Cu toţii am ţinut, probabil, în mână o busolă. Sub influenţa unei forţe invizibile, vârful acului indică mereu spre nord. Oricât am întoarce în toate părţile aparatul, acul îşi păstrează direcţia, până ce punem un magnet în apropierea lui. Atunci, deodată, acul poate fi deviat. Acum, el arată spre magnet. El îşi schimbă direcţia cu câteva sau cu multe grade de la direcţia nord-sud şi indică direcţia vest-est, exact aşa cum vrea magnetul.
Când inimile copiilor lui Dumnezeu se găsesc într-o stare normală, atunci ele sunt îndreptate spre o singură ţintă, spre Domnul Isus în glorie. Numai cu El trebuie să ne preocupăm; prin puterea ascunsă a Duhului lui Dumnezeu, privirile şi sentimentele noastre sunt atrase spre El (a se compara Osea 11:4 ; Ioan 6:44 ; Ioan 12:32 ; Cântarea Cântărilor 1:4 ). Fie că trecem prin bucurie sau durere, prin linişte sau furtună, prin sărăcie sau bogăţie, prin onoare sau dezonoare, suntem atraşi mereu de Domnul, pentru a nu ne abate de la El.
Magneţii
Dar există unul, căruia nu-i convine acest lucru. El se apropie cu „magneţi“ mici, dar şi mari, cu distracţii „nevinovate“ sau cu ispite periculoase şi îi schimbă direcţia celui care nu este veghetor. Dacă acea persoană ar fi vegheat şi s-ar fi rugat, nu s-ar fi petrecut acest lucru. A uitat că se află în ţara unui duşman puternic, viclean şi rău, care pândeşte pentru a ne prinde într-o clipă de neveghere ducându-ne la cădere.
Dacă cineva a păcătuit... Această expresie - atenţie! - o găsim în prima epistolă a lui Ioan (1. Ioan 2:1 ), care este adresată copiilor lui Dumnezeu.
Diavolul răstălmăceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi îţi şopteşte: Dacă cineva a păcătuit, nu este un copil al lui Dumnezeu. Acum ai dovada că totul a fost numai o închipuire. Ca şi copil al lui Dumnezeu ai fi fost fără păcat. Toată osteneala este zadarnică, eşti ca ceilalţi!
Dar Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte altfel: „Dacă zicem că nu avem păcat (păcatul originar, rădăcina păcatului, „carnea“), ne amăgim noi înşine şi adevărul nu este în noi“ (1. Ioan 1:8 ). Pentru că aşa este, şi deseori ne lăsăm distraşi de la subiectul nostru, trebuie să recunoaştem privind înapoi la viaţa noastră de până acum: „Toţi greşim deseori“ (Iacov 3:2 ). Această constatare ne avertizează şi nu doreşte să ne facă indiferenţi faţă de păcat. Pentru credincios este un lucru anormal să păcătuiască. Dumnezeu ne poate păzi „fără poticnire“ (Iuda 24 ). Dacă facem lucrurile descrise în 2. Petru 1 , nu vom „cădea niciodată“ (versetul 10).
„ ...avem la Tatăl un Mijlocitor”
În acest mod continuă Dumnezeu versetul citat mai sus. El a purtat de grijă ca cel care a păcătuit să poată fi reabilitat. Mijlocitorul nostru la Tatăl întreprinde primii paşi. Domnul i-a spus lui Petru, înainte ca acesta să se lepede de El: „Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta.“
Dacă cineva, care Îl numeşte pe Dumnezeu Tatăl său, a păcătuit, nu trebuie să se ascundă ca Adam sau să fugă de faţa Domnului ca şi Cain. Cu cât se întoarce mai repede la El, cu atât mai bine! Nicăieri altundeva nu poate fi reparată greşeala!
Domnul Isus este deja activ pentru el în cer, înainte ca el să fie conştient de păcatul său. Nu scrie: Dacă cineva se căieşte, va avea un Mijlocitor, ci: „Dacă cineva a păcătuit, are la Tatăl un Mijlocitor.“ Intervenţia lui Hristos în favoarea acestuia premerge reîntoarcerea sa la Dumnezeu. El îi vine în ajutor. Dreptatea lui Hristos înaintea lui Dumnezeu nu este diminuată prin nedreptatea noastră, şi nici valoarea ispăşirii Sale pentru păcatele noastre. Pe baza acestor două lucruri, harul poate acţiona.
Acum trebuie să aibă loc şi în inima şi în conştiinţa celui care a greşit o lucrare, care durează mai mult sau mai puţin. Domnul trebuie să facă pentru această persoană slujba umilitoare, reprezentată în spălarea picioarelor (Ioan 13 ). Prin necurăţia care a apărut nu s-a întrerupt relaţia copil-Tată, ci părtăşia (comuniunea) cu El. Sufletul nu mai poate savura partea sa fericită cu Domnul în slavă, poziţia minunată în Hristos. Probabil, în acel suflet este aşa mult întuneric, încât nici nu-şi dă seama de ceea ce s-a petrecut. De aceea Domnul Isus trebuie să aplice apa, adică Cuvântul lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, asupra inimii şi a conştiinţei. Sub acţiunea Sa, lumina de sus începe să inunde sufletul şi să se răspândescă pe căile parcurse de el. Abia atunci, acel suflet îşi vede păcatul, simte nedreptatea şi păşeşte pe calea de întoarcere.
Recunoaşterea şi căinţa
Acum, credinciosul care s-a abătut de pe calea cea dreaptă, a ajuns atât de departe, încât recunoaşte totul în faţa lui Dumnezeu şi suferă sincer din această cauză.
Recunoaşterea păcatului este o cerinţă imperioasă pentru reabilitare. Cel care a păcătuit nu poate spune: „Ah, toate păcatele mele sunt iertate, nu mai trebuie să mă neliniştesc din această cauză.“
Cine vorbeşte aşa încurcă două lucruri: ispăşirea şi părtăşia (comuniunea). Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru toate păcatele noastre. Acesta este un fapt împlinit, cu valoare veşnică, care nu depinde de umblarea noastră. Pe baza acestei ispăşiri, am primit viaţă nouă şi ne aflăm acum într-o relaţie indizolvabilă de copil-Tată cu Dumnezeu. Toate acestea nu ne pot fi răpite, iar siguranţa noastră în Hristos este de nezguduit.
Dar cu privire la părtăşie, lucrurile stau altfel. Să ne gândim la familia noastră: unul din copii a fost neascultător şi a făcut un lucru rău. Nu mai este atunci copilul tatălui? Ba da, acest lucru nu se poate schimba! Dar nu mai are părtăşie cu tatăl. Ei nu mai povestesc unul cu altul, nu-şi mai împărtăşesc gândurile cu privire la interesele lor comune. Legătura de la inimă la inimă este întreruptă. Tatălui nu-i este indiferentă o astfel de stare. Poate trebuie să pună mâna şi pe o nuia. Dar este restabilită astfel starea anterioară? Încă nu! Dar disciplina a atins inima şi conştiinţa copilului. El vine la tatăl şi îi spune: „Îmi pare rău că am făcut aceasta! Iartă-mă!“ Această iertare nu se referă la ispăşirea păcatelor în faţa lui Dumnezeu - acest lucru l-a făcut Isus deja pentru credincioşi -, ci la întreruperea părtăşiei care a apărut prin rău. Recunoaşterea şi rugăciunea copilului: „Iartă-mă!“ îl vor scuti pe tatăl să pună în aplicare alte măsuri disciplinare. - Părtăşia este restabilită, iar simpatia de la inimă la inimă se poate arăta din nou.
Este imposibil ca credinciosul să aibă părtăşie cu Dumnezeu atât timp cât conştiinţa sa este împovărată cu cel mai mic, dar nejudecat păcat. El trebuie să-şi deschidă inima şi buzele pentru recunoaştere, şi astfel să scape de povară. El va avea apoi parte de o iertare şi curăţire completă, conform credincioşiei şi dreptăţii lui Dumnezeu. În interesul părtăşiei practice preţioase cu Dumnezeu, este neapărat necesar să ne deprindem să avem „o conştiinţă fără vină“ înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (Faptele Apostolilor 24:16 ).
Se reîntoarce imediat bucuria părtăşiei?
La întrerupătorul electric este simplu: decuplat-cuplat. Dar întreruperea părtăşiei este o problemă serioasă; ea nu poate fi simplu „decuplată“ şi „cuplată“.
Când este vorba de o greşeală sau de o abatere mai mare, atunci acestea au fost, probabil, precedate de zile de superficialitate şi de nepăsare. Duşmanul ştie să pregătească pentru asalt terenul pe care vrea să-l cucerească. În cazul lui Dima, care cândva a fost un colaborator al sârguinciosului şi devotatului apostol, duşmanul a reuşit să-l facă pe acesta să îndrăgească veacul de acum. Nu ştim cum s-a ajuns aici. Inima lui Dima a început să se încălzească tot mai mult pentru „lume şi lucrurile din lume“ (1. Ioan 2:15-17 ). Această dragoste pentru „veacul de acum“ a mocnit mai întâi în interior. În exterior, el acţiona încă în adunare şi în slujba Evangheliei. Dar în interior, gândirea sa se depărtase tot mai mult de Persoana Domnului şi de lucrurile ce ne sunt dăruite de El. La urmă, apostolul a trebuit să scrie: „Dima m-a părăsit, iubind veacul de acum“ (2. Timotei 4:10 ).
Dacă un astfel de frate este reabilitat, probabil, prin experienţe mari, acesta trebuie să recâştige mai întâi, după ce s-a plecat înaintea lui Dumnezeu, terenul părăsit. El nu pierde binecuvântările spirituale în Hristos, dar inima sa trebuie, asemenea unui burete, să se îmbibe şi să fie pătrunsă de dragostea lui Dumnezeu. - Avram a trebuit să păşească din nou în direcţia opusă pe calea lungă dintre Betel şi Egipt, pe care a păşit din propria-i voie şi care l-a dus la tăgăduirea soţiei sale, „până la locul unde fusese cortul său la început“. Abia acolo şi-a regăsit altarul, în faţa căruia inima sa, plină din nou de lauda şi de adorarea lui Dumnezeu, s-a revărsat.
„Comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri, ca bucuria voastră să fie deplină.“
din revista „Cercetaţi Scripturile”