia mea cu Cel respins, cu atât mai intenstă ar trebui să fie despărţirea mea de ceea ce L-a respins, cu atât mai complet ar trebui să îmi însuşesc caracterul Lui, cu atât mai precis şi mai fidel ar trebui să Îi urmez paşii, în mijlocul lumii care L-a respins.

Într-un cuvânt, DORIM CONŞTIINŢĂ. Da, iubite cititor, sunt pe deplin încredinţat că o conştiinţă sensibilă, exersată, sinceră, care va răspunde cu credincioşie şi loialitate chemărilor Cuvântului curat şi sfânt al lui Dumnezeu, este marele deziderat – nevoia cea mai stringentă într-o vreme ca aceea în care trăim. Nu dorim atât de mult principiile, cât harul, energia, hotărârea sfântă care le vor împlini, cu orice preţ. Admitem adevărul principiilor care lovesc cu precizie exact în lucrurile pe care fiecare dintre noi le facem în mod mai mult sau mai puţin direct. Admitem principiile harului, şi totuşi trăim printr-o păstrare strictă a dreptăţii practice. De exemplu, cât de des se întâmplă ca cei care predică, dau învăţură, care mărturisesc că se bucură de har, insistă în acelaşi timp să îşi primească drepturile din partea celor care le sunt datori; şi, fie în mod direct, fie prin intermediari, îi jefuiesc pe săraci, le iau acoperişul de deasupra caselor sau îi dau afară, în mizerie şi sărăcie, într-o lume rea şi fără inimă! Este o situaţie simplă, palpabilă, care, vai! s-a întâmplat prea des în lume în ultimii zece ani.

Şi de ce trebuie să dăm exemple? Pentru că în zilele noastre găsim o mare lipsă de sensibilitate a conştiinţei, încât dacă lucrurile nu sunt aduse foarte aproape de fiecare, nu vor fi înţelese. Ca şi David, indignarea noastră este puternic aprinsă de orice imagine a degradării morale, atât timp cât nu ne vedem pe noi înşine în acea imagine. Este nevoie de un Natan care să ne spună: „Tu eşti omul acela“, pentru a ne aduce în ţărână, cu o conştiinţă lovită şi cu un dezgust real faţă de sine. Astfel, în zilele noastre, se rostesc predici elocvente, se organizează prezentări, se scriu tratate elaborate despre principiile harului, şi totuşi curţile de judecată sunt fecventate, se face apel la procurori, judecători, poliţie, agenţi, pentr a se pune în mişcare acea maşinărie teribilă care are ca scop doar să ne dea drepturile care ni se cuvin; dar nu simţim, pentru că nu vedem, durerea şi nu auzim gemetele şi plânsul mamelor şi copiilor fără adăpost. Mai trebuie oare să ne mirăm că nivelul practic al creştinismului este atât de scăzut în zilele noastre? Mai trebuie oare să ne mirăm de faptul că între noi se găsesc atâia înfometaţi, goi, este secetă, sărăcie, răceală, moarte, întuneric, ignoranţă şi lipsă de spiritualitate? La ce altceva ne putem aştepta atunci când principiile împărăţiei lui Dumnezeu sunt încălcate în mod public?

Dar este oare nedrept să căutăm să obţinem ceea ce este al nostru, şi să ne folosim de mijloacele care ne stau la dispoziţie pentru a obţine acele lucruri? Cu siguranţă că nu. Ceea ce vrem să arătăm este că, oricât de bine definite şi de clar stabilite ar fi acele drepturi, cererea lor este cu totul opusă mentalităţii împărăţiei lui Dumnezeu. Servitorul din Matei 18 a fost numit „rob rău“ şi „dat pe mâna chinuitorilor“ nu pentru că a acţionat nedrept cerând plata unei datorii care i se cuvenea, ci pentru că nu a arătat îndurare şi nu a iertat datoria. Haideţi să medităm solemn la aceste lucruri. Un om care nu acţionează prin har, va pierde sentimentul harului; un om care eşuează în a aplica principiile împărăţiei lui Dumnezeu nu se va mai bucura de acele principii în sufletul său. Aceasta trebuie să învăţăm de la servitorul nedrept. Pe bună dreptate Îşi avertizează Domnul Isus ucenicii: „Luaţi seama şi păziţi-vă de orice lăcomie de bani: pentru că viaţa cuiva nu este în belşugul averilor lui”.

