„Şi Iaebeţ a fost mai preţuit decât fraţii săi, şi mama sa i-a pus numele Iaebeţ, zicând: Pentru că l-am născut cu durere. Şi Iaebeţ a chemat pe Dumnezeul lui Israel, zicând: Dacă m-ai binecuvânta mult şi mi-ai întinde hotarul şi mâna Ta ar fi cu mine şi m-ai feri de rău, ca să fiu fără durere! Şi Dumnezeu a făcut să aibă ce ceruse.” (1. Cronici 4:9-10 )
Seara trecută am vorbit despre Ana, o femeie cu un duh amărât, care căuta atât de stăruitor să aibă răspuns la rugăciunile ei, încât a continuat să se roage până ce Dumnezeu i-a răspuns. În această seară, vrem să vorbim despre un om care s-a rugat, un om care a primit răspuns la rugăciunea lui. Nu mai citim despre Iaebeţ nicăieri în Biblie, decât în această scurtă menţionare din cartea Cronicilor, dar este o rugăciune extrem de bogată, sunt multe lucruri interesante în ea şi cred că asigură o bună imagine a rugăciunilor pe care le-am putea face şi de asemenea şi calităţile personale care ar putea fi în noi, astfel încât Dumnezeu să ne aprobe cererile noastre.
La o citire superficială a rugăciunii, poate părea că Iaebeţ era foarte egoist, deoarece el nu se ruga pentru alţi oameni; el i-a cerut lui Dumnezeu în mod specific lucruri pentru el. În creştinism sunt situaţii când trebuie să iei seama la tine, nu pentru a te gândi la înălţarea ta, nu acel fel de îndreptare a atenţiei către sine, ci la relaţiile tale cu Dumnezeu. Găsim aceasta în mod repetat în epistolele lui Pavel, în special în scrierea către Timotei: „Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele, pentru că, făcând aceasta, te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultă” (1. Timotei 4:16 ). Aceasta este o situaţie în care avem nevoie să luăm seama la noi înşine, în sensul zidirii sufletelor noastre în cunoştinţă divină împreună cu experienţă şi părtăşie cu Dumnezeu şi cu Domnul nostru Isus Hristos. Nu vom fi niciodată de vreun ajutor cuiva, dacă nu avem o legătură personală cu Domnul. Deci, să nu vă gândiţi deloc că era deplasat aici faptul că Iaebeţ continua să se roage pentru el şi pentru lucrurile lui. Gândesc că dacă ne-am ruga în acest fel şi am primi răspunsul pe care el l-a primit, am fi de folos celorlalţi oameni. Acum să privim la conţinutul acestei rugăciuni.
Necesitatea de a avea o stare morală bună mai înainte de a ne ruga
„Şi Iaebeţ a fost mai preţuit decât fraţii săi…”
Primul lucru care ni se spune despre Iaebeţ este că el era un om preţuit. Cât de important este să ridicăm mâini sfinte în adunare, Dumnezeu se bucură să răspundă rugăciunilor acelora care Îi sunt credincioşi. Aceasta a fost într-um mod atât de extraordinar în cazul Domnului nostru Isus Hristos. Nu pot să mă gândesc la niciun om muritor care ar fi putut spune ceea ce El a zis: „Eu dar ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:42 ). Nu a existat niciodată niciun moment în care rugăciunile Domnului Isus să nu primească răspuns, acele rugăciuni au fost ascultate şi răspunse, exista o părtăşie constantă cu Tatăl şi Dumnezeul Său, El era întotdeauna conştient de voia şi scopul lui Dumnezeu. Tatăl a auzit şi a răspuns rugăciunilor Lui şi noi suntem, în momentul de faţă, în stăpânirea acestor rugăciuni, fie ca să nu uităm niciodată aceasta. În Ioan 17 , El spune: „Şi nu cer numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17:20 ), iar după aproape două mii de ani, iată-ne, aceia care au ascultat mărturia apostolilor, aşa după cum găsim în mod special în Faptele Apostolilor şi în Epistolele lui Pavel; şi noi am beneficiat din învăţătura pe care ei o au de la Hristos. Rugăciunile Domnului primesc răspuns astăzi, în noi, aceia dintre noi care am crezut în El prin cuvântul acelora care au fost mai înainte. Nu este minunat?
Sunt câteva versete în Scriptură care ne arată ce înseamnă un om drept. În 1. Samuel, ceea ce slujitorul lui Saul a spus despre Samuel: „el este recunoscut: tot ce zice el se întâmplă negreşit” (1. Samuel 9:6 ). Acesta este lucrul asupra căruia vreau să atrag atenţia: caracterul demn de încredere al cuvintelor lui Samuel, aceasta este ceea ce îl făcea un om recunoscut în ochii lui Dumnezeu şi în ochii poporului Israel; pe cuvintele lui te puteai baza, cuvintele lui veneau de la Dumnezeu şi prin el, Dumnezeu putea să le comunice poporului. Acum, dacă aplicăm aceasta la noi înşine astăzi: sunt oare cuvintele noastre demne de încredere? Suntem noi recunoscuţi în acest sens? Spunem un lucru unei persoane şi contrariul unei alte persoane doar din subiectivism sau popularitate sau din orice alt motiv? Se pot încrede oamenii în ceea ce spunem? Sunt cuvintele noastre demne de încredere? Samuel era un om pe ale cărui cuvinte te puteai baza şi acest fapt l-a făcut recunoscut. Dacă îşi dădea cuvântul, acesta era garanţia sa. Nu exista nicio abatere de la ceea ce spunea, nu existau înţelesuri duble la ceea ce spunea, el era în mod desăvârşit drept, arătând gândul lui Dumnezeu aşa cum trebuia să facă un profet adevărat.
