Istoria bogatului şi a săracului Lazăr este o confirmare extrem de serioasă a ceea ce am văzut în parabola „administratorului nedrept” la începutul acestui capitol. Spun bine „istorie” şi nu „parabolă”, pentru că Domnul nu vorbeşte în mod direct despre parabolă. Pe lângă aceasta, unul dintre personaje poartă un nume, ceea ce pentru o parabolă, este total neobişnuit.
Dacă ne ocupăm de această istorisire în ciuda cadrului fixat (studiul parabolelor), este pentru că, înainte de toate, ea este un fel de continuare a parabolei "administratorului nedrept". Pe lângă aceasta, ea cuprinde aspecte absolut tipice pentru parabole, cel puţin în partea a doua unde Domnul ridică puţin vălul lumii nevăzute. Cu toate acestea, Domnul vorbeşte fără încetare despre fapte, nu prezintă numai imagini. Este vorba de un episod care are loc cu adevărat.
În timp ce parabolele din Luca 15 sunt un răspuns la murmurele fariseilor, vedem în capitolul 16 că ei merg un pas mai departe şi încep să-şi bată joc de El. Pentru că iubeau banii, se simţeau condamnaţi de parabola "administratorului nedrept"; de aceea s-au ridicat impotriva Lui.
Dar Dumnezeu le cunoaştea inimile şi ştia ce avea în realitate valoarea pentru ei. De aceea Domnul adaugă: "ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu" (Luca 16:15 ). Tabloul făcut apoi de Domnul zugrăveşte aceste lucruri cu claritate, dar cu seriozitate.
Viaţa prezentă
"Şi era un om bogat care se îmbrăca în purpură şi in subţire, veselindu-se zilnic în lux. Iar un om sărac, numit Lazăr, este pus la poarta lui, plin de răni, şi dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; chiar şi câinii veneau şi-i lingeau rănile" (Luca 16:19-21 ).
În parabola din Luca 12 , am văzut deja un "bogat cultivator de grâu". A fi bogat nu este o ruşine în sine. Avraam însuşi, despre care Domnul vorbeşte imediat după, fusese un om bogat şi chiar foarte bogat; dar fusese un om de credinţă şi în timpul vieţii lui locuise în corturi. Dimpotrivă, omul bogat din capitolul nostru petrecea în această lume, dar fără Dumnezeu. Nu numai că se îmbrăca în cele mai bune veşminte - purpura şi inul subţire (stofă preţioasă din vechime) sunt numite împreună în Estera 1:6 şi Apocalipsa 18:12 - ci trăia bine cu veselie în fiecare zi, în mod strălucit. El era cu siguranţă considerat înălţat între oameni, pentru că "eşti lăudat când o duci bine" (Psalmul 49:18 ); dar înaintea lui Dumnezeu felul său de a trăi era o urâciune.
Nu făcea el tocmai lucrul împotriva căruia Domnul punea în gardă în parabola "ecadministratorului nedrept"? Nu trăia decât pentru timpul prezent, numai pentru timpul dinaintea vremii de apoi, numai pentru el însuşi. Nu se îngrijora câtuşi de puţin de vremea de apoi când bogăţiile (Mamona) se vor termina.
Felul său de a gândi era cel al multor oamnei de astăzi si anume că viitorul va avea grijă de el însuşi. Ce nebunie! Pe acest plan "administratorul nedrept" era mai chibzuit. S-a dovedit deci că acest bogat, în ciuda întregii lui vieţi splendide şi întregii lui veselii exterioare, nu era decât un "fiu al acestui veac" (al acestei lumi). Nu făcea parte dintre "fiii luminii". Să o mai spunem încă o dată: înaintea lui Dumnezeu, acest mod de a trăi era o urâciune.
Aceasta reiese şi mai clar când aruncăm o privire asupra săracului al cărui nume era Lazăr. Plin de răni era pus la poarta bogatului. Acesta aşează relaţia dintre săracul Lazăr şi omul bogat. Săracul fusese aruncat la poarta bogatului şi acum el zăcea întins acolo, incapabil chiar să se deplaseze în cârje.
Prin această poartă care strălucea cu siguranţă de o albeaţă orbitoare, bogatul trebuia să treacă împreună cu prieteinii săi şi trebuia să vadă mizeria săracului şi să-i audă glasul care cerşea. Îi era imposibil să scape de această mână rugătoare întinsă către el ca să dea totuşi ceva din ce cădea de la masa lui. Nu era aceea ocazie de a face bine?
Ori nu se spune că ar fi făcut-o. Bogatul se întorcea cu dezgust. Nici una dintre poruncile Vechiului Testament de a-i ajuta pe săraci nu-i venea în minte. Câinii vagabonzi avea mai multă îndurare decât el. Lingeau rănile săracului. Erau singurii lui "prieteni". Ceea ce nu făceau oamenii, făceau câinii.
