Ultima dată când ne-am despărţit de împărat şi papă, ei petreceau lunile de iarnă împreună la Bologna. Carol a ajuns în acel stat la 5 noiembrie 1529. Când vestea că el se apropia a ajuns la Roma, Clement s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare cu toată pompa ecleziastică. Împăratul a fost escortat de douăzecişicinci de cardinali care îi ieşiseră în întâmpinare la frontieră. În afară de aceştia era o mulţime de nobili spanioli şi italieni, cu echipajele lor strălucite. Papa, copleşit de prezenţa fiului său cel îndatoritor, l-a salutat de trei ori, iar Împăratul, acordându-i sfântului părinte tot respectul cuvenit, a căzut în genunchi şi i-a sărutat întâi picioarele, apoi mâinile şi faţa.
Aşa s-a desfăşurat întâlnirea celor două căpetenii romano-catolice, al căror obiectiv principal era să se sfătuiască pentru a stabili cele mai eficiente mijloace de a smulge din rădăcină ereziile care răsăriseră în Germania. Buzele preotului, conform caracterului său, au îndemnat la adoptarea urgentă a celor mai violente măsuri, dar soldatul, deşi se baza pe o armată puternică, a recomandat încă o amânare şi a sugerat că se cuvine să fie discutată în conciliu starea bisericii în acel timp. Clement, care se temea de o asemenea discuţie mai mult decât de orice, a adus toate argumentele posibile pentru a-l abate pe Împărat de la ceea ce-şi propusese. El l-a asigurat că răbdarea lui îi va face pe eretici să se îngâmfe şi mai mult şi că situaţia din Germania era disperată şi se cerea folosirea forţei şi aplicarea de pedepse. Dar politica soldatului l-a condus la măsuri mai blânde. Probabil că inima lui era la fel de ostilă reformei ca şi Clement, dar zi de zi el devenea tot mai convins că prin ameninţări nu-i va putea supune pe protestanţi şi el nu era pregătit pentru un război. El s-a străduit să-l convingă pe papă să convoace un conciliu general, dar pontiful cel supărat nu gândea nimic altceva decât să-i zdrobească prin putere militară pe vrăjmaşii încăpăţânaţi ai credinţei catolice.
Cei care au ajuns să se familiarizeze cu principiile papalităţii nu vor fi surprinşi de caracteristicile acelor consfătuiri, oricât de umilitoare ar fi contemplarea lor. Istoria imparţială a avut griijă să consemneze tristul contrast. “De-o parte era prinţul şi soldatul, cel care în mod natural ar fi adoptat măsuri coercitive arbitrare, iar de cealaltă paşnicul ecleziastic, reprezentantul religiei Dumnezeului îndurării. Şi totuşi, dacă este ca în dialogul lor să se găsească ceva evlavie sau vreo virtute, ceva dreptate sau pretinsă dreptate, vreun principiu moral sănătos, vreun pic de generozitate a sentimentelor politice, vreun pic de respect pentru dreptul omului la fericire, cel mai elementar respect faţă de preceptele lui Hristos, pe scurt tot ce s-ar fi cuvenit să-l caracterizeze pe slujitorul păcii şi milei, a fost totuşi rostit doar de despotul secular, pe când recomandarea directă la violenţă şi vărsare de sânge a venit de pe buzele preotului spiritual*”.
* Waddington, vol. 3, p. 39
Abilul papă ştia bine că reformatorii erau slabi şi dezbinaţi, şi, de aceea, l-a îndemnat pe Carol să execute neîntârziat sentinţa lui Leo împreună cu hotărârile Dietei de la Worms. Dar Carol nu era omul care să renunţe la voinţa lui proprie nici chiar înaintea sfântului părinte. El l-a instruit pe cancelarul său, Gattinara, să explice adunării vederile şI intenţiile lui. Acesta a vorbit în felul următor:
Împăratul a privit cu mare întristare disensiunile care au apărut în zilele lui, a căror violenţă părea mai curând să crească în loc să scadă, şi, dintre îndatoririle pe care providenţa i le-a a impus, nici una nu îi era mai scumpă inimii ca aceea de a readuce pacea în biserică şi că nu era nimic mai de folos pentru biserică sau mai demn de suveranul pontif şi de un principe creştin decât să convoace un conciliu general pentru a soluţiona în mod scriptural toate controversele. Acel conciliu trebuie să fie convocat imediat, să fie compus din cei mai eminenţi învăţători din toate naţiunile şi să permită dezbateri complet libere, iar articolele recomandate de conciliu, după ce vor fi primit aprobarea papei, să devină învăţătura oficială a lumii creştine, care să fie sprijinită, dacă este nevoie, şi prin intervenţia puterilor civile.
Clement a privit cu multă aversiune acea convocare propusă. Procedurile conciliilor de la Pisa şi Constanz, în urma cărora fuseseră destituiţi papii Benedict al XIII-lea, Grigore al XII-lea şi Ioan al XXIII-lea îl făceau să aibă temeri. Avea multe motive personale să-i fie groază de o adunare generală a creştinătăţii. “Marile adunări,” a răspuns el, “nu pot decât să introducă opinii populare. Nu prin hotărâri ale consiliilor, ci cu ascuţişul sabiei trebuie decise controversele”. Cu toate acestea, el a promis să mediteze la cele spuse.
Dieta de la Augsburg
În cele din urmă, Împăratul a ajuns la concluzia că ar fi fost nedrept să urmeze sfaturile Vaticanului şi ar fi fost o încălcare a legilor imperiale ale Germaniei să condamne cetăţeni vrednici fără a-i fi audiat mai înainte şi să pornească un război împotriva lor. Ca urmare, în ianuarie 1530, a stabilit ca în aprilie să fie convocată o dietă la Augsburg şi a trimis în Germania scrisori cu porunci.
Între timp, pe când era la Bologna, Carol şi-a exprimat dorinţa de a fi încoronat de papă, cum fuseseră mulţi dintre strămoşii săi. A stabilit ca la 22 februarie să primească coroana de fier ca rege al Lombardiei şi a hotărât ca, la 24 ale aceleiaşi luni. să primească coroana de aur ca Împărat al romanilor – de ziua lui de naştere, care era şi aniversarea bătăliei de la Pavia. Notăm aceasta deoarece Carol a devenit alt om după ce a pecetluit cu un jurămînt fals jurămintele de la încoronarea lui. Pontiful, după ce l-a uns şi i-a dat sceptrul, i-a dăruit o sabie fără teacă spunând: “Foloseşte această sabie în apărarea bisericii şi împotriva vrăjmaşilor credinţei”. Apoi, luând globul de aur împodobit cu giuvaeruri, a spus: “Guvernează lumea cu evlavie şi fermitate”. A urmat apoi coroana de aur cu diamante. Carol s-a plecat şi Clement i-a pus diadema pe cap spunând: “Carol, Împărat invincibil, primiţi această coroană pe care o pun pe capul vostru ca semn înaintea întregului pământ că vi s-a dat autoritate”.