Apoi vedem, în timpul când David fugea de Saul, că Ahimelec, preotul, l-a hrănit pe David şi pe tovarăşii săi, iar preotul a vorbit în numele lui David şi i-a spus lui Saul: „Şi cine este aşa de credincios între toţi slujitorii tăi ca David, care este ginerele împăratului şi are intrare în sfatul tău tainic şi este preţuit în casa ta?” (1. Samuel 22:14 ). Mi se pare că în credincioşia lui David era o dovadă care arăta că el era preţuit. David i-a fost credincios lui Saul, el nu îl putea arăta cu degetul şi nici vreo fărădelege din viaţa lui, vreo greşeală în îndatorirea lui, el a făcut întotdeauna tot ceea ce i s-a cerut; duşmănia şi invidia lui Saul era cea care l-a izgonit de la palat. Deci prietenul lui David a intervenit pentru el şi a spus: ‘El este un om credincios’. Da, aceasta înseamnă să fii preţuit, să fii credincios lui Dumnezeu, să fii credincios sfinţilor în relaţie cu adevărul, să fii credincios în ceea ce cunoşti.
Apoi venim în Noul Testament şi găsim că era un grup de oameni în Bereea şi Scriptura spune că „erau mai aleşi [mai ‘preţuiţi’] decât cei din Tesalonic” (Faptele Apostolilor 17:11 ). Când au auzit mesajul lui Pavel, ei l-au primit fără nicio ezitare, l-au primit ca pe Cuvântul lui Dumnezeu şi, cunoscând că este Cuvântul lui Dumnezeu, cercetau Scripturile în fiecare zi pentru confirmare şi nu pentru respingere – ei ştiau că este Cuvântul lui Dumnezeu şi au căutat versetele din Vechiul Testament pentru a confirma că ceea ce au auzit era corect. Ce lucru demn de a fi făcut. Mi se pare că lucrul acesta este preţios în ochii lui Dumnezeu şi este testul cel mare al slujbei. Nu este o chestiune despre ceea ce fratele X sau Y spune sau ceea ce scrie el (oricât de importante ar fi aceste lucruri), ci este o chestiune despre ‘Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu?’ şi orice lucrare, fie că este trecută sau viitoare, ar trebui să fie testată pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, fără a se falsifica Scripturile pentru a se confirma punctul de vedere al cuiva; mai degrabă adevărul absolut al lui Dumnezeu ar trebui să apese asupra conştiinţelor noastre şi acceptat ca atare; aceasta credem noi că denumeşte o persoană preţuită.
Cred că sunteţi de acord că dacă noi am avea aceste calităţi, rugăciunile noastre vor avea multă putere. Nu ne vom ruga pentru noi înşine doar pentru nişte simple măriri sau chiar anumite măriri impresionante, dacă suntem oameni aleşi ne vom ruga într-un mod ales şi ne vom gândi la interesele lui Dumnezeu, ne vom gândi la interesele sfinţilor, ne vom gândi la interesele noastre într-un mod simplu şi cinstit, neavând niciun motiv ascuns, având o conştiinţă curată, un mod deschis de a privi lucrurile şi, după cum vom vedea, cu seriozitate. Iaebeţ era un om preţuit, iar bărbaţii şi femeile preţuiţi sunt scumpi în ochii cerului şi sunt un beneficiu în orice tovărăşie a celor credincioşi. Ce putere uimitoare poate curge din persoane care sunt preţuite.
Necesitatea noastră de a-L cunoaşte pe Dumnezeul nostru înainte de a ne ruga
„Şi Iaebeţ a chemat pe Dumnezeul lui Israel…”
Aceasta poate părea o simplă afirmaţie, dar ce valoare impresionantă este implicată în ea. Nu ştiu când a trăit Iaebeţ, se poate să fi fost în timpul lui Iosua şi, dacă este aşa, înseamnă că Iaebeţ cunoştea pe deplin istoria naţiunii sale din momentul când Dumnezeu a intrat în Egipt şi a scos poporul afară, i-a purtat prin pustie, i-a trecut Iordanul şi i-a introdus într-o ţară în care curge lapte şi miere.
Iaebeţ s-a rugat unui Dumnezeu care era bine cunoscut, un Dumnezeu care făcuse cele mai minunate lucruri pentru poporul Său, scoţându-i din mâinile unui duşman puternic în Egipt (Faraon cu toată puterea sa), îngrijindu-se de ei zi de zi timp de patruzeci de ani în pustie (mana nu a încetat niciodată, asigurarea apei şi a hranei, sandalele şi hainele lor niciodată uzate, duşmanii înfrânţi), grija lui Dumnezeu a fost arătată la fiecare pas, iar apoi i-a trecut Iordanul şi i-a dus într-o ţară în care curge lapte şi miere. Ce Dumnezeu S-a dovedit a fi El!
Un om ce posedă o astfel de cunoştinţă în sufletul său, în inima sa, mai degrabă decât în capul său, necunoscând foarte mult o colecţie de fapte istorice, cu toată măreţia lor, ci fiind un om ce avea cunoştinţa lui Dumnezeu în sufletul său, el urma să se roage cu o putere extraordinară. Era un Dumnezeu cunoscut Cel la care apela el, un Dumnezeu care era înzestrat cu o putere nelimitată, cu o înţelepciune, har, bunătate şi grijă extraordinară; acesta era Dumnezeul la care apela Iaebeţ. Sunt sigur că Dumnezeu a ascultat acea rugăciune cu înţelegere. ‘Este aici o persoană’ spune Dumnezeu ‘care Mă cunoaşte, care Mă cheamă, care ştie că pot face ceea ce el îmi cere şi astfel el se roagă în acest mod simplu’. El L-a chemat pe Dumnezeul lui Israel.
Dragii mei prieteni creştini, cu siguranţă că aceasta este atitutidinea corectă atunci când ne rugăm. De câte ori nu ne-am rugat pentru anumite lucruri şi, ascuns, în adâncul minţilor noastre era gândul 'Nu va fi niciodată un răspuns. Este prea greu'? În minţile noastre este îndoială, mai degrabă, decât credinţă. Ne îndoim de abilitatea lui Dumnezeu de a face lucrul pe care i l-am cerut. Este o adevărată insultă pentru Dumnezeu. Dacă ne rugăm lui Dumnezeu, ar trebui să ne rugăm unui Dumnezeu cunoscut, ce este calificat să facă mult mai mult decât ceea ce Îi cerem sau gândim noi. Dacă Dumnezeu este Dumnezeu, aceste probleme sunt foarte, foarte uşor de rezolvat pentru El. El a făcut cele mai minunate lucruri – creaţia este dovada înţelepciunii, puterii, tăriei, măsurii şi a stabilităţii Sale extreme şi a tuturor lucrurilor la care ne place să ne gândim. Creaţia stă ca un martor neclintit al măreţiei şi maiestăţii lui Dumnezeu.
Întreaga istorie a Bibliei este o revelaţie continuă a măreţiei lui Dumnezeu şi a modului în care El răspunde rugăciunilor. Cu toate acestea, noi ne plecăm genunchii cu probleme simple care ne îngrijorează şi niciodată nu părem să scăpăm de îngrijorări şi ne rugăm Dumnezeului care poate face aceste lucruri minunate, gândindu-ne 'Nu, El nu poate face astfel de lucruri pentru mine, este prea complicat, prea dificil'! Nu este aceasta o ruşine? Cu toţii simţim aceasta uneori, că ne ridicăm de pe genunchi şi purtăm încă poverile noastre cu noi. Biblia ne spune “aruncând asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi” (1. Petru 5:7 ). Gândiţi-vă la Dumnezeul măreţ şi la toată grija şi preocuparea Sa pentru noi, pentru ca noi să progresăm în cunoştinţa dragostei Sale şi a lucrurilor Sale. Acesta este Dumnezeul pe care L-a chemat Iaebeţ, Dumnezeul lui Israel.
De-a lungul Vechiului Testament întâlnim bărbaţi şi femei chemându-L pe Dumnezeu. Am avut aceasta înainte seara trecută, când am privit la Ana. Ea nu putea face nimic cu privire la problema ei, era peste puterile ei, dar Dumnezeu se putea ocupa de problema ei şi El a făcut-o (1. Samuel 1 ). Iosafat avea o armată mică, vrednică de dispreţ, în Ierusalim şi o armată uriaşă înconjura oraşul, ce trebuia el să facă? El a intrat în prezenţa lui Dumnezeu şi a strigat cu glas tare către Dumnezeul care putea face lucrurile pe care el nu le putea face (2. Cronici 20 ) şi Dumnezeu a izbăvit naţiunea. Ezechia era în aceeaşi poziţie (2. Cronici 32 ) şi s-a plecat înaintea lui Dumnezeu, “care şezi între heruvimi, Tu eşti Acelaşi” ( 19:15 ), care este Cel Atotputernic, Cel ce nu se schimbă şi ce era toată acea armată din jurul lui Israel în comparaţie cu Dumnezeul lui Israel? De ce într-o singură noapte a dispărut sub puterea îngerului distrugător? Din nou spun, pentru voi şi pentru mine, cât de jalnică este credinţa noastră! Dumnezeu i-a mustrat pe ucenici în repetate rânduri prin cuvintele: “puţin-credincioşilor” (Matei 6:30, 8 :26, 14:31, 16:8).
Dar Iaebeţ nu era un astfel de om. El L-a chemat pe Dumnezeul lui Israel ca pe un Dumnezeu binecunoscut, un Dumnezeu care putea împlini lucruri, care putea schimba fapte, un Dumnezeu care putea să răspundă rugăciunii lui.
Seriozitatea rugăciunii
“zicând: Dacă m-ai binecuvânta mult…”
Aş vrea să mă refer acum la acest cuvânt mic „Oh” (n.tr. în traducerea în engleză a Bibliei apare această interjecţie). Este foarte expresiv pentru sufletul meu. Îl găsim deseori în Scriptură; am impresia că arată zelul, energia şi seriozitatea care îl marcau pe acest bărbat atunci când se ruga. Nu era o rugăciune aspră şi premeditată, nu era ceva ce citise dintr-o carte de rugăciuni sau ceva deja scris, ci venea direct din inima sa, chiar din adâncul fiinţei sale. „Oh”, îi spune el lui Dumnezeu „dacă m-ai binecuvânta mult!”. Nu reiese atât de clar în Authorized Version (n.tr. versiunea King James a Bibliei în limba engleză), dar citiţi, vă rog, versiunea tradusă de fratele Darby, atunci când Domnul Isus istoriseşte întâmplarea cu cei doi oameni care s-au suit la Ierusalim pentru a se ruga (Luca 18:9-14 ); în primul rând, fariseul stătea în picioare având o atitudine foarte rece şi distantă şi spunând „Dumnezeule,” – ce mod de adresare al unei creaturi faţă de Creatorul său! – “Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni….” şi apoi a continuat să îşi etaleze virtuţile; apoi îl vedem pe păcătos “Oh, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”. Era o revărsare a inimii într-o seriozitate extraordinară înaintea lui Dumnezeu; el îşi cunoştea nevoia şi a exprimat-o într-un fel care arăta cât de reală era rugăciunea sa, dorinţa sa aprinsă de a găsi iertare, de a găsi pace cu Dumnezeu. Găsim aceasta în multe exemple din Scriptură, seriozitatea credinţei care strigă cu glas tare către Dumnezeu pentru ajutor în anumite situaţii.
Fratele Darby mai are încă o expresie deosebită în Iacov 5:17 , atunci când se referă la rugăciunea lui Ilie. Versiunea King James spune “s-a rugat cu stăruinţă”, în timp ce fratele Darby redă cu “s-a rugat cu rugăciunea” – o expresie deosebită, care accentuează rugăciunea lui Ilie în legătură cu apelul său pentru ploaie după o perioadă atât de lungă de secetă. “El s-a rugat cu rugăciune” sau, dacă vreţi, “s-a rugat cu stăruinţă”. Din nou, vedem că acest fel de rugăciune nu a fost unul rece, calculat, felul formal de rugăciune, cu lucruri, cuvinte sau expresii formale spuse într-un mod drept, dar rece ca gheaţa şi foarte uscat. Nu, acesta nu era felul în care s-a rugat Ilie, acesta nu era felul în care s-a rugat Iaebeţ. Ni-l putem imagina pe Ilie vărsându-şi sufletul înaintea lui Dumnezeu, strigând cu stăruinţă ca El să trimită ploaie pentru a sfârşi această secetă îngrozitoare care îi afecta pe toţi. Acesta era deci felul de rugăciune al lui Iaebeţ. Oare ne rugăm noi astfel? Strigăm oare noi cu glas tare şi cu toată seriozitatea către Dumnezeu sau simţim că, dacă am stat câteva momente pe genunchi, ne-am liniştit conştiinţa, am făcut ceea ce trebuia? Fie ca şi noi să avem această seriozitate, această dorinţă reală de a ne ruga stăruitor în legătură cu lucrurile pe care le dorim.
Găsim un om menţionat în Epistola către Coloseni, Epafra, care s-a luptat cu stăruinţă pentru coloseni, în rugăciune (Coloseni 4:12 ). Vedem aici un om care petrece timp în rugăciune în legătură cu nevoile credincioşilor. Este un lucru minunat, atunci când un frate sau o soră se dedică pe ei înşişi unei astfel de slujbe. Cât de important este acest lucru! Unii fraţi sunt înzestraţi pentru a predica evanghelia, alţii au darul de a expune cuvântul lui Dumnezeu, alţii sunt dăruiţi, în alte moduri, în legătură cu tovărăşia creştină, dar ce slujbă! să te dai sfinţilor, să te lupţi cu stăruinţă în rugăciune pentru ei. Ne putem gândi la Epafra, numindu-i pe toţi credincioşii coloseni, unul câte unul, amintind de noul convertit, Onisim, sclavul fugit, ce fusese convertit prin Pavel, în timp ce era în închisoare, menţionându-I pe fiecare şi cunoscându-i pe fiecare îndeaproape, rugându-se pentru lucrurile pe care ei le-au cerut, rugându-se pentru ajutor, pentru ei, în orice mod, material sau fizic poate, dar, mai presus de toate, spiritual, astfel încât ei să poată creşte în cunoştinţa lui Dumnezeu. Ce slujbă!
Nimeni nu îi încurajează pe aceia care se luptă în rugăciune cu stăruinţă pentru binele spiritual al sfinţilor. În general, ei nu sunt văzuţi public, genunchii lor s-au tocit în aplecare înaintea lui Dumnezeu, lacrimile lor nu se văd şi suspinele lor nu se aud. Sunt sigur că mulţi sfinţi în vârstă se dau pe ei în această slujbă pentru sfinţii lui Dumnezeu şi ce răsplată vor primi atunci când vor sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Ce exemplu pentru noi, dragul meu prieten! Cred că acest cuvânt “Oh”, pe care l-a rostit Iaebeţ, arată această ardoare care era în inima lui în legătură cu nevoia sa personală.
Şi, în sfârşit, cel mai mare dintre toţi, este Domnul Isus Hristos Însuşi atunci când Îl vedem în grădina Ghetsimani. În Evanghelia după Luca se spune că „se ruga mai stăruitor. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături mari de sânge, căzând pe pământ.” (Luca 22:44 ). Câtă stăruinţă! Ce suferinţă a duhului! Ah, ce a însemnat pentru El, în mod personal, pe când se ruga în acest fel. În Evanghelia după Matei, găsim aceeaşi expresie: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta; însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu” (Matei 26:39 ). Acesta este un exemplu suprem pentru noi în legătură cu stăruinţa în rugăciune şi, bineînţeles, este un exemplu fără a se spune că Domnul vedea crucea ce Îi stătea înainte. Ah, ce nevoie de rugăciune într-o astfel de situaţie! Dragii mei prieteni, dacă aceasta a fost calea pe care a luat-o Domnul gloriei, dacă acesta a fost modul în care Stăpânul S-a rugat, o, cum ar trebui şi noi să fim marcaţi de acest duh arzător. Se poate ca cei care văd în cer rugăciunile ce urcă din partea sfinţilor, să îşi spună adeseori: 'Ce rugăciuni aspre şi reci! Oare chiar vin din inimile lor? Oare chiar se merită să primescă răspuns? Este oare vreun indiciu că există o dorinţă arzătoare şi reală din partea lor atunci când se roagă în acest fel? Cât de puţin timp petrec în rugăciune!'. Poate că acesta este un motiv pentru care atât de puţine dintre rugăciunile noastre primesc răspuns.
Nu este niciun dubiu că Iaebeţ a primit răspuns; el a fost atât de sincer, atât de convins, încât a fost o plăcere pentru Dumnezeu să răspundă unei rugăciuni de acest fel. El era neprefăcut, serios, el a cerut ceea ce dorea şi ceea ce dorea el se merita ca Dumnezeu să îi dea. Dumnezeu doreşte şi Îşi găseşte plăcerea în a binecuvânta astfel de oameni.
Mă întreb oare cât de mult ne dorim noi binecuvântare şi pentru ce scopuri ne dorim aceasta? Vedem un om ca Iacov, care, atunci când era singur cu Dumnezeu şi s-a luptat cu îngerul şi, când îngerul i-a spus că este timpul să plece, Iacov i-a răspuns: “Nu te voi lăsa să te duci, decât dacă mă vei binecuvânta.”, eu vreau această binecuvântare (Geneza 32:26 ). El a cerut cu ardoare binecuvântarea şi a primit-o. Numele său a fost schimbat pentru a arăta că el era un prinţ al lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, el a şchiopătat pentru tot restul vieţii sale, puterea firii a fost frântă în Iacov, el a purtat acel nume respectabil, iar Iaebeţ este văzut aici rugându-se acelui Dumnezeu: “Dumnezeul lui Israel”, Dumnezeul care a avut grijă de Iacov, Dumnezeul care i-a schimbat numele şi care l-a făcut un 'prinţ al lui Dumnezeu'; Acesta era Dumnezeul căruia se ruga Iaebeţ şi aceasta era binecuvântarea pe care şi-o dorea el. În acelaşi fel în care Iacov s-a luptat cu îngerul până a primit binecuvântarea, tot la fel şi Iaebeţ s-a rugat stăruitor pentru ca şi el să fie binecuvântat şi ştim ce binecuvântare şi-a dorit el, să crească.
2. Dorinţa de a stăpâni şi de a ne bucura de bunurile noastre
„...şi mi-ai întinde hotarul...”
Este o întâmplare foarte interesantă în cartea Iosua, atunci când nepotul lui Caleb, Otniel, a mers la război şi a cucerit o cetate şi a primit o soţie, pe Acsa. Ea i-a cerut tatălui ei o binecuvântare şi a cerut-o într-un mod foarte clar, ea a spus: 'Mi-ai dat un pământ din sud, oh, dă-mi o binecuvântare, dă-mi izvoarele de sus şi de jos. La ce bun este pământul dacă nu avem apă? Avem nevoie de apă pentru pământ şi pentru înviorare' (Iosua 15:16-19 ); astfel i-a cerut ea şi a primit ceea ce ceruse. Vedem o mare încurajare în aceasta.
În cartea Iosua găsim poporul intrând în ţară în putere, Dumnezeu era cu ei, duşmanii erau biruiţi, nu stăpâneau toată ţara din cauza păcatului lor, dar era o zi extraordinară în istoria lor, o perioadă de putere şi glorie. Apoi, scena se schimbă şi ajungem în cartea Judecătorilor, o perioadă neagră, o perioadă de slăbiciune, un timp de păcat şi îndepărtare şi chiar la începutul acelei cărţi găsim din nou povestea Acsei şi a lui Otniel (Judecători 1:11-15 ). Pare că Duhul lui Dumnezeu, cu bună ştiinţă, a inspirat aceasta chiar la începutul acestei cărţi a ruinei, pentru a indica faptul că întotdeauna va fi binecuvântare pentru aceia care o doresc şi pentru aceia care sunt pregătiţi să plătească preţul pe care îl presupune achiziţionarea ei. Tot la fel după cum Otniel a luptat şi a cucerit cetatea, tot aşa şi Acsa a dorit o binecuvântare; chiar şi în zile de slăbiciune şi decădere, dacă duşmanii sunt înfrânţi şi noi ne dorim binecuvântarea, ea este acolo pentru a fi luată. Mă întreb cât de nerăbdători suntem pentru a o lua.