Dar orice ar fi, acest sărac purta un nume: Lazăr (Dumenezeu este ajutorul). Este ca şi cum Domnul Isus citea în cartea vieţii şi vedea trecut acolo numele, în timp ce cel al bogatului lipsea. Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi. Lazăr era în mod vădit cineva asupra căruia privirea lui Dumnezeu se oprea cu bunătate în ciuda întregii lui sărăcii şi a mizeriei sale - cineva pe care îl cunoştea pe nume. Urmarea istorisirii confirmă aceasta.
O schimbare semnificativă în căile lui Dumnezeu
Ajunşi în acest punct, este necesar să subliniem o schimbare semnificativă în căile lui Dumnezeu cu oamenii - o schimbare care este la baza a tot ce este spus. Dacă nu o înţelegem, învăţătura Domnului în această relatare ne va rămâne în mare parte de neînţeles. Pentru că ne putem pune pe bună dreptate întrebarea următoare: nu era bogăţia un semn al binecuvântării lui Dumnezeu - tocmai pentru evrei - şi sărăcia o pedeapsă?
Da, când Israel era încă poporul lui Dumnezeu, în dispensaţia legii, fusese astfel. Dar omul în general s-a arătat în întregime stricat, şi Israel îndeosebi nu s-a achitat de responsabilitatea sa. Mai degrabă au respins pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său. Unul dintre rezultate este că au căzut din orice drept la binecuvântările pământeşti.
Dar din cauza îndurării lui Dumnezeu şi pe baza lucrării răscumpărătoare a lui Hristos o nouă dispensaţie, vremea harului, trebuia să ia locul dispensaţiei legii. Domnul Isus vorbise despre această schimbare înaintea fariseilor şi spusese: "Legea şi profeţii au fost până la Ioan; de atunci Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se vesteşte şi fiecare dă năvală să intre în ea" (Luca 16:16 ). Timpul guvernării lui Dumnezeu pe pământ era prin urmare trecut. Se va întoarce într-o zi, dar între timp, totul este o chestiune de credinţă; "umblăm prin credinţă, nu prin vedere" (2. Corinteni 5:7 ). Împărăţia lui Dumnezeu nu există sub formă vizibilă astăzi, ci sub formă nevăzută, morală (Romani 14:17 ; 1. Corinteni 4:20 ).
În acord cu aceasta, Domnul dă acum, prin această povestire, o învăţătură revoluţionară pentru epocă, potrivit căreia circumstanţele exterioare ale cuiva aici jos şi acum, nu sunt reflectarea relaţiei lui cu Dumnezeu. Bunăstarea şi bogăţia nu sunt nicidecum dovada că persoana în cauză este dreaptă; ele nu sunt nicidecum un semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu. Era o lecţie necesară pentru evreii de atunci şi este şi pentru noi astăzi tocmai pentru că în Vechiul Testament bunurile şi bogăţia erau promise celui drept. "Generaţia celor drepţi va fi binecuvântată. Averea şi bogăţiile vor fi în casa lui" (Psalmul 112:2-3 ). În altă parte, psalmistul spune: "Am fost tânăr şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici sămânţa lui cerşind pâine" (Psalmul 37:25 ).
Toate acestea se schimbă acum fundamental şi exemplul este săracul Lazăr, suferind şi cerşind. Nici bogăţia, nici sănătatea nu i-au fost date în această viaţă şi totuşi numele lui este scris în cer. În zilele Vechiului Testament, sărăcia şi boala erau semne ale judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului. Dar Noul Testament ne învaţă că nu mai este deloc la fel. Dimpotrivă, copiii lui Dumnezeu din zilele noastre nu au absolut nici o garanţie de sănătate şi bunăstare "În lume aveţi necazuri" (Ioan 16:33 ) spune Domnul Isus ucenicilor Săi în momentul în care îi părăseşte.
De aceea este atât de important de a face bine deosebirea dintre vechea dispensaţie (epocă) şi cea nouă. Sub vechea dispensaţie, Dumnezeu răspundea ascultării faţă de El prin binecuvântări şi bunuri pământeşti. Sub noua dispensaţie, binecuvântările cereşti sunt partea copilului lui Dumnezeu (Efeseni 1:3 ), în timp ce Dumnezeu foloseşte adesea împrejurările exterioare şi toate întristările lor pentru a-i educa pe copiii Săi şi a-i curăţi ca să aducă mai multă roadă pentru El (Evrei 12:4-11 ; Ioan 15:2 ).
Vremea de apoi
Pentru credincioşi, este profund îmbucurător că după tot ce oferă pământul, există un "apoi", sau cum spune Ioan în Apocalipsa, "după aceasta" (Apocalipsa 4:1 ). Pentru necredincios totuşi, acesta este un subiect de groază în cel mai înalt grad. Unul ca şi celălalt ajung la sfârşitul alergării lor pământeşti, într-un fel sau altul şi acolo unde cade copacul, acolo rămâne (Eclesiastul 11:3 ).
Domnul îndreaptă privirea mai întâi asupra săracului şi arată ce i s-a întâmplat. Ridică prin aceasta vălul care acoperă lumea nevăzută. El este singurul care o poate face. Să nu aşteptăm, cum spun unii bătându-şi joc, ca cineva să se întoarcă de acolo ca să ne spună ce este acolo. Isus, Fiul Dumnezeului Celui Viu, ne-o spune. "Şi a fost că săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam" (Luca 16:22 ).
Da şi copiii lui Dumnezeu mor, când vrea Dumnezeu şi când nu sunt chemaţi să trăiască răpirea. Au trăit "pentru Domnul" (sau: ţinând seama de Domnul) şi la fel, au murit "pentru Domnul" (sau: ţinând seama de Domnul). „Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, noi suntem ai Domnului" (Romani 14:8 ). Ce cuvânt de biruinţă! Oricât de înjositoare şi de umilitoare au putut fi circumstanţele în viaţă şi în moarte, suntem ai Domnului.
Este ceea ce se întâmplă desluşit în cazul săracului Lazăr în chip atât de măreţ. Şi pentru el, "a fost" că a murit; nici măcar o dată nu se spune că a fost înmormântat. Precum se pare trupul său a fost pur şi simplu aruncat în vreo groapă întunecată. Dar sufletul lui a fost dus de îngerii lui Dumnezeu în locul fericirii cereşti; este locul de care vorbeşte "sânul lui Avraam". Nu avusese posibilitatea să-şi facă prieteni în cer cu bogăţiile nedrepte şi totuşi chiar acolo ajunge.
Să reflectăm la aceasta: îngerii lui Dumnezeu, locuitorii naturali ai cerului se interesează foarte mult când unul dintre copiii lui Dumnezeu moare! Sunt profund convins de lucrul acesta, pe care criticii necredincioşi au căutat întotdeauna să-l înlăture prin explicaţiile lor: dacă într-o zi mor (deşi nu aştept aceasta ci Îl aştept pe Domnul Însuşi), îngerii lui Dumnezeu vor înconjura patul meu de moarte şi imi vor duce sufletul în cer.
Îmi revine o amintire care m-a impresionat profund, deşi nu aveam atunci decât zece ani. Era la Berlin o conferinţă de trei zile pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Subiectul era atunci cartea Judecători. Încă văd clar pe un foarte scump slujitor al Domnului ridicându-se şi făcând o explicare amănunţită, care mişca inimile, a parabolei lui Iotam, fiul lui Ghedeon. Şi iată că deodată se opreşte, se aşează din nou repede şi îşi lasă capul pe spate. Murise. Tinerii l-au dus pe o brancardă prin mulţimea de fraţi şi surori până la cel mai apropiat spital, şi nu s-a putut decât constata că moartea îşi făcuse lucrarea. Am fost toţi bulversaţi şi plini de tristeţe când am primit vestea. Cum puteam continua conferinţa? Atunci fratele Paul Schwefel s-a ridicat şi a spus cu o voce afectuoasă şi blândă, că nu trebuie să fim speriaţi. Trăisem ceva cu totul extraordinar: îngerii veniseră printre noi şi duseseră sufletul fratelui nostru în cer ...
În locuinţa morţilor
"Şi a fost că săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în Locuinţa Morţilor, fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, i-a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui" (Luca 16:22-23 ). Atunci când şi bogatul a trebuit să părăsească acest pământ a avut dreptul la o înmormântare probabil splendidă. Sute de prieteni trebuie să se fi aflat acolo, s-au rostit discursuri importante în onoarea sa. Dar nu este vorba de îngeri. Şi atunci Domnul Isus menţionează o circumstanţă care este adevărată despre oricine moare fără să fie împăcat cu Dumnezeu. În clipa în care închide ochii aici jos, îi deschide în Locuinţa morţilor, şi El adaugă: "fiind în chinuri".
Ce este Locuinţa Morţilor
Locuinţa morţilor nu este încă iadul. Scriptura deosebeşte clar aceste două locuri şi aceste două stări. Iadul este locul şederii eterne a celor care mor fără să fie împăcaţi cu Dumnzeu - iazul de foc, cuprins de foc şi de pucioasă. Numai după învierea şi judecata lor înaintea marelui tron alb vor fi aruncaţi "în iazul de foc" (Apocalipsa 20:11-15 ; 21:8 ; Matei 5:22,29,30 ; 10:28 ; Marcu 9:45 ).
Locuinţa morţilor, dimpotrivă, nu este decât o stare intermediară, locul nevăzut al duhurilor celor morţi. În mai multe pasaje din Noul Testament, "Locuinţa Morţilor" este luată pur şi simplu ca echivalentul grecesc al "şeolului" ebraic (Matei 11:23 ; 16:18 ; Luca 10:15 ; Apocalipsa 2:27,31 ). Ea înfăţişează locaşul celor morţi, fără a vrea să spună mai mult, şi cam corespunde termenului "de apoi" pe care îl folosim adesea. "Şeolul" din Vechiul Testament nu face deosebire.
Numai în pasajul nostru Domnul Isus dă mai multă lumină asupra Locuinţei morţilor şi arată că acolo ajung toţi oamenii care mor fără să fie împăcaţi cu Dumnezeu. Acolo deschide bogatul ochii când era mort. Despre Lazăr dimpotrivă, nu se spune că ar fi fost în Locuinţa morţilor. Este văzut în sânul lui Avraam. Această deosebire este şi mai clară în Luca 23 , în această promisiune minunată pe care Domnul, răstignit şi pe moarte, o face tâlharului mântuit de lângă El: "Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în paradis" (Luca 23:43 ). A fi "cu Hristos" este partea preafericită a tuturor celor care mor în Domnul (Filipeni 1:23 ).
Pasajul deja menţionat din Apocalipsa 20 face o deosebire suplimentară remarcabilă între "moarte" şi "Locuinţa morţilor": Şi Moartea şi Locunţa morţilor au dat pe morţii care erau în ele (Apocalipsa 20:13 ).
Această expresie nu descrie nimic altceva decât învierea morţilor pentru judecată, anume reunirea elementelor omului, până atunci despărţite, trupul şi duhul. Moartea a pus stăpânire pe trup şi Locuinţa morţilor pe duhul sau sufletul oamenilor. Aceasta confirmă că Locuinţa morţilor nu este decât o stare intermediară, dar şi un loc unde se găsesc duhurile celor morţi. Când are loc ultima înviere moartea şi Locuinţa morţilor sunt amândouă lipsite de semnificaţie şi sunt aruncate în mod simbolic în iazul de foc (Apocalipsa 20:14 ).
Un loc de chin
Am abordat deja chestiunea că Locuinţa morţilor este un loc de chin. Bogatul deschide ochii în Locuinţa morţilor "fiind în chinuri". Îl zăreşte imediat pe Lazăr, de departe, în sânul lui Avraam. Şi, strigând, a spus:"Părinte Avraame, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr ca să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, pentru că sunt chinuit în văpaia aceasta" (Luca 16:24 ). Acest pasaj ne învaţă mai întâi aceasta: Chiar înainte de a primi judecată definitivă înaintea marelui tron alb şi de a fi aruncat în iazul de foc, cel nedrept, când moare, ajunge într-un loc de chin şi suferă de o mare durere. Învierea celor nelegiuiţi cu siguranţă nu are loc decât după cei o mie de ani de domnie a lui Hristos, dar soarta lor imediat după moarte este chinul şi durerea.
Domnul Isus ne dă această descriere, şi nici unul dintre cuvintele pe care le foloseşte nu lasă să se înţeleagă că există un mijloc de scăpare din această stare. Chiar dimpotrivă! Unii vorbesc despre un "purgatoriu", dar aceştia au fost deja victime ale acestei înşelătorii. Dacă nu primim cuvintele Fiului lui Dumnezeu prin credinţă Îl facem mincinos şi adevărul nu este în noi.
Se vorbeşte nu mai puţin de patru ori în cursul acestei descrieri, de chin sau durere:
- "Şi, în Locuinţa morţilor, fiind în chinuri ... " (Luca 16:23 ),
- " ... pentru că sunt chinuit în văpaia aceasta" (Luca 16:24 ),
- "acum, el este mângâiat aici şi tu eşti chinuit" (Luca 16:25 ),
- " ... ca să nu vină şi ei în acest loc de chin" (Luca 16:28 ).
Când un om moare, soarta lui eternă este stabilită odată pentru totdeauna. De ar pune la inimă mulţi oameni acest fapt serios, înainte să fie prea târziu pentru ei, pentru eternitate! Este foarte adevărat că „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată" (Evrei 9:27 ). Nu se termină totul după moarte. Diavolul poate într-adevăr să şoptească aceasta oamenilor, dar Domnul Isus mărturiseşte contrariul; şi mărturia Lui este în acord deplin cu tot restul mărturiei Scripturii sfinte. Nu este mai bine să-L asculţi pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, decât pe diavolul, tatăl minciunii (Ioan 8:44 )?
O rugăciune care ajunge prea târziu
În parabolele Sale, Domnul Isus, marele Învăţător, dă exemple de diferite feluri de rugăciuni, sau de neglijenţe cu privire la rugăciune. Iată o serie din aceste pasaje:
- La văduva din Luca 18 avem o rugăciune stăruitoare pentru o nevoie personală.
- La prietenul din Luca 11 , avem o rugăciune stăruitoare pentru nevoile altora.
- Rugăciunea fariseului din Luca 18 în realitate nici măcar nu este rugăciune.
- La vameşul din Luca 18 , găsim o rugăciune care îndreptăţeşte.
- Fiul risipitor din Luca 15 începe cu o rugăciune strâmbă.
- Mai târziu, la fiul risipitor, găsim un proiect de rugăciune, pe care în orice caz nu a rostit-o în această formă.