Împăratul a sărutat crucea albă brodată pe papucul roşu al papei exclamând: “Jur să folosesc toată puterea mea pentru a apăra demnitatea pontificală şi Biserica Romei”. În acel moment, Carol nu era dispus, şi, chiar dacă ar fi fost dispus, nu avea puterea să rezolve problemele cu reformatorii cu mână forte, după cum papa dorea tare mult. Timp de treisprezece ani Dumnezeu întorsese sfaturile regilor şi ale pontifilor, condusese toţi agenţii şi toate evenimentele astfel încât reforma a fost protejată de violenţe dinafară şi hrănită prin harul Său, astfel că a prins treptat rădăcini ajungând atât de bine întemeiată încât nici o putere omenească nu o mai putea distruge. Vedem cel mai clar mâna cea bună a providenţei în modul în care au fost protejaţi reformatorii de cruzimea papei şi de puterea Împăratului.
Rivalitatea îndelungă dintre Carol al V-lea şi Francisc I, intrigile papilor cu aceşti principi şi înaintarea ameninţătoare a turcilor au fost folosite deseori de Dumnezeu pentru ca reforma să aibă pace şi să progreseze. Era lucrarea Lui şi El a vegheat asupra ei.
Mărturisirea de la Augsburg
Când au ajuns să cunoască motivele pentru care era convocată dieta, electorul le-a dat instrucţiuni teologilor de la Wittemberg să pregătească o formulă de mărturisire, deoarece până atunci nu fusese publicată nici o declaraţie care să fie un standard a credinţei reformatorilor şi Împăratul era înconjurat doar de prejudecăţile şi reprezntările false ale papalităţii. Singura speranţă de a înlătura acele prejudecăţi şi de a li se face dreptate era o proclamaţie a principiilor reformei, cu adevăratele obiective ale reformatorilor. Luther, ajutat de Jonas, Pomeranus şi Melanchton au reexaminat cele şaptesprezece articole care fuseseră elaborate de partida lutherană în 1529, la Schwabach, şi, considerând că acelea erau suficiente, le-a prezentat electorului la Torgau, de unde au ajuns să fie numite articolele de la Torgau. Pe baza acestor articole, Melanchton, la porunca principilor şi cu girul lor, a pregătit o declaraţie mai bine elaborată a învăţăturilor şi rânduielilor, şi, de asemenea, a dat motivele pentru care ei se opun pontifilor romani. Acest document este cunoscut sub numele “Mărturisirea de la Augsburg”.
Dar, din vreme ce acordul religios era obiectivul pe care-l mărturisea Împăratul, era nevoie ca acea mărturisire, în măsura în care permitea fidelitatea faţă de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, să fie redactată în termeni cât mai puţin ofensatori pentru papistaşi. Electorul cel evlavios recomandase teologior să facă deosebirea dintre articolele absolut necesare, care trebuiau susţinute cu orice preţ, şi cele care ar fi nevoie să fie modificate sau asupra cărora s-ar fi putut face concesii. Această celebră mărturisire a credinţei protestanţilor, reprezenta, în acelaşi timp, cel mai de jos nivel la care ar fi coborât ei pentru a avea pace, în loc să fie cea mai înaltă expresie a autorităţii pe care o confereau ei Cuvântului lui Dumnezeu.
Pe măsură ce se apropia timpul pentru adunarea dietei, unii principi aveau mari nelinişti cu privire la adevăratele intenţii ale Împăratului şi la siguranţa Electorului. El era cel dintâi dintre principii Germaniei şi cel dintâi în ceea ce priveşte credinţa lui în Dumnezeu, iubirea lui pentru reformă, opoziţia faţă de papalitate şi protecţia pe care i-a acordat-o lui Luther împotriva răzbunării papale şi imperiale. Dar Johann a urmat cursul cel mai înţelept şi mai îndrăzneţ în acelaşi timp şi a fost primul principe care a sosit la Augsburg.
Sesiunile dietei au fost amânate până la 1 mai, iar Electorul s-a înfăţişat la 2 mai însoţit de escorta militară de o sută şaizeci de călăreţi şi de mai mulţi dintre cei mai eminenţi teologi ai săi. Luther a rămas la Coburg. Electorul s-a temut că prezenţa lui Luther la dietă i-ar exaspera pe papistaşi şi l-ar determina pe Carol să adopte măsuri extreme, pentru că Luther fusese excomunicat de papă, condamnat de Împărat şi era privit ca autorul tuturor disensiunilor, care erau atunci atât de greu de împăcat. Dar, în acelaşi timp, Johann era hotărât ca Luther să fie aproape pentru ca să se poată consulta cu el.
Cam atunci şi-a publicat Luther catechismele, Catechismul Mare şi Catechismul Mic, care au autoritate în bisericile lutherane până în zilele noastre. Fiind în castelul de la Coburg, el era ţinut la curent cu ceea ce se întâmpla şi-şi dădea părerile şi dădea indicaţii prin numeroase scrisori. De asemenea, tocmai înainte de deschiderea sesiunilor dietei, a publicat “Un protest adresat autorităţilor spirituale adunate în Dieta de la Augsburg”. Obiectivul acestei scrieri era acela de a justifica poziţia reformatorilor, de a nega acuzaţiile false aduse împotriva lor şi a arăta abuzurile papalităţii care îi determinau să persiste în a face opoziţie.
La 12 mai, Philip de Hesse a ajuns cu o escortă de o sută nouăzeci de călăreţi, cam în acelaşi timp în care Împăratul ajunsese la Innsbruck, în Tirol, însoţit de curtea sa papală cu principi, nunţii şi nobili din Germania, Spania şi Italia. De la Dr. Robertson, biograful competent al lui Carol, aflăm că el era foarte îngândurat în timpul călătoriei sale spre Augsburg. “El a avut multe ocazii să vadă dispoziţia germanilor cu privire la aspectele disputate şi să descopere că erau atât de iritaţi şi de aprinşi încât a ajuns la convingerea că nu se cuvenea să adopte măsuri severe înainte ca alte mijloace să se fi dovedit ineficiente”. S-ar părea că el a stat destul de mult timp la Innsbruck pentru a studia situaţia din Germania şi a găsi modul de a-şi îndeplini planurile.
Între timp, grupuri mari işi croiau drumul spre Augsburg din toate părţile. “Principi, episcopi, delegaţi, nobili, cavaleri şi soldaţi în uniforme bogat împodobite intrau pe toate porţile, forfotind pe străzi, prin hanuri, biserici şi palate. Tot ce era mai strălucit în Germania se strângea acolo. Situaţia critică în care era imperiul şi creştinătatea, prezenţa lui Carol al V-lea şi manierele lui binevoitoare, dorinţa de noutăţi, de mari spectacole şi de emoţii vii i-au făcut pe germani să-şi lase casele lor*”.
* D’Aubigne, vol. 4, p. 161
Este interesant de remarcat aici că, la acel moment, când cei mai de seamă reformatori erau strânşi la Augsburg şi vrăjmaşul era aproape, când furtuna era pe punctul de a se dezlănţui, nobilul şi generosul landgraf a făcut un ultim efort pentru a reconcilia cele două mari diviziuni ale reformatorilor. Dar, deşi Luther era absent, duhul lui era prezent şi la fel de fierbinte la discipolii săi. Ei l-au asigurat pe landgraf că nu aveau să-i recunoască niciodată ca fraţi pe aceia care persistau cu încăpăţânare în eroare şi că, printr-o alianţă cu zwinglienii, ei s-ar fi expus la toată ura cu care erau trataţi ei, periclitând astfel succesul reformei. Landgraful nu putea înţelege cum o singură eroare, admiţând că era numai una, sau o chestiune obscură, putea constitui un motiv suficient de puternic pentru a exclude comuniunea. Dar toate discuţiile lui cu lutheranii au fost zadarnice. Nici teama de pericol, nici speranţa unui succes nu i-au determinat să aibă vreun fel de comuniune cu zwinglienii*.
* Waddington, vol. 3, p. 48
Cum Împăratul nu a ajuns la Augsburg până la 15 iunie şi oraşul era plin de oameni cu întrebări, protestanţii s-au hotărât să-şi aşeze predicatorii la amvoanele câtorva din bisericile mari. Aceasta s-a făcut aşteptând opoziţie din partea Împăratului, dar Electorul şi landgraful au considerat că acea ocazie de a-L vesti pe Hristos era prea favorabilă pentru a fi neglijată. Johann l-a instruit pe unul din teologii săi să predice zilnic cu uşile deschise în biserica dominicanilor şi în Sf. Caterina. Philip de Hesse l-a pus pe capelanul său, Snepff, să predice evanghelia în catedrală. În fiecare zi, prin îndurarea lui Dumnezeu, mântuirea prin har, fără lucrările legii, a fost predicată în acele locuri înaintea unor mari mulţimi, care au ascultat cu atenţie. Cea mai mare parte a populaţiei era deja lutherană.
Acela a fost un pas îndrăzneţ şi un mijloc de a-i converti pe aceia pe care Împăratul îi strânsese acolo. Catolicii au fost uimiţi: ei se aşteptaseră ca protestanţii să se prezinte ca nişte răufăcători care se tem să-şi ridice capetele atunci când salvatorul catolicismului este la porţile lor. Dar ce mai era de facut? Episcopul de Augsburg le-a poruncit predicatorilor săi să se suie la amvoane pentru a se adresa poporului, dar preoţii romani nu erau buni predicatori, după cum nici nu fuseseră vreodată. Ei ştiau mai bine să repete mesa decât să predice evanghelia. Romano-catolicii erau furioşi şi s-au grăbit să-i facă cunoscut lui Carol ceea ce se petrecea. De îndată, Împăratul a trimis de la Innsbruck porunci ca predicile ofensatoare să înceteze. Electorul a răspuns că îi era imposibil să reducă la tăcere Cuvantul lui Dumnezeu sau să-şi refuze sieşi mângâierea de a-l auzi şi că în predici nu se vesteşte nimic altceva decât adevărul glorios al lui Dumnezeu, care ne este atât de necesar şi de care nu ne putem lipsi.
Protestanţii au gândit, în modul cel mai natural, că un asemenea răspuns avea să grăbească sosirea Împăratului. Melanchton încă mai lucra la mărturisirea de credinţă. Timid şi temător, el cântărea fiecare expresie, căutând s-o facă mai blândă, schimbând-o cu multă îngrijorate, până într-atât încât a ajuns să fie epuizat fizic. Luther gândea că toate acestea erau inutile şi l-a îndemnat pe Philip, chiar cu riscul anatemei, să ia măsuri pentru păstrarea trupului său firav, ca nu cumva să ajungă să se sinucidă din dragoste pentru Dumnezeu.
În timp ce prietenii reformei se pregăteau de luptă la Augsburg, Luther nu sta degeaba la Coburg, ci din adăpostul lui a trimis multe scrisori şi pamflete, acel loc fiind pentru el un al doilea Wartburg. Castelul era aşezat pe vârful unui deal, iar apartamentele lui Luther erau în etajul de sus, astfel că el îşi data uneori scrisorile “din regiunea păsărilor”. Nerăbdător cum vedea că dieta era amânată de la o zi la alta, el le-a scris prietenilor săi că se hotărâse să convoace o dietă la Coburg. “Suntem deja adunaţi cu toţii,” spunea el în stilul său glumeţ, “puteţi vedea aici regi, duci şi alte mărimi care dezbat problemele regatului lor, şi, cu voci neobosite, îşi vestesc în văzduh dogmele şi decretele. Ei nu locuiesc în acele caverne care sunt numite palate, ci cerul este acoperişul lor, arborii cu frunze alcătuiesc o pardoseala cu o mie de culori, iar zidurile lor sunt marginile pământului. Le e groază de tot luxul deşert al mătăsii şi aurului, nu cer nici cai de cursă, nici armuri şi au toţi aceeaşi îmbrăcăminte. Nici nu l-am văzut, nici nu l-am auzit pe împăratul lor, dar, din câte înţeleg de la ei, au luat hotărârea ca in acest an să poarte un război nemilos celor mai bune roade ale pământului... Dar, ajunge atâta glumă – deşi gluma este totuşi necesară pentru a risipi gândurile negre care mă asaltează”. Timp de multe luni el s-a luptat s-a luptat în întuneric şi agonie a minţii, cum făcuse înainte la Wartburg.
Sosirea lui Carol la Augsburg
Gattinara, cancelarul împăratului, a murit la Innsbruck. Aceasta a fost considerată o mare pierdere pentru reformatori deoarece el fusese un om cu bun simţ şi moderaţie şi în mod clar contra măsurilor sângeroase dorite de partida papală. El avusese multă influenţă asupra împăratului şi fusese singurul om care îndrăznea să i se opună papei. La auzul veştii despre moartea lui, timidul Melanchton a exclamat: “Odată cu el dispar toate speranţele omeneşti ale protestanţilor!”
Carol a părăsit Innsbruck-ul la două zile după moartea lui Gattinara, a ajuns la Munchen la 10 iunie şi la Augsburg la 15. Şi-a făcut intrarea în oraş cu o pompă extraordinară/ Potrivit istoricilor, nicicând nu se mai văzuse ceva mai magnific în tot imperiul*. Vom nota numai ceea ce arată fermitatea protestanţilor. Electorul, principii şi consilierii lor au părăsit oraşul la ora trei dupamiaza pentru a-i ieşi în întâmpinare lui Carol. Când el a ajuns la cincizeci de paşi de principii germani, aceştia au descălecat cu toţii. Văzând că împăratul se pregătea să descalece şi el, unii au înaintat şi l-au rugat să rămână pe cal, dar Carol a descălecat fără nici o ezitare, şi, apropiindu-se de principi cu un zâmbet prietenos, a strâns mâna fiecăruia dintre ei în mod cordial. Nunţiul roman a rămas mândru pe catârul lui, dar, văzând condescendenţa lui Carol, şi-a ridicat mâinile şi a binecuvântat măririle care se adunaseră pe drum. Imediat, împăratul, regele, principii spanioli şi italieni şi toţi cei care se supuneau papei au căzut în genunchi, dar protestanţii, asemenea lui Mardoheu, nu s-au plecat, ci au rămas în picioare în mijlocul acelei mulţimi care se prosterna. Cât de mult trebuie să fi umplut aceasta de amărăciune partida papală! Dar Carol s-a făcut a nu vedea aceasta, deşi trebuie că a înţeles bine semnificaţia faptului. După formalităţile obişnuite, marea procesiune a continuat, două mii de gărzi imperiale deschizând calea.