Fiecare suflet credincios ar trebui să-şi dorească să crească în cunoaşterea voii lui Dumnezeu, pentru a cunoaşte mai multe despre ea, pentru a fi cu adevărat binecuvântaţi şi pentru a umbla în bucuria acelei binecuvântări. În mod obiectiv, noi avem toate binecuvântările care pot fi obţinute în Domnul nostru Isus Hristos. Pavel spune: “Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos” (Efeseni 1:3 ). Sunt oameni care pretind sus şi tare că au o 'a doua binecuvântare'. Ei bine, le puteţi spune, cu umilinţă, că fac progres dacă au o a doua binecuvântare, deoarece Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare, astfel încât toţi credincioşii în Hristos pot afirma că au orice binecuvântare în Hristos Isus, nu doar una sau două, ci orice binecuvântare ce se poate obţine în Hristos Isus pentru ei. Dacă ei sau noi le-am trăit, sau dacă ei sau noi ne-am bucurat de ele, atunci aceasta este o altă chestiune, dar Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare în Hristos, aceasta este ceea ce El a făcut în mod suveran, dar, apoi, mai sunt şi alte binecuvântări pe care le primim prin practică, prin credincioşie, prin aplicarea lucrurilor lui Dumnezeu nouă înşine atunci când aceste lucruri pe care le avem în stăpânire sunt cu adevărat savurate, cu adevărat cunoscute şi cu adevărat urmate.
Aceasta este situaţia în care apare rugăciunea lui Iaebeţ, astfel încât nu numai că ştim că aceste lucruri ne sunt puse la dispoziţie, dar le şi luăm şi ne ţinem strâns de ele şi ne bucurăm de ele. “Oh, dacă m-ai binecuvânta cu adevărat!”, mi-aş dori ca aceasta să fie rugăciunea noastră în mod permanent, dorind să primim binecuvântarea de la Dumnezeu. De ce? Doar pentru creşterea noastră personală? Nu, ci în primul rând pentru încurajarea şi întărirea noastră, pentru a putea fi de ajutor şi altora, deoarece dacă avem binecuvântare în sufletele noastre, aceasta va trebui să se reverse către alţii; de exemplu, să privim izvorul de apă care se revarsă spre viaţa veşnică (Ioan 4 ) şi izvorul de apă care se revarsă în binecuvântare pentru ceilalţi (Ioan 7 ). Aceasta este întotdeauna direcţia. Dragostea şi viaţa care au coborât de la Dumnezeu şi ne-au atins în nevoile noastre, se revarsă în afară, către oameni, în binecuvântare. Aceasta este binecuvântarea pe care ne-o dorim în puterea Duhului, pentru ca, prin urmare, să fim făcuţi disponibili pentru ceilalţi.
Iaebeţ dorea lărgirea hotarului său. Repet, aceasta este legată de cartea Iosua, deoarece acolo era timpul pentru luarea în stăpânire, acolo era timpul pentru lărgire. Este un lucru să intri în ţară şi este un alt lucru să o stăpâneşti. Dumnezeu i-a spus lui Iosua să fie curajos (Iosua 1:6,7,9 ) şi să intre şi să stăpânească ţara; şi că “orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi l-am dat vouă” (Iosua 1:3 ). Era ţara lor, Dumnezeu le-o dăduse, dar duşmanii trebuiau biruiţi şi distruşi şi apoi ţara urma să fie a lor pentru a se bucura de ea – dar era ceva în spatele acestui lucru, ei trebuia să îşi plătească zeciuielile, trebuia să fie o întoarcere către Dumnezeu. Primele roade trebuia să fie oferite lui Dumnezeu ca răspuns către El. Deci vedem că, în stăpânirea ţării, Dumnezeu nu s-a gândit doar la binecuvântarea lui Israel, cu toate că şi aceasta era adevărată, ci El S-a gândit şi la o întoarcere dinspre ei spre El, o întoarcere care indica faptul că ei stăpâneau cu adevărat ţara şi că erau fericiţi. Deci găsim în Deuteronom 26 cum israelitul îşi aduce coşul cu primele roade şi este astfel un închinător, plecându-se înaintea lui Dumnezeu cu dovada în coşul său a faptului că el a stăpânit, a cultivat şi a obţinut roadele pământului şi el a recunoscut că Dumnezeu este Dăruitorul a toate şi astfel s-a întors către El ca răspuns la acestea. Aceasta este ceea ce a cerut Iaebeţ: 'Întinde-mi hotarele, creşte-mi stăpânirile, umple-mă cu binecuvântare' şi sunt foarte sigur că după ce a primit acestea, apoi a existat şi un răspuns către Dumnezeu.
Această chestiune a stăpânirii este un lucru foarte real. Lui Caleb I s-a dat o anumită bucată de pământ şi Dumnezeu a spus că el o va stăpâni, deoarece el L-a urmat în totalitate (Numeri 14:24 ). El era un om care niciodată nu s-a abătut, niciodată nu s-a oprit nici măcar o clipă în credinţa sa, ci a continuat să meargă pentru Dumnezeu; şi gândiţi-vă ce a însemnat aceasta pentru acel om devotat, un om care avea credinţa, puterea şi curajul să intre în ţară şi să o stăpânească şi, cu toate acestea, a trebuit să se întoarcă din ţara promisă şi, timp de patruzeci de ani, să călătorească prin pustie împreună cu o generaţie necredincioasă, până când toţi au fost distruşi şi o nouă generaţie s-a ridicat şi era gata să intre în ţară cu el. Dar gândiţi-vă la durerea din inima acelui om scump, cu toate acestea el nu s-a abătut, ci a continuat să meargă şi apoi a venit timpul să spună: “Sunt încă tot aşa de tare astăzi ca şi [acum patruzeci de ani]” (Iosua 14:11 ).
Ce test pentru noi, pe măsură ce înaintăm în vârstă! Dacă slujba este cea care domină vieţile noastre, va veni un timp când nu vom mai fi capabili să slujim, din cauza înaintării în vârstă şi atunci vom fi dezamăgiţi, deoarece nu vom mai putea să facem lucrul care este cel mai drag inimilor noastre, dar dacă Dumnezeu este Cel care umple inimile noastre, fie că slujim sau nu, El este Cel care ne va ajuta şi ne va susţine. Tot la fel a fost şi cu Caleb. El a mers prin pustie, a mers cu adevărul lui Dumnezeu în sufletul său şi simţul conştient al faptului că el era sprijinit de Dumnezeu şi, când a venit momentul pentru a-şi lua stăpânirea, a spus: 'Sunt tot la fel de capabil să stăpânesc ca şi acum patruzeci de ani'. Ce om al credinţei! Dar el a luat stăpânirea prin curajul şi prin credinţa sa, el s-a dezvoltat deoarece l-a urmat întru totul pe Domnul.
Moise, în acea listă a binecuvântării din Deuteronom 33 , îi spune lui Neftali: “stăpâneşte apusul şi sudul” (Deuteronom 33:23 ). Neftali înseamnă 'luptă' sau 'efort', el era un om, care era întotdeauna în linia întâi în luptele lui Israel, el era un om căruia i-a fost remarcat curajul şi puterea sa, seminţia a fost întotdeauna văzută în acest fel. Aici era un om care urma să ia în stăpânire teritoriul care îi aparţinea şi urma să facă aceasta pe baza exerciţiului. Auzi acest cuvânt, 'exerciţiu' de fiecare dată când mergi la adunare. În Noul Testament, acest cuvânt, 'exerciţiu', derivă dintr-un cuvânt grecesc, din care avem cuvântul 'gimnaziu' sau 'gimnast' şi aceasta arată exerciţiile fizice care sunt incluse în aceste domenii; astfel o persoană care este antrenată potrivit cu limbajul Noului Testament nu este una care îşi foloseşte doar mădularele sau trupul în mişcare, ci îşi foloseşte şi afecţiunile ei, îşi foloseşte şi mintea, îşi foloseşte sufletul şi conştiinţa şi ele sunt toate în acţiune pentru a primi lucrurile lui Dumnezeu şi pentru a păstra lucrurile lui Dumnezeu, după cum El doreşte ca ele să fie păstrate. Neftali era o astfel de persoană, un luptător, o persoană antrenată, o persoană care era preocupată să stăpânească. Ei bine, aceasta era dorinţa lui Iaebeţ, să stăpânească, să se extindă, să crească.
În Fapte 9 este un verset deosebit de bogat: „Adunarea...avea pace, zidindu-se şi umblând în frica de Domnul; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt” (Fapte 9:31 ). Ei creşteau, nu scădeau. Citim trei situaţii în Faptele Apostolilor despre Cuvântul lui Dumnezeu care creştea (Fapte 6:7, 12 :24, 19:20). Unde sunt adunări ale credincioşilor în care Cuvântul lui Dumnezeu este urmat şi ascultat acolo va fi creştere. Acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu este lăsat să acţioneze în mod individual şi colectiv, atunci este obligatoriu să urmeze şi creşterea. Acest verset este adeseori o provocare pentru mine, de ce nu este creştere? De ce ar trebui să fie descreştere? Vina nu poate fi a lui Dumnezeu (aceasta ar fi blasfemie), vina nu este în adevărurile pe care le-am învăţat, deoarece aceste adevăruri au fost bătute bine cu ciocanul pe nicovala preocupării şi a cercetării. Adevărurile sunt corecte, nu avem nicio îndoială cu privire la aceasta. Ei bine, problema trebuie să fie la noi. Acesta trebuie să fie motivul pentru care creşterea să fie oprită. Probabil că teama de Domnul nu este practicată şi probabil că mângâierea şi influenţa Duhului Sfânt nu are loc prin noi din cauza nebuniei noastre şi, astfel, trebuie să ne examinăm pe noi înşine în legătură cu această problemă a creşterii spirituale, atât individual, cât şi colectiv. Această creştere nu trebuie să fie neapărat numerică, cu toate că ne-am dori să vedeam aceasta, acesta nu este întotdeauna un semn că este o creştere potrivit cu gândul Domnului, dar ar fi un semn sigur dacă am vedea o creştere în suflete, ca fiind mântuite şi fiind adăugate la strângerile noastre, călăuzite prin Domnul potrivit cu adevărul. Fie ca şi noi să ne rugăm cu stăruinţă, precum Iaebeţ, pentru a putea fi crescuţi în mod individual şi ca strângerile noastre să crească spiritual şi, bineînţeles, numai atunci când creştem în mod individual, doar atunci vom creşte şi în mod colectiv. Sunt sigur că aceasta se face, dar fie ca să o stimulăm un pic mai departe cu o dorinţă şi rugăciune foarte serioase pentru creştere spirituală, nu pentru a accepta aceasta în condiţii nepotrivite, nu pentru a accepta aceasta în decădere, însă pentru a dori cu stăruinţă ca acolo să fie creştere după voia lui Dumnezeu.
3. Dorinţa ca Dumnezeu să fie cu el
“… şi mâna Ta ar fi cu mine…”
Sunt multe referinţe cu privire la mâna lui Dumnezeu în Scriptură. Spre exemplu, citim în cartea Ezra despre faptul că “mâna cea bună a Dumnezeului său era peste el” (Ezra 7:9 ), ţinând duşmanii la distanţă, dând îndrumare slujitorilor Domnului, ajutându-i, controlându-i şi călăuzindu-i. Aceasta îmi pare că arată faptul că lucrurilor nu li s-a permis niciodată să iasă de sub control. Mâna lui Dumnezeu a fost acolo în toată puterea şi influenţa ei.
Găsim în Isaia acel minunat pasaj în care Dumnezeu vorbeşte despre faptul că “te voi sprijini cu mâna dreaptă a dreptăţii Mele” (Isaia 41:10 ). Acea mână uimitor de puternic este disponibilă pentru poporul Său în toate timpurile şi noi toţi am experimentat-o într-un fel sau altul.
Nu putem sa facem ceva mai bun decât să cităm Ioan 10 , unde avem mâna păstorului (Ioan 10:28 ) şi mâna Tatălui (Ioan 10:29 ) şi credinciosul este în siguranţă acolo, nimeni nu îl poate smulge din mâna Păstorului sau din mâna Tatălui – o putere extraordinară şi nelimitată este acolo, iar oile sunt cu desăvârşire în siguranţă în această dublă garanţie.
Apoi ne gândim la acea minunată afirmaţie din Apocalipsa 1 , atunci când Ioan vede o viziune a Domnului în caracterul Său de judecător printre sfinţi şi este înfricoşat atunci când Îl vede pe Domnul în acest fel. De această dată, el nu se mai pleacă pe pieptul Fiului aşa cum găsim în Ioan 13:23 , el este în prezenţa Domnului ca Acela care umblă în mijlocul adunărilor şi care, cu privirea Sa cercetătoare, poate observa şi arăta ceea ce este greşit şi poate încuraja ceea ce este bun. Însă când Ioan vede această viziune a Domnului, el este înspăimântat şi cade ca mort, dar Domnul Îşi pune mâna Sa dreaptă peste el şi spune: “Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă şi Cel viu; şi am fost mort şi iată, sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:17,18 ). Totul este în mâinile Lui. El se va ocupa de cel rău la timpul potrivit. Este imposibil ca acesta să fie biruit sau succedat, El se va ocupa de acesta. Ce mângâiere pentru Ioan să găsească acea mână, pe care o cunoştea atât de bine, aşezată peste el şi ridicându-l. Şi cât de adesea acea mână ne încurajează şi pe noi, de asemenea, în momente de slăbiciune şi eşec şi depresie (şi noi, cu toţii, simţim aceste lucruri într-un moment sau altul). Domnul vine în felul Său unic prin care ne încurajează inimile şi ne ridică duhurile şi ne dă un nou curaj pentru a merge mai departe – aceasta se vede în mâna dreaptă a puterii şi încurajării.
4. Dorinţa de a fi ocupat doar cu Dumnezeu
„...şi m-ai feri de rău, ca să fiu fără durere!...”
Găsim mulţi oameni în Scriptură care s-au întristat în legătură cu păcatul lor. Neemia a fost foarte supărat atunci când a auzit că un preot folosea o parte a templului pentru folosul unei rude ale sale, iar această rudă era o persoană păgână, care nu avea niciun drept să fie acolo. Aceasta l-a întristat pe Neemia, faptul că după tot ceea ce Dumnezeu făcuse ca binecuvântare, trebuia să existe această necredincioşie în mijlocul poporului (Neemia 13:4-9 ). Şi aceasta nu a fost cu mult înainte ca el să facă paşi pentru eradicarea răului.
Tot la fel s-a întâmplat şi cu Ezra; după tot ceea ce Dumnezeu făcuse pentru ei, prin faptul că i-a adus din Babilon, unii dintre ei au venit cu vestea că 'De ce, preoţii, persoanele care ar trebui să ştie mai bine, au făcut căsătorii nepotrivite!'. Astfel că Ezra a căzut în genunchi şi a strigat şi a plâns; acest păcat a întristat inima lui (Ezra 9:1-4 ). Aceasta este o experienţă foarte reală. Iaebeţ nu dorea să fie întristat din cauza păcatului.
Ajungem acum la Psalmul 51 unde îl găsim pe David întristat nu din cauza păcatului altuia, ci din cauza păcatului său. Cred că aici este locul unde vine punerea la probă. Cât de uşor este să arătăm cu degetul înspre altcineva şi să fim întristaţi deoarece ei au zis sau au făcut ceva greşti şi să uităm de propriile noastre greşeli. Suntem noi întristaţi atunci când păcătuim, când eşuăm? Este un indiciu cu privire la o conştiinţă sensibilă, o conştiinţă bună înaintea lui Dumnezeu, o conştiinţă luminată prin adevărul că în clipa când există o alunecare de la voia lui Dumnezeu, acest fapt provoacă durere şi îngrijorare. Iaebeţ a spus: 'Nu vreau să fiu întristat prin păcat. Păzeşte-mă, Dumnezeule, de păcat. Dă-mi posibilitatea să evit păcatul'. Dumnezeu fie lăudat pentru acea putere care păstrează.
Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Iaebeţ
“…Şi Dumnezeu a făcut să aibă ceea ce ceruse.”
Fie ca Domnul să ne ajute să urmăm o astfel de rugăciune, să avem aceleaşi sentimente, aceleaşi dorinţe, aceleaşi motive, astfel încât şi noi să ne primim răspunsurile aprobate şi în special în legătură cu binecuvântarea şi în legătură cu faptul de a fi ţinuţi eliberaţi de lucrurile care Îl întristează pe Dumnezeu, ne întristează şi pe noi şi îl întristează şi pe Duhul Sfânt. Fie ca acestea să fie aşa pentru numele Său.