Scriitorul deschide acest psalm frumos cu o afirmaţie simplă, dar binecuvântată, referitoare la Dumnezeu şi încheie cu o concluzie fericită care îl priveşte pe el. „În adevăr, Dumnezeu este bun” este afirmaţia primului verset; „Dar pentru mine este bine să mă apropii de Dumnezeu” este concluzia ultimului verset. Dacă acceptăm afirmaţia, trebuie să fim de acord şi cu concluzia.
Totuşi, afirmaţia nu este o declaraţie generală a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de făpturile Lui - oricât de adevărată ar fi aceasta - ci este o subliniere a faptului că „Dumnezeu este bun faţă de Israel, faţă de cei cu inima curată”. Scopul măreţ al psalmului este să arate bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de copiii Săi, în ciuda împrejurărilor dificile prin care s-ar putea să treacă, sau a necazurilor cu care s-ar putea confrunta şi a suferinţelor pe care s-ar putea să fie chemaţi să le îndure.
Însă acest adevăr trebuie învăţat prin experienţă. Astfel, psalmistul relatează experienţele prin care a învăţat aceste două mari adevăruri. Primul adevăr este că în ciuda răului care predomină, Dumnezeu este bun cu copiii Lui, de unde urmează şi al doilea adevăr, acela că în mijlocul răului persistent, Dumnezeu este resursa copiilor Săi.
Psalmistul deschide istoria experienţelor sale spunându-ne că pe când îşi vedea de drumul său printr-o lume rea, a venit o zi în care picioarele aproape i-au alunecat (versetul 2). Este scris „pentru că strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă” şi aceasta era la fel de adevărat pentru psalmistul evlavios din vremea lui, cât şi pentru creştinul călător din zilele noastre. Pe o cărare îngustă nu este nevoie decât de un singur pas greşit într-o parte pentru a te abate de la drum. Pentru a aluneca de pe calea îngustă nu este nevoie să comiţi o greşeală gravă, pe care alţii să o notifice. Cărarea psalmistului nu a fost marcată de niciun eşec semnificativ care l-ar fi făcut de ruşine în ochii lumii; niciun cuvânt mânios sau neîngăduit nu s-au găsit în gura lui, care i-ar fi trădat starea inimii, însă, cu toate acestea, el aproape a alunecat. Dacă nu ar fi fost mărturisirea lui, nimeni nu ar fi ştiut aceasta din purtarea şi vorbirea lui.
Cu toate acestea, în ciuda tuturor aparenţelor contrare, el mărturiseşte că aproape şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu. Picioarele lui aproape au alunecat de pe stâncă (vers. 26). În plus, el ne descoperă cum s-a întâmplat ca încrederea lui în Dumnezeu să fie atât de puternic zdruncinată. Secretul iese la iveală. El era preocupat cu răul şi nu mai era în comuniune cu Dumnezeu. Prin urmare, avea o perspectivă limitată şi deformată asupra răului. Vedea prosperitatea celor răi şi necazurile celor evlavioşi, şi de aceea a invidiat soarta celor răi, a criticat aspru soarta celor evlavioşi şi aproape şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu.
În versetele de la 4 la 12, el conturează o imagine solemnă a celor răi. Totuşi trebuie să ţinem cont că aceasta este o descriere a celor răi văzută de un sfânt atunci când n-a mai fost în comuniune cu Dumnezeu pentru o clipă, şi de aceea, deşi tot ce spune el este adevărat, acesta nu este tot adevărul. Totuşi este adevărat că cei răi sunt caracterizaţi prin „mândrie” şi „violenţă”, „batjocură” şi „asuprire”. Ei nu doar îi persecută pe cei evlavioşi, dar sunt şi hulitori care „îşi înalţă gura până la ceruri”. Ei spun că Dumnezeu nu ţine cont de trăirea oamenilor, nu este cunoştinţă la Cel Preaînalt şi, cu toate acestea, ei prosperă şi îşi adună bogăţii.
Deci aceasta este imaginea prezentată de un suflet care nu mai este în părtăşie: cei răi prosperând, cei evlavioşi suferind şi Dumnezeu indiferent. Aparent, Dumnezeu nu îşi desfăşoară guvernarea asupra pământului.
În versetele următoare (13 şi 14) el descrie consecinţa solemnă a unui suflet evlavios preocupat cu răul în timp ce nu mai este în comuniune cu Dumnezeu. El este tentat să creadă că este în zadar să ai o inimă curată şi mâini nevinovate. Ce folos am dacă îmi înăbuş gândurile şi mă abţin de la răutate, pentru că, la urma urmei, cei răi prosperă şi eu sunt chinuit şi pedepsit în fiecare dimineaţă?
Există două capcane la care cel sfânt este întotdeauna expus şi în care picioarele noastre pot aluneca de pe stânca încrederii depline în Dumnezeu. O capcană este preocuparea cu răul când nu mai suntem în comuniune cu Dumnezeu, şi cealaltă, când suntem indiferenţi la rău sub pretextul dragostei. Atunci când, la fel ca psalmistul, ne preocupăm cu răul, fiind separaţi de Dumnezeu, ne vom pierde încrederea în El. Dacă suntem indiferenţi faţă de rău, Îl vom dezgusta pe Dumnezeu. Indiferenţa faţă de rău în biserică înseamnă indiferenţă faţă de gloria lui Hristos. Indiferenţa faţă de rău în lume înseamnă indiferenţă faţă de drepturile lui Dumnezeu.
Psalmistul a fost prins în prima dintre aceste capcane, rezultatul fiind acela că el a fost complet deprimat şi abătut. El este tentat să creadă (a se remarca faptul că nu ceea ce spune, ci gândurile lui lăuntrice îl demască) că sfinţenia lui este în zadar, pentru că se pare că aceasta îi provoacă doar întristări în fiecare dimineaţă.
Însă în acest moment întunecat din viaţa lui se manifestă dragostea divină (vers. 15), dovedind de fapt că, deşi paşii lui aproape i-au alunecat, totuşi viaţa divină lucra în sufletul lui. Gânduri înflăcărate şi furioase îi invadau mintea, dar dragostea faţă de oamenii lui Dumnezeu, dovada credinţei în Dumnezeu, i-au pus frâu gurii. El spune: „Dacă aş fi zis: ‹‹Voi vorbi astfel››, iată, aş fi fost necredincios generaţiei fiilor Tăi”. Dar deşi îşi pune un sigiliu pe gură, o învălmaşeală de gânduri dureroase îi tulbură pacea lăuntrică. El nu ştie cum să împace bunătatea lui Dumnezeu faţă de poporul Lui cu starea de suferinţă în care aceştia se găsesc, iar în acelaşi timp cei răi prosperă (versetul 16).
Totuşi există o limită pentru conflictul din sufletul lui. Acesta continuă până când el se întoarce la acel loc secret de la care duhul lui s-a depărtat - el spune: „Până am intrat în locaşurile sfinte ale lui Dumnezeu” (vers. 17). Locaşul vorbeşte despre prezenţa lui Dumnezeu. În afara locaşului, el priveşte la rău fără Dumnezeu, în interior el vede orice şi pe oricine cu Dumnezeu. Ce diferenţă înseamnă aceasta! În afară, totul fusese văzut raportat la timp, înăuntru, totul este văzut raportat la eternitate. Răutatea oamenilor, bunătatea lui Dumnezeu, prosperitatea păcătoşilor şi întristările sfinţilor nu mai sunt văzute în raport cu momentul trecător, ci în relaţie cu marele sfârşit spre care se îndreaptă toate, iar omul, întotdeauna mărginit, nu poate vedea decât puţin: Dumnezeu, cu viziunea Lui atotcuprinzătoare, vede sfârşitul de la început. Este adevărat că psalmistul vede încă răutatea oamenilor, dar acum el o vede împreună cu Dumnezeu şi dintr-odată prosperitatea de moment şi victoriile trecătoare ale celor răi dispar din faţa lui şi vede în schimb sfârşitul înspăimântător spre care se îndreaptă.
Totuşi, aceasta nu este totul pentru că în locaş învăţăm multe adevăruri. Astfel, el descoperă un al doilea mare adevăr şi anume că, deşi Dumnezeu observă aparent puţin din prosperitatea celor răi, sau din întristările celor evlavioşi, totuşi, de fapt Dumnezeu şi cârmuirea Lui lucrează în spatele tuturor (vers. 18-20). Astfel, el ajunge să mărturisească „îi pui în locuri alunecoase, îi faci să cadă în ruine ... le vei dispreţui chipul”. Părea că, într-adevăr, psalmistul fusese în locuri alunecoase, pentru că nu aproape îi alunecaseră paşii? Şi pe de altă parte, cei răi păreau că erau bine aşezaţi pe stâncă, pentru că n-au prosperat ei în lume şi nu şi-au adunat bogăţii? Însă, de fapt, sufletul evlavios era pe stâncă, deşi se clătina şi cei răi se aflau în locuri alunecoase, deşi prosperau. Văzând prosperitatea celor răi din afara locaşului, omul evlavios a fost abătut; însă văzându-i pe cei răi din interiorul locaşului, el vede că, în cele din urmă, ei vor fi abătuţi. Departe de Dumnezeu, prosperitatea celor răi părea reală şi de durată, însă în locaş nu era decât un vis rău şi trecător.
Mai mult decât atât, locaşul are lecţii încă şi mai profunde pentru suflet. El a văzut caracterul adevărat şi sfârşitul celor răi; a descoperit cârmuirea lui Dumnezeu la lucru, dincolo de lucrurile văzute. Acum, el trebuie să privească dincolo de umblarea lui şi de drumurile lui exterioare şi să înveţe secretele propriei lui inimi (vers. 21, 22). Acest exerciţiu ne aduce aproape de casă. Dacă locaşul expune caracterul celui păcătos, atunci va dezvălui şi izvoarele ascunse ale răului din inima celui sfânt. În lumina locaşului, totul este descoperit. El spune: „Când mi se frământa inima şi mă chinuiam înăuntrul meu, eram prost şi nu ştiam, eram ca o fiară înaintea Ta” (vers. 21, 22). Fiara brută acţionează fără să se gândească câtuşi de puţin la Dumnezeu şi cel sfânt ajunge să înţeleagă faptul că dacă Îl scoate pe Dumnezeu afară din gândurile lui, nu numai că se va coborî sub nivelul normal al unui om, ci va ajunge la nivelul unei fiare.
Întrucât a căutat să înţeleagă răul din inima lui, Dumnezeu poate imediat să îl înveţe lecţii vii şi minunate. Pentru că locaşul este un loc retras şi sacru unde lucrurile profunde ale lui Dumnezeu pot fi dezvăluite sufletului. Tot la fel a fost şi experienţa fericită a unui alt suflet, mult mai târziu, când o femeie a găsit locaşul lui Dumnezeu în prezenţa lui Isus şi, stând la picioarele lui, a ascultat cuvântul Lui. Psalmistul a fost condus prin văi, iar acum va urca pe înălţimi. A cunoscut puţin din propria lui inimă şi, prin urmare, el este pregătit să cunoască inima lui Dumnezeu. Niciodată nu suntem mai pregătiţi să cunoaştem bunătatea inimii Lui decât atunci când am descoperit răutatea inimilor noastre. Descoperirea a ceea ce este în noi deschide drumul către descoperirea a ceea ce este în El. Prin urmare, gândurile psalmistului se depărtează de la tot ceea ce fusese el înaintea lui Dumnezeu, pentru a se desfăta în tot ceea ce Dumnezeu a fost pentru el. El poate spune acum: „eram ca o fiară înaintea Ta. Dar eu sunt întotdeauna cu Tine”. Când gânduri înflăcărate şi amare se dezlănţuiau în inima lui, chiar şi atunci el era obiectul grijii neobosite a lui Dumnezeu. Parcă ar vrea să spună: „Dumnezeu nu mai era în gândul meu, dar eu n-am fost niciodată în afara gândului Lui” - „Dar eu sunt întotdeauna cu Tine”.
Mai mult, nu numai că el a avut un loc în inima lui Dumnezeu, ci a fost ţinut de mâna lui Dumnezeu, pentru că el spune: „Tu m-ai apucat de mâna dreaptă”. Am hoinărit, m-am purtat ca o fiară, L-am lăsat din mână, dar El niciodată nu m-a lăsat pe mine. Aproape am alunecat, da, într-adevăr aş fi putut să alunec cu totul, dar El m-a ţinut de mâna dreaptă. Inima Lui plină de iubire m-a aşezat ca un obiect înaintea Lui şi mâna Lui puternică m-a ţinut strâns.
Cunoscând astfel cu mare bucurie tot ceea ce Dumnezeu fusese pentru el în trecut, în ziua când picioarele lui aproape au alunecat, el poate să privească cu cea mai mare încredere la tot ceea ce Dumnezeu va fi pentru el în viitor. La fiecare pas din călătoria pelerinului el poate să spună: „mă vei călăuzi cu sfatul Tău”. Nu este nevoie să-mi obosesc inima căutând să clarific toate întrebările complicate care se află în drumul prin această lume rea, pentru că Însuşi Dumnezeu mă va călăuzi, iar în final, când voi ajunge la sfârşitul călătoriei, când ziua scurtă a omului s-a dus şi apar zorii zilei glorioase, „mă vei primi în glorie” (vers. 24).
Ferice cu adevărat de cel credincios care L-a cunoscut astfel pe Dumnezeu în taina locaşului, încât poate să spună: „inima Lui se îngrijeşte de mine, mâna Lui mă ţine, înţelepciunea Lui mă conduce şi gloria Lui mă va primi”.
Cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu în felul acesta, a găsit în Dumnezeu satisfacţia sufletului său. Nu numai că el este ţinta lui Dumnezeu, dar şi Dumnezeu devine acum singura ţintă pentru el. El spune: „Pe cine am eu în ceruri? Şi n-am avut plăcere pe pământ decât în Tine”. Dar cum rămâne cu prosperitatea celor răi, bogăţiile lor şi uşurinţa cu care el îi invidiase odată? „Oh”, spune psalmistul „să nu mai vorbim despre lucrurile acelea, am fost în locaş, am cunoscut inima lui Dumnezeu şi nu mai doresc pe nimeni pe pământ în afară de El”. Aşa cum cântăm uneori: „Am văzut faţa lui Isus, /
Nu-mi spune ce se află dincolo de asta.”
Dar putem spune: „În mod clar eşti o fiinţă amărâtă şi slabă în mijlocul unei lumi unde totul este împotriva ta”. „Ştiu asta,” pare să răspundă psalmistul, „pentru că am experimentat amarnic falimentul cărnii şi al inimii mele şi a fost o vreme când aproape mi-au alunecat picioarele, dar apoi am intrat în locaş şi am găsit un loc de odihnă pentru săraca mea inimă zbuciumată”. „Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna”. (vers. 26) Inima care odată îi invidia pe cei răi şi-a găsit satisfacţia în inima lui Dumnezeu. Picioarele care aproape au alunecat sunt aşezate acum bine pe stâncă.
„În adevăr, Dumnezeu este bun faţă de Israel” (vers. 1); „este bine să mă apropii de Dumnezeu” (vers. 28) şi cel care se apropie de Dumnezeu devine un martor înaintea oamenilor. „Mi-am pus încrederea în Domnul Dumnezeu, ca să istorisesc toate faptele Tale”.