Este un mare privilegiu să ne rugăm împreună. Dar cum se face atunci că orele de rugăciune sunt cel mai slab frecventate dintre toate strângerile laolaltă? Desigur, nu putem generaliza. Nu toate orele de rugăciune sunt slab frecventate. Totuşi, cele puternic frecventate sunt o excepţie. Poate ar trebui să luăm din nou loc în „banca şcolii“ lui Dumnezeu pentru a învăţa să ne rugăm împreună!
Când au fost ultima dată „mulţi (!!!) adunaţi laolaltă şi se rugau“ (Fapte 12:12 )? Când am adus împreună stăruitor înaintea lui Dumnezeu un necaz mare, la care El a răspuns într-un mod impresionant?
Sau permiteţi-mi să formulez altfel întrebarea: Ce s-ar întâmpla, dacă am anula ora de rugăciune? S-ar schimba foarte multe? Pentru cei care frecventează cu fidelitate ora de rugăciune, o seară din săptămână va fi liberă. Pentru cei care oricum nu vin, nu se va observa nimic.
Să nu se neliniştească nimeni: acest articol nu este desigur o pledoarie pentru desfiinţarea orei de rugăciune. Tocmai contrariul! Să ne punem de urgenţă întrebarea cum ar putea fi orele noastre de rugăciune, încât să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu.
Orele noastre de rugăciune sunt prea „frumoase“
Probabil, aceasta este problema, şi anume că orele noastre de rugăciune au devenit prea „frumoase“! De obicei, orele de rugăciune din timpul săptămânii se desfăşoară astfel: domneşte linişte, apoi se propune o cântare, apoi din nou linişte, urmează citirea unui text din Scriptură, apoi din nou linişte, câteodată chiar încă o cântare, apoi un frate spune: „să ne rugăm“. Fără să luăm în considerare faptul că în acest mod trec cel puţin 15-20 de minute sau chiar mai mult din timpul nostru pentru rugăciune - în timp ce ar trebui să avem de fapt foarte multe rugăciuni - totul devine în multe cazuri o schemă fixă. Am participat vreodată la o oră de rugăciune care a început cu o rugăciune? Aproape deloc!
Nu vreau să spun că ar fi greşit să cântăm o cântare şi să citim ceva din Scriptură, din contră. În unele ţări se obişnuieşte ca un frate să spună câteva cuvinte în legătură cu textul citit, lucru care poate fi o binecuvântare. Dar dacă rezervăm o oră pe săptămână (o oră, nu mai mult!) pentru rugăciunea în comun, nu ar trebui să petrecem intensiv această oră în rugăciune? Poate cineva va spune: Dar Duhul Sfânt poate conduce în aşa fel lucrurile, încât să fie propuse cântări şi să fie citite texte din Scriptură. Desigur, se poate să fie aşa. Dar să ne gândim bine: Duhul Sfânt doreşte mai presus de toate să ne conducă spre rugăciune.
Orele noastre de rugăciune sunt şi în alte privinţe prea „frumoase“. Rugăciunile sunt adesea îmbrăcate în cuvinte pompoase şi atât de frumoase, încât vreun frate poate gândeşte: „Mai bine îmi ţin gura, pentru că eu nu mă pot ruga aşa.“ Am uitat să spunem „amin“ la o rugăciune stângace, bânguită, poate chiar întreruptă, pentru că cel care se ruga nu a mai putut continua? Sau poate o parte din rugăciunile noastre constau din prelegeri adresate Tatălui şi Fiului?
Cauza principală este probabil faptul că nu suntem destul de conştienţi de necazul care domneşte în lume, în Adunare şi în familii. Cine este pe cale să se înece, nu caută cuvinte bine potrivite. El strigă după ajutor şi este mulţu-mitor pentru orice ajutor pe care îl primeşte. Când vorbesc copiii cu tatăl lor, aceştia nu dau glasului lor un ton cât mai solemn şi patetic. Ei se comportă natural. Nu ar fi timpul să ne comportăm natural faţă de Tatăl nostru ceresc? Desigur, trebuie să fim cu mare respect faţă de maiestatea Sa, dar totuşi Îi pu-tem vorbi Tatălui nostru plini de încredere şi să-I spunem necazurile noastre.
Orele noastre de rugăciune sunt prea vagi
Încearcă să-ţi închipui că Dumnezeu ar împlini toate rugăciunile din ultima oră de rugăciune! Ce s-ar întâmpla atunci?
O, scuze! De fapt nici nu mai ştii chiar exact pentru ce s-au înălţat rugăciuni în ultima oră de rugăciune! Nu eşti singurul. Tuturor ni se întâmplă câteodată aşa ceva. Ne-am rugat şi am spus amin, dar chiar atât de arzător nu era necazul, încât să facă să ne sară somnul.
Să fim sinceri! Lucrurile care fac într-adevăr să ne dispară somnul, sunt grijile şi problemele noastre personale. Dar a avea pe inimă în comun interesele lui Dumnezeu şi să le numim concret în faţa Sa este adesea prea sus pentru nivelul nostru spiritual.
Dar să presupunem că am şti pentru ce ne-am rugat. Poate împlini Dumnezeu toate aceste rugăciuni? Desigur, rugăciunea pentru fratele grav bolnav sau pentru sora grav bolnavă! Mulţi pot relata că au fost purtaţi prin perioade grele de rugăciunile fraţilor lor. Dar la rugăciunea: „Binecuvântează peste tot Evanghelia unde se vesteşte astăzi“ - putem vedea o ascultare? Ar fi cu totul altfel dacă ne-am ruga concret pentru cutare sau cutare, sau pentru o reacţie la evanghelizarea care a avut loc săptămâna trecută.
Prin aceasta nu vreau să spun că este greşit să ne rugăm pentru probleme generale. Dar este totuşi o tragedie a rugăcinilor în comun, şi anume că problemele într-adevăr arzătoare, pe care le cunoaştem cu toţii, sunt adesea trecute sub tăcere. Ne rugăm pentru tot felul de lucruri, de cele mai multe ori însă nu pentru problemele într-adevăr presante. Ar fi de ajutor dacă înainte de ora de rugăciune ne-am gândi pentru ce probleme concrete ne-am putea şi ar trebui să ne rugăm. Şi nu ar fi deloc greşit dacă ar fi numite câteva puncte la începutul orei de rugăciune.
Orele noastre de rugăciune sunt prea ezitante
Avem libertatea de a ne apropia de Dumnezeu. Libertatea înseamnă că nu avem reţineri de a-I spune Tatălui ce este pe inima noastră.
Cum se face atunci că orele de rugăciune iau adesea o desfăşurare atât de inertă? În parte, aceasta are de-a face probabil cu o înţelegere greşită a călăuzirii Duhului Sfânt: am pe inimă o rugăciune, dar nu ştiu dacă să o spun acum, se potriveşte oare acum?
Permiteţi-mi să spun foarte clar: în Noul Testament nu scrie absolut nimic despre călăuzirea Duhului Sfânt cu privire la ordinea rugăciunilor. Frate, dacă Duhul Sfânt pune pe inima ta o rugăciune, atunci deschide-ţi gura şi prezintă problema înaintea tronului lui Dumnezeu! Criteriul pentru călăuzirea Duhului Sfânt este doar acesta: dacă este o problemă pe care El Însuşi ne-a pus-o pe inimă. Deci, nu trebuie să gândim astfel: „a fost o tăcere cam lungă şi nu ne-am rugat pentru credincioşii din ..., deci să o facem acum.“ Orice problemă, într-adevăr problemă, trebuie adusă în rugăciune. Dacă am fi conştienţi de simplitatea acestui principiu, şi-ar deschide probabil mai mulţi fraţi gura în ora de rugăciune.
