Un ochi simplu şi o inimă de copil sunt daruri preţioase din partea lui Dumnezeu. Toţi credincioşii ar putea şi ar trebui să le aibă, însă, din nefericire, ele se întâlnesc rareori în mijlocul copiilor lui Dumnezeu. Puterea, înţelepciunea şi voinţa proprie sunt de obicei atât de active, încât ochiul credinţei este întunecat, iar inima incapabilă să înţeleagă căile lui Dumnezeu şi să recunoască intervenţia Sa tainică şi ascunsă în toate lucrurile. Este o mare pierdere pentru noi şi o dezonoare pentru Dumnezeul nostru.
Obişnuinţa de a-L vedea pe El în toate lucrurile îl ajută pe credincios, mai mult decât orice altceva, să-şi urmeze calea împăcat şi liniştit, îndurând greutăţile şi încercările călătoriei şi slăvindu-L pe Dumnezeu prin ele. Nu există nicio situaţie, nicio împrejurare, niciun eveniment în viaţa celui credincios, oricât de neimportante sau nesemnificative ar părea ele pentru ochiul firesc, care să nu poată fi considerate drept mesageri tăcuţi ai lui Dumnezeu. Dacă avem un ochi simplu, o ureche atentă, o inimă ca aceea a unui copil şi o minte înţeleaptă, vom trăi experienţa binecuvântată şi preţioasă a intervenţiei divine; vom şti ce înseamnă ca El să-Şi pună mâna pe cele mai obişnuite împrejurări ale vieţii noastre şi cât de mult Îi place să ne conducă doar cu privirea îndreptată asupra noastră. O, de ne-am lăsa mai des călăuziţi astfel, pentru ca să nu fie nevoie de frâu şi de zăbală!
Cât de mare şi vrednic de adorare este Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, care Se apleacă să se ocupe de cele mai mărunte lucruri, de cele mai lipsite de importanţă! Cel ce a zis altădată „să fie” şi care ţine toate prin Cuvântul puterii Sale, tot El are grijă de pasărea de pe acoperiş şi numără perii capului nostru! Nouă lucrurile ne par mari sau mici pentru că le măsurăm după puterea şi înţelegerea noastră. Dar pentru El, Cel Atotputernic, nimic nu e mic sau mare. Pentru El este la fel de uşor să cheme la fiinţă milioane de lumi cum este de uşor să hrăneasca puii de corb. Măreţia Sa minunată nu se arată mai limpede într-o furtună aprigă decât în adierea blândă de vânt, nici în cedrii maiestuoşi ai Libanului mai lămurit decât în vioreaua răsărită lângă drum.
Numai de-am avea ochiul îndeajuns de simplu ca să vadă, inima îndeajuns de curată ca să înţeleagă! Dacă în împrejurările zilnice am vedea doar ce vede omul pământesc - evenimente obişnuite, rezultate naturale ale cursului vieţii - atunci viaţa ar fi monotonă, plictisitoare şi aproape că n-ar mai merita trăită; sau ar deveni o povară apăsătoare care ne-ar face să îi dorim un sfârşit cât mai apropiat. Dar dacă Îl vedem pe Dumnezeu în toate lucrurile, viaţa capătă o valoare nepreţuită, o adâncă semnificaţie pentru omul cu înţelegerea înnoită şi devine minunat de atrăgătoare pentru ochii credinţei; vom vedea atunci în toate lucrurile mâna unui Tată înţelept, atotputernic şi iubitor; vom recunoaşte la fiecare pas urmele binecuvântate ale prezenţei şi intervenţiei Lui. Nici nu e nevoie să adaug cât de mult va fi întărită viaţa de rugăciune, comuniunea în ascuns cu Tatăl, datorită aceluiaşi lucru. Cât de scump şi înviorător este să auzi rugăciunea simplă a unui credincios care a experimentat de-a lungul vieţii credincioşia şi bunătatea lui Dumnezeu, învăţând în acelaşi timp să cunoască întreaga inutilitate a tăriei şi înţelepciunii proprii! El aduce toate cererile, cele mari ca şi cele mici, înaintea Tatălui, în rugăciune cu mulţumiri; aruncă orice povară, mare sau mică, asupra Celui care este totdeauna gata să le poarte; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice cunoştinţă, îi păzeşte inima şi gândurile în Isus Hristos (Filipeni 4 ). Ferice de omul care, pentru toate lucrurile, se încrede în Domnul şi în tăria puterii Lui! Pentru un astfel de om fiecare zi are importanţa ei şi el nu dispreţuieşte „ziua începuturilor slabe”. Întâmplările fiecărei zile îi trezesc interesul; şi cum are putea fi altfel, de vreme ce pentru Dumnezeul şi Tatăl lui fiecare zi este importantă?
Învăţăm din Scriptură că pentru credincios nu există hazard, nimic nu se petrece la întâmplare. Şi dintre toate, cartea profetului Iona ne oferă una dintre cele mai izbitoare mărturii în acest sens. De-alungul întregii relatări se vede pretudindeni intervenţia lui Dumnezeu, chiar în cele mai obişnuite lucruri. Nu va fi oare la fel şi pentru noi, atunci când ne vom vedea întreaga viaţă în lumina prezenţei divine? Vom rămâne uimiţi atunci de vederea noastră scurtă, de slăbiciunea ascultării noastre, de micimea credinţei noastre, de nebunia noastră. Şi vom preamări bunătatea, credincioşia, răbdarea minunată a Dumnezeului nostru, a cărui mână rânduieşte toate căile noastre aici jos şi ne conduce cu nemărginită îndurare spre ţintă.
Fără a intra în detalii asupra cărţii Iona, aş vrea doar să atrag atenţia asupra unei expresii care apare de mai multe ori: „Domnul a pregătit”. Duhul Sfânt ne îngăduie să privim în spatele scenei, şi ne arată intervenţia în ascuns a lui Dumnezeu. El este Cel care ţine totul în mâna Lui: vântul şi valurile, căldura şi frigul, om şi animal, şi conduce toate după sfatul voii Sale.
În primul capitol, citim cum Domnul trimite o furtună mare care să vorbească inimii şi conştiinţei slujitorului Său neascultător. Iona voia să se sustragă de la împlinirea poruncii divine îmbarcându-se pe o corabie care mergea la Tarsis. Ninive era situată la est de Palestina, Iar Tarsis la vest. Dumnezeu i-a spus: ”Mergi la dreapta”, dar Iona a plecat la stânga. Acesta este omul. ”Şi Domnul a trimis un vânt tare pe mare şi a fost o furtună puternică pe mare şi corabia era ameninţată să fie sfărâmată” (versetul 4). Această furtună ar fi vorbit stăruitor şi serios profetului dacă urechea lui ar fi fost deschisă pentru a auzi vocea lui Dumnezeu. Dumnezeu îi trimitea un mesaj solemn. Iona era cel care trebuia învăţat şi adus pe calea cea bună, nu bieţii marinari păgâni. Pentru ei, o furtună nu însemna nimic nou sau extraordinar, nu era decât unul dintre evenimentele obişnuite ale vieţii de marinar. Însă în corabie era un om pentru care această furtună era ceva cu totul special. Şi, uimitor, marinarii păgâni şi-au dat seama de îndată că Dumnezeu le stătea împotrivă, în timp ce Iona, profetul Domnului, se culcase în partea de jos a corăbiei şi dormea atât de adânc, încât mai-marele vâslaşilor a trebuit să-l trezească vorbindu-i cu asprime. Ce lecţie serioasă pentru noi! ”Cum poate un credincios să fie atât de insensibil?!”, ne putem întreba, pe bună dreptate. Dar propria noastră viaţă dovedeşte prea bine că acest lucru e posibil.
Doar când corăbierii trag la sorţi ca să afle din cauza cui s-a abătut această nenorocire peste ei, da, şi doar când sorţul cade pe Iona şi este întrebat de unde vine şi care este meseria sa, doar atunci Iona îşi vine în fire. Atunci aude vocea mesagerului lui Dumnezeu şi recunoaşte că din cauza lui vorbeşte Dumnezeu atât de solemn. Urmând sfatul profetului, corăbierii înspăimântaţi îl aruncă în mare. Pentru ei, chestiunea este încheiată, dar nu şi pentru Iona şi pentru Dumnezeu. Marinarii nu-l mai văd pe Iona, dar Dumnezeu îl vede şi se ocupă de el.
Dumnezeu în toate lucrurile! Iona se găseşte într-o stare nouă, în împrejurări noi, dar chiar şi acolo mesajul lui Dumnezeu îl ajunge. Cel credincios nu se poate afla niciodată într-o stare în care braţul Tatălui său să fie prea scurt pentru a-l ajunge sau în care glasul său nu ar putea fi auzit. Când Iona a fost aruncat în apă, ”Domnul pregătise un peşte mare care să-l înghită pe Iona”. Domnul pregătise furtuna şi tot El a pregătit şi peştele. Un peşte mare nu e ceva neobişnuit. Erau destui în adâncurile mării. Dar Domnul a pregătit unul anume pentru Iona, un peşte care să fie un mesager al lui Dumnezeu pentru sufletul său. Şi în pântecele peştelui, Iona meditează. El devine o imagine a lui Hristos, atât datorită împrejurării în care se află, cât şi prin cuvintele pe care le spune.
Să trecem acum la ultimul capitol; îl regăsim pe profet la Ninive. A transmis locuitorilor cetăţii mesajul lui Dumnezeu şi la vestirea lui aceştia s-au întors de la calea lor rea, astfel că Dumnezeu s-a întors de la răul pe care zisese că li-l va face din cauza păcatelor lor. Iona este nemulţumit de aceasta şi se ceartă cu Dumnezeu. Mai degrabă ar fi vrut să vadă distrugerea cetăţii celei mari şi a numeroşilor ei locuitori, decât să fie martor al harului şi îndurării lui Dumnezeu. ”Bietul Iona!” nu ne putem abţine noi să zicem; dar să nu credem că inimile noastre ar fi fost altfel decât inima profetului. Avem şi noi aceeaşi fire şi suntem în stare de aceeaşi nebunie.
Iona pare să fi uitat cu totul adevărurile la care meditase timp de trei zile, cât stătuse în pântecele peştelui, şi are nevoie de o nouă înştiinţare din partea lui Dumnezeu. O! Ce plin de har este Dumnezeul nostru, şi cât de îndurător! El Se ocupă de noi fără să obosească şi ne învaţă cu răbdare aceleaşi lecţii, din nou şi din nou. ”Şi Domnul Dumnezeu a pregătit o plantă şi a făcut-o să crească peste Iona , ca să-i fie umbră deasupra capului său, ca să-l scape de întristarea lui” (Iona 4:6 ). Ce har! Planta, la fel ca şi peştele, era una dintre zalele lanţului împrejurărilor prin care profetul trebuia să treacă, potrivit planului lui Dumnezeu. Deşi foarte diferiţi, planta şi peştele erau amândoi mesageri ai lui Dumnezeu pentru sufletul profetului. ”Şi Iona s-a bucurat de acea plantă cu mare bucurie”. Mai înainte ceruse să moară; dar cererea lui nu venea dintr-o dorinţă sfântă de a părăsi acest pământ blestemat şi de a fi pentru totdeauna în odihnă, ci era rezultatul nemulţumirii şi dezamăgirii sale. Nu bucuria viitoare, nu, nici măcar suferinţa prezentă nu treziseră în el dorinţa de moarte, ci mândria lui rănită, grija orgolioasă pentru renumele lui de profet.
Deseori suferinţele din vremea de acum trezesc în noi dorinţa de a pleca şi de a merge la Domnul. Dorim să fim eliberaţi de greutăţile prin care trecem; totuşi, de îndată ce momentele grele au trecut, încetează şi această dorinţă. Dacă, dimpotrivă, persoana Domnului este motivul dorinţei noastre, atunci suspinăm de dorul venirii Lui ca să-L putem vedea faţă în faţă, ”aşa cum este”; cât despre împrejurările exterioare, ele nu vor însemna prea mult pentru noi. O asemenea dorinţă este la fel de puternică în zilele însorite şi liniştite ca şi în cele de vreme rea şi de apăsare.