Cât de greu este să definim această „lăcomie“! Cât de greu să o putem aduce înaintea conştiinţei. După cum a spus cineva despre duhul lumesc, şi aceasta „îmbracă nuanţe de la alb la negru“; aşa că o vom putea detecta doar atunci când suntem îmbibaţi cu duhul şi felul de a gândi al cerului, şi am învăţat temeinic în şcoala principiilor eternităţii. Şi nu doar atât, ci inimile noastre trebuie să fie, şi în acest domeniu, curăţate de aluatul fariseilor, care este făţărnicia. Fariseii erau lacomi, şi puteau doar să batjocorească învăţătura lui Hristos (vezi Luca 16:14 ); şi la fel va fi cu toţi cei care sunt pătaţi cu aluatul lor. Nu vor vedea aplicaţia dreaptă a adevărului, atât în privinţa lăcomiei, cât şi în orice alt domeniu. Vor căuta să definească lucrurile aşa cum le place lor. Vor interpreta, vor modifica, vor adapta şi vor acomoda până vor reuşi pe deplin să îşi scoată conştiinţa de sub influenţa adevărului lui Dumnezeu; şi astfel vor ajunge în puterea şi sub influenţa duşmanului. Fie sunt călăuzit de adevărul pur al Cuvântului, fie de principiile impure ale lumii care, aşa cum ştim, sunt create în atelierele lui Satan şi aduse în lume pentru a fi folosite în lucrarea sa.

În parabola bogatului pe care Domnul o prezintă aici ca o ilustrare a lăcomiei, vedem un caracter pe care lumea în respectă şi îl admiră. Dar în aceasta, ca şi în toate celelalte lucruri prezentate în acest capitol bogat, vedem diferenţa dintre acum şi atunci – între „timp şi veşnicie”. Totul depinde de lumina din care priveşti oamenii şi lucrurile. Dacă priveşti la ele doar ca „acum“, s-ar putea să fie foarte bine să te implici în afaceri, să îţi lărgeşti hambarele şi să acumulezi provizii pentru viitor. Omul care face acestea este considerat înţelept acum, dar va fi „nebunatunci. Acţiuni, poliţe, titluri bancare, asigurări – acestea sunt moneda acum, dar vor fi respinse atunci; sunt reale acum dar vor fi false atunci. Aşa este cititorule, şi nu uita că trebuie să facem ca atunci al lui Dumnezeu să fie acum al nostru; trebuie să privim lucrurile timpului în lumina veşniciei; lucrurile pământului în lumina cerului. Aceasta este adevărata înţelepciune, care nu limitează inima la lucrurile pe care le poate obţine „sub soare“, ci o conduce în lumină şi o lasă sub puterea acelei „lumi [nevăzute]“ în care principiile lui Dumnezeu sunt cele care contează. Ce ar trebui să gândim despre curţile de judecată, despre bănci şi asigurări, dacă le-am privi în lumina eternităţii. [Un copil al lui Dumnezeu care doreşte să îşi încheie o asigurare, fie de viaţă fie de incendiu, ar trebui să se întrebe foarte serios: „Oare prin aceasta dovedesc lipsă de încredere în Dumnezeu? Sau caut prin mijloace omeneşti să evit hotărâri divine? Este un lucru trist şi anormal ca un credincios să îşi încheie o asigurare de viaţă. El mărturiseşte că este mort, şi că Hristos este viaţa sa: şi atunci de ce să se gândească să îşi asigure viaţa? Dar mulţi vor spune: „Nu putem implica creştinismul în asemenea situaţii”. Şi te întreb atunci, dar până unde îl putem implica? Este creştinismul un fel de haină de ocazie, pe care o îmbrăcăm în ziua Domnului, şi pe care, la sfârşitul zilei, o dăm jos, o împăturim cu atenţie şi o punem pe raft până în duminica următoare? Prea des se întâmplă astfel. Oamenii au două feţe; şi ce este acesta decât aluatul fariseilor, care este făţărnicia? Companiile de asigurări sunt foarte bune pentru oamenii acestei lumi, care ar trebui să se folosească cu siguranţă de ele, în măsura în care totul este atât de nesigur în jurul nostru. Dar pentru copilul lui Dumnezeu, totul este sigur. Dumnezeu i-a asigurat viaţa pentru totdeauna; şi, de aceea, ar trebui să privească agenţiile de asigurări ca pe nişte „companii ale necredinţei”.] Astfel de lucruri sunt foarte bune pentru oameni care sunt guvernaţi doar de acum; dar ucenicul lui Hristos trebuie să fie condus de atunci. Aceasta este diferenţa, o mare diferenţă.

