Când vorbim despre felul în care trebuie exercitată disciplina, trebuie să ne amintim cine suntem noi înşine. Ea este un lucru nespus de solemn. Când mă gândesc că sunt doar un sărman păcătos mântuit prin har, că sunt acceptat înaintea lui Dumnezeu doar pentru că sunt în Hristos Isus, că în mine însumi sunt un netrebnic, este desigur un lucru înfiorător să iau disciplina în propriile mele mâini. Primul meu gând va fi: „Cine altul decât Dumnezeu poate să judece?“.
Mă aflu ca un neînsemnat în mijlocul unor persoane iubite de Domnul, pe care trebuie să le socotesc mai presus de mine însumi, fiind conştient de propria mea păcătoşenie şi nimicnicie înaintea Domnului. Cum să mai vorbesc de exercitarea disciplinei? - acesta este într-adevăr un gând foarte solemn şi copleşitor. Doar un singur lucru mă poate scoate din acest simţământ al incapacităţii mele: posibilitatea de a privi disciplina ca pe un privilegiu al dragostei. Când dragostea este într-adevăr la lucru, singura ei grijă este să-şi atingă scopul. Privind la dragostea care era în Domnul Isus, vedem că indiferent ce Îi stătea în cale, El mergea mai departe. Umplerea cu dragostea Lui este singurul lucru care poate în mod corect să uşureze duhul de simţământul unei poziţii cu totul false în exercitarea disciplinei. Din clipa în care terenul dragostei este părăsit, disciplina devine o monstruozitate; şi dorinţa de a face disciplină în alt fel decât pe principiul dragostei dovedeşte o stare spirituală cu totul rea. Nu este de ajuns a acţiona cu dreptate, trebuie ca ea să fie pusă în lucrare prin dragoste - dragoste activă, care să păzească cu orice preţ binecuvântarea sfinţeniei în adunare. Nu este nicidecum o poziţie de superioritate în carne (Matei 23:8-11). Disciplina ca din partea unui „stăpân“ este cu totul nepotrivită. Deşi conduşi de dragoste în dorinţa de a menţine dreptatea şi împinşi de o gelozie sfântă care ne face să veghem unii asupra altora, totuşi trebuie să fim conştienţi permanent că, în ultimă instanţă, dacă fratele „stă în picioare sau cade este treaba Stăpânului său“ (Romani 14:14). Doar dragostea trebuie să ne călăuzească în această lucrare.
Ca Stăpân, Domnul Isus a exercitat disciplina când a luat biciul să-i dea afară din templu pe profanatori (Matei 21; Ioan 2); dar aceasta era o anticipare a unui alt caracter al lui Hristos, când El va veni să judece.
Trebuie subliniat de asemenea faptul că, în exercitarea disciplinei, voinţa omului, chiar izvorâtă din dorinţe bune, nu poate să-şi aibă locul. Ea este cea care duce la pierzarea veşnică. Îndată ce acţionez călăuzit de aceasta, sunt în slujba diavolului, şi nu a lui Dumnezeu. Doar în dependenţă de Hristos şi sub călăuzirea Duhului putem exercita adevărata disciplină.
Se observă adesea mai multă dificultate în exercitarea practică a disciplinei decât în oricare altă chestiune, din cauza unor obiceiuri statornicite conform cărora disciplina este privită ca un act voluntar, de tip judecătoresc. În gruparea respectivă unde lucrurile stau aşa, oamenii, asociaţi de bunăvoie, au simţit necesitatea să stabilească anumite rânduieli, asociindu-le cu ideea de comunitate. Oamenii au nevoie să se simtă în siguranţă şi, din acest motiv, fiecare societate îşi face propriile reguli. Dar principiul acesta este atât de departe de adevăr, cum este lumea de Adunare sau întunericul de lumină. Nu trebuie să existe gândul unei asocieri voluntare la o grupare sau la o adunare, şi nici principiul stabilirii unor reguli care să păstreze disciplina în astfel de grupări.
Există trei feluri de disciplină, care oferă mângâiere când sunt văzute ca asociere a individului cu întregul Trup şi cu Dumnezeu. Ele sunt de obicei confundate printre creştini.
Disciplina frăţească
Deşi cuvintele de la Matei 18:15-17 sunt deseori citate cu privire la disciplina publică, totuşi ele nu se aplică, din câte înţeleg, la aceasta.
Este vorba de o nedreptate făcută unui frate. Şi nu se spune niciodată, cu privire la cel care a făcut răul, ca adunarea să-l dea afară; ci, „să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş“. S-ar putea să fie cazul ca până la urmă adunarea să-l considere tot aşa, dar nu în acest caracter este privită disciplina aici. Se spune numai: „să fie pentru tine“, să nu mai ai de-a face cu el. Este cazul unei nedreptăţi făcute unei persoane. Este la fel ca în cazul jertfei pentru vină, când se spune: „Dacă cineva va păcătui şi va face vreo necredincioşie împotriva Domnului, şi va tăgădui (minţi) aproapelui său“ etc.* Este suveranitatea harului să ierte, chiar „de şaptezeci de ori câte şapte“; dar se spune şi „să mustri negreşit pe aproapele tău şi să nu porţi păcat din cauza lui“ sau „să nu accepţi păcat în el“. O persoană a greşit împotriva mea; cum voi acţiona? Nu potrivit disciplinei părinteşti, nici potrivit disciplinei Fiului peste casa Sa; ci, lucrând faţă de el în dragoste frăţească, merg şi îi spun: „Frate, mi-ai făcut o nedreptate...“. Aceasta este, înainte de toate, o mustrare făcută în dreptate, însă calea ei este de aşa fel încât ea nu trebuie să iasă din limitele şi scopul harului. După ce am făcut cel dintâi pas, dacă el nu mă va asculta, voi mai lua cu mine încă unul sau doi fraţi, „prin gura a doi martori sau trei să fie întărită orice vorbă“ (Matei 18:16 şi 2. Corinteni 13:1). Dacă nici acest mijloc nu reuşeşte, apoi îl voi spune întregii adunări. Dacă refuză să asculte de adunare, „să-ţi fie ca unul dintre naţiuni sau ca un vameş“. Ni se prezintă aici modul de comportare individuală a unuia care este nedreptăţit şi poziţia individuală în care trebuie privit celălalt. Poate deveni un caz de disciplină al adunării, dar nu este neapărat necesar. Gândul cu care acţionez este să-l câştig pe fratele meu, ca el să se pocăiască, şi astfel să-l pun din nou într-o poziţie corectă de părtăşie cu mine şi cu Dumnezeu (deoarece, când intervine falimentul în dragostea frăţească, el afectează în mod sigur părtăşia cu Tatăl). Dacă fratele meu este câştigat, nu merg mai departe; nu voi mai vorbi niciodată despre acest lucru; nici adunarea şi nici vreo altă persoană nu trebuie să ştie despre aceasta, ci numai noi doi. Dacă acţiunea individuală nu reuşeşte, voi face alţi paşi împreună cu ceilalţi fraţi pentru a-l restabili pe fratele meu în părtăşia pe care a pierdut-o.
* Toate lucrurile făcute împotriva poruncilor lui Dumnezeu erau păcate, de aceea era necesară o jertfă pentru păcat. Dar erau şi călcări de lege împotriva unei persoane, nedreptăţi făcute aproapelui, abuzuri ale încrederii sau ceva asemănător, iar pentru acestea era nevoie de jertfa pentru vină (Levitic 6:1-7 ).
Disciplina părintească
În ceea ce priveşte disciplina părintească, ea este şi mai mult un privilegiu individual al harului. Ea nu este nicidecum lucrarea adunării ca întreg, ci un exerciţiu al grijii individuale. Nu este normal ca adunarea să ia locul unui părinte. Ideea de superioritate este reală într-un anumit sens; există măsuri diferite în care a fost dat harul şi de asemenea şi darurile. Dacă sunt mai duhovnicesc, trebuie să merg să-l ridic pe fratele meu (Galateni 6:1). Dar aceasta este o lucrare individuală în har, nu este disciplina adunării. Este de cea mai mare importanţă să avem aceste lucruri clare şi separate, astfel încât, chiar dacă intervin mai mulţi fraţi, faţă de care cel căzut este gata să se supună, totuşi participarea mea individuală în ridicarea lui să rămână la fel de activă. Duhul Sfânt trebuie să aibă toată libertatea. Putem presupune un caz când o persoană avea să meargă şi să-i mustre pe alţii, ca Timotei: „mustră, ceartă, încurajează cu toată îndelunga răbdare“ (2. Timotei 4:2). Aceasta este disciplină, dar adunarea nu are nimic de-a face cu ea, căci este o acţiune individuală.
