Suntem doar simpli spectatori în Adunarea lui Dumnezeu? Trăim ca nişte creştini activi?
Tribunele stadionului sunt înţesate, atmosfera se încinge printre spectatori. Dacă până în acest moment meciul de fotbal n-a fost decât o banală luptă sterilă, dintr-o dată echipa locală pare a fi pe punctul să marcheze un punct. Emoţia şi strigătele ajung la culme când mingea pare a intra în sfârşit în poartă. Decepţionaţi, suporterii care credeau în victoria echipei lor se prăbuşesc în scaune.
Scene comparabile cu cea relatată aveau loc şi acum sute de ani, pe vremea Imperiului Roman. În zilele de sărbătoare, înghesuiţi pe tribunele de jur-împrejurul arenei, spectatorii erau nerăbdători să asiste la moartea anunţată a creştinilor, tineri sau bătrâni. Aceştia refuzaseră să-şi renege credinţa şi nu voiau să-l adore pe împărat. De aceea, fiind consideraţi duşmani, erau aruncaţi fiarelor sălbatice înfometate, de regulă lei. Oricine putea să vadă sălbăticiunea apropiindu-se pe furiş de condamnaţi, înainte de a se repezi cu un răget asupra prăzii neputincioase. Dar, în timp ce se petrecea acest masacru înspăimântător, se ridica spre cer un cântec de laudă, intonat de credincioşii evlavioşi. Ei se abandonau în mâinile Celui pentru care acceptaseră să moară de bunăvoie (Fapte 7:59-60 ; Evrei 11:35-40 )
O astfel de persecuţie este rară astăzi, cel puţin în această parte a lumii pretins civilizată unde trăim. Dar cruzimea inimii omului rămâne neschimbată; condusă de Satan, care „de la început a fost ucigaş” (Ioan 8:44 ), ea se lasă condusă mereu de patimile ei. Manifestarea unei mulţimi dezlănţuite rămâne aceeaşi ca în vremea Domnului; în zadar căutăm să ne reprimăm excesele. Astăzi, creştinii nu mai sunt ca altădată în arenă, pradă atacurilor animalelor sălbatice. Dar oare nu sunt printre cei care ocupă locurile din tribune? Cine sunt cei care mai acceptă să fie în arenă?
Astăzi, atleţii profesionişti sau actorii celebri, prin faptele şi gesturile lor, au devenit adevăraţi idoli pentru fanii lor. Ochii şi sufletul creştinilor sunt adeseori atrase de spectacolele degradante din media. Televiziunea („lumea la voi”, cum clamează spoturile publicitare) ocupă de prea multe ori un loc însemnat în casele creştinilor – deşi ei caută să o camufleze de ochii vizitatorilor, uitând întrebarea psalmistului: „unde voi fugi departe de faţa Ta?” (Psalmul 139:7 ). Să ne gândim însă cât de întristat este Tatăl ceresc să-i vadă pe cei care sunt în Cristos, care fac parte din noua creaţie ( 5:17 ), irosindu-şi timpul cu astfel de distracţii mondene. Ele nu fac decât să ne murdărească gândurile. Să fim atenţi: suntem tentaţi foarte uşor să privim şi să ascultăm ceea ce oamenii din împărăţia lui Satan, „copiii diavolului” (1. Ioan 3:10 ), sunt capabili să imagineze ca să placă firii, prezentă întotdeauna în noi, pentru a-i trezi poftele (2. Petru 2:18 ).
Suntem simpli „spectatori” în Adunarea lui Dumnezeu?
Ne smereşte când ne dăm seama de starea dezastruoasă a Bisericii. Adunarea pare a fi alcătuită din ce în ce mai mult din „spectatori”. Doar un mic „nucleu” de credincioşi fideli rămâne cu adevărat în arenă, unde se desfăşoară adevărata luptă creştină împotriva căpeteniilor, domniilor, stăpânitorilor întunericului şi puterii duhurilor răutăţii care sunt încă în locurile cereşti (Efeseni 6:12 ). În majoritatea adunărilor (sau bisericilor) mai există doar o mână de lucrători, care, sprijinindu-se pe Domnul, îşi asumă ei singuri, sau aproape singuri, responsabilitatea diverselor slujbe la care toţi răscumpăraţii Domnului ar trebui să aibă râvna să ia parte.
Cum s-a ajuns la această stare a adunării? Pentru a înţelege, să vedem câteva trăsături ale unui spectator obişnuit dintr-o adunare:
1. nu găseşte niciun profit în părtăşiile spirituale laolaltă cu cei care participă la luptă pentru că nu ia parte la ele;
2. nealăturându-se altora, stând de-o parte, este mult mai predispus să-i critice;
3. risipeşte în vorbărie şi inactivitate mult timp care ar fi putut fi pus în slujba Domnului, pentru ai Săi sau pentru a aduce suflete pierdute la Hristos.
Vi s-a întâmplat să asistaţi la vreo dezbatere de la sfârşitul unei competiţii? De obicei ea este purtată de persoane care se consideră competente, obişnuite să observe şi mai ales să critice modul în care s-a desfăşurat jocul. În general consideră de neiertat erorile jucătorilor echipei locale. Surprinzător este că fiecare îşi dă cu părerea despre joc şi despre cum ar fi trebuit să se desfăşoare el, ca şi când ar şti cu mult mai bine decât jucătorii înşişi. Dacă ne referim la atitudinea pretenţioasă, dar frecventă, a unor astfel de spectatori este pentru că ea se regăseşte, vai!, şi în Adunare, atunci când este vorba de a judeca lucruri spirituale mult mai importante şi de a o face cu înţelepciunea care vine de Sus şi în teamă de Dumnezeu.
Cei care apelează la o astfel de critică de cele mai multe ori nu par să fie angajaţi cu adevărat în slujba Domnului, ci mai degrabă indiferenţi la nevoile locale. Le lipseşte zelul pentru a căuta prin rugăciune cum ar trebui să răspundă. Poate consideră mai convenabil să lase această responsabilitate altor fraţi, convinşi că aceia vor fi mai îndreptăţiţi sau calificaţi să se ocupe de ele?
Dar, având o astfel de atitudine, se pierde ocazia de a progresa spiritual. Doar experienţa dobândită alături de Domnul ne ajută să înţelegem circumstanţele prin care trece „aproapele nostru”. Dezamăgirile, frustrările sau, dimpotrivă, eliberarea şi momentele de bucurie în slujire sunt tot atâtea moduri pe care Dumnezeu le foloseşte pentru a ne ajuta să progresăm în viaţa spirituală şi pentru a-l face pe credincios să se asemene Domnului.
Pasivitatea şi indolenţa explică poate de ce devenim atât de prompţi în a ne îndoi cu privire la eficacitatea lucrării fraţilor şi surorilor noastre. Sfârşim prin a ne închipui că noi am şti mai bine să acţionăm, că am şti mai bine decât alţii să rezolvăm o problemă. Este o înclinaţie a spiritului nostru de a fi mereu gata să se îngâmfe. Fără să fi cunoscut noi înşine smerenia, fără să fi fost ridicaţi prin harul minunat al Domnului, nu putem înţelege gândul Său şi scopul pe care El îl urmăreşte. Va trebui să ajungem să spunem ca Iov: „Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep...” „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.” Şi va trebui apoi să sfârşim prin a recunoaşte: „De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:5-60 ) Atunci nu va mai fi loc pentru nicio pretenţie şi vom putea deveni un vas folositor Stăpânului!
Să vedem şi alte scuze folosite în mod obişnuit pentru a căuta să ne dezvinovăţim:
1. este vorba adesea este o teamă făţarnică: ne declarăm inapţi, spunem că suntem incapabili de a lua parte la o adunare sau chiar să mergem într-o vizită.
Dragi prieteni, să fim atenţi la falsa smerenie. Să nu uităm ceea ce i-a spus Dumnezeu lui Ghedeon: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai… Oare nu te trimit Eu?” (Jud. 6:14) sau ce le-a zis Domnului ucenicilor: „să nu vă îngrijoraţi gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus vi se va da chiar în ceasul acela” (Matei 10:19 ). Avem nevoie să ne bazăm pe puterea Lui şi să umblăm prin credinţă.
2. insistăm asupra lipsei de cunoştinţe şi de pregătire.
Dar, chiar dacă studiul Cuvântului lui Dumnezeu este o prioritate absolută, pentru a fi mai bine pregătiţi, puţina noastră cunoaştere nu este o scuză de a refuza să participăm. „Ce ai în mână?” îl întreabă Dumnezeu pe Moise. Apoi îl învaţă cum să folosească acel toiag pentru a elibera poporul. În acelaşi mod, Dumnezeu, în mila Sa, vrea să Se folosească de ceea ce ne-a pus în mâini, dacă noi Îl lăsăm să ne conducă.
3. spunem că suntem prea ocupaţi, că nu avem timp.
Dar dispunem totuşi de 24 de ore zilnic. Dacă declarăm că nu avem timp să ne dedicăm unei activităţi precise, aceasta înseamnă a spune că nu o considerăm suficient de importantă pentru a fi o prioritate: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (Matei 6:33 ) Acest îndemn al Domnului este fără echivoc în ceea ce priveşte priorităţile pe care Dumnezeu doreşte să le vadă în vieţile noastre.
4. indiferenţa şi lenea sunt poate problemele esenţiale.
Care este soluţia la asemenea calamităţi? Dragostea Domnului Isus trebuie să ne strângă, „fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.” ( 5:14-15 ). Cu cât mai mult vom înţelege cât ne-a iubit Domnul, cu atât vom avea o mai mare dorinţă de a-L iubi şi de a-L asculta.
Trăim ca nişte creştini activi?
– adorarea:
Prima epistolă a lui Petru scoate în evidenţă preocuparea esenţială a creştinului: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.”(1. Petru 2:5 ) Toţi răscumpăraţii sunt adoratori: ei toţi sunt acum preoţi. Adorarea ia naştere în inimă şi se exprimă în faţa lui Dumnezeu, fie personal, fie împreună cu alţi creştini. Nu este suficient să vedem un alt creştin manifestând roadele unei adorări autentice: trebuie să participăm efectiv. „Să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.” (Evrei 13:15 )
– lupta pentru Hristos
Dumnezeu vrea să încredinţeze alor Săi şi alte activităţi, aici, pe pământ. A trăi ca Hristos trebuie să fie scopul lor constant. Să reţinem exemplele pe care le foloseşte apostolul pentru a ne face cunoscut gândul lui Dumnezeu: „Tu, dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. (…) Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. ” Apoi aminteşte că „ Şi cine luptă la jocuri nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli.” Acesta este un subiect de actualitate chiar în această lume pervertită: sportivii sunt descalificaţi din acest motiv. Şi, totodată: „Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strângă roadele.” ( 2:1-6 )
Este loc pentru „lasă-mă să te las” în toate acestea? Bătăliile nu vor aduce victorii, cursele nu vor fi câştigate, recoltele nu vor fi strânse în hambare doar privindu-i pe alţii muncind. Orice activitate cere disciplină şi presupune adesea eforturi obositoare. La fel este şi în plan spiritual: nimic nu este posibil fără o disciplină personală (Prov 13:23 ), fără eforturi susţinute, fără o activitate sfinţită prin rugăciune şi comuniune constantă cu Domnul. El ne conduce pe urmele Sale, El, care a putut spune: „râvna pentru Casa Ta Mă mistuie!” Şi totuşi, pe drumul Său dureros, El a cunoscut ocările celor care-L ocărau pe Tatăl Său (Psalmul 69:9 ).
Să nu uităm că noi am fost zidiţi în Isus Hristos pentru faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte ca să umblăm în ele (Efeseni 2:10 ). Acesta este un aspect esenţial al vieţii creştine. Hristos a murit pentru „ca să ne răscumpere din orice fărădelege” şi să-Şi cureţe un popor care să fie al Lui, „plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14 ).
Prea adesea, la orice vârstă, creştinii au preferat să-şi păstreze un rol de spectatori în situaţii cumplite ca sclavia sau persecuţiile împotriva evreilor de-a lungul timpurilor. Dacă ne cercetăm puţin inimile vom descoperi adesea indiferenţă faţă de necazurile şi încercările fraţilor şi vecinilor noştri. Cât de mult suntem pregătiţi să facem „lucrarea unui evanghelist”? ( 4:5 ). Preferăm să rămânem spectatori. O astfel de atitudine se regăseşte în interiorul unei adunări locale unde puţini se arată dispuşi să participe la studiu şi la slujbă şi să pună la lucru darurile pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat ( 1:6 ; 4:17 ).
– ospitalitatea
Una dintre lucrările la care Domnul ne-a chemat în casa noastră este exercitarea cu bucurie a ospitalităţii: „Fiţi primitori de oaspeţi între voi” (1. Petru 4:9 ). „Fiţi primitori de oaspeţi” ( 12:13 ). Să ştim să împărţim ceea ce avem cu cei care sunt în nevoie şi în special cu cei care fac parte din casa credinţei! Aceste versete îndeamnă la ospitalitate, dar insistă mai ales asupra sentimentelor care trebuie să ne conducă să le aplicăm. Mai ascultăm de porunci atât de clare? Când Domnul Isus era pe pământ, El le-a zis ucenicilor: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:34-35 ). Dragostea despre care voia El să le vorbească nu însemna să mergi încoace şi-n acolo repetând: „Frate, te iubesc!” Este o dragoste care se traduce în fapte: „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1. Ioan 3:18 ).
– folosirea darurilor încredinţate de Domnul în adunare
Adunarea locală este comparată în Scriptură cu un trup: „noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora” ( 12:5 ). Ne putem imagina ca doar un sfert din aceste mădulare să funcţioneze? În cel mai bun caz acest trup ar fi paralizat. În parabola talanţilor, Domnul ne avertizează asupra consecinţelor severe ale neglijării folosirii darurilor pe care El le-a încredinţat robilor Săi (Matei 25:14-30 ). Şi totuşi, din nefericire, un număr mare de membri ai adunării se complac într-o atitudine vegetativă!
În astfel de condiţii, propria lor dezvoltare spirituală este împiedicată şi darurile încredinţate lor de Dumnezeu nu mai au un efect benefic asupra trupului. Ne facem vinovaţi de un astfel de păcat? Este atât de uşor să criticăm modul în care alţi creştini îşi folosesc – sau nu-şi folosesc – darurile primite. Dar obţinem – cu ajutorul Duhului Sfânt – cel mai mare profit din darurile noastre? Fiecăruia i-a fost încredinţată o slujbă. Sunt atâtea nevoi în adunarea noastră locală! Avem grijă să-i consolăm pe cei care sunt în doliu, să-i vizităm şi să-i îmbărbătăm pe cei care sunt slăbiţi sau bolnavi în corpul sau sufletul lor? De asemenea, trebuie să-i hrănim într-un mod potrivit cu „laptele duhovnicesc” în special pe copiii şi tinerii care sunt expuşi neîncetat minciunilor lui Satan. Trebuie să ne încurajăm reciproc să urmărim pacea cu toţi. Pe lângă acestea, cei pe care Domnul i-a calificat pentru zidire trebuie să vegheze să nu se lase distraşi de ocupaţii inutile (Filipeni 3:14 ). Ei trebuie să se lase conduşi de Duhul Sfânt, care cunoaşte nevoile sufletului. Lucrătorii trebuie să se pregătească prin citirea asiduă a Cuvântului şi prin rugăciune pentru a fi gata să dea fiecăruia, la momentul potrivit, măsura lui de grâu (Luca 12:42 ).
Lui Timotei, chemat să-i succeadă, apostolul îi recomandă: „fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie… ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe care o dai altora. Nu fi nepăsător de darul care este în tine … Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora; stăruie în aceste lucruri, căci, dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă ( 12 - 16 ). Să nu uităm cuvintele atât de severe ale profetului: „Blestemat să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului…” (Ier 48:10 )
– mărturia faţă de necredincioşi
Ce ar trebui să facem cu privire la necredincioşii care ne înconjoară? Să căutăm salvarea sufletului şi binele acestui „aproape” pe care acel învăţător al legii, stânjenit când I-a vorbit lui Isus, i-a fost atât de greu să-l identifice (Luca 10: 25-37 ). Domnul îi răspunde istorisindu-i povestea bunului samaritean. „Aproapele” nostru poate fi unul dintre vecini, pierdut şi nefericit din cauza păcatelor, având nevoie urgent de harul salvator. Dar Domnul vrea cu siguranţă să ne înveţe pe noi, cei care ne considerăm experţi în doctrină creştină, cum trebuie să acţionăm faţă de cei care sunt în nevoie. Căutăm să legăm rănile celor de lângă noi? Casele ne sunt larg deschise pentru cei în suferinţă? Căutăm să le câştigăm inima cu dragoste? Într-o lume în care atât de mulţi suferă de singurătate, practicăm aceeaşi atitudine de compasiune pe care o avea Domnul faţă de mulţimi? Doar atunci este posibilă adevărata mărturie. „Voi sunteţi lumina lumii… Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” (Matei 5:14-16 )
Trăim într-o lume saturată de vorbe contradictorii şi de declaraţii senzaţionale în toată media: radioul, televiziunea, presa, clipurile publicitare caută să se impună spiritului nostru prin vacarmul pătrunzător. Cu ce rezultat? Nimeni sau aproape nimeni nu mai crede ceea ce aude sau citeşte; nu mai primeşti decât ceea ce poţi cu adevărat să verifici. Dacă faptele noastre ne fac credibili (Tit 2:12 ), atunci va fi primită şi mărturia noastră cu privire la Domnul. Ne amintim cu tristeţe de acel neîncrezător care îi replica pe bună dreptate unui creştin care căuta să Îl vestească pe Isus: „Ceea ce faci strigă atât de tare că nu aud ceea ce zici!” La sfârşitul istorisirii Domnului, din Luca 10 , pentru a-l lămuri pe învăţătorul legii, acesta trebuie să recunoască faptul că Samariteanul a dat dovadă de îndurare. Atunci Domnul Isus îi spune : „Du-te şi fă şi tu la fel!” (v. 37). Nu ne spune El şi astăzi aceleaşi cuvinte fiecăruia dintre noi?
Cât de multe sunt slujbele cărora Tatăl nostru doreşte să-Şi vadă copiii dedicându-se!
Să fim mişcaţi de dragostea profundă pentru Domnul Isus! Câştigul şi slava Lui să fie în faţa ochilor noştri!
Să nu avem atitudinea laşă pe care au avut-o israeliţii (Iosua 16:10 ), aceea de simpli spectatori! Să ne ferim să criticăm lucrarea fraţilor noştri!
Chiar de astăzi să ne trezim pentru a ne angaja hotărât pe drumul luminos pe care Domnul l-a deschis aici, pe pământ. Să nu se considere nimeni neştiutor căci Domnul Isus a făcut cunoscut prin Cuvântul său ceea ce aşteaptă de la ucenici. De aceea, „cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat” (Iacov 4:17 ).
„Lupta noastră este o luptă adevărată, iar a o evita înseamnă a pierde o binecuvântare” - J. N. Darby