Ogorul unui om bogat a rodit din belşug“. Este oare păcat să fii un agricultor sau un negustor plin de succes? Dacă Dumnezeu binecuvântează munca unui om, nu ar trebui el să se bucure de ea? Aşa este; dar observaţi felul de gândire al unei inimi lacome. „Şi el se gândea în sine“. Nu s-a gândit în prezenţa lui Dumnezeu; nu s-a gândit sub influenţa măreaţă lumii veşnice. Nu; „se gândea în sine“ – în limitele înguste ale unei inimi egoiste. Acesta era orizontul lui; şi, de aceea, nu trebuie să ne mirăm de concluzia practică la care a ajuns. „Ce voi face, pentru că nu mai am unde să-mi adun roadele?. Ce! Nu era niciun mod de a îşi investi resursele având în vedere viitorul lui Dumnezeu? Vai! Nu. Omul are, sau crede că are, un viitor pe care se sprijină şi pentru care agoniseşte; dar eul său este singurul ţel al acelui viitor – eul, fine în forma persoanei mele, fie în  a soţiei sau copilului meu, pentru că, moral vorbind, este acelaşi lucru.

Ţelul măreţ al viitorului lui Dumnezeu este Hristos; şi adevărata înţelepciune ne va face să ne aţintim privirile asupra Lui şi să facem din El obiectul unei inimi neîmpărţite, pentru timp şi veşnicie, acum şi atunci. Dar, prin prisma unui om din lume, astfel de lucruri sunt absurde. Da, înţelepciunea cerească este nebunie pentru pământ. Ascultaţi cum vorbeşte înţelepciunea pământească şi a celor care sunt sub influenţa obiceiurilor şi motto-urilor pământeşti: „Şi a spus: Aceasta voi face: îmi voi dărâma grânarele şi le voi zidi mai mari; şi voi aduna acolo toate roadele mele şi bunurile mele. Vedem de ce „gândea“, ce „spunea“ şi ce „făcea“; şi există o concordanţă tristă între gândurile, vorbele şi faptele sale. „Acolo, în hambarele pe care mi le-am construit singur, „voi strânge totul“. Trist hambar este acela care conţine „totul“ unui suflet veşnic! Dumnezeu nu are niciun loc. Dumnezeu nu era nici hambarul său, şi nici comoara sa. Lucrul acesta este evident în cazul oricărui om din lume. „Şi-i voi spune sufletului meu: Sufletele, ai multe bunuri, strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Vedem că omul din lume strânge doar pentru „mulţi ani“. Oricât s-ar chinui, nu poate trece dincolo de această limită. Nu poate, nici măcar în gândurile sale, să ajungă în eternitatea nesfârşită, care se întinde dincolo de limitele înguste ale timpului. Şi aceasta îi poate oferi el sufletului său nemuritor ca temelie a „desfătării şi veseliei“. Ce nebunie! Ce calcule fără sens!

Cât de diferit este felul în care vorbeşte un credincios sufletului său! Şi el poate spune: „Suflete, odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te; mănâncă din grăsimea bogăţiilor lui Dumnezeu şi bea din râul desfătărilor Sale, şi din vinul împărăţiei Sale; şi bucură-te de mântuirea Sa împlinită; pentru că ai multe bunuri, da, bogăţii de nepătruns, o comoară nespusă strânsă, nu doar pentru mulţi ani, ci pentru veşnicie. Lucrarea împlinită a lui Hristos este temelia păcii tale pentru totdeauna, şi gloria Sa viitoare este ţinta sigură şi hotărâtă a speranţei tale”. Este un cu totul alt fel de a vorbi, dragul meu cititor. Acesta arată diferenţa dintre aici şi acum. Este o greşeală fatală să nu faci din Hristos cel Răstignit, Hristos cel Înviat, Hristos cel Glorificat, Începutul şi Sfârşitul, Alfa şi Omega al tuturor calculelor tale. A îţi imagina viitorul şi fără a Îl avea pe Hristos în prim plan este o nesăbuinţă cumplită; pentru că în momentul în care Dumnezeu intră în scenă, întreaga imagine este dărâmată.

Dar Dumnezeu i-a spus: „Nebunule, în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?Şi, apoi, remarcaţi învăţătura acestei parabole: „Astfel este cel care“, sfânt sau păcătos, fără deosebire, „strânge pentru sine însuşi şi nu este bogat faţă de Dumnezeu“. Omul care strânge îşi face practic un dumnezeu din avuţiile sale. Gândurile sale cu privire la viitor sunt liniştite, pentru că se gândeşte la tot ceea ce a strâns, iar dacă nu ar fi avut toate aceste lucruri, ar fi fost tulburat. Pentru omul natural este nebunie curată să se sprijinească doar pe Dumnezeu. Orice, dar nu aceasta. Dă-i bucăţele de hârtie, sub formă de acţiuni, cărora un avocat viclean le va găsi vreun defect pentru a le face inutile. El se va sprijini pe ele, da, va muri împăcat dacă le poate lăsa ca moştenire urmaşilor săi. Dă-i o poliţă de asigurare – pe scurt, orice, dar nu pe Dumnezeu. Pentru o inimă naturală, TOTUL ESTE REAL, CU EXCEPŢIA SINGUREI REALITĂŢI ADEVĂRATE. Şi lucrul acesta arată încă o dată starea reală a omului natural. Nu se poate încrede în Dumnezeu. Vorbeşte despre El, dar nu se poate încrede în El. Temelia stării morale a omului este tocmai neîncrederea în Dumnezeu; şi unul dintre cele mai frumoase roade ale înnoirii este capacitatea de a se încrede în Dumnezeu pentru orice. „Cei care cunosc Numele Tău se vor încrede în Tine“. Nimeni altcineva nu poate.

Totuşi, scopul meu principal în aceste rânduri este să mă adresez conştiinţelor creştinilor. De aceea, îl întreb deschis pe cititorul creştin, este oare a îţi aduna comori pe pământ în concordanţă cu învăţura lui Hristos, aşa cum este ea prezentată în Evanghelie? O astfel de întrebare pare absurdă în faţa unor texte ca Luca 12 şi altele asemănătoare. „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde molia şi rugina strică, şi unde hoţii sparg şi fură; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nici molia nu, nici rugina nu strică, şi unde hoţii nu sparg, nici nu fură“. Afirmaţiile sunte destul de clare, şi este nevoie doar de o conştiinţă sinceră, gata să le aplice, ca ele să îşi atingă scopul. A strânge „comori pe pământ“, în orice formă sau fel, este în contradicţie directă cu învăţătura împărăţiei lui Dumnezeu. Şi în aceasta, ca şi în problema apelării la judecători, trebuie doar să ne amintim că facem parte din împărăţia lui Dumnezeu, pentru a şti cum trebuie să trăim. Principiile împărăţiei sunt veşnice şi nu pot fi ocolite de niciun ucenic al lui Hristos.

Şi El le-a zis ucenicilor Săi: „De aceea vă spun: „Nu vă îngrijoraţi pentru viaţă, ce să mâncaţi, nici pentru trup, ce să îmbrăcaţi. Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul decât îmbrăcămintea”. Remarcaţi „NU vă îngrijoraţi“ (în limba engleză „nu vă gândiţi deloc”, n. tr.). Afirmaţia nu are nevoie de interpretare sau de ajustare. Unii spun că se referă doar la „griji“, dar nu se spune nimic despre griji aici. Pur şi simplu „nu vă gândiţi“; şi aceasta legat de tot ceea ce şi-ar putea dori omul, adică, hrană şi îmbrăcăminte. Şi în aceste două privinţe ne sunt daţi ca exemple corbii şi crinii; primii sunt hrăniţi, ceilalţi sunt îmbrăcaţi, fără să se gândească la aceasta. Dacă Domnul Isus s-ar fi referit la „griji“, ar fi spus clar. Şi nu putem nici să spunem că pasajul se referă la cei care fac parte doar din împărăţie; este la fel de adevărat şi pentru cei care fac parte din adunare. „Nu vă îngrijoraţi de nimic spune Duhul prin apostol. De ce? Pentru că Dumnezeu se îngrijeşte de voi. Nu are rost ca doi să se gândească la acelaşi lucru, când Unul dintre ei poate face totul, în timp ce celălalt nu poate face nimic. „Ci în orice faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus“. Aceasta este temelia solidă a păcii inimii, de care atât de puţini se bucură. Mulţi au primit pacea conştiinţei prin credinţa în suficienţa lucrării lui Hristos, însă nu se bucură de pacea inimii prin credinţa în suficienţa purtării de grijă a lui Dumnezeu. Şi adesea ne rugăm pentru greutăţile şi încercările prin care trecem, şi ne ridicăm de pe genunchi la fel de tulburaţi ca şi atunci când am îngenuncheat. Mărturisim că am pus problemele noastre în mâna lui Dumnezeu, dar nu avem nici cea mai mică idee despre ce înseamnă să le lăsăm acolo; şi, de aceea, nu ne bucurăm de pacea inimii. Aşa s-a întâmplat cu Iacov în Geneza 32 . I-a cerut lui Dumnezeu să-l scape din mâna lui Esau; dar, imediat ce s-a ridicat de pe genunchi, a arătat pe ce se baza sufletul său în realitate spunând „Îl voi potoli printr-un dar“. Este clar că avea mai multă încredere în „dar“ decât în Dumnezeu. Este o greşeală frecventă în rândul copiilor lui Dumnezeu. Mărturisim că privim spre Izvorul Veşnic; dar cu coada ochiului privim spre vreun sprijin de aici de jos. Şi astfel Îl lăsăm practic deoparte pe Dumnezeu; sufletele noastre nu sunt eliberate, iar noi nu ne bucurăm de pacea inimii.

Apostolul continuă apoi în Filipeni 4:8 , prezentându-ne o listă de lucruri la care trebuie să ne gândim; şi vedem că eul, sau problemele sale nu sunt nici măcar o dată menţionate acolo. „Încolo, fraţilor, toate cele adevărate, toate cele vrednice de respect (semna), toate cele drepte, toate cele curate, toate cele vrednice de iubit, toate cele vorbite de bine, dacă este vreo virtute şi dacă este vreo laudă, la acestea gândiţi. Ce aţi şi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut în mine, pe acestea faceţi-le! Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi”. Astfel, atunci când ştiu şi cred ce gândeşte Dumnezeu despre mine, am “pacea lui Dumnezeu; şi atunci când gândesc la El şi la cele care ţin de El, am pe „Dumnezeul păcii. Aceasta, aşa cum era de aşteptat, este în deplină concordanţă cu învăţătura lui Hristos din Luca 12 . După ce îndepărtează din minţile ucenicilor grijile legate de necesităţile prezente şi de comorile strânse pentru viitor, El se spune: „Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu; şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. Aceasta nu înseamnă că trebuie să caut împărăţia gândindu-mă la faptul că drept urmare voi primi ceea ce îmi este necesar pentru nevoile mele. Nu ar fi ucenicie reală. Un adevărat ucenic nu se gândeşte niciodată decât la Stăpânul său şi la împărăţia Sa; iar Stăpânul său se va gândi cu siguranţă la el şi la nevoile sale. Aşa stau lucrurile, iubite cititor, între un slujitor credincios şi un Stăpân Atotputernic şi plin de îndurare. Acel slujitor poate aşadar să fie liber de orice grijă, liber pe deplin.

Dar mai există încă un motiv pentru care suntem îndemnaţi să fim fără griji, şi acesta este tocmai inutilitatea acelor griji. „Cine dintre voi, îngrijorându-se, poate să adauge un singur cot la statura sa? Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă îngrijoraţi de celelalte?”. Nu rezolvăm nimic atunci când ne facem griji; şi îngăduind astfel de gânduri nu facem decât să devenim  incapabili pentru a căuta împărăţia lui Dumnezeu, şi, prin necredinţa noastră, punem o barieră în dorinţei Sale de a lucra pentru noi. Întotdeauna este valabil şi pentru noi: „N-a putut face nicio minune, din cauza necredinţei lor. Necredinţa este marea piedică în calea intervenţiei puterii măreţe a lui Dumnezeu în favoarea noastră. Dacă ne luăm problemele în mâinile noastre, este clar că nu vrem ca Dumnezeu să se ocupe de ele. Astfel că suntem lăsaţi sub influenţa deprimantă a gândurilor noastre confuze şi, în cele din urmă, ne refugiem în cine ştie ce resursă omenească, şi naufragiem de la credinţă.

Este important să înţelegem că fie ne sprijinim pe Dumnezeu, fie pe împrejurări. În niciun caz nu putem spune că ne sprijinim pe Dumnezeu şi pe împrejurări. Trebuie să fie Dumnezeu singur, sau nu va fi deloc El. Este foarte uşor să vorbim despre credinţă atunci când inimile noastre se sprijină de fapt pe vreo făptură. Ar trebui să ne cernem şi să ne cercetăm cu mare atenţie căile în această privinţă; pentru că, în măsura în care dependenţa totală de Dumnezeu este una dintre caracteristicile vieţii divine, şi unul dintre principiile fundamentale ale împărăţiei, este cu siguranţă potrivit pentru noi să avem grijă, ca nu cumva să punem vreo barieră în calea creşterii noastre în această trăsătură sfântă. Într-adevăr, este o mare încercare pentru carne şi sânge să nu aibă niciun lucru sigur pe care să se bazeze. Inima va tremura când vom sta pe ţărmul împrejurărilor şi vom privi înainte la întinderea nepătrunsă a acestui ocean – nepătruns pentru oricine, dar nu şi pentru credinţă, şi unde nimic altceva decât credinţa nu poate supravieţui, nici măcar pentru o oră. Poate că ne vom simţi înclinaţi să strigăm, ca şi Lot: „Nu este ea mică? Şi sufletul meu va trăi”. Inima tânjeşte după o frântură cât de mică de siguranţă, după vreo scândură din pluta împrejurărilor, după orice altceva decât dependenţa totală de Dumnezeu. Dar oh! dacă Îl vom cunoaşte pe Dumnezeu, ne vom încrede în El; şi dacă ne vom încrede în El, va trebui să Îl cunoaştem.