Când Iona s-a văzut aşezat la umbra plantei, n-a mai rămas nici urmă din dorinţa lui de moarte. Bucuria pe care i-au adus-o planta şi umbra ei răcoroasă au alungat proasta lui dispoziţie; şi tocmai faptul acesta ne dovedeşte ce mare nevoie avea de un mesaj special din partea Domnului. Starea sufletului său trebuia să fie descoperită; şi a fost descoperită, spre marea lui ruşine. Domnul Se poate folosi de orice mijloc pentru a dezvălui secretele şi adâncimile inimii omului, chiar şi de o plantă ”născută într-o noapte”; şi El face aceasta spre binele nostru veşnic şi spre gloria numelui Său. Cel credincios poate cu adevărat să spună: „Dumnezeu în toate lucrurile”. El poate desluşi vocea lui Dumnezeu în vuietul furtunii ca şi în ofilirea unei plante.
Nu am ajuns încă la sfârşitul căilor lui Dumnezeu cu Iona. Planta nu era, cum am spus deja, decât una dintre zalele lanţului de împrejurări; următoarea verigă este un vierme! „Şi Dumnezeu a pregătit un vierme la revărsatul zorilor în ziua următoare şi a lovit planta şi ea s-a uscat”. Viermele, oricât de neînsemnat ar fi fost, era un mesager al lui Dumnezeu în aceeaşi măsură ca furtuna şi peştele cel mare. Un vierme poate face minuni dacă se foloseşte Dumnezeu de el. Planta s-a uscat.
”Şi a fost aşa: când a răsărit soarele, Dumnezeu a pregătit un vânt arzător de răsărit; şi soarele a bătut peste capul lui Iona”. Toate lucrează împreună pentru a-l face pe Iona să-şi vadă greşeala. Un vierme şi un vânt arzător - iată nişte mijloace uimitoare în mâna lui Dumnezeu. Dar tocmai datorită acestor mijloace aparent slabe iese în evidenţă măreţia Tatălui nostru ceresc! Furtuna, peştele cel mare, viermele, vântul arzător de răsărit: în mâna Sa, ele sunt mijloace pentru împlinirea planurilor Sale de dragoste. Mesagerul cel mai neimportant ca şi cel mai puternic trebuie să ducă la împlinirea planurilor Lui. Cine s-ar fi putut gândi că o furtună şi un vierme ar putea fi mijloace pentru împlinirea lucrării lui Dumnezeu? Şi totuşi aşa a fost. Cum am remarcat încă de la început, mare şi mic sunt cuvinte folosite între oameni. La Dumnezeu nu există mare sau mic. El numără mulţimea stelelor, dar nu uită pasărea de pe acoperiş. El îşi face din nori manta şi dintr-o inimă smerită, locuinţă.
De aceea, încă o dată: Dumnezeu în toate lucrurile. Pentru credincios nu există întâmplare, nimic din ce i se întâmplă nu e lipsit de importanţă. Poate că trece prin aceleaşi împrejurări prin care trec şi alţii, poate că înfruntă aceleaşi încercări; dar credinciosul nu trebuie să le interpreteze după aceleaşi principii. Urechea lui deschisă aude cum împrejurările vorbesc într-o limbă pe care omul firesc nu o pricepe. Credinciosul ar trebui să desluşească vocea lui Dumnezeu şi să recunoască mesagerii Lui în lucrurile cele mai mărunte ale zilei, la fel ca şi în cele mai importante; şi astfel va avea parte de experienţe preţioase. Soarele care îşi urmează maiestuos cărarea şi viermele care se târăşte pe o tulpină sunt amândoi creaţi de Dumnezeu şi amândoi pot să lucreze împreună la împlinirea planurilor Lui nepătrunse. El este Acelaşi Dumnezeu care a stabilit marginile pământului, a adunat vântul în pumnii Săi şi a strâns apele într-o manta, care dă corbului hrană şi înviorează câmpia cu rouă. Şi acest Dumnezeu este Dumnezeul nostru din veşnicie! ”Lăudaţi-L, feciori şi fecioare, bătrâni şi tineri!” (Psalmul 148:12 ).