Dar adunarea poate fi forţată să exercite disciplina, ca în cazul corintenilor (1 Corinteni 5). Corintenii nu erau nicidecum pregătiţi să exercite disciplina; dar apostolul insistă ca ei s-o facă. Este necesară manifestarea la nivel individual a energiei Duhului în slujba harului şi a adevărului şi, de asemenea, o energie individuală în a purta de grijă de sufletele celorlalţi, adunarea nefiind deloc implicată în această lucrare. Este o mare greşeală să se considere disciplina adunării unica formă de disciplină. Ar fi cel mai îngrozitor lucru să fii obligat să aduci orice rău la cunoştinţa tuturor. Nu este nicidecum caracterul dragostei să dezvăluie răul în public: „Dragostea acoperă o mulţime de păcate“ (1. Petru 4:8). Dacă vede pe un frate păcătuind cu un păcat care nu duce la moarte, dragostea merge şi se roagă pentru el; şi păcatul poate să nu ajungă deloc o problemă de disciplină a adunării. Sunt convins că nu este vreun caz de disciplină al adunării, care să nu fie o ruşine a întregului trup. Scriind corintenilor, Pavel spune: „şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă“, pentru că toţi erau una cu cel care păcătuise. Este la fel ca o durere a trupului omenesc: ea vorbeşte de o boală a trupului. Adunarea nu este niciodată pregătită sau în stare să exercite disciplina, dacă nu s-a identificat ea însăşi cu păcatul individului. Dacă nu procedează în felul acesta, cazul ia o formă juridică, iar disciplina nu va fi o slujbă a harului lui Hristos. Aceasta ar fi un lucru anormal, pentru că Hristos nu Şi-a luat încă locul de Judecător. Îndată ce adunarea ajunge să spună: „Cine este nedrept să continue nedreptatea“, ea s-a depărtat cu totul de la poziţia în care trebuie să rămână; caracterul ei preoţesc în timpul dispensaţiei actuale este un caracter de har.
Care este caracterul grijii şi disciplinei părinteşti? În ce fel o exercită un părinte? Oare nu chiar prin faptul că el este un părinte? El nu este în poziţia de copil. Acesta este principiul disciplinei părinteşti. Este cineva mai înaintat în har şi în înţelepciune; el vede pe altul mergând greşit şi se duce şi îi spune: „Am fost şi eu în această stare - să nu mergi şi să nu faci aşa şi aşa“. Îl imploră şi îi înfăţişează împrejurările în dragoste; deşi în caz de împotrivire îl poate mustra. Părintele poate să arate toată îngăduinţa pentru slăbiciunea şi lipsa de experienţă, ca unul care a trecut şi el însuşi pe aici. Pe cât se poate, să te faci slujitorul altora, deşi principiul părintesc trebuie menţinut; şi el este un principiu de superioritate personală, însă însoţită de har.
Nicio consideraţie omenească nu mă împiedică să rămân la acest privilegiu personal care poate să spună: „Chiar dacă vă iubesc mai mult, voi fi iubit cu atât mai puţin“. Ea se revarsă din dragoste părintească şi mă conduce la un altul ca să nu-l las să continue pe o cale greşită, şi aceasta din dragoste. Nu este cazul vreunei greşeli împotriva mea, ci cazul unei umblări sau purtări împotriva poziţiei de copil. Greşim în această privinţă, din cauză că nu ne place să trecem prin suferinţa şi necazul pe care ni l-ar aduce o astfel de implicare. Dacă un sfânt este prins în vreo greşeală, el este totuşi o oaie a lui Hristos; şi eu sunt dator, pe orice cale posibilă, să caut să-l ajut să iasă din impas. El ar putea spune: „Ce treabă ai tu să te amesteci?“, sau altceva asemănător. Dar eu trebuie să mă duc şi, dacă este nevoie, să-i stau eu însumi la picioare, în aşa fel încât să-l scot din cursa în care se găseşte, chiar dacă nu m-ar mai suferi din această cauză. Aceasta cere un duh de har şi căutarea de a purta pe propriul tău suflet toată povara fratelui.
Disciplina lui Hristos
Cel de-al treilea fel de disciplină este a lui Hristos ca Fiu „peste casa Sa“. Cazul lui Iuda este foarte sugestiv în această privinţă. Întotdeauna când este viaţă spirituală în trup, răul nu va putea continua mult timp; este cu neputinţă ca făţărnicia sau orice altă nelegiuire să dureze mult, când există viaţă spirituală. În cazul lui Iuda, harul personal al Domnului a biruit orice lucru, neobosind să meargă până la capăt; şi totdeauna va fi aşa, proporţional şi practic: cu cât manifestarea harului va fi mai înaltă, cu atât răul se va împotrivi mai mult. „Cel care mănâncă pâinea cu mine şi-a ridicat călcâiul împotriva Mea... Deci, primind acela bucăţica (harul s-a manifestat deplin tocmai când răul s-a dovedit clar împotriva Lui), îndată a ieşit“ (Ioan 13).
Această disciplină nu se aplică decât răului evident; ea nu merge mai departe. De aceea îi vedem pe ucenici întrebându-se unii pe alţii ce însemnau cuvintele Domnului Isus. Înainte ca răul să se fi săvârşit, el nu poate atinge conştiinţa adunării. Disciplina părintească se dovedeşte folositoare atunci când nimic nu este dat pe faţă, pentru că este un rău ascuns, care poate că va fi dat pe faţă după mult timp, în caz de neîndreptare. Ca frate cu experienţă în părtăşia cu Domnul, dacă văd pe unul mai tânăr în pericol, eu trebuie să lucrez în grijă părintească şi să-i vorbesc. Dar acesta este un lucru cu totul deosebit de disciplina adunării.
