Pentru inima noastră este o adevărată uşurare să ştie că Acela care a dus până la capăt lucrarea mântuirii noastre, în mijlocul slăbiciunilor, nevoilor şi greutăţilor întâlnite în cale, de la început până la sfârşit, avea înaintea Sa gloria lui Dumnezeu. În ce priveşte lucrarea de răscumpărare, precum şi întreaga noastră viaţă, gloria lui Dumnezeu ocupă primul loc în inima Aceluia cu care avem de-a face. El a revendicat şi a păstrat gloria divină, cu orice preţ. El a sacrificat totul. El a renunţat la propria Lui glorie, S-a smerit şi S-a dezbrăcat de Sine însuşi. El şi-a dat viaţa pentru a pune bazele acestei glorii nepieritoare care umple acum cerul - şi care, în curând, va umple pământul şi va străluci în univers pentru eternitate.
Cunoaşterea şi conştientizarea constantă a acestui lucru va aduce inimilor noastre o pace adâncă, fie că este vorba de mântuirea sufletului, de iertarea păcatelor, sau de nevoile noastre zilnice. Domnul S-a îngrijit de tot ceea ce ar putea fi un motiv de nelinişte pentru noi, pentru timp şi eternitate, în acelaşi fel în care S-a îngrijit de manifestarea gloriei divine.
Pe lângă acestea, să nu uităm faptul că, dacă în încercările, dificultăţile şi necazurile noastre nu primim un ajutor prompt, trebuie să existe un motiv tainic care are de-a face cu gloria lui Dumnezeu şi cu binele nostru final. În timpul încercărilor, nu putem gândi decât la un singur lucru, şi anume să scăpăm de ele. Dar există mult mai multe lucruri de luat în calcul. Ar trebui să ne gândim la gloria lui Dumnezeu. Ar trebui să facem tot posibilul pentru a cunoaşte scopul pentru care El ne trece prin acestea şi să dorim cu ardoare ca acest scop să fie atins, iar gloria Sa să fie arătată. Aceasta ne-ar aduce numai binecuvântare, pe când mult-dorita eliberare din încercare ar putea fi cea mai proastă soluţie pentru noi. Trebuie să ne aminitm mereu că, prin harul minunat al lui Dumnezeu, gloria Sa şi binecuvântarea noastră sunt aşa de strâns legate una de cealaltă, încât când una este menţinută, cealaltă este, de asemenea, perfect asigurată.
Acest adevăr este nespus de preţios pentru inima credinciosului. Toate lucrurile trebuie să lucreze spre gloria lui Dumnezeu, aşa cum „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28 ). Probabil nu este uşor să ne dăm seama de acest lucru atunci când ne aflăm în strâmtorare. Când veghem îngrijoraţi la căpătâiul unei persoane dragi, când ne aflăm într-o casă cuprinsă de doliu, când suntem noi înşine pe patul de suferinţă, sau când suntem devastaţi de pierderea a ceea ce însemna totul pentru noi pe pământ, în asemenea împrejurări nu este uşor sa ne gândim la gloria lui Dumnezeu şi la binecuvântarea noastră; însă, în toate aceste împrejurări, credinţa poate să vadă ceea ce ochii nu pot vedea, pe când necredinţa, care este oarbă, se înşală întotdeauna.
Dacă surorile scumpe din Betania ar fi judecat doar după ceea ce vedeau ochii lor, ar fi fost nespus de încercate în timpul acelor zile şi nopţi grele petrecute la căpătâiul patului fratelui lor iubit. Pe lângă toate acestea, inimile lor frânte de durere şi lipsite de speranţă au fost umplute de gânduri sumbre când a venit vremea să vadă ieşirea imediată din încercare.
Dar Isus veghea asupra lor. Inima Sa era cu ele. El avea totul sub control, urmărind gloria divină.
Întreaga scenă, cu tot ceea ce însemna ea, era prezentă în sufletul Său. El simţea pentru şi împreună cu aceste surori îndurerate, aşa cum numai o inimă perfectă poate simţi. Deşi era absent cu trupul, sufletul Lui era cu ele în tot acest timp când ele traversau apele profunde ale durerii. Inima Sa umană lua parte pe deplin, adică în mod divin, la toate durerile lor, aşteptând doar „momentul potrivit” de la Dumnezeu pentru a le veni în ajutor şi pentru a lumina întunericul morţii şi al mormântului cu razele strălucitoare ale gloriei învierii. „Deci, când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era”. El a permis ca lucrurile să-şi urmeze cursul, iar moartea să intre în acea casă iubită: şi acestea pentru gloria lui Dumnezeu. Duşmanul putea crede că totul se petrece conform dorinţei lui, dar aceasta nu era decât o iluzie: în realitate moatea însăşi nu făcea nimic altceva decât să pregătească scena pe care gloria lui Dumnezeu avea să apară: "Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie slăvit prin ea".
Acesta a fost, aşadar, drumul pe care a mers Domnul nostru iubit, un drum pe care El umbla în părtăşie permanentă cu Tatăl. Fiecare pas, fiecare acţiune, fiecare cuvânt din viaţa Lui era în raport direct cu gloria Tatălui. În ciuda afecţiunii pe care o avea faţă de familia din Betania, nu voinţa proprie L-a condus în casa acestei familii îndurerate, ci El a ajuns acolo doar în momentul în care gloria divină a dorit acest lucru, iar în momentul acela nimic nu L-a putut opri să ajungă acolo. „Şi în urmă a zis ucenicilor: "Haidem să ne întoarcem în Iudea." "Învăţătorule", I-au zis ucenicii, "acum de curând căutau Iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudea?" Isus a răspuns: "Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia; dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumina în el" (v. 7-10).
În ceea ce-L priveşte, El mergea în lumina gloriei lui Dumnezeu. Motivaţiile acţiunilor Sale erau dumenezeieşti. El nu avea nicio legătură cu motivele oamenilor din această lume; ei merg împiedicându-se prin întunericul moral care-i înconjoară. Motivaţiile lor sunt egoiste, scopurile lor sunt pământeşti şi carnale. El nu făcea niciodată ceva pentru a-Şi plăcea Lui însuşi. Voia şi gloria Tatălui Său Îl conduceau în orice lucru. Profunda Sa afecţiune naturală nu putea să-L conducă în Betania, după cum nici teama de iudei nu-L putea reţine să meargă acolo. În tot ceea ce făcea şi în tot ce nu făcea, El era inspirat de gândul gloriei lui Dumnezeu.
Scump Mântuitor, învaţă-ne să mergem pe urmele dumnezeieşti ale paşilor Tăi! Ajută-ne să ne adăpăm mai mult din apa Cuvântului Tău! Aceasta e într-adevăr lucrul care ne trebuie. Suntem atât de predispuşi să ne plăcem nouă înşine, chiar şi când, aparent, facem ceea ce este bine şi suntem angajaţi în mod vizibil în lucrarea Domnului. Alergăm de colo-colo, facem una sau alta, călătorim, predicăm, scriem, dar în acelaşi timp le putem face foarte bine pentru a ne face pe plac nouă înşine, fără a căuta în mod real voia lui Dumnezeu. Fie ca noi să studiem mai mult Modelul nostru divin şi El să fie mereu în faţa inimilor noastre ca Acela cu care suntem chemaţi să ne asemănăm! Binecuvântat să fie Dumnezeu fiindcă avem dulcea şi liniştitoarea siguranţă că vom fi asemenea Lui, căci Îl vom vedea aşa cum este! Încă puţină vreme şi nimic din ceea ce ne împiedică să progresăm şi ne întrerupe comuniunea nu va mai exista. Până atunci, fie ca Duhul Sfânt să lucreze în inimile noastre şi să ne ţină preocupaţi cu Hristos, hrănindu-ne prin credinţă cu perfecţiunile Sale, astfel încât umblarea noastră să fie o expresie mai vie a Lui; şi fie ca noi să aducem tot mai multe roade ale neprihănirii, prin Isus Hristos, spre gloria şi lauda lui Dumnezeu!