- La fiul cel mare din Luca 15 , nu găsim nici un subiect de rugăciune.
- Cele cinci fecioare nechibzuite din Matei 25 ajung cu o rugăciune care este prea târzie.
În această ultimă categorie se încadrează şi cererea omului bogat în Locuinţa morţilor. Rugăciunea lui fierbinte a venit cu totul prea târziu. Dacă s-ar fi rugat pentru aceasta în timpul vieţii sale, rugăciunea lui ar fi fost cu siguranţă auzită; dar când părăseşti acest pământ fără a fi împăcat, nu mai există îndurare de la Dumnezeu. El avusese destulă vreme în timpul vieţii sale pentru a căuta, dar gândurile lui fuseseră pline doar de "cele bune" (versetul 25) ale sale. O rugăciune care vine prea târziu nu este ascultată.
Remarcaţi cum acest om a devenit fără pretenţii! "Părinte Avraame, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr ca să-şi înmoaie vărful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, pentru că sunt chinuit în văpaia aceasta" (Luca 16:24 ). Ca urmaş al lui Avraam, i se adresează numindu-l "părinte Avraame". Dar nu fusese niciodată un adevărat fiu al lui Avraam, tatăl tuturor credincioşilor (Romani 4:11-18 ; Galateni 3:7 ). Şi el, a cărui limbă putea să guste altădată vinurile fine şi mâncărurile gustoase, nu dorea acum decât răcorirea adusă de câteva picături de apă din degetul lui Lazăr.
Îl cunoştea pe acest om. Zi după zi, fusese culcat la poarta lui pentru a cerşi. Îi arătase el îndurare? Nu, el însuşi este acum cel care cere această îndurare: "Părinte Avraame, ai milă de mine".
Mai este un punct remarcabil: acest om în Locuinţa morţilor nu pune la îndoială dreptatea lui Dumnezeu care l-a pus în acest loc de chin. De asemenea nu cere să fie eliberat de acolo. Ceea ce cere el, este doar o mică uşurare a durerii sale. Dar chiar şi această cerere, cum vom vedea, nu este satisfăcută.
Limbaj simbolic
Înainte de a ne îndrepta gândul către răspunsul semnificativ al lui Avraam, să ne mai ocupăm câteva clipe de felul în care Domnul Isus vorbeşte aici. Foloseşte acum peste tot simboluri, expresii figurate, care sunt luate din lumea pe care o cunoşti: sânul lui Avraam, răcorirea limbii cu apă, suferinţa în văpaie, prăpastia mare pe care nimeni nu o poate trece. Dar El descrie prin aceasta lucruri care se petrec şi stări în această lume care ne este complet închisă şi despre care nu ştim nimic. El descrie deci ceea ce nu poate fi înţeles cu un vocabular care poate fi înţeles.
Este efectiv singurul mod de a trezi în noi câteva reprezentări a ceea ce caracterizează lumea celor morţi. Este un mare har că Domnul îngăduie să ne vorbească astfel. Pentru că dacă ar fi vorbit în mod absolut, nu am fi înţeles nimic. Este ca atunci când părinţii vor să-i spună copilaşului lor lucruri care sunt încă dincolo de ceea ce îşi poate închipui un copil. Ori trebuie să se distanţeze, ori trebuie să se folosească de un limbaj infantil cu cuvinte simple monosilabice.
Este la fel de clar că nu putem transpune unul câte unul elementele pe care ni le face cunoscute Domnul despre lumea celor morţi, în cadrul lumii simţurilor în care suntem noi. Putem primi totul, chiar cum a spus El, şi atunci suntem de partea cea bună, de partea sigură. Dar nu putem trage din aceasta concluzii pentru a merge mai departe, concluzii pe care nu trebuie să le tragem.
Astfel întrebarea de a şti dacă, în principiu, necredincioşii din Locuinţa morţilor pot să-i vadă pe sfinţii din paradis, nu poate fi tranşată definitiv, după părerea mea. Bineînţeles, la aceasta se opune ideea că cei nedrepţi au atunci o anumită reprezentare a fericirii celor răscumpăraţi. Dar cunoştinţa că ar fi putut avea ei înşişi această fericire cerească şi că nu au vrut-o (a se compara Apocalipsa 22:17 ) va mări suferinţa lor; ea nu-i va părăsi o eternitate. Aceasta mi se pare a fi aici învăţătura Domnului.
Încă o concluzie pe care o putem trage din cuvintele Domnului. Sufletele celor morţi au de fapt ceva ca nişte "ochi", cu care pot vedea şi recunoaşte. Asupra acestei chestiuni, este de asemenea drept să spunem că iubiţii noştrii adormiţi în Domnul Isus pot să-L vadă acum pe Cel în care au crezut altădată.
