O mică turtă

„fă-mi întâi mie...o mică turtă” ( 17:13 )

Era o vreme sumbră. Din cauza păcatelor lui Ahab, împăratul lui Israel, foametea făcea ravagii în ţară. Profetul Domnului se ascunsese şi odată cu el alţi o sută, în timp ce şapte mii de oameni, care nu îşi plecaseră genunchiul înaintea lui Baal, erau cunoscuţi doar de Dumnezeu.

Resursele lipseau peste tot; şi totuşi, într-o familie, chiar în afara graniţelor ţării, în fiecare zi era hrană pentru toata casa. De-a lungul multor zile, până în ziua când Domnul a dat ploaie pe faţa pământului, „făina din vas nu s-a terminat şi untdelemnul din urcior nu s-a sfârşit, după cuvântul Domnului” ( 17:15-16 ). De unde venea această abundenţă? Sunt binecuvântări materiale, fără îndoială, dar pe care, după învăţătura Cuvântului, putem să le înţelegem sub aspectul lor spiritual: făina ne vorbeşte de perfecţiunile Domnului Isus Însuşi, în timp ce untdelemnul este imaginea Duhului Sfânt.

De ce era în această casă, spre deosebire de atâtea altele, hrană şi binecuvântare? Într-o zi, omul lui Dumnezeu întâlnise pe această văduvă şi îi ceruse puţină apă şi o bucată de pâine. Chiar dacă apa era atât de rară, ea era gata să îi dea, dar pâinea lipsea în întregime. Nu mai avea decât un pumn de făină şi puţin untdelemn. Ei şi fiului ei nu le mai rămânea decât să moară. Profetul îi spune: „fă-mi întâi mie din ea o mică turtă şi adu-mi-o” (versetul 13). Cum aşa? Din puţinul care îi rămăsese, din ultimele sale resurse, să facă mai întâi o turtă profetului şi să nu mai aibă nimic pentru ea şi pentru copilul său? Avea nevoie de credinţă, credinţă în cuvântul spus de Domnul prin slujitorul Său. „Şi ea s-a dus şi a făcut după cuvântul lui Ilie” (versetul 15). Acesta era secretul binecuvântării.

„Fă-mi întâi mie...o mică turtă”. Oare nu ne-a cerut Domnul deseori aceasta? La începutul zilei să păstrăm întâi un moment pentru a veni la picioarele Sale şi pentru a asculta vocea Sa. Să ştim să rămânem în linişte şi să spunem ca tânărul Samuel altădată: „Vorbeşte, Doamne, căci robul tău ascultă”. Şi în alergarea pentru preocupările zilnice, nu auzim oare deseori o voce care ne spune: gândeşte-te întâi la Domnul? Poate este ceva ce ţine de o umblare dreaptă sau de o lucrare bine făcută; o slujbă făcută cuiva; cuvinte de spus sau de păstrat în tăcere. Sau poate o alegere de făcut: locul de muncă sau strângerea laolaltă în jurul Domnului; cheltuială de prisos pentru sine însuşi sau folosire pentru slujirea Lui, a slujitorilor Săi sau a celor care sunt în nevoie?

„Fă-mi întâi mie...o mică turtă”; nu este mult după cum pare şi totuşi era mult. Pentru văduvă nu era decât un pumn de făină şi puţin untdelemn într-un urcior, dar cât de mult le-a apreciat profetul! Domnul, cu atât mai mult, le-a estimat la adevărata lor valoare. „Cine este credincios în foarte puţin este credincios şi în mult; şi cine în foarte puţin este nedrept, şi în mult este nedrept” (Luca 16:10 ). Poate că nu va fi decât o broşură, un cuvânt, o rugăciune pe care o vom avea mai întâi pe inimă să i-o aducem Lui. Şi dacă neglijăm să o facem, ce pierdere!

„Fă-mi întâi mie...o mică turtă”. „Îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” (Iacov 2:18 ). Este bine, fără îndoială, de a exprima încrederea în Dumnezeu, de a cânta cântece amintind bunătatea şi credincioşia Sa. Dar credinţa nu înseamnă numai cuvinte; ea se transpune în fapte. Iată, spre exemplu, un tânăr student foarte preocupat de evaluările sale; examenele se apropie.Va consacra el ziua Domnului pentru Domnul sau studiilor sale? Dacă arată credinţă dând mai întâi lui Dumnezeu locul Său şi lăsându-şi studiile pentru zilele din timpul săptămânii, cu siguranţă că va primi răspuns. La prima vedere este o pierdere, cum era făina şi uleiul pentru văduvă, dar oare nu poate Dumnezeu să dea reuşită la un examen sau la locul de muncă la fel de bine sau chiar mai bine dacă, iubind pe Domnul, Îi rezervăm timpul  pe care Îl cere? Acele ore, pe care le-am putea crede „pierdute” pentru studiu, nu vor fi la fel şi pentru El!

„Fă-mi întâi mie...o mică turtă”. Prin vocea profetului nu auzim oare pe cea a Domnului şi dorinţa Sa ca mai întâi să facem ceva pentru El? Ni se spune că macedonenii „întâi s-au dat pe ei înşişi Domnului” (2. Corinteni 8:5 ). Nu este oare acesta fundamentul: „Fiul meu, dă-mi inima ta” (Proverbe 23:26 )? Era puţin lucru un pumn de făină şi puţin untdelemn, dar totuşi era tot ce mai avea această văduvă. După ce îi dădea mai întâi profetului să mănânce, nu mai avea decât moartea înaintea ei... sau eliberarea din partea lui Dumnezeu. Punându-ne cu adevărat în întregime la dispoziţia Domnului fiind conştienţi că am fost „cumpăraţi cu un preţ” (1. Corinteni 6:20 ), ar părea că ne „pierdem” viaţa. Dar „oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va găsi” (Matei 16:25 ). Şi acest „a se da” pe sine însuşi (care nu este doar o dată, pentru că înseamnă a pune la dispoziţie în mod continuu ceea ce Îi aparţine!) se traduce, nu prin momente de entuziasm şi de a visa la misiuni îndepărtate, ci prin acest „loc dintâi” pe care vom avea pe inimă să I-l dăm în toate detaliile zilelor noastre. Fie chiar „o mică turtă”, dar este secretul binecuvântării care ne va însoţi zi după zi până în momentul în care, vremea „foametei” luând sfârşit, vom intra în Casa Tatălui.

„Ca El să aibă întâietate în toate” (Coloseni 1:18 )