Şi totuşi inima sărmană va tânji după ceva sigur, ceva palpabil. Dacă este vorba despre problema întreţinerii, va dori mult un venit sigur, o anumită sumă în cont, anumite proprietăţi funciare, sau vreun fel de câştig sau dobândă anuală. Apoi, dacă este vorba despre mărturia publică sau despre predicarea Cuvântului, lucrurile stau la fel. Cel care va predica sau va ţine o cuvântare va dori să aibă ceva pe care să se bazeze; dacă nu o predică scrisă, cel puţin nişte notiţe sau vreun fel de pregătire dinainte; orice altceva decât dependenţa nemijlocită de Dumnezez, golită de sine. De aici vine acel spirit lumesc atât de răspândit printre creştini. Doar credinţa poate învinge lumea, şi poate curăţa inima. Ea scoate sufletul de sub influenţa timpului şi îl ţine constant sub lumina eternităţii. Nu se preocupă cu acum; nu cu aici, ci cu după aceea; nu cu pământul, ci cu cerul. Doar astfel învinge lumea şi curăţă inima. Ea aude şi crede cuvântul lui Hristos: „Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea Împărăţia”. Dacă acest cuvânt, „împărăţia” umple orizontul sufletului meu, nu mai am loc pentru altceva. Pot lăsa deoparte umbrele prezentului pentru a privi realităţile viitoare. Pot să renunţ la trecătorul acum având înainte veşnicul atunci.

De aceea Domnul adaugă imediat, „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, o comoară care nu se pierde,în ceruri, unde hoţul nu se apropie, nici molia nu strică. Pentru că, unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. Dacă am comori pe pământ, indiferent sub ce formă, inima mea va fi şi ea acolo, şi voi fi un om lumesc. Cum îmi voi putea goli inima de lucrurile lumii? Umplând-o cu Hristos. El este adevărata comoară, pe care nici „pungile” lumii, nici „grânarele” ei nu o pot cuprinde. Lumea îşi are „grânarele” şi „pungile” ei, în care strânge „bunurile” ei, dar grânarele ei se vor prăbuşi, şi pungile ei se vor învechi; şi apoi, ce se va alege de comoară? Cu adevărat, „cei care construiesc sub ceruri construiesc prea jos”.

Şi totuşi oamenii vor construi şi vor aduna, dacă nu pentru ei înşişi, cel puţin pentru copii lor; sau, cu alte cuvinte, pentru cel de al doilea eu. Dacă strâng pentru copii mei, de fapt strâng pentru mine; şi nu doar atât, dar în nenumărate cazuri, ceea ce am strâns, în loc să fie o binecuvântare, se dovedeşte a fi blestem pentru copil, îndepărtându-l de pe terenul stabilit pentru el, ca şi pentru toţi ceilalţi, de Dumnezeu în guvernarea Sa, şi anume: „lucrând cu mâinile lui ce este bine, ca să aibă [nu să strângă pentru sine sau pentru cel de-al doilea eu al său] să împartă celui care are nevoie. Acesta este terenul hotărât de Dumnezeu, pentru orice om; şi, de aceea, dacă strâng pentru copilul meu, mă îndepărtez atât pe mine, cât şi pe el de pe această poziţie divin hotărâtă, şi consecinţa va fi pierderea binecuvântării. Dacă eu gust dulceaţa nespusă a ascultării şi a dependenţei de Dumnezeu, îl voi lipsi oare pe copilul meu de ea? Îl voi priva, figurat vorbind, atât cât stă în dreptul meu, de Dumnezeu şi îi voi da în loc câteva „pungi vechi”, o poliţă de asigurare sau cine ştie ce hârtii prăfuite? Oare aşa ar trebui să acţioneze un tată? Cu siguranţă că nu. A însemna să vinzi atunci pentru acum. A fi la fel ca desfrânatul şi lumescul Esau, care şi-a vândut dreptul de întâi născut pentru o mâncare; ar însemna să renunţ la viitorul lui Dumnezeu pentru prezentul omului.

Dar de ce aş avea nevoie să strâng pentru copii mei? Dacă mă pot încrede în Dumnezeu pentru mine, de ce să nu mă încred în El şi pentru ei? Oare Cel care m-a hrănit şi m-a îmbrăcat nu poate să îi hrănească şi să îi îmbrace şi pe ei? S-a scurtat oare mâna Sa? S-au terminat oare resursele Sale? Îi voi face leneşi, sau le voi da bani în loc să li-L dau pe Dumnezeu? O! Cititorule, nu uita acest fapt simplu, că dacă nu poţi să te încrezi în Dumnezeu pentru micuţii tăi, atunci nu te încrezi în El nici pentru tine. În momentul în care încep să agonisesc un bănuţ, am părăsit, în principiu,viaţa de credinţă. S-ar putea să îmi numesc agoniseala cu diferite nume care par cinstite, nume inventate de-a lungul timpului de minţi lumeşti şi de inimi necredincioase; dar adevărul legat de această problemă este acesta: CEEA CE STRÂNG DEVINE DUMNEZEUL MEU. „Acolo unde va fi comoara voastră, va fi şi inima voastră”. Să nu înţelegem greşit sau să nu interpretăm greşit acest adevăr. Sunt obligat, de puterea Cuvântului, să am grijă de cei ai mei; pentru că, „dacă cineva nu îngrijeşte de ai săi şi mai ales de cei ai casei, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios” (1. Timotei 5:8 ). Este destul de clar. Şi, mai mult, sunt sunt obligat să îmi echipez copii, în măsura în care o permit principiile lui Dumnezeu, şi în măsura în care acest lucru stă în dreptul meu, pentru orice lucrare la care ar găsi El cu cale să îi cheme. Dar nu sunt învăţat nicăieri în Cuvânt să le ofer copiilor mei o avere în locul unei meserii cinstite, însoţită de dependenţa simplă de Tatăl ceresc. De fapt, puţini copii le mulţumesc taţilor lor pentru averea pe care au moştenit-o; în timp ce, îşi vor aminti întotdeauna cu recunoştinţă şi respect de felul în care au fost călăuziţi de grija şi înţelepciunea părintească spre un fel de viaţă evlavios.

Nu uit însă un pasaj care a fost adesea folosit, sau, de care s-a făcut mai degrabă abuz, pentru a apăra practica lumească de a strânge averi. Mă refer la 2. Corinteni 12:14 . „Iată, a treia oară sunt gata să vin la voi, şi nu vă voi fi povară, pentru că nu caut ale voastre, ci pe voi; pentru că nu copiii sunt datori să strângă pentru părinţi, ci părinţii pentru copii”. Cât de mult se bucură oamenii atunci când li se pare că au găsit un sprijin în Scriptură pentru felul lor lumesc de a gândi! Însă acest pasaj doar pare a fi un sprijin; pentru că este clar ca apostolul nu îi învaţă pe creştini să strângă – nu îi învaţă pe oamenii cereşti să strângă comori pe pământ, indiferent de scop. El se referă doar la ceea ce este comun în lume, şi la un anumit sentiment natural, pentru a ilustra propriul său fel de a  se purta cu cei din Corint, care erau copii săi în credinţă. Nu i-a împovărat, şi nu avea să le fie o povară, pentru că era părintele lor. Dar, dacă sfinţii lui Dumnezeu se mulţumesc să se întoarcă în lume şi la principiile ei, la fire şi la căile ei, atunci să strângă cu toată hărnicia – să “îşi strângă comori pentru zilele din urmă” dar să nu uite că viermele şi rugina le vor ajunge pe toate. Oh, dacă am avea mai mult inimi capabile să aprecieze aceste „pungi” veşnice în care credinţa îşi strânge „comori nepieritoare”, aceste grânare cereşti unde credinţa „îşi strânge toate roadele şi bunurile”. Atunci calea noastră în această lume rea va fi una înaltă, de sfinţenie – şi tot atunci vom fi ridicaţi pe aripile viguroase ale credinţei deasupra întunericului care învăluieşte această lume care-L respinge pe Hristos şi-L urăşte pe Dumnezeu, şi care este impregnată şi întinată de aceste două elemente, şi anume ura faţă de Dumnezeu şi dragostea de bani.

Înainte de a încheia acest articol voi mai adăuga doar că Domnul Isus – Învăţătorul ceresc, divin, vrednic de adorare, după ce a căutat, prin prezentarea principiilor sale atât de diferite de cele ale acestui pământ, să înalţe gândurile şi afecţiunile ucenicilor Săi către obiectul şi nivelul corect, le dă şi două lucruri pe care să le facă şi care pot fi exprimate prin cuvintele Duhului Sfânt: „să slujiţi unui Dumnezeu viu şi să-L aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său. Întreaga învăţătură care începe cu versetul 35 din capitolul 12 poate fi grupată sub cele două titluri cuprinzătoare de mai sus, fapt pe care îl rog pe cititorul creştin să îl studieze în rugăciune. Nu avem pe cine altcineva să slujim decât pe „Dumnezeul cel viu”; şi nu aşteptăm nimic altceva – nu merită să aşteptăm nimic altceva decât pe „Fiul Său”. Fie ca Duhul Sfânt să îmbrace cu putere cuvântul Său, pentru ca el să pătrundă în inimi şi conştiinţe şi să îşi facă lucrarea în viaţa fiecărui copil al lui Dumnezeu, pentru ca numele Domnului Isus să fie preamărit, iar adevărul Său să fie arătat în vieţile tuturor celor ai Săi. Fie ca fiecăruia dintre noi să îi fie dăruit din plin harul unei inimi sincere, al unei conştiiinţe sensibile, drepte, curate, pentru a fi ca un instrument bine acordat, care să dea o notă curată atunci când este atins de mâna Maestrului, în armonie cu vocea Sa divină.

În cele din urmă, dacă acest articol ar cădea în mâinile unuia care încă nu a găsit odihna conştiinţei în ispăşirea desăvârşită făcută de Fiul lui Dumnezeu, unui astfel de om i-aş spune că va lăsa cu siguranţă articolul deoparte şi va spune: „Cuvântul acesta este prea greu, cine îl poate suferi?. Poatea că vei dori să întrebi: „Ce s-ar alege de lumea aceasta dacă ar fi dominată de astfel de principii?. Îţi răspund că nu ar mai fi guvernată de Satan şi ar fi „împărăţia lui Dumnezeu”. Dar lasă-mă să te întreb, prietene drag, „Tu cărei împărăţii îi aparţii? Trăieşti pentru acum sau pentru atunci? Trăieşti pentru timp sau pentru veşnicie, pentru cer sau pentru pământ, pentru satan sau pentru Hristos?”. Te implor cu toată dragostea, fii sincer cu tine însuţi, în prezenţa lui Dumnezeu. Aminteşte-ţi că „nu este niciun lucru ascuns care să nu fie descoperit”. Scaunul de judecată va aduce totul la lumină. De aceea îţi spun , fii sincer cu tine însuţi, şi întreabă-te în inima ta: „Unde mă aflu? Pe ce teren stau? Care este temelia păcii mele? Care sunt perspectivele mele pentru veşnicie?”. Nu îţi imagina că Dumnezeu vrea ca tu să cumperi cerul renunţând la pământ. Nu; El îţi îndreaptă privirile spre Hristos, cel Care, purtând păcatul în trupul Său pe cruce, a deschis calea pentru ca păcătosul care crede să poată veni în prezenţa lui Dumnezeu în puterea dreptăţii divine. Nu ţi se cere să faci sau să fii ceva; ci evanghelia îţi spune Cine este Isus, şi ceea ce a făcut El; şi dacă crezi aceasta cu toată inima ta, şi o mărturiseşti cu gura, vei fi mântuit. Hristos – Fiul veşnic al lui Dumnezeu – Dumnezeu arătat în carne – egal cu Tatăl, fiind conceput prin Duhul Sfânt, S-a născut din femeie, a luat un trup pregătit de puterea Celui Preaînalt – şi a devenit astfel OM ADEVĂRAT – Dumnezeu şi Om – El, a trăit o viaţă de ascultare deplină, şi a murit apoi la cruce, fiind făcut păcat şi blestem, şi după ce a băut până la fund cupa mâniei drepte a lui Dumnezeu, a îndurat boldul morţii, a învins mormântul şi L-a nimicit pe cel care are puterea morţii,  S-a înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Atât de infinite sunt meritele jertfei Sale desăvârşite, încât toţi cei care cred sunt îndreptăţiţi de TOATE LUCRURILE – da, sunt primiţi în El – stau îmbrăcaţi în El înaintea lui Dumnezeu, nu pot ajunge niciodată în pierzare, ci au trecut din moarte la viaţă. Aceasta este evanghelia – vestea bună a mântuirii, pe care Dumnezeu Duhul Sfânt, venit din cer, o predică oricărei făpturi. Cititorule, dă-mi voie să te îndemn, în aceste ultime rânduri – priveşte la „Mielul lui Dumnezeu, cel care ridică păcatul lumii”. CREZI ŞI TRĂIEŞTE.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *