Astfel de îndemnuri nu sunt niciodată date dacă nu există şi circumstanţe care să le ceară. Ele au scopul de a întâmpina anumite tendinţe ale cărnii, ca noi să veghem împotriva acestora, în Duhul. Este bine să ne reamintim felul în care Domnul lucrează cu noi, anume exact aşa cum suntem; cum, în toate căile Sale, El ia în considerare împrejurările în care ne găsim şi nu ne duce, aşa cum face filosofia, în alte împrejurări.
Cu privire la grijile şi încercările noastre, Hristos nu ne scoate din acestea. „Nu cer să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău”. În timp ce ne lasă în lume, El ne lasă expuşi la tot ceea ce i se poate întâmpla omului; dar, în natura cea nouă, ne învaţă să ne sprijinim pe Dumnezeu. Gândul nostru este adesea acela că, pentru că suntem creştini, trebuie să fim scutiţi de încercări; sau altfel, dacă ne aflăm în ele, nu trebuie să le simţim. Acesta nu este însă gândul lui Dumnezeu cu privire la noi.
Creştinul teoretician poate să fie placid şi calm. Are cărţi rafinate şi citate frumoase; dar atunci când vine ceva de la Dumnezeu care să-I răvăşească impasibilitatea, poţi să observi că el este un creştin mai conştient de greutăţile care sunt în lume şi de dificultatea de a trece peste ele. Cu cât mai aproape de Dumnezeu umblă cineva, prin har, cu atât mai sensibil devine cu privire la greşelile celorlalţi; cu cât trăieşte mai mult timp în sfinţenie, cu atât devine mai conştient de credincioşia şi dragostea lui Dumnezeu şi de felul în care acestea au lucrat faţă de el.
Să privim la viaţa Domnului Isus. Să privim la Ghetsimani, ce găsim acolo? Niciun nor asupra sufletului Său, un calm constant. Nu Îl vezi niciodată fără echilibru. El este totdeauna El Însuşi. Să privim însă în Psalmi, nu găsim oare nimic care să întrerupă acest calm? Psalmii dezvăluie ce se petrecea înăuntru. În evanghelii El ne este prezentat ca având puterea lui Dumnezeu cu El, chiar în acele lucruri care i-ar fi întristat pe oameni. Cu privire la acestea, El a umblat cu Dumnezeu; şi astfel Îl vedem în deplină pace, rostind cu calm: „Pe cine căutaţi?” – „Eu sunt”. Cât de calm! Cât de impunător! Căci pacea în mijlocul dificultăţilor impune. Atunci când era singur, în lupta grea, sudoarea Lui era ca picăturile mari de sânge; calmul Său nu era datorat lipsei sentimentelor interioare ale inimii. El a resimţit întreaga încercare, în duh; însă Dumnezeu era întotdeauna cu El în împrejurări şi, prin urmare, El era înaintea oamenilor de un calm constant.
Nu trebuie să ne aşteptăm ca niciodată să nu fim încercaţi, tulburaţi sau dărâmaţi, ca şi când nu am avea sentimente. „Mi-au pus fiere în mâncare şi, în setea mea, mi-au dat să beau oţet”. El a simţit aceasta în întregime. Fierul i-a străpuns sufletul. „Ocara”, spune El, „mi-a frânt inima”. Însă există o diferenţă între Hristos, aflat în suferinţă şi durere, şi noi înşine. La El nu a existat niciodată nici măcar o secundă ca interval între încercare şi părtăşia cu Dumnezeu. Nu este la fel cazul şi cu noi. Noi trebuie mai întâi să cunoaştem că suntem slabi şi că nu ne putem ajuta singuri; apoi ne întoarcem şi privim la Dumnezeu.
Unde se găsea Pavel când a rostit „Toţi m-au părăsit”? Încrederea lui în Dumnezeu nu a fost zdruncinată însă, privind în jur, când a ajuns la capătul slujirii sale, inima lui era frântă din cauza necredincioşiei. El a văzut potopul de rău pătrunzând (2. Timotei 3 şi 4) şi pericolul ca Timotei să rămână singur, privind la rău şi simţindu-şi propria-i slăbiciune. Şi astfel (ca nu cumva Timotei să fie pătruns de un duh de teamă), el spune: „Să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine * … Pentru că Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate, ci de putere şi de dragoste şi de chibzuinţă. Deci nu te ruşina de mărturia Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Său, ci suferă răul împreună cu Evanghelia, potrivit puterii lui Dumnezeu.” Dacă avem un duh de timiditate sau de teamă, acesta nu este de la Dumnezeu, căci Dumnezeu ne-a dat duhul puterii. El a întâmpinat întreaga putere a vrăjmaşului cu privire la slăbiciunea omului, în Hristos, iar Hristos stă acum aşezat la dreapta măririi în ceruri.
* Pasajul acesta pune exercitarea darului în legătură cu starea spirituală. „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate”: prin urmare nu fii descurajat, deşi starea lucrurilor este atât de dezolantă. Şi din nou, filipenilor le spune că trebuiau să fie „neînfricoşaţi în nimic de adversari”.
„Suferă răul împreună cu Evanghelia, potrivit puterii lui Dumnezeu”. Ce?! Să iei parte la suferinţă? Da. La izbăvirea de a le simţi? Nu, ci a lua parte la suferinţa care poate fi simţită ca om, dar „potrivit puterii lui Dumnezeu!”. Aceasta nu înseamnă a nu simţi greutatea suferinţei şi a slăbiciunii. Pavel avea „un ţepuş pentru carne”. Credeţi voi că nu l-a simţit? Vai! L-a simţit zilnic; şi pe lângă aceasta, „un sol al lui Satan, ca să îl pălmuiască”. Şi ce a spus el? „Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos”. Puterea lui Dumnezeu care intervine pentru noi nu diminuează ceea ce simţim, însă noi „aruncăm asupra Lui toată îngrijorarea noastră, pentru că El îngrijeşte de noi”. Aceasta nu înseamnă că vom primi un răspuns de îndată ce Îi încredinţăm lui Dumnezeu îngrijorarea noastră. Daniel a trebuit să aştepte un răspuns de la Dumnezeu trei săptămâni ; însă cuvintele sale au fost auzite încă din prima zi în care el s-a smerit înaintea lui Dumnezeu (Daniel 10 ). Noi adesea ne gândim la problemă şi începem să o rezolvăm în mintea noastră, mai înainte de a merge la Dumnezeu. La Hristos nu era nimic de felul acesta. „În timpul acela, Isus, răspunzând, a spus: «Te laud, Tată»” (Matei 11:25 ).
„Nu vă îngrijoraţi de nimic” (Filipeni 4:6 ). Aceasta este uşor de spus. Dar cum?! Să nu te îngrijorezi de starea adunării sau cu privire la familie? „Nu vă îngrijoraţi de nimic”. Orice ne produce nouă o îngrijorare produce grija lui Dumnezeu pentru noi. Prin urmare, „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri”. Astfel, „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus”: nu inimile voastre păzesc pacea lui Dumnezeu, ci pacea în care însuşi Dumnezeu se află, pacea Lui, stabilitatea imuabilă a tuturor gândurilor lui Dumnezeu, vă păzeşte inimile.
Mai departe, dacă nu mai există îngrijorare, pacea lui Dumnezeu păzind inimile şi gândurile, Dumnezeu îndreaptă sufletul spre a privi la lucruri care aduc bucurie. „Toate cele adevărate, toate cele vrednice de respect, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele vrednice de iubit, toate cele vorbite de bine, dacă este vreo virtute şi dacă este vreo laudă, la acestea gândiţi. Ce aţi şi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut în mine, pe acestea faceţi-le! Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.” Dumnezeu este aici însoţitorul sufletului; nu doar „pacea lui Dumnezeu”, ci „Dumnezeul păcii”.
Când sufletul se încrede în Dumnezeu, Domnul este alături de suflet în încercare, iar gândurile sunt păzite în linişte deplină. Duhul de iubire, Duhul lui Hristos este acolo. Dacă mă gândesc la mine însumi, acesta este un duh de egoism.