* Pentru relatarea completă, vedeţi D’Aubigne, vol. 4
Împăratul avea atunci treizeci de ani, o înfăţişare distinsă şi trăsături plăcute; palid, delicat şi cu o voce slabă, dar cu maniere cuceritoare, având mai curând aspectul unui curtean decât al unui războinic. El s-a îndreptat direct spre catedrală, ca un închinător de rând, prin mijlocul splendidei parade a bogăţiei ecleziastice şi a spectacolului militar al multor naţiuni şi capete încoronate. Ajungând la altar el a căzut în genunchi şi şi-a ridicat mâinile spre cer, ca şi cum acolo ar fi fost tot ceea ce-i era scump şi el ar fi fost străin şi călător pe pământ. I s-a oferit o pernă brodată cu aur, dar el a refuzat-o şi a îngenunchiat pe pietrele bisericii. Întreaga adunare a îngenunchiat împreună cu el, numai electorul şi landgraful rămânând în picioare. Li se cerea să fie prezenţi în mod oficial, dare ei au procedat potrivit credinţei lor în Dumnezeu şi în Cuvântul său.
Liderii dietei de la Augsburg
Înainte de începerea lucrărilor dietei este bine să prezentăm în ordine principalii lidei ai ambelor părţi. În partea papistaşilor erau Împăratul, fratele său, Ferdinand - arhiduce al Austriei şi rege al Ungariei şi Boemiei -, legatul papal Campeggio, doi nunţii – Pimpinella şi Vergeriu, Joachim, electorul de Brandemburg, George, ducele Saxoniei şi Wilhelm de Bavaria. Toţi aceştia erau romano-catolici vehemenţi şi au fost activi în dietă. Principalii lor teologi au fost Faber, Eck, Cochlaeus şi Wimpina.
De partea protestanţilor erau Johann, electorul Saxoniei şi fiul său Johann Friederich, Philip, landgraful de Hesse, George, markgrafful de Brandenburg, Anspach, Erbest şi Francisc, duci de Lunenburg, Wolfgang, prinţ de Anhalt, Albert, conte de Mansfeld şi contele Philip de Hanovra, în afară de delegaţi ai mai multor cetăti imperiale. Principalii lor teologi erau Melanchton, Justus, Spalatin, Snepff şi Agricola. Erau, de asemenea, şi mai mulţi teologi elveţieni şi Bucer, Hedio şi Capito de la Strasbourg*.
* John Scott - History of the Church, vol. 1, p. 6
Fermitatea şi principiile protestanţilor aveau să fie puse la-ncercare în mod serios. La sosirea la Augsburg, Împăratul a repetat ordinul de a-i înlătura pe predicatori. “Nu putem,” a spus landgraful, “să ne lipsim de hrana Cuvântului lui Dumnezeu şi nu putem tăgădui Evanghelia Lui, aşa că rugăm pe majestatea voastră să retragă ordinul, pentru că slujitorii noştri vestesc cuvântul curat al lui Dumnezeu”. Carol, foarte nemulţimit şi enervându-se, a spus clar că nu putea renunţa la ceea ce ceruse. “Conştiinţa dumneavoastră,” i-a răspuns landgraful, “nu are niciun drept să poruncească conştiinţei noastre”. Margraful, care până atunci tăcuse, după ce a primit un răspuns tăios de la Ferdinand, şi-a dus mâna la gât şi a spus: “Mai curând aş îngenunchia imediat în prezenţa Împăratului şi mi-aş întinde gâtul înaintea călaului decât să mă arăt necredincios lui Dumnezeu şi să primesc sau să aprob o eroare anticristică”. Carol a fost impresionat şi surprins, dar a răspuns cu blândeţe că nu avea intenţia de a lua viaţa vreunui om. Împăratul a propus ca predicatorii ambelor părţi să tacă şi ca el să fie acela care să selecţioneze alţii pe durata dietei. Chestiunea disputată a fost atunci amânată pentru altădată, dar D’Aubigne şi alţii vorbesc ca şi cum teologii protestanţi ar fi continuat să predice, deşi probabil că au făcut aceasta cu mai puţină publicitate provocatoare.
Ferdinand, care deseori îşi încercase puterile cu principii în dietele anterioare, a întins o altă cursă înaintea picioarelor lor sau, mai curând, pentru gâturile lor: a doua zi după intrarea în Augsburg a împăratului era sărbătoarea Sfântului Sacrament – Corpus Cristi. Regele ştia bine că protestanţii încetaseră, ca fiind idolatre, ceremoniile ţinute de biserică cu acea ocazie şi că refuzul lor de a participa l-ar irita şi înfuria pe împărat. Cursa a fost întinsă cu mult talent şi legatul gândea că nu se putea să nu învingă. Pe deasupra, seara târziu, Împăratul a trimis la prinţii protestanţi mesajul că el ar avea plăcerea ca ei să-l însoţească în procesiunea de a doua zi. Principii au cerut să fie scuzaţi spunând: “Hristos nu a instituit acest sacrament pentru închinare”. Carol a perseverat cu acea cerere, dar le-a dat timp până dimineaţa să-şi pregătească răspunsul.
La ora hotărâtă, principii s-au înfăţişat înaintea Împăratului. Acesta şi-a repetat cererea, iar ei şi-au repetat refuzul. Împăratul a făcut chiar rugăminţi, dar fără efect. Carol, care nu se aşteptase la o asemenea rezistenţă, era foarte agitat, iar legatul papal s-a străduit să-l aducă la exasperare. Margraful de Brandenburg a luat cuvântul din nou: “Ştiţi că, cu riscul vieţii lor, strămoşii mei şi eu am sprijinit casa de Austria, dar în chestiunea aceasta, care ţine de Dumnezeu, sunt nevoit să mă opun oricăror constrângeri de acest fel, indiferent care ar fi să fie consecinţele, din vreme ce este scris: «Trebuie să ascultăm mai curând de Dumnezeu decât de oameni»”. Deci, pentru mărturisirea învăţăturii care ştiu că este Cuvântul lui Hristos şi adevărul etern, nu dau înapoi în faţa nici unui pericol, nici dacă mi-e în pericol viaţa, care am auzit că unii mi-o ameninţă”. Înţelepciunea lui Dumnezeu s-a arătat făcând ca şi mânia omului să ajungă să fie spre lauda Lui. Împăratul, fratele lui, legatul şi ceilalţi trebuiau să audă adevărul. Sacramentul cinei, au spus principii, era spre binecuvântarea spirituală a creştinilor, “nu pentru a fi expusă în procesiuni pompoase pe străzi, ca obiect de închinare pentru popor. Ei susţineau că, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, sărbătoarea nu avea nici o autoritate, şi deplângeau degradarea indecentă a unei instituţii atât de sfinte”.
Trecuse deja ora stabilită pentru procesiune, aşa că Împăratul şi partida lui au părăsit camera, dar principii s-au întors plini de speranţă şi de bucurie, şi sărbătoarea s-a ţinut fără ei.
Înfrângerea împăratului şi triumful protestanţilor l-au umplut de amărăciune pe legatul papal, dar acesta mai avea încă o cursă pe care era hotărât să le-o întindă pentru a-i prinde, dacă era posibil. Deschiderea dietei era stabilită pentru 20 iunie, iar ocazia trebuia să fie sfinţită prin celebrarea mesei.
Electorul Saxoniei era Marele Mareşal al imepriului, şi, în virtutea funcţiei pe care o deţinea, era dator să poarte sabia înaintea împăratului la asemenea ocazii. “Porunciţi-i, deci” – i-a spus Campeggio împăratului – “să-şi îndeplinească îndatoririle la masa Sfântului Duh care va deschide sesiunile”. Legatul gândea că aceasta ar însemna nu numai a fi prezent ci chiar a participa în mod activ la ceremoniile papistaşe. Electorului i s-a cerut să participe. Primul său impuls a fost să refuze, dar, cum teologii săi i-au explicat că aceea însemna să se achite de îndatoririle slujbei sale seculare şi nu de vreo îndatorire religioasă, el a consimţit să participe, însă a avut grijă să-l informeze pe Împărat că, făcând aceasta, el nu făcea nici o concesie religioasă.
Printr-o providenţă care conduce totul, el a fost încă o dată martor pentru adevărul lui Dumnezeu şi împotriva superstiţiilor papalităţii, şi aceasta chiar în citadela ei. Marele Mareşal al imperiului, purtând sabia, stând lângă altar, a rămas în picioare împreună cu prietenu său, margraful, atunci când tot restul adunării a căzut în genunchi la ridicarea ostiei. Doi oameni au îndrăznit să rămână în picioare în marea adunare în momentul adorării, şi aceasta în prezenţa puterilor ostile, atât cea papală cât şi cea imperială.
“Acele hărţuieli,” spunea cineva, “deşi nu au fost urmate de nici un fel de consecinţe personale, sunt demne să fie consemnate de istoric nu numai ca un indicator al hotărârii cu care reformatorii s-au angajat în conflict, ci şi ca având un efect asupra lui Carol. Nu era obişnuit cu principiile lor, nici cu caracterul lor. Pentru el era ceva complet nou să i se opună cineva cum se opuseseră principii în prezenţa lui, şi aceasta pe temeiul conştiinţei religioase”. Indiferent ce va fi gândit şi ce va fi simţit Carol cu ocazia acestei a treia împotriviri faţă de ordinele lui, el a părăsit biserica imediat ce s-a terminat masa, a intrat în trăsură şi a mers la primărie, unde urmau să aibă loc sesiunile dietei.
Deschiderea dietei de la Augsburg
Marea controversă religioasă, care pornise de la un călugăr neştiut din Saxonia, ajunsese să strângă pe cel care se mărturisea a fi apărătorul credinţei, patruzeci şi doi de principi suverani, mulţi ambasadori, conţi, nobili, episcopi, delegaţi ai oraşelor, etc., formând o ilustră adunare.
Dieta s-a deschis cu un lung discurs în numele Împăratului citit de Contele Palatin. Acesta urmărea în principal două subiecte: războiul cu turcii şi disensiunile religioase. Sub conducerea sulatanului Soliman, turcii luaseră Belgradul, cuceriseră Rodosul, asediau Viena şi ameninţau întreaga Europă. Deci trebuiau adoptate măsuri energice pentru a opri înaintarea lor. Dar nefericitele disensiuni religioase din Germania au constituit un punct important în discursul Împăratului. S-a observat că, în mesajul lui, el a folosit un limbaj mai ostil protestanţilor decât cel la care s-ar fi aşteptat ei potrivit scrisorilor de convocare. Dar, după ce scrisese acele scrisori, Carol fusese încoronat şi jurase să apere cu sabia pe pontif şi biserica Romei, şi numeroasele lui discuţii particulare cu Clement la Bologna nu au fost de natură să îmbunătăţească sentimentele lui faţă de reformatori. Tonul lui se schimbase mult. El a făcut referire la istoria deseori repetată a Dietei de la Worms. “El a deplâns ne-executarea acelui edict şi ineficacitatea tuturor îndemnurilor adresate în scopul executării lui în perioada cât el a fost în Spania. Se întorsese la stăpânirile sale din Germania pentru a începe o cercetare personală şi a vedea plângerile tuturor părţilor atunci când acestea îi vor fi prezentate într-o formă potrivită, în scris”.
A fost avansată propunerea ca dieta să-şi îndrepte atenţia imediat asupra chestiunilor religioase. Împăratul deci i-a înştiinţat pe Elector şi pe prietenii săi că, la sesiunea următoare, care urma să aibă loc în data de douăzeci şi patru, ei trebuie să-i dea un sumar al credinţei lor, al abuzurilor ecleziastice de care se plângeau şi al reformelor pe care le cereau.
Acest aranjament le-a dat principilor două zile. Ei s-au întâlnit la Elector în data de douăzeci şi trei pentru a revizui mărturisirea, sau Apologia, cum mai era numit documentul, şi pentru a încredinţa Domnului problema. A fost un timp de multă nelinişte şi rugăciune. Ziua următoare s-a întrunit dieta, dar era clar că papistaşii plănuiseră să nu dea nici o ocazie să fie citită Apologia. Abia pe la ora trei dupamiaza s-a început. Atunci, Campeggio a pierdut mult timp cu prezentarea credenţialelor lui şi a mesajului stăpânului său. Au fost prezentaţi şi ambasadorii Austriei şi ai provinciilor învecinate ei, care au luat ceva timp cu prezentarea calamităţilor suferite din cauza turcilor şi au cerut urgent să fie luate măsuri pentru protejarea acelor provincii. Timpul luat de acele chestiuni preliminare i-a dat Împăratului un pretext plauzibil pentru a se opune citirii Apologiei, spunând că era prea târziu. Legatul, fără-ndoială, a crezut că reuşise să câştige un punct, deoarece catolicilor, începând cu papa, le era groază de citirea publică a mărturisirii de credinţă a protestanţilor. Dar principii erau fermi şi la fel de hotărâţi ca ea să fie citită cu glas tare înaintea dietei întrunite, ca ea să aibă toată publicitatea posibilă.
A avut loc o luptă violentă între cele două partide, sau, am putea spune, între puterile luminii şi cele ale întunericului. Părintele minciunilor a folosit toate mijloacele pentru a stinge lumina şi a înăbuşi această manifestare a adevărului dacă nu putea obţine moartea martorilor. Dar, prin harul lui Dumnezeu, o mână de credincioşi s-a împotrivit puterilor întunericului în persoana Împăratului, cardinalilor, prelaţilor şi a principilor catolici, şi a triumfat asupra lor. Predaţi mărturisirea funcţionarilor numiţi în acest scop,” a spus Carol, “şi staţi liniştiţi că ea va fi cercetată şi va primi răspunsul cuvenit”. “Miza este onoarea noastră,” au spus principii, “sufletele noastre sunt în pericol; suntem acuzaţi public, aşa că se cuvine ca răspunsul nostru să fie public”. În faţa rezistenţei lui Carol ca să nu fie auzită mărturisirea, principii au devenit şi mai îndrăzneţi şi mai fermi. Ei l-au asigurat pe împărat că nu aveau nici un alt motiv să participe la dietă în afară de acesta şi că acele scrieri vor rămâne în mâinile lor până ce li se va permite să le citească public.
Carol a fost surprins de perseverenţa respectuoasă cu care protestanţii nu cedau şi a înţeles că era necesar să facă ceva concesii. “Mâine,” le-a spus Împăratul, “voi auzi sumarul vostru, dar nu în această sală ci în Capela Palatină”. Principii au fost de acord şi s-au întors la locurile lor de găzduire, plini de mulţumire faţă de Domnul, în timp ce legatul şi prietenii săi au constatat, spre amărăciunea lor, că era inevitabilă citirea publică a mărturisirii.
Capela în care Împăratul acceptase să audă Apologia era mult mai mică decât sala primăriei şi nu putea primi mai mult de două sute de persoane. Aceasta era schema vrăjmaşului pentru a-i împiedica pe mai mulţi să audă mărturisirea, dar nu a avut prea mult succes. Toţi aceia care era important să fie treziţi la realitate şi luminaţi cu privire la principiile reformei au intrat în capelă şi camerele învecinate s-au umplut de ascultători nerăbdători.
La 25 iunie 1530, zi de mare interes în istoria reformei, a creştinismului şi a omenirii, conducătorii protestanţi au stat înaintea Împăratului. Christoph Beyer, cancelarul Electorului, ţinea în mână o copie în limba germană, iar Pontanus avea o copie în latină a mărturisirii. Împăratul a cerut să fie citită copia în latină, dar Electorul i-a amintit respectuos Împăratului că, din vreme ce erau în Germania, se cuvenea să li se permită să vorbească în limba germană. Împăratul a consimţit. Electorul şi tovarăşii lui au propus să stea în picioare în timpul citirii, dar Împăratul a cerut ca ei să stea jos. Cancelarul Beyer a citit atunci confesiunea. Se spune că a citit rar, clar şi răspicat şi cu o voce atât de puternică şi răsunătoare încât s-au auzit în toate camerele din jur. Citirea scrierii a durat două ore, dar tot timpul mai tot publicul a fost foarte atent.
Cele două copii ale celebrei mărturisiri, semnate după cuviinţă de principi şi de delegaţii cetăţilor imperiale, i-au fost înmânate secretarului Împăratului de către Pontanus, care a spus destul de tare: “Prin harul lui Dumnezeu, care-Şi va apăra cauza Lui, această mărturisire va triumfa împotriva porţilor iadului”. Carol a luat pentru sine o copie în latină şi i-a asigurat pe Elector şi pe aliaţii lui că se va consulta asupra conţinutului ei.
Efectul citirii publice a acelui documnet a fost cel scontat. Ascultătorii care aveau mai puţine prejudecăţi au fost uimiţi să vadă că învăţăturile protestanţilor erau atât de moderate şi că “mulţi oameni înţelepţi şi prudenţi”, spune Seckendorf, “au apreciat favorabil ceea ce auziseră şi au declarat că nu s-ar fi lipsit de ceea ce a auzit nici în schimbul unei mari sume”. Şi părintele Paul a observat că “arhiepiscopul de Salzburg, după ce a auzit mărturisirea, le-a spus tuturor că era necesar să fie reformată mesa, libertatea la mâncăruri şi că se cerea o despovărare de atâtea rânduieli de-ale oamenilor, dar că nu trebuia tolerat ca un biet călugăr să reformeze totul şi că nicidecum nu avea să accepte reforma prin intermediul unui simplu călugăr”. Aşa este mândria şi aşa sunt prejudecăţile inimii omeneşti. Arhiepiescopul s-ar fi cuvenit să-şi amintească faptul că “Dumnezeu a ales lucrurile nebube ale lumii ca să facă de ruşine pe cei înţelepţi ... şi pe cele slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari ... pentru ca nici o carne să nu se laude înaintea Lui” ( 1 .27-28). Dar cine oare este atât de sus încât să nu fie atras să aibă mai multă influenţă personală? Pentru unii nu prea contează ceea ce s-a spus dacă acele lucruri nu le-a spus un învăţător apreciat al vremii. Acesta este un mare rău al bisericii mărturisitoare şi a stat la baza multot facţiuni şi schisme, pe lângă aceea că face ca mulţimile să nu se întemeieze pe cuvântul lui Dumnezeu ci pe cuvântul unui om. Arhiepiscopul a recunoscut că marea lucrare a Duhului lui Dumnezeu era bună, dar a respins-o din cauza că ea fusese împlinită prin intermediul unui biet călugăr.
Dar multe conştiinţe au fost atinse şi multe inimi au fost încercate prin intermediul mărturisirii. Domnul a făcut ca adevărul să fie simţit, şi, pentru moment, adevărul părea să triumfe. “Tot ce au spus lutheranii este adevărat,” a exclamat episcopul de Augsburg, “nu putem nega aceasta”. Ducele Bavariei, marele susţinător al papalităţii în Germania, după ce a auzit mărturisirea, i-a spus lui Eck: “Ei bine, doctore, mă făcuseşi să am o cu totul altă idee despre această învăţătură şi despre această chestiune, dar, la urma urmei, poţi respinge raţiunile sănătoase ale mărturisirii Electorului şi a prietenilor săi?” “Nu,” a răspuns avocatul papei, “prin scrierile apostolilor nu o putem respinge, dar prin scrierile părinţilor şi canoanele consiliilor putem”. “Înţeleg,” i-a răspuns ducele cu ton de reproş, “că, după cum spuneţi, lutheranii şi-au extras din Scriptură doctrina, iar noi avem o doctrină care nu se încadrează în Scriptură”.
Bucuria lui Luther a fost nemărginită atunci când a auzit de bunătatea Domnului faţă de prietenii săi. “Tresalt de bucurie,” scria el, “că trăiesc într-o epocă în care Hristos este înălţat public de martori atât de iluştri şi într-o adunare atât de glorioasă. Adversarii noştri au crezut că au o reuşită admirabilă atunci când predicatorii au fost reduşi la tăcere prin interdicţia imperială, dar nu au înţeles că mărturisirea noastră publică face mai mult decât ar fi putut reuşi zece predicatori. Cu adevărat, Hristos nu a fost redus la tăcere în Dietă. Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat. Nu, ci dacă este interzis la amvoane, va fi auzit în palatele regilor”.
Ziua următoare, Carol a convocat statele credincioase Romei şi a spus senatului strâns în jurul lui: “Ce răspuns să dăm acestei mărturisiri?” Consilierii săi au propus trei opinii diferite.
1. Oamenii papalităţii – cei care erau doar oameni ai bisericii -, potrivit obiceiurilor şi înţelegerii vremii şi al îndemnurilor la violenţă ale Romei, nu au propus nimic altceva decât răzbunare imediată. “Să nu discutăm cu adversarii noştri,” au spus ei, “ci să ne mărginim la a executa Edictul de la Worms împotriva lutheranilor, constrângându-i prin forţa armelor să renunţe la erorile lor şi să revină în comuniunea bisericii Romei”.
2. O altă partidă – care s-ar numi oamenii imperiului – au propus ca mărturisirea să fie supusă cercetării unor oameni moderaţi şI imparţiali, după care Împăratul să ia decizia finală.
3. Oamenii tradiţiei au propus ca, mai întâi, mărturisirea să fie respinsă public, apoi protestanţii să fie obligaţI să se conformeze învăţăturilor tradiţionale şI ceremoniilor până ce un consiliu va lua alte hotărâri. Cu consimţământul Împăratului, a fost adoptată ultima propunere. Faber, Eck şi Cochlaeus, vechi luptători ai Romei şI vrăjmaşi înverşunaţi ai reformei, au fost însărcinaţi cu elaborarea unei respingeri a mărturisirii protestante, care trebuia să fie gata pentru a fi prezentată în dietă în nu mai mult de şase săptămâni. În acel timp, emisarii secreţi ai Romei au fost angajaţi în Germania pentru a pune în aplicare meşteşugurile obişnuite de mituire şi corupere, care au avut deseori success atunci când presiunile ei publice nu reuşiseră.
Din vreme ce Mărturisirea de la Augsburg este cel mai celebru document din istoria reformei şi a fost adoptat ca stadard public al credinţei de protestanţi în general, ar fi bine să spunem care sunt subiectele pe care le-a tratat. Întreaga mărturisire este compusă din douăzeci şi opt de articole sau capitole. Primele douăzeci şi unu cuprind mărturisirea de credinţă, iar celelalte şapte spun despre erorile şi abuzurile bisericii Romei, din cauza cărora ei s-au retras din comuniunea ei.
Articolele de credinţă
Trinitatea – Păcatul originar – Persoana şi lucrarea lui Hristos ca îndreptăţire – Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu – Faptele, necesitatea faptelor şi modul în care sunt primite – Biserica – Membrii nedemni ai bisericii – Botezul – Cina Domnului – Pocăinţa şi confesiunea – Sacramentele – Slujirea în ceremoniile bisericii – Instituţiile civile – Judecata şi starea viitoare – Voinţa liberă – Cauzele păcatului – Credinţa şi faptele bune, rugăciunea şi invocarea sfinţilor.
Articolele cu privire la abuzuri
Masa – Comuniunea în două feluri – Confesiunea auriculară – Deosebirile cu privire la mâncăruri şi tradiţii – Căsătoria preoţilor – Jurămintele monastice – Puterea ecleziastică.
În capitolul 10 lutheranii afirmă clar că trupul şi sângele lui Hristos sunt prezente în mod real în euharistie, în pâine şi vin ca elemente ale ei, şi sunt distribuite şi primite. Ca urmare a acestei afirmări clare a dogmei consubstanţierii, partida reformată sau zwingliană a refuzat să subscrie Mărturisirea de la Augsburg. De atunci, oraşele imperiale Strasbourg, Constanz, Lindau şi Memmingen au prezentat o mărturisire deosebită, numită Mărturisirea Celor Patru Oraşe – Confessio Tetrapolitana. Ea era în acord cu Mărturisirea de la Augsburg, cu excepţia articolului cu privire la prezenţa corporală, dar Împăratul nu a permis ca aceea să fie citită public*.
* Scott - Continuation of Milner, vol. 1, p. 30; Dean Waddington, vol. 3, p. 57; D’Aubigne, vol. 4; Faiths of the World, vol. 1, p. 258. Pentru un sumar al întregii mărturisiri, vedeţi Mosheim, vol. 3, p. 139
Problemele protestanţilor
Cum au trebuit să treacă şase săptămâni până să fie auzită respingerea mărturisirii, ne putem îndrepta atenţia spre ceea ce au făcut partidele opuse în acea perioadă.
Acela a fost într-adevăr un timp de încercare şi de suspans pentru protestanţi. Ei erau în încurcătură şi hărţuiţi din toate părţile. Sistemul Romei de promisiuni şi ameninţări a fost pus imediat în funcţiune: unora le-au fost oferite favoruri, altora le-au fost adresate ameninţări, după cum le părea catolicilor a fi mai probabil să-şi poată atinge scopurile. Până şi Împăratul s-a coborât la a aplica o politică josnică şi crudă faţă de Electorul Saxoniei şi Margraful de Brandenburg cu scopul de a-i face să abandoneze interesele reformei. Şi pe Landgraful de Hesse s-a străduit să-l atragă ispitindu-l cu oferta unei coroane. “Ce ai spune dacă te-aş înălţa la demnitatea de rege?” i-a spus Carol lui Philip, “dar”, a adăugat, “dacă te răzvrăteşti împotriva poruncilor mele, atunci mă voi purta cum se cuvine să se poarte un împărat roman”.
Cu privire la purtarea Împăratului la acel moment, biograful său, Dr. Robertson, face următoarele observaţii juste: “De la teologi, auspra cărora eforturile lui nu au reuşit nimic, Carol şi-a îndreptat atenţia spre principi. Nici pe ei, chiar dacă erau dornici să se împace sau să-l îndatoreze pe Împărat, nu i-a găsit mai dispuşi să renunţe la opiniile lor. În acel timp zelul pentru religie pusese stăpânire pe mintea oamenilor într-o măsură cu greu de imaginat pentru cei care trăiesc într-o epocă în care a încetat entuziasmul faţă de primele manifestări ale adevărului şi de primele libertăţi câştigate. Acel zel era atât de mare încât biruia până şi interesele politice care îi domină în general pe principi. Electorul Saxoniei, Landgraful de Hesse şi alţi conducători protestanţi, deşi au fost contactaţi în particular de Împărat şi momiţi cu promisiuni şi perspectiva unor avantaje pe care se ştia că le doreau, au refuzat cu un curaj demn de urmat să părăsească ceea ce ei considerau a fi cauza lui Dumnezeu de dragul unor câştiguri pământeşti*”.
* Robertson – Charles the Fifth, vol. 2, p. 383
Tristeţile şi temerile lui Melanchton
După ce a eşuat în a-i face pe cei mai de seamă dintre principi să se depărteze de mărturisirea evanghelică, legatul şi oamenii lui au făcut toate presiunile posibile pentru a-i face să treacă de partea lor pe câţiva dintre principalii teologi, în special pe Philip Melanchton. El se arătase foarte tulburat la conferinţele secrete dintre Împărat şi principi şi propusese să fie reduse cererile mărturisirii pentru a ajunge la o reconciliere. Flatat de atenţiile legatului şi speriat de ameninţările cu războiul şi de aspectul general al lucrurilor, el şi-a pierdut pentru un moment echilibrul şi a fost adus aproape de a retracta. Până şi D’Aubigne a observat că “a considerat că era de datoria lui să obţină pacea cu orice preţ şi, ca urmare, hotărâse să coboare cererile lui cât se poate de jos”. Dar trebuie să avem în minte că poziţia lui Melanchton era una extrem de dificilă deoarece responsabilitatea pentru mărturisire era aproape în întregime asupra lui şi nu era deloc o sarcină uşoară să prezinte suficeinte motive pentru secesiunea reformatorilor, evitând totuşi să-i ofenseze pe papistaşi dacă nu era absolut necesar. El era expus insultelor vrăjmaşilor şi reproşurilor prietenilor săi. El trebuia să aibă a face atât cu principii pe de-o parte cât şi cu teologii, pe de altă parte şi cu abilii emisari ai Romei.
Duhul blând şi sensibil al lui Melanchton nu era potrivit să lupte cu toate acele nelinişti. El nu avea nici firea inflexibilă şi nici entuziasmul maestrului său, Luther. Istoricii se întrec unul cu altul în a-i lăuda marele talent, marea lui învăţătură şi modestia lui caracteristică. “Melanchton,” spunea Dr. Robertson, “rareori lăsa ca ranchiuna controverselor să-i învenineze stilul, chiar dacă erau scrieri pur polemice”. Dar ceea ce-i tulbura cel mai mult sufletul în timpul acelor şase săptămâni apăsătoare era dorinţa intensă de a le mai face concesii romano-catolicilor pentru reconciliere, fără însă a compromite adevărul sau a-şi călca conştiinţa. Următoarea scrisoare către legat îl arată pe Melanchton în cea mai mare deznădejde a lui. El chiar s-a aventurat să afirme că protestanţii erau gata să accepte orice condiţii, numai să fie asigurată pacea şi înţelegerea.
Scrisori ale lui Melanchton şi ale lui Luther
“Nu există nicio învăţătură” – îi scria Melanchton lui Campeggio – “în care să ne deosebim de biserica romano-catolică; venerăm autoritatea universală a pontifului roman şi suntem gata să-i dăm ascultare, numai să nu ne respingă şi să arate clemenţa pe care obişnuieşte să o manifeste faţă de toate naţiunile şi să aibă bunăvoinţa de a ierta sau a aproba câteva mici lucruri care ne este cu neputinţă să le schimbăm... Îi veţi respinge oare pe cei care vin înaintea voastră cu rugăminţi? Îi veţi urmări cu foc şi sabie? ... Vai! nimic nu atrage mai multă ură asupra noastră în Germania ca fermitatea neclintită cu care susţinem învăţăturile bisericii Romei. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom rămâne credincioşi chiar până la moarte lui Hristos şi bisericii romane, chiar dacă ne veţi respinge”. Aşa de mult se cobora Melanchton, şeful partidei evanghelice, în faţa Romei şi a întregii omeniri. Dar era Unul care veghea asupra intereselor reformei şi care a schimbat eşecul slujitorului Său spre împlinirea planurilor Sale.
Melanchton se coborâse până într-atâta încât să-l roage pe Elector să ceară numai două feluri de euharistie şi căsătoria preoţilor. Dacă ar fi fost acordate aceste două lucruri, atunci, omeneşte vorbind, reforma ar fi fost oprită şi s-ar fi realizat împăcarea cu Roma. Dar legatul nu a dorit să facă nici o concesie. Papistaşii i-au acuzat pe reformatori că şi-au ascuns erezia lor în Apologie. Melanchton, ruşinat de propunerile cu care se apropiase de legat, care îl înşelase, a găsit, fără-ndoială, loc pentru pocăinţă şi restaurare.
Luther era tot la Coburg, dar primea constant veşti despre tot ce se întâmpla şi le scria tot timpul prietenilor, mai ales Electorului şi lui Melanchton. Dar, după cum, în mod just, observa Waddington: “Singurătatea sălbatică a Coburgului erau mult mai favorabile acelor impresii exclusiv spirituale decât sălile aglomerate şi curţile de la Augsburg, iar contactul continuu cu slăbiciunile şi neliniştile prietenilor şi acea circumspecţie continuă necesară în faţa unui vrăjmaş care unelteşte continuu l-ar fi zdruncinat şi pe unul mai ferm hotărât decât Melanchton, şi dacă Luther însuşi ar fi fost expus atât de mult timp la acele încercări, ele l-ar fi tulburat chiar dacă nu i-ar fi biruit curajul*”.
* Church History, vol. 3, p. 72
Următoarele extrase din scrisorile lui Luther din timpul acelei crize îi vor da cititorului o idee cu privire la principiile lui creştine şi la judecata lui sănătoasă.
“Filozofia ta, dragul meu Philip, te chinuie aşa de rău, nu teologia ta... Eul este marele tău vrăjmaş şi tu însuţi eşti acela care-i furnizează lui Satan armele cu care luptă împotriva ta... Eu, în ceea ce mă priveşte, nu sunt prea tulburat în legătură cu cauza noastră comună. Dumnezeu are puterea de a învia morţii, El are deci şi puterea de a sprijini cauza Sa când este pe punctul de a cădea, de a o restaura după ce a căzut şi de a o face să înainteze atunci când ea stă în picioare. Dacă noi nu suntem vrednici să fim instrumentele Lui, atunci să lăsăm lucrarea să fie făcută de alţii, dar, dacă noi nu vom găsi mângâiere şi curaj în promisiunile Lui, atunci oare căror oameni de pe pământ le aparţin ele mai mult?”
Peste două zile el scria: “Ceea ce-mi displace în scrisoarea ta este că voi spuneţi despre voi înşivă ca şi cum aţi fi lucrat cu autoritatea mea în această chestiune. Eu nu am ales să fiu sau să se zică cum că aş fi acela care vă îndrumă în această cauză. Dacă nu este în egală măsură şi cauza voastră, nu doresc deloc să se spună că este cauza mea, pe care eu v-am impus-o. Dacă această cauză este numai a mea, atunci numai eu singur voi acţiona pentru ea... Sigur că vă sunt credincios şi sunt alăruri de voi în suspinele şi în rugăciunile mele şi aş vrea să fiu prezent şi cu trupul... Dar degeaba scriu aşa dacă tu, urmând regulile filozofiei tale, persişti să conduci lucrurile prin raţiune, adică, fiind, în fapt, raţional nebun şi chinuindu-te astfel până la moarte, fără a vedea că această cauză este în totul dincolo de ceea ce poţi plănui şi realiza tu”.
Din nou, la 13 iulie, el îi scrie fiului său în credinţă: “Cred că până acum tu trebuie să fi ajuns să ai destulă experienţă, ba chiar mai multă decât trebuie, ca să vezi că Belial nu se poate cu nici un chip împăca cu Hristos şi că nu există nici o speranţă de a ajunge la un acord cu privire la doctrină în urma unui consiliu... În ceea ce mă priveşte, eu sigur nici nu voi ceda, nici nu voi admite să fiu restaurat, nici cât un fir de păr. Mai curând aş suferi tot ce poate fi mai rău. Cu cât adversarii tăi cer mai mult, cu atât să cedezi mai puţin. Dumnezeu nu ne va ajuta până ce nu vom ajunge să fim părăsiţi de toţi. Dacă nu l-ai fi ispitit pe Dumnezeu, atunci m-ai fi văzut demult alături de tine”.
În data de 21 îi scria lui Justus Jonas: “Sunt încântat că, prin experienţă, Philip începe să descopere caracterul lui Campeggio şi al italienilor. Filozofia lui nu crede nimic altceva decât ce vine din experienţă. Eu, în ceea ce mă priveşte, nu mă voi încrede câtuşi de puţin nici în confesorul Împăratului, nici în vreun alt italian pentru că prietenul meu Cajetan ţinea atât de mult la mine că era gata să verse sânge pentru mine, şi anume propriul meu sânge. Un italian când este bun este cel mai bun dintre oameni, dar un asemenea fenomen este la fel de rar ca o lebădă neagră... Aş putea dori să fiu victima acestui consiliu, după cum Huss a fost victima celui de la Constanz, care a fost ultimul triumf papal”.
Din această scrisoare cititorul poate vedea clar că Luther nu a subscris la scrisoarea umilitoare a lui Melanchton. De asemnea, din istorie reiese clar că scrisorile lui Luther au fost folosite de Dumnezeu pentru a-i întări pe prietenii săi care erau la Augsburg în acea perioadă critică. Deşi au intrat în acţiune toate resursele diplomaţiei papale, papistaşii nu s-au putut lăuda nici măcar cu un singur apostat. Electorul a fost în mod special abordat de Împărat, care credea că, dacă acela cădea, mărturisirea urma să cadă odată cu el. Dar Domnul a făcut ca slujitorul său să triumfe. “Trebuie să renunţ fie la Dumnezeu, fie la lume,” a spus Johann. “Ei, bine, alegerea mea nu este şovăielnică. Mă arunc în braţele lui Hristos şi să facă El cu mine ce I se va părea bun... Doresc să-L mărturisesc pe Mântuitorul meu”. Ce nobilă hotărâre! Ce invincibil este războinicul luminii împotriva puterilor întunericuliui! Nici o armă a temperamentului carnal nu i-a putut învinge armele spirituale mânuite prin credinţă. În aceasta Electorul şi prietenii săi au fost victorioşi. De-ar fi dat Domnul ca ei să fi rămas continuu la acel nivel moral! Dar, vai! din ziua în care au părăsit arena conflictului din lume, totul a fost doar înfrângere şi decădere. Vom vedea pe parcurs contrastul puternic dintre cele două categorii de arme.