În clipa în care exercit o disciplină părintească, se presupune că am comuniune cu Dumnezeu în privinţa acestui lucru. Îmi dau seama că ce se lucrează în fratele meu îl poate duce la rău. Priceperea pe care o am prin experienţa mea duhovnicească îmi dă dreptul şi mă conduce să mă port cu o dragoste plină de credincioşie faţă de el, deşi poate fără vreo capacitate de a explica vreunei fiinţe omeneşti ce fac.
Amestecarea acestor trei lucruri: mustrarea individuală, disciplina de tată cu o deosebită grijă părintească şi disciplina lui Hristos „ca Fiu peste casa Sa“, adică disciplina adunării, a condus la tot felul de încurcături, dintre cele mai triste.
Disciplina este pentru cei dinăuntru
Disciplina trebuie să urmărească constant să împiedice înlăturarea sau excluderea din adunare a unei persoane. Nouă din zece cazuri ar trebui să fie cazuri de disciplină individuală.
Când se ajunge la întrebarea dacă este cazul să se exercite disciplina „Fiului peste casa Sa“, adunarea n-ar trebui niciodată să înceapă ceva decât într-un duh de identificare cu acea persoană în mărturisirea păcatului şi a ruşinii comune care a venit peste toţi. Astfel, această disciplină nu s-ar prezenta ca un tribunal judecătoresc, ci ca o ruşine a întregii adunări. O atitudine spirituală în adunare ar îndepărta orice ipocrizie, întinare şi alte lucruri nepotrivite, fără să aibă un aspect de tribunal. Nu poate fi ceva mai detestabil în casa lui Dumnezeu, decât manifestarea acestui aspect.
Dacă în vreuna din casele noastre s-ar întâmpla ceva necinstit şi ruşinos, am fi oare cu totul nepăsători, ca şi cum nu ne-ar atinge şi pe noi? Dacă ar trebui ca un fiu netrebnic să fie dat afară pentru binele altora - căci nu poate fi îndreptat şi ar strica toată familia - cum ar trebui procedat? Este nevoie să-i spui: „Nu te mai pot ţine aici; să nu se strice şi ceilalţi prin obiceiurile şi felul tău de a fi“. N-ar fi totuşi un plânset şi un doliu, o mare părere de rău, o ruşine şi o dezonoare pentru toată familia? Niciunuia din familie nu i-ar plăcea să vorbească despre un astfel de subiect. Şi s-ar reţine şi alţii să vorbească despre el, pentru a nu le răni sentimentele; numele lui nici n-ar fi amintit. În casa Fiului, cât de detestabilă ar fi darea afară! Ce ruşine comună, ce durere, ce amar! Nu-I este nimic mai neplăcut lui Dumnezeu decât ca disciplina să se desfăşoare ca un proces judecătoresc.
Biserica este, într-adevăr, afundată în stricăciune şi în slăbiciune; dar tocmai acest lucru ar trebui să-i facă pe sfinţi să fie şi mai atenţi în a menţine răspunderea personală a celor care au un dar de păstor. Nu mă rog pentru nimic mai mult decât pentru slujba păstorilor. Ce înţeleg prin păstor este o persoană care poartă întregul necaz, grija, nenorocirea şi păcatul altuia pe propriul său suflet, se duce la Dumnezeu cu ele şi ia de la Dumnezeu ceea ce se potriveşte pentru cazul respectiv, mai înainte de a merge la acel frate.
Este un lucru foarte clar de observat. Rezultatul disciplinei ar putea fi darea afară. Dar dacă se ajunge vreodată la un astfel de act colectiv de judecată, disciplina se sfârşeşte în clipa în care persoana este dată afară; şi se sfârşeşte complet. „Nu judecaţi voi pe cei dinăuntru? Dar pe cei de afară îi judecă Dumnezeu“ (1. Corinteni 5:12,13).
Nu se poate pune problema în niciun caz dacă să stau sau nu la masă alături de cutare sau cutare frate care este înăuntru (în părtăşie). Este cu totul anormal ca cineva să se abţină de la părtăşie pentru că se află înăuntru unul despre care consideră că nu ar trebui să se afle acolo. Ar însemna excomunicarea propriei persoane din pricina altuia, „pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine“ (1. Corinteni 10:17). Dacă mă abţin este ca şi cum aş mărturisi că nu sunt creştin, şi aceasta pentru că altul a greşit. Nu aşa se procedează. S-ar putea să trebuiască luate anumite măsuri, dar nu voi comite nicidecum nebunia de a mă excomunica pe mine însumi, doar pentru faptul că înăuntru se află unul care a păcătuit.
Disciplina urmăreşte restabilirea
Orice disciplină, până la cea din urmă încercare, lucrează în vederea restabilirii. Actul de dare afară, de înlăturare, nu este propriu-zis disciplină, ci arătarea faptului că disciplina nu are roade şi că ea s-a sfârşit. A da afară înseamnă a spune: „adunarea nu mai poate face nimic pentru acest om“.
În ce priveşte întrebarea dacă este necesară unanimitatea în cazurile de disciplină a adunării, trebuie să ne amintim că este vorba de disciplina pe care o face Fiul în casa Sa. În cazul din Corint, Pavel a trebuit să intervină direct cu autoritatea sa apostolică. Nu este un drept al adunării să exercite disciplina. Nu se poate concepe un lucru mai urâcios; înseamnă a schimba familia lui Dumnezeu într-un tribunal de judecată!
Presupuneţi cazul unui tată care gândeşte să dea afară din casă pe un fiu netrebnic şi ceilalţi copii ai familiei ar spune: „Noi avem dreptul să-l ajutăm pe tatăl nostru să izgonească din casă pe fratele nostru“. Ce îngrozitor lucru! Îl vedem pe apostol obligând pe corinteni să facă disciplină, când ei nu erau deloc dispuşi la aceasta. Dar el le spune în felul acesta: „Este păcat între voi, şi voi nu v-aţi mâhnit (nu v-aţi îndoliat), mai degrabă, pentru ca cel care a făcut lucrul acesta să fie îndepărtat dintre voi (el îi face să înţeleagă că păcatul este al lor, ca şi al acelui om); iar acum daţi afară pe cel rău dintre voi înşivă!“. Adunarea nu este niciodată în stare să exercite disciplina, până când păcatul individului nu ajunge să fie recunoscut ca păcat al adunării.
Se spune de asemenea: „Pe cei care păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă teamă“ (1. Timotei 5:20); „Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta“ (Galateni 6:1) şi alte texte asemănătoare. Dar, dacă răul s-a mărit în aşa fel încât să oblige la excomunicare, adunarea nu are dreptul, ci este obligată să procedeze aşa. Sfinţii trebuiau să arate că erau curaţi în această privinţă. Şi acest act îi obliga pe aceşti oameni să ajungă la recunoaşterea stării lor, să se ruşineze de ei înşişi; ei se despart de omul acela, iar cel vinovat este părăsit în ruşinea păcatului său (vezi 2 Corinteni 2 şi 7).
Aceasta este calea pe care apostolul îi obligă să exercite disciplina. Conştiinţa întregii adunări era obligată să se curăţească de orice vină colectivă. Şi ce frământare s-a făcut! Aceasta este, gândesc, puterea cuvintelor: „Iar cui iertaţi voi ceva, iert şi eu; pentru că şi eu, ce am iertat, dacă am iertat ceva, este pentru voi, în faţa lui Hristos, ca să nu dăm câştig lui Satan asupra noastră; pentru că nu suntem necunoscători ai planurilor lui“ (2. Corinteni 2:10,11). Satan urmărea un avantaj din toată această situaţie: apostolul insistase asupra excomunicării celui rău (1. Corinteni 5:3-5); la început ei nu au fost gata să facă acesta. Atunci el îi constrânge să acţioneze, dar ei o fac într-un fel judecătoresc, fără să aibă ca finalitate restabilirea celui în cauză (2. Corinteni 2:6,7). Atunci el le arată clar necesitatea restabilirii: cui iertaţi voi...“
Planul lui Satan era să introducă răul şi să-i facă să fie nepăsători în privinţa lui, iar după aceea să se arate ca nişte judecători; şi la urmă să facă din aceasta o cauză de despărţire în simţăminte între apostol şi adunarea sfinţilor de la Corint. Pavel se identifică pe sine cu întreaga adunare, mai întâi silindu-i să se curăţească ei înşişi şi apoi îngrijind ca ei să-l primească înapoi pe acela, încât să fie unitate perfectă între Pavel şi ei. El stă alături de ei şi îi asociază cu sine în toate; şi astfel, atât în înlăturare, cât şi în reprimire, el îi are alături. În cazul în care conştiinţa adunării nu este la înălţimea acţiunilor ei, până la punctul de a se curăţa ea însăşi prin actul înlăturării, nu văd la ce ar mai folosi excomunicarea; ar transforma fraţii în nişte ipocriţi.
Casa trebuie ţinută curată. Grija părintească asupra familiei este un lucru, iar grija Fiului „peste casa Sa“ este un alt lucru. Fiul îi încredinţează pe ucenici în grija Tatălui (Ioan 17), dar aceasta este altceva decât a avea casa în rânduială. În Ioan 15 El spune: „Eu sunt viţa“, „voi sunteţi mlădiţele“, „Tatăl Meu este viticultorul“. Tatăl curăţă mlădiţele, ca ele să poată aduce cât mai multă roadă. Dar, în cazul disciplinei Fiului peste casa Sa, nu este vorba de un individ, ci de casa întreagă care trebuie ţinută curată. „Dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi“.
Sunt, prin urmare, trei feluri de disciplină:
1.Disciplina relaţiei frăţeşti. Aici mă port ca o persoană nedreptăţită, dar trebuie să mă manifest în har.
2.Disciplina grijii părinteşti - părintele aplicând-o cu bunătatea şi delicateţea dragostei faţă de un copil care greşeşte.
3.Disciplina Fiului peste casa Sa. Aici avem să ne purtăm cu răspunderea de a ţine casa curată. Aici fiecare personal trebuie să aibă o conştiinţă în armonie cu caracterul casei în care se află; nu este doar ceva individual, ci ceva care ţine de casă, de Trup. Trebuie să fie activă conştiinţa tuturor. Efectul poate fi, din fericire, ca persoana să fie restabilită; dar aceasta este o altă chestiune. Când se ajunge în acest punct, problema principală nu este restabilirea, ci menţinerea curată a casei, iar conştiinţa tuturor este pusă la probă. Şi aceasta poate uneori să producă mari frământări.
A mânca din jertfa pentru păcat
În ceea ce priveşte felul în care disciplinarea trebuie să se desfăşoare, duhul care este necesar să ne călăuzească este cel al unei inimi de preot; şi este scris că preoţii mâncau jertfa pentru păcat (literal: păcatul) într-un loc sfânt (Levitic 10). Nu îmi pot imagina că o persoană sau un grup de creştini ar putea face disciplină fără să aibă conştiinţa exersată, fără să simtă puterea răului şi a păcatului înaintea lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi săvârşit chiar de ei înşişi. În cazul acesta, ei lucrează ca unii care au nevoie ei înşişi să se curăţească. Ar fi o mare greşeală dacă s-ar proceda altfel.
Ce caracter are Isus acum? Cel al slujbei de preot. Şi noi suntem uniţi cu El. Dacă ar fi în adunare mai mult din slujirea preoţească, din „a mânca jertfa pentru păcat în locul sfânt“, n-ar exista un lucru atât de dezgustător încât adunarea să pretindă a fi un tribunal.
Presupuneţi cazul unei familii în care un frate a săvârşit o faptă ruşinoasă; n-ar fi un amar şi o suferinţă pentru întreaga familie? Câtă frământare şi durere ar avea loc în inimă! Şi nu mănâncă Hristos din jertfa pentru păcat? Nu simte El necazul? Nu Se încarcă El Însuşi cu el? El este Capul trupului Său, al adunării. Nu este El rănit şi îndurerat în fiecare dintre mădulare? Da, este!
Dacă este cazul unei mustrări personale făcute unui frate pentru o greşeală, eu nu sunt în stare să-l mustru, până ce sufletul meu nu a trecut printr-o lucrare de preot, ca să mă port ca şi cum eu însumi aş fi fost în păcat împreună cu el. Cum lucrează Hristos? El poartă păcatul pe inima Sa şi mijloceşte pentru ca să poată veni harul care îl va îndrepta. Tot aşa şi cu copilul lui Dumnezeu: el poartă pe propria sa inimă păcatul în prezenţa lui Dumnezeu; el mijloceşte înaintea Tatălui ca un preot, pentru ca dezonoarea făcută Trupului lui Hristos, al cărui mădular este şi el, să fie înlăturată.
Acesta cred că este spiritul în care trebuie să se facă disciplina. Dar tocmai aici greşim: noi nu folosim harul de a mânca jertfa pentru păcat.
Când apelez la acţiunea adunării, acolo găsesc ceva mai mult: ea trebuie să se umilească până ce ea însăşi va fi curăţită. Aceasta este pentru mine puterea cuvintelor: „Şi voi nu v-aţi mâhnit“ (nu v-aţi îndoliat)! Nu era în Corint viaţă duhovnicească îndeajuns ca să poată lua şi purta păcatul. Voi trebuia să vă întristaţi, să aveţi inimile zdrobite şi un duh zdrobit, ca un astfel de rău să fie înlăturat, ocupându-vă de curăţirea casei lui Hristos - în felul acesta le vorbea apostolul.
O altă parte a slujbei preotului este să facă deosebire între ce este curat şi ce este necurat. Preoţii nu trebuiau să bea vin, nici altă băutură tare, ca să poată rămâne într-o stare de spirit potrivită şi, la slujba de la templu, să fie capabili să facă deosebire între ce este curat şi ce nu este. Şi acest lucru este mereu adevărat. Noi trebuie să avem acelaşi scop ca Dumnezeu, în tratarea răului. Trebuie să fie comuniune de gândire între noi şi Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu este locul unde trebuie să se arate rânduiala lui Dumnezeu. Dacă este spus că, „din cauza îngerilor, femeia trebuie să aibă pe cap un semn al autorităţii asupra ei“ (1. Corinteni 11:10), aceasta este manifestarea în exterior a rânduielii lui Dumnezeu. Nu trebuie să fie îngăduit în casă ceva la care îngerii nu ar putea privi cu aprobare. Dar acum totul este într-o ruină completă. Slava deplină a casei va fi arătată când Hristos va veni în slavă şi nicidecum până atunci. Totuşi noi trebuie să dorim cel puţin ca, în măsura în care este cu putinţă, prin puterea Duhului Sfânt să fie asemănare în duh şi în felul de a fi cu ceea ce se va arăta în viitor.
Privilegiul celor doi sau trei
Când Israel s-a întors din robie, după ce Lo-Ami fusese scris peste ei, slava se depărtase de casă, iar manifestarea publică a prezenţei lui Dumnezeu se dusese; totuşi, Neemia şi Ezra nu căutau să lucreze mai puţin decât potrivit gândului lui Dumnezeu. Aşa este şi situaţia noastră în prezent. Dar noi avem acum mai mult decât au avut ei, noi, cei de acum, care am fost întotdeauna o rămăşiţă, care am început la sfârşit: „Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“ (Matei 18:20). Dacă întregul sistem creştin a eşuat, mă întorc la principiile binecuvântate şi neschimbătoare, de care depinde totul. Lucrul din care izvorăsc toate, de care Hristos a legat nu numai Numele Său, dar şi disciplina Sa, puterea de a lega şi dezlega, este tocmai strângerea laolaltă a „doi sau trei“. Aceasta este cea mai mare mângâiere posibilă. Acest principiu măreţ rămâne adevărat în mijlocul întregii decăderi.
În Ioan 20:22,23 găsim că, atunci când i-a trimis pe ucenici, Domnul Isus a suflat peste ei şi le-a zis: „Primiţi Duh Sfânt! Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le ţineţi, ţinute sunt“. Aici nu este nimic asemănător cu un sistem bisericesc, ci este puterea Duhului Sfânt în înţelegerea duhovnicească a ucenicilor, care sunt trimişi de Hristos şi lucrează în Numele Lui. Disciplina este o problemă a puterii Duhului. Dacă ceea ce este făcut nu este făcut în puterea Duhului Sfânt, nu înseamnă nimic.
În principiu, ce a fost necesar s-a spus. Nu văd vreo deosebire, fie că disciplina ar fi în mâinile rămăşiţei, fie ale altcuiva. Altfel am căpăta foarte curând caracterul unui tribunal - nişte păcătoşi judecând pe alţi păcătoşi! Disciplina este întâi de toate o problemă pentru care este nevoie de lucrarea Duhului Sfânt în casa lui Dumnezeu. Unanimitatea este o unanimitate în a avea cugetele mâhnite şi obligate să facă disciplină. Este groaznic să auzi pe nişte păcătoşi vorbind să judece pe alţi păcătoşi; dar este un lucru binecuvântat să-i vezi frământaţi în cuget când păcatul se iveşte între ei. Şi aceasta trebuie să se facă în har. Nu îndrăznesc să acţionez decât în har, la fel cum nu doresc să cad eu însumi sub judecată. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; deoarece, cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi, cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura“ (Matei 7:1,2). Dacă mergem să facem judecată, de aceasta vom avea parte!
Inima de păstor
În ce priveşte greutatea pe care o simt sfinţii când se adună şi nu au printre ei păstori, rugăciunea mea este ca Dumnezeu să ridice păstori. Dar cred că acolo unde fraţii se adună şi merg împreună pe principii frăţeşti, dacă rămân în poziţia lor şi nu ajung un sistem, ei vor fi tot atât de fericiţi ca şi alţii care nu trec prin astfel de încercări. Un lucru pentru care mă rog, pentru că iubesc turma Domnului, este ca El să ridice păstori. Nu cunosc ceva personal mai apropiat de comuniunea cu Domnul şi aşa de binecuvântat cum este de a paşte oile Domnului, turma Domnului. Dar ea este turma Domnului. Nu mă gândesc nicidecum la un păstor şi turma lui; aceasta ar schimba întregul aspect al lucrurilor. Când se înţelege că este turma Domnului şi omul trebuie să se îngrijească de ea, ce gânduri pline de răspundere, ce purtare, ce râvnă, ce atenţie! Nu văd altceva mai sublim. „Mă iubeşti?... Paşte mieluşeii Mei! Paşte oile Mele!“ Nu cunosc ceva asemănător pe pământ - purtarea de grijă a inimii unui adevărat păstor, a unei inimi care poartă povara întreagă de necazuri şi griji pentru fiecare suflet în parte, şi tratarea în prezenţa lui Dumnezeu a tuturor acestor probleme. Cred că aceasta este cea mai fericită, cea mai binecuvântată comuniune care poate exista în lume.
Dar să nu gândim că „Marele Păstor“ n-ar putea îngriji de propriile Sale oi, din cauză că n-ar fi păstori printre cei credincioşi. Dacă sunt fraţi care se adună împreună şi depind numai de Domnul, dacă ei nu pretind că ar fi ceea ce nu sunt, chiar dacă nu ar fi păstori printre ei, totuşi ei n-ar fi în pericol. Ei ar avea îngrijirea perfectă a Bunului Păstor. Nu trebuie să socotim că Dumnezeu ar fi de vină pentru lipsurile noastre, ca şi cum El n-ar îngriji de noi. Dar, din clipa în care se duce puterea Duhului, vine puterea firii păcătoase.
Tolerarea răului şi unitatea Trupului
A spune că cel credincios trebuie să se despartă de lume şi de corupţia eclesiastică şi, în acelaşi timp, a nega că adunarea este pătată printr-un păcat cunoscut şi a spune că cei credincioşi trebuie să recunoască o astfel de adunare pătată - toate acestea sunt afirmaţii complet greşite. Apostolul Pavel spune: „Înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela!“ În caz contrar, nu rămâne decât să te desparţi de o asemenea adunare, adică să-i tăgăduieşti cu totul caracterul de adunare.
Să presupunem că o adunare ca cea din Corint a dat afară pe un rău, iar o altă adunare l-ar primi. Aceasta din urmă n-ar tăgădui ea caracterul de adunare a celei dintâi? Ar tăgădui lucrarea Duhului Sfânt în adunare. Dacă o persoană înlăturată în Corint ar fi fost primită în Efes, atunci adunarea din Efes ar fi tăgăduit lucrarea Duhului Sfânt în Corint sau ar fi tăgăduit autoritatea Duhului Sfânt şi a lui Hristos. Adunările erau recunoscute pentru că fiecare dintre ele, în localitatea ei, lucra în dependenţă de Hristos şi prin Duhul Sfânt. Şi orice adunare este recunoscută pentru că în ea se lucrează prin Duhul Sfânt, sub autoritatea Domnului Isus Hristos.
Celor din Corint li se spune de către apostol: „Aţi arătat că sunteţi curaţi în lucrul acela“. Dacă ar fi tolerat răul, n-ar fi fost curaţi. Adunarea n-ar fi fost o plămădeală nouă şi ei n-ar fi fost curaţi, dacă ar fi acceptat în mijlocul lor principiul tolerării răului.
Nu trebuie să recunosc ca reprezentând Trupul lui Hristos sau ca adunare care acţionează în Numele lui Hristos, o adunare în care păcatul este tolerat. Trupul lui Hristos este sfânt. Că un păcătos sau un făţarnic se poate strecura în adunare, acesta este un fapt pe care toţi îl admitem. Dar dacă o colectivitate admite păcatul sau tolerează pe păcătoşi, încetează de a fi o manifestare a Trupului lui Hristos.
A separa ce este curat de ce este necurat este unul din atributele de preot. Când avem de-a face cu răul, trebuie să avem comuniune de gânduri şi vederi cu Dumnezeu. Casa Lui este locul unde se arată rânduiala lui Dumnezeu.
Cea dintâi epistolă către Corinteni este adresată tuturor credincioşilor din orice loc. De aceea, dacă cineva era înlăturat din adunarea din Corint, el era „afară“, adică afară din Adunarea lui Dumnezeu; nu era înlăturat din Trupul lui Hristos, ci din Adunarea de pe pământ. Este cu neputinţă să citeşti această epistolă fără să vezi că ce s-a făcut de către apostol şi de către adunarea din Corint era un act valabil pentru toţi credincioşii de pe pământ. A pretinde că cel dat afară era numai în afara acelei adunări locale este o interpretare foarte periculoasă.
Ideea de a fi membru al unei anumite adunări este cu totul necunoscută Scripturii. Nimeni nu se gândea că în Antiohia puteau fi primiţi cei dintre neamuri, iar în Ierusalim n-ar fi fost primiţi. Situaţia din Fapte 15 este o dovadă că Adunarea nu se gândea deloc la o atitudine de independenţă între adunările locale. Lucrarea Duhului Sfânt se exercita şi se exercită întotdeauna în unitatea Trupului. Disciplina rânduită de apostol în Corint privea în egală măsură întreaga Adunare.
A fi ignorant cu privire la adevăr este un lucru, şi în multe feluri aceasta ne caracterizează pe toţi; dar a te împotrivi adevărului este cu totul alt lucru.
Se mai pretinde că Adunarea este acum într-o stare atât de ruinată, încât rânduiala Scripturii (în legătură cu unitatea Trupului) nu mai poate fi menţinută. Cei care spun aşa ar trebui să mărturisească, dacă vor să fie cinstiţi, că doresc să caute o rânduială nescripturistică sau, mai degrabă, dezordinea. Dar, dacă ce afirmă ei ar fi adevărat, ar fi cu neputinţă să te aduni ca să frângi pâinea, decât numai în contradicţie evidentă cu Cuvântul lui Dumnezeu; căci Scriptura spune că noi toţi „suntem un singur Trup, căci toţi luăm parte dintr-o singură pâine“. Noi mărturisim că suntem un singur Trup, ori de câte ori frângem pâinea.