Şi mai mult, aflăm că personalitatea oamenilor rămâne neschimbată, chiar după moarte. Omul bogat îl putea recunoaşte pe Avraam, deşi nu-l văzuse niciodată - la fel cum Petru, Iacov şi Ioan puteau să-i recunoască pe Moise şi Ilie pe muntele transfigurării. În cealaltă lume, nu este nevoie să "ne prezentăm" unul altuia.
Caracterul definitiv a ceea ce este după moarte
Auzim acum răspunsul dat cererii şi rugăminţii omului care altădată era bogat: "Dar Avraam a spus: "Copile, adu-ţi aminte că tu ţi-ai primit deplin cele bune în timpul vieţii tale şi Lazăr, la fel pe cele rele; iar acum, ele este mângâiat aici şi tu eşti chinuit" (Luca 16:25 ).
Avraam recunoaşte că omul bogat face parte din descendenţa sa naturală, şi de aceea i se adressează folosind termenul "copil". Dar confirmă că raporturile amândorura au evoluat în sensuri opuse. Se poate întâmpla şi acesta era cazul aici, ca omul cel mai sărac din această lume să primească după moarte binecuvântările cereşti cele mai înalte, şi ca omul cel mai bogat din această lume să ajungă în cele mai mari chinuri, fără sfârşit.
Dar aceasta nu derivă din faptul că în viaţă, unul a fost atât de sărac aici jos şi celălalt atât de bogat. Avraam nu spune aceasta şi nu acesta ar fi fost adevărul. Nu, cazul se prezint altfel: dacă un om cere milă în Locuinţa morţilor, sau dacă persoane în viaţă ajung să creadă că suferinţa în Locuinţa morţilor, ba chiar în iad, ar putea fi schimbată sau alinată de ceva, atunci să-şi amintească ce i-a spus Avraam omului bogat în Locuinţa morţilor: "tu ţi-ai primit deplin cele bune în timpul vieţii tale". Despre Lazăr nu spune: "pe cele rele ale sale".
Da, acest om bogat primise în viaţa lui pe cele bune ale sale. Astfel ţinuse seama de el fără să ţină seama de Dumnezeu. Nu s-a îngrijit de comorile spirituale şi cereşti, circumstanţele favorabile din partea de aici a vieţii i-au fost îndeajuns. Să trăiască în fiecare zi în veselie şi splendoare, a fost "binele" pe care îl apreciase şi iubise. Savurase din plin aceasta, ca fiind "cele bune ale lui" - fără Dumnezeu. Nu este prezentat în mod direct ca fiind cineva rău, îmbătat de păcat. Este mai degrabă tipul celor care sunt satisfăcuţi de circumstanţe pământeşti plăcute şi care caută să se bucure de ele pe deplin, fără să se intereseze de credinţă. Se recunoaşte poate vreunul din cititorii mei în această descriere?
În ceea ce îl priveşte pe Lazăr, primise pe cele rele în timpul vieţii. Nu pe "cele rele ale sale", cum s-a remarcat deja; pentru că acestea erau doar circumstanţe care în puneau la încercare, trimise pentru a-i curăţi credinţa şi a-i îndrepta încrederea în întregime asupra lui Dumnezeu. Primise cele rele pe care i le trimisese Dumnzeu şi le îndurase cu răbdare. Poate că aceasta fusese chiar ocazia convertirii sale, a faptului că s-a întors către Dumnezeu. În orice caz speranţa lui nu era îndreptată către pământ, ci către cer, şi acolo era el acum şi era mângâiat cu cele bune ale cerului. Invers, omul bogat trebuia acum să se descurce fără cele bune ale sale - şi să sufere durerea în Locuinţa morţilor.
Să repetăm încă o dată: nici sărăcia, nici nevoia nu l-au făcut drept pe Lazăr, nici bogăţia şi splendoarea nu-l făcuseră pe bogat nedrept. Domnul Isus nu arată aici (nu mai mult ca în parabola precedentă a "administratorului nedrept") cum devenim drepţi înaintea lui Dumnezeu şi cum ajungem în cer. Pentru a afla aceasta, sunt alte pasaje ale Cuvântului pe care trebuie să le deschidem. Ceea ce trebuie să învăţăm aici, este mai degrabă să recunoaştem ceea ce caracterizează această lume şi lumea viitoare. Principiile uneia şi ale celeilalte nu sunt compatibile.
Unul dintre principiile lumii nevăzute este formulat acum şi mai clar de Avraam: "Şi, pe lângă toate acestea, între noi şi voi este întărită o prăpastie mare, astfel încât cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi" (Luca 16:26 ). Există deci o prăpastie mare între sfinţii adormiţi ("noi") şi cei care au murit în păcatele lor ("voi").
Expresia "cei care vor să treacă de aici la voi" nu spune că vor fi cu adevărat oameni care vor vrea; este mai degrabă contrariul a ceea ce am putea crede. Dar semnificaţia reală a acestei afirmaţii este alta şi este extrem de serioasă: moartea hotărăşte pentru totdeauna unde vom petrece eternitatea, în cer sau iad. O trecere de pe unul dintre aceste tărâmuri pe celălalt este şi rămâne imposibilă.
Dacă cineva nu lasă aceste declaraţii cum sunt, respinge mărturia Fiului lui Dumnezeu şi socoteşte că El n-a spus adevărul. Când acest Fiu al lui Dumnezeu face constatarea că ei nu pot trece (de pe un tărâm pe altul), vroia El să spună că va fi o clipă când se va putea totuşi trece? Nu trebuie niciodată să manipulăm astfel cuvintele cuiva integru: cu atât mai puţin Cuvântul lui Dumnezeu! Dumnezeu spune întotdeauna ceea ce vrea să spună şi vrea să spună ceea ce spune. Suferinţa va fi "eternă", adică "nu temporară", "fără sfârşit". În raport cu judecata celor vii, Domnul Isus confirmă aceasta: "Şi aceştia vor merge la pedeapsa eternă, iar cei drepţi la viaţă eternă" (Matei 25:46 ).
În faţa declaraţiilor atât de clare ale Scripturii sfinte, cum de mai îndrăznim să ne rugăm pentru cei morţi? - aceasta rămâne de neînţeles şi este de asemenea de nescuzat. Pentru că aceasta stârneşte în inima oamenilor speranţe care nu se bazează pe nimic din Scriptura sfântă. Rugăciunea pentru morţi este o invenţie a lui Satan ca şi purgatoriul de unde ieşi curăţit la un anumit moment. Trebuie să ne ţinem neapărat departe de asemenea gânduri şi de asemenea practici!
Cuvântul lui Dumnezeu: singurul mod de mântuire
Când Avraam nu poate da curs cererii de uşurare a chinului, omul bogat exprimă atunci o altă cerere care priveşte nu soarta sa, ci pe cea a fraţilor săi. "Şi el a spus: "Te rog atunci, părinte să-l trimiţi în casa tatălui meu, pentru că am cinci fraţi, ca să-i înştiinţeze, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin" (Luca 16:27-28 ). La prima vedere, această cerere pare să prezinte un caracter aproape evenghelic, pentru că ar vrea ca cei cinci fraţi ai lui să nu meargă şi ei în acel loc de chin, ci în locul fericirii. Duceau în mod vădit o viaţă foarte asemănătoare celei ale sale din timpul când era încă pe pământ. Deşi era acum în Locuinţa morţilor, tot vedea că necredinţa lui l-a adus în acel loc de chin.
În Locuinţa morţilor nu este nici credinţă, nici pocăinţă; este prea târziu pentru aceasta. În loc să-şi recunoască necredinţa, omul bogat inventează un nou "mijloc de har" pentru fraţii săi. Dacă Dumnzeu l-ar pune în aplicare, fraţii lui s-ar întoarce de la căile lor. Da, răsună în cuvintele lui ceva ca o acuzaţie împotriva lui Dumnezeu care nu a lucrat în cazul lui după metoda propusă, altmiteri nu ar fi astăzi în acest loc de chin. Indirect, reproşează lui Dumnzeu că ştia mai bine decât El cum ar fi mântuiţi fraţii lui de pe pământ - vorbire obraznică a cuiva care este deja el însuşi sub judecata lui Dumnezeu!
Răspunsul lui Avraam ne aduce la punctul culminant al convorbirii lui cu omul bogat şi prin aceasta, la punctul culminant al acestui întreg episod: "Au pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei" (Luca 16:29 ).
A avea pe Moise şi pe profeţi, înseamnă a avea tot Cuvântul lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Acest privilegiu fusese acordat poporului lui Israel, în special conducătorilor săi, fariseii şi cărturarii. Dar deşi îl stimau mult pe Moise şi acesta scrisese despre Hristos, nu credeau mărturia lui (Ioan 5:46 ). Desigur zideau mormintele profeţilor (Luca 11:47 ), dar nu credeau mărturia lor.
Omul cel bogat, care pare să fie o personalizare a necredinţei lui Israel, se purtase astfel. Şi el refuzase "să asculte" de Moise şi de profeţi, adică să primească în inimă ce spuneau ei. Este motivul pentru care era acum în Locuinţa morţilor. Aceeaşi soartă îi aştepta atunci pe poporul necredincios şi pe conducătorii săi, dacă nu ascultau ce le spunea Domnul Isus. Nu sunt aceste cuvinte valabile şi astăzi: "Au pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei"? Nouă care trăim în vremea harului, ne este încredinţat tot Cuvântul lui Dumnezeu, Vechiul şi Noul Testament. Şi acest Cuvânt este singurul mijloc în mâna lui Dumnzeu care poate duce la mântuire nişte oameni păcătoşi. "Credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu" (Romani 10:17 ).
Ceea ce era nevoie în acea vreme şi de ceea ce este nevoie astăzi, este să ascultăm acest Cuvânt. Acest termen nu se limitează la a asculta sunetele, ci înseamnă a asculta cu credinţă, o primire prin credinţă a ceea ce se spune.
Este tocmai ceea ce îi lipsise omului bogat. Egoismul lui fără inimă şi toată viaţa lui erau dovada. Şi acest om, deja în Locuinţa morţilor şi în chinuri, îndrăznea acum să îl contrazică pe Avraam cu un "nu" hotărât (aceasta reiese din cuvântul grec):
"Dar el a spus: "Nu, părinte Avraame, ci, dacă va merge la ei cineva dintre cei morţi, se vor pocăi" (Luca 16:30 ).
Contrazicându-l pe Avraam, contrazicea şi pe Moise şi pe profeţi. Dar prin aceasta refuza Cuvântul lui Dumnezeu ca mijloc de mântuire. Se poate merge mai departe în această împietrire a inimii? Îl vede pe Avraam în cer; ştie că Moise şi profeţii sunt acolo; şi în ciuda a toate, a motivului lor de a fi acolo, el spune: "nu". Are îndrăzneala de a avea o opinie personală şi de a o exprima, şi anume că învierea unui mort ar exercita un efect mai bun asupra fraţilor săi decât Cuvântul lui Dumnezeu.
Nu este acesta şi gândul multor creştini din vremea noastră? Par să se încreadă mai mult în semne şi lucrări de putere decât în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Avraam corectează această gândire eronată: "Şi el i-a spus: "Dacă nu ascultă de Moise şi profeţi, nu se vor lăsa convinşi nici dacă ar învia cineva dintre morţi" (Luca 16:31 ).
Dacă cineva nu ascultă de Cuvântul pe care Dumnezeu l-a rostit prin slujitorii Săi şi nu îl pune la inimă, atunci nu va fi convins nici de o lucrare de putere atât de puternică precum învierea unui mort. Nu va fi niciodată convins că omul a înviat cu adevărat dintre cei morţi. Ne putem reprezenta în mod viu ceea ce oamenii de astăzi ar gândi şi ar răspunde auzind vestea că unul sau altul a înviat dintre cei morţi. Dacă nu ar considera-o pur şi simplu o glumă, ar găsi o mie de motive sigure pentru a afirma că nu fusese cu adevărat mort, ci dacă părea doar că este mort; că totul nu este decât simbolic, că trebuie să fie înţeles spiritual, etc ...
Pe vremea când Domnul Isus face această prezentare a săracului Lazăr şi a omului cel bogat, la puţin timp după aceea un om a fost efectiv înviat dintre cei morţi, un alt Lazăr. Care a fost rezultatul?
Deşi conducătorii spirituali ai poporului nu au putut nega învierea „s-au sfătuit ca să-l omoare şi pe Lazăr, pentru că, din cauza lui, mulţi dintre iudei plecau şi credeau în Isus” (Ioan 12:10-11 ). Şi ce s-a întâmplat după puţine zile, când El Însuşi, răstignit, a înviat dintre cei morţi? Şi de acea dată, marii preoţi aveau o mărturie credibilă, cea a gărzii romane pe care o puseseră ei înşişi, şi care le-a povestit tot ce se întâmplase. Din nou au ţinut sfat cu bătrânii, au plătit soldaţii cu bani şi le-au poruncit: "Spuneţi: "Ucenicii Săi, venind noaptea, L-au furat pe când dormeam noi" ... Şi s-a răspândit vorba aceasta printre iudei până astăzi" (Matei 28:11-15 ).
Se puteau confirma mai vădit cuvintele pe care Domnul Isus le-a pus în gura lui Avraam?
Ajungem astfel la sfârşitul acestui episod atât de remarcabil al "omului bogat şi al săracului Lazăr". Domnul ne face să întrezărim vremea "de apoi". În descrierea de către El a lumii nevăzute, se foloseşte de un limbaj figurat de parabolă, ca să putem înţelege bine ceea ce ne este în sine, inaccesibil.
Cât de simplă este învăţătura Sa, dar cât de extrem de serioasă: că omul, dacă nu vrea să meargă în locul de chin, trebuie să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, în timpul acestei vieţi. După, nici o schimbare nu mai este posibilă. Acest Cuvânt, şi credinţa care se întemeiază pe el, este singurul mijloc de mântuire. Dumnezeu Însuşi nu are un altul mai eficace, altfel l-ar fi dat. Dacă oamenii oferă alte mijloace care nu fac apel la credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, ci o pun deoparte chiar şi parţial, ele nu sunt de la Dumnezeu şi conduc negreşit la rătăcire, la îndepărtare eternă de Dumnezeu.
Dacă cineva, aici jos, este sărac sau bogat - numai credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu şi în Cel pe care L-a trimis Dumnezeu, îi deschide calea vieţii eterne. Dar nu ar trebui aceasta să ne marcheze şi cu o sfântă seriozitate - dacă ne gândim la soarta eternă a celor pierduţi - pentru a le arăta calea mântuirii atâta timp cât se spune "astăzi"? (Evrei 3:13 ).