Orele noastre de rugăciune sunt prea selecte
Probabil, pentru unii cititori acest titlu este şocant. Încerc să explic la ce mă refer. Dacă mai sus am spus că orele de rugăciune sunt slab frecventate, atunci probabil cei mai mulţi cititori au aprobat acest lucru. Cu toţii observăm această problemă. Ştim destul de exact cine vine întotdeauna, cine vine câteodată şi cine nu vine niciodată la ora de rugăciune. Din când în când tocmai aceştia devin subiectul rugăciunii: ne rugăm pentru cei „care nu sunt astăzi aici, care n-au putut veni la ora de rugăciune“.
În aceasta constă problema la care m-am referit în titlul de mai sus prin cuvântul „select“. Fraţii care vin întotdeauna la ora de rugăciune, ar putea fi în adâncul inimii lor puţin mândri de acest lucru. Dar ei nu îşi dau seama că adesea ei înşişi sunt în anumite împrejurări o parte a problemei. Nu prin absenţa lor, ci prin prezenţa lor! Sună probabil ciudat, dar aşa este. Să ne închipuim că toţi cei prezenţi ar fi umpluţi într-adevăr cu Duhul Sfânt şi s-ar ruga stăruitor lui Dumnezeu, iar El ar asculta în mod impresionant rugăciunile lor. Ar rămâne acest lucru neobservat? Nu ar vrea dintr-o dată o mulţime de fraţi şi surori să vină la orele de rugăciune pentru a vedea ce fel de strângeri laolaltă mişcătoare sunt acelea?
Dar nu aşa stau lucrurile. Orele de rugăciune nu sunt mişcătoare, ci pur şi simplu lipsite de viaţă. Nu este de mirare că nu prezintă nicio forţă de atracţie. Totuşi, cei care sunt mereu prezenţi se consideră puţin mai buni decât cei care de obicei lipsesc.
Totul poate fi desigur întors în direcţia celor care nu vin la orele de rugăciune. Este chiar atât de greu să ne păstrăm o oră liberă într-o seară din săptămână pentru ora de rugăciune? Oare nu este o scuză neîntemeiată să spunem că nu avem timp? În orice program, oricât de încărcat, poate fi păstrat un colţişor liber. Nu este o scuză neîntemeiată afirmaţia că orele de rugăciune sunt obositoare, seci şi neduhovniceşti? Dacă tu eşti plin de viaţă, zelos şi duhovnicesc, atunci vino şi dă o mână de ajutor ca ora de rugăciune să se transforme într-un loc în care Duhul Sfânt îşi poate face lucrarea! Dar probabil gândirea celor care nu vin la ora de rugăciune este tot atât de selectă ca a celor care vin întotdeauna!
Oare nu a sosit ceasul să renunţăm la gândirea selectă şi să cădem în genunchi ca oameni mici înaintea unui Dumnezeu mare, ca şi copii dependenţi de un Tată dăruitor?
Ce este de făcut?
Desigur, i-am putea vizita pe rând şi îndemna pe fraţii care nu vin la ora de rugăciune. Este îndoielnic dacă se vor lăsa convinşi, dar să presupunem că ar fi posibil. Dacă ne-ar reuşi să-i aducem pe toţi fraţii la ora de rugăciune, ce am obţine? Un local plin, dar nu starea de a fi plini de Duhul Sfânt; mulţi strânşi laolaltă, dar nici pe departe mulţi care se roagă stăruitor.
În interiorul nostru trebuie să se petreacă ceva! Duhul Sfânt trebuie să pună din nou pe inimile noastre necesitatea rugăciunii ca o povară apăsătoare. Trebuie să învăţăm ce înseamnă să ne plecăm împreună sub mâna puternică a lui Dumnezeu! Atunci Duhul Sfânt poate aduce din nou viaţă în orele noastre de rugăciune. El poate face aceasta! Dacă noi dăm la o parte piedicile, El ne poate învăţa să devenim adevăraţi oameni credincioşi care se roagă. Apoi se vor petrece minunile...