Cunoştinţa nu este credinţă şi principiile nu sunt putere. Este o greşeală să credem aceasta, oricât de mult ar folosi Duhul Sfânt cunoştinţa şi principiile adevărului pentru a ne călăuzi şi a ne binecuvânta. Duhul Laodiceii, vai! atât de răspândit pretutindeni, este cel de care trebuie să ne temem cel mai mult şi pe care trebuie să îl învingem hotărât; şi ce altceva este acest duh al Laodiceii decât oamenii mândrindu-se că împlinesc principiile dreptei credinţe, dar în acelaşi timp există indiferenţă practică referitor la gloria şi cerinţele Domnului Isus Hristos? Mulţi copii ai lui Dumnezeu suferă în sufletele lor datorită lipsei de cunoaştere spirituală a gândului lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Scripturile adevărului etern; dar nu acesta este la rădăcina stării de neputinţă a multor dintre cei care mărturisesc că sunt sfinţi ai lui Dumnezeu. Dumnezeu să fie lăudat pentru cei care ştiu, pe baza autorităţii infailibile a Cuvântului Său, adus aproape de inima lor de Duhul Său, că „sunt fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus”, şi sunt plini de laudă şi de mulţumire din acest motiv.
Când citim cu atenţie epistolele, suntem impresionaţi de faptul că primul lucru care atrăgea atenţia apostolului inspirat, când era vorba despre starea sfinţilor din orice loc, nu era cantitatea cunoştinţelor pe care le aveau, ci care era starea lor în privinţa „credinţei” şi a „dragostei” şi a „speranţei”; şi, după ce evalua astfel starea lor, apoi căuta să corecteze şi să îi înveţe despre principiile şi cunoştinţa adevărului. Priviţi, de exemplu, prima epistolă către Tesaloniceni. El spune:„ Mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, amintind de voi în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru” Şi în a doua epistolă, aceleiaşi adunări îi scrie mai înainte de toate „Suntem datori să-I mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, după cum se cuvine, deoarece credinţa voastră creşte peste măsură şi dragostea fiecăruia dintre voi toţi, unii faţă de alţii, prisoseşte” (1. Tesaloniceni 1:2,3 ; 2. Tesaloniceni 1:3 ). Apoi în fiecare epistolă urmează învăţătură despre cunoaşterea lui Dumnezeu. În epistola către Efeseni spune „De aceea şi eu, auzind de credinţa în Domnul Isus care este în voi şi de dragostea voastră faţă de toţi sfinţii, nu încetez să mulţumesc pentru voi”, şi apoi se roagă ca Tatăl gloriei să le dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui... ca să înţeleagă speranţa chemării Lui, etc (Efeseni 1:15-23 ). Ce greşeală gravă fac cei care pun „cunoştinţa” pe primul plan, în locul credinţei, dragostei şi speranţei!
Din nou, dacă privim epistola către sfinţii din Colose, acelaşi apostol inspirat spune „Mulţumim lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, rugându-ne întotdeauna pentru voi, după ce am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus şi despre dragostea pe care o aveţi pentru toţi sfinţii, datorită speranţei care vă este păstrată în ceruri” etc. Apoi se roagă ei să fie „umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală”, de asemenea duce o luptă mare, ca ei să nu ducă lipsă de înţelegerea tainei lui Dumnezeu, şi pune înaintea lor marile principii ale adevărului, cum ar fi faptul că ei erau în Hristos Isus, cu scopul de a-i scăpa de filosofie şi de tradiţiile care ameninţau să le slăbească credinţa. El le-a arătat clar că, poziţia lor fiind în Hristos Isus, deplin împliniţi în El, şi ţinându-se strâns de Hristos, Capul trupul, vor eliberaţi de raţionalism pe de o parte şi de ritualism pe de altă parte, şi urmează să umble într-un chip vrednic de Domnul.
Oricum, scopul nostru acum nu este să urmărim acest subiect mai departe în scrierile apostolului, oricat de important ar fi acest lucru, dar să ne întrebăm dacă starea Laodiceii, atât de dezgustătoare Domnului, nu este cumva atât de repede cauzată de lenevia spirituală;şi dacă nu cumva necesită o cercetare în amănunt a inimii, să vedem cât de departe unii dintre noi contribuie la această stare de sfârşit a bisericii apostate. Pentru că este clar că, în epistolele apostolice, suntem îndemnaţi să fim harnici şi suntem avertizaţi împotriva leneviei. Suntem învăţaţi să ne dăm „toată silinţa” să adăugăm la credinţa noastră virtute, cunoştinţă, înfrânare, răbdare, evlavie, dragoste frăţească, şi iubire; astfel nu vom fi nici leneşi, nici neroditori, în ce priveşte cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos. Dar acolo unde lipseşte stăruinţa, aceia sunt orbi, cu vederea scurtă şi au uitat curăţirea de vechile lor păcate. Suntem de asemenea îndemnaţi să nu fim „leneşi”, ci să arătăm aceaşi „stăruinţă” în încrederea deplină a speranţei până la sfărşit; ca şi cum faptul că ne bucurăm în „speranţă” ar fi legat cu stăruinţa în lucrarea şi în căile Domnului. (2. Petru 1:5-11 ; Evrei 6:11,12 ) Ferice de aceia care sunt stăruitori înaintea Domnului referitor la creşterea lor în credinţă, dragoste şi speranţă. (Romani 15:13 )
Poate una dintre cele mai timpurii manifestări exterioare care marchează declinul unui credincios este graba cu care se scuză de la devotament şi stăruinţă în lucrarea Domnului. Se vorbeşte despre greutăţi ca fiind nemaiauzite, şi pericolele sunt de temut; aşa că neglijarea pe faţă este justificată şi scuzată de cei care nu „vor ara din cauza frigului” şi spun „Este un leu afară, voi fi ucis pe străzi!” (Proverbe 26:13 ; Proverbe 20:4 ) Mintea omului poate cu uşurinţă să îşi imagineze sau să inventeze obstacole în calea slujirii lipsite de egoism, care îl onorează pe Dumnezeu, şi când se cedează în faţa acestora, în loc să rămână la adevăr cu orice preţ, se găseşte uşor o stare confortabilă. Când Cuvântul îşi pierde autoritatea în faţa conştiinţei noastre, că „pentru că nouă ni s-a dat har, cu privire la Hristos, nu numai să credem în El, ci să şi suferim pentru El”, ne putem gândi de îndată la avantajele noastre trecătoare şi la confortul personal în această lume trecătoare, putem aluneca de la căile pline de farmec şi de pace ale înţelepciunii, şi să devenim slabi şi fără putere în privinţa lucrurilor divine. „Leneşul îşi pune mâna în vas: îi este greu s-o ducă iarăşi la gură.” (Proverbe 26:15 ) Astfel de oameni nu doar că şi-au părăsit dragostea dintâi, dar s-au depărtat de cei care ţin la adevărul lui Dumnezeu cu orice preţ. O stare de moleşeală i-a cuprins, încât mişcările lor spirituale sunt aproape mecanice, „cum se întoarce uşa în balamale” şi devin nepăsători în privinţa grijii pentru binele sufletului lor, ca un om dormitând care se plânge de greutatea de a-şi duce din nou mâna la gură (Proverbe 19:24 ). El dormitează aşa încât, deşi ştie tot ce se petrece în jurul lui, nu are putere să se mişte. Şi totuşi, uimitor de spus, cu toată decăderea sa şi indiferenţa faţă de gloria Domnului, „Un leneş este mai înţelept în ochii săi decât şapte care răspund cu bun simţ.” (Proverbe 26:16 ) Ce stare groaznică! Unii ca aceştia se pot mândri cu dorinţele lor, în timp ce sufletele lor sunt uscate şi moleşite, aşa că se împlineşte scriptura care zice „Sufletul leneşului doreşte şi n-are nimic” şi din nou „Pofta leneşului îl ucide, pentru că mâinile lui refuză să lucreze” (Proverbe 13:4 ; Proverbe 21:25 )
Altă caracteristică al omului leneş este că nu frige vânatul pe care l-a prins (Proverbe 12:27 ) El se poate asocia cu sfinţii lui Dumnezeu, poate auzi Cuvântul vestit cu prospeţime şi putere, şi poate va fi chiar impresionat de cât de binecuvântat şi de potrivit este cuvântul pentru el însuşi; dar după ce pleacă, este atât de absorbit de lucrurile pământeşti că nu mai are niciun interes pentru ce a auzit. Ca trofeul vânătorului, nu îi este de niciun folos, pentru că este prea delăsător ca să se preocupe cu ce a auzit, meditând la adevăr pentru folosul lui imediat. Cât de izbitor descrie aceasta starea multora din zilele noastre! A citit sau a auzi Cuvântul este un lucru, dar „a medita la el zi şi noapte” spre beneficiul sufletelor noastre este altul. Un animal curat, potrivit legii, nu doar că aduna mâncare, dar o rumega îndelung – aşa încât nu este doar primit, ci şi digerat pentru reîmprospătarea puterii şi a folosului personal şi este legat de o umblare potrivită cu acesta. (Levitic 11:3 )
Ni se spune şi cum „calea leneşului este ca un gard de spini”. Un creştin spiritual şi plin de râvnă găseşte că e aproape imposibil să te apropii de asemenea oameni. Oricât de mult şi-ar dori-o cei cărora le pasă de sufletul lor, ei consideră că părtăşia, în lucrurile Domnului, e imposibilă şi concluzionează că numai Dumnezeu poate pătrunde prin „gardul de mărăcini” (Proverbe 15:19 , Proverbe 12:24 ) Cât de adevărat este şi că „Acela care este leneş în lucrul său este frate cu nimicitorul.” (Proverbe 18:9 ) Suntem familiarizaţi cu aceasta în lucrurile pământeşti; dar să fie mai puţin adevărat în ce priveşte lucrurile Domnului, şi în umblarea noastră zilnică şi în mărturie? Ocazii de a-L glorifica pe Domnul sunt ratate, fără a se întoarce vreodată, şi mijloacele încredinţate nouă spre administrare sunt folosite greşit; timpul este folosit nepotrivit, iar sănătatea şi puterea risipite în rutina sau amuzamentul acestui veac rău. „Ce e greşit în aceasta sau în cealaltă?”, spune leneşul, fără să se gândească la faptul că un om care este în mod practic viu faţă de Dumnezeu şi care caută gloria Lui nu ar pune niciodată o astfel de întrebare.
Adevărul este că, atunci când nu ne bucurăm de dragostea lui Dumnezeu pentru noi în Hristos, când Hristos Însuşi nu mai este Ţinta şi Speranţa inimilor noastre, când meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu devine plictisitoare şi rugăciunea în cămăruţă slăbeşte, când lauda în ascuns şi cântarea în inimă înaintea Domnului încetează, şi nu mai suntem plini de dragoste pentru Dumnezeul nostru Mântuitor, pentru căile Lui, pentru poporul Său şi pentru a-I sluji, începem să fim creştini leneşi; şi, vai!, cât de serioasă este această stare! pentru că „Lenea cufundă într-un somn adânc şi sufletul leneş va flămânzi.” (Proverbe 19:15 ) Să observăm că este vorba despre un somn adânc; vai! atât de adânc, încât mijloacele obişnuite eşuează complet să îi trezească. Cât de umilitoare şi de deprimantă este această imagine divin conturată a somului, şi totuşi cât de adevărată!
Poate fi altul în afară de lene în privinţa lucrurilor lui Dumnezeu motivul a tot ceea ce vedem în jurul nostru asociat cu numele Domnului? Şi dacă lenea e motivul, cât de solemnă şi pătrunzătoare este avertizmentul care ne îndeamnă să veghem şi să ne rugăm ca să nu cădem în ispită. Gândul unora este „Ştiu că sunt mântuit”, „Ştiu că am viaţa veşnică” şi altele asemănătoare; dar luăm în considerare faptul că, dacă Duhul Sfânt este întristat sau stins prin viaţa şi purtarea noastră, am putea pierde mângâierea şi bucuria acestor adevăruri preţioase, şi chiar să uităm că am fost curăţiţi de vechile noastre păcate?
Versetele la care am privit au mai ales o aplicaţie individuală, aşa că se poate pune întrebarea cum stau lucrurile în privinţa adunării, privită ca mărturie colectivă a lui Dumnezeu în timpul absenţei Domnului? Nu trebuie să spunem cât de jalnic a eşuat să îndeplinească acest rol; astfel încât, în loc ca ea să fie, ca la început, expresia unităţii Duhului şi a dragostei necondiţionate a lui Hristos, „Capul” unicului trup, dezbinarea şi învăţătura falsă abundă pretutindeni. Totuşi obligaţia chiar şi a doi sau trei de a se aduna în credincioşie în Numele Domnului este la fel de reală ca totdeauna, şi cei care se adună astfel sunt încurajaţi puternic de Scriptură. (2. Timotei 2:20-22 ) Şi cum Adunarea lui Dumneazeu este formată din persoane individuale, este imposibil să fie după gândul lui Dumnezeu în sens colectiv, dacă nu este aşa fiecare în mod individual. O adunare care se strânge în Numele Domnului va manifesta totdeauna calităţile morale ale fiecăruia care face parte din ea. Aici din nou Scriptura ne aminteşte că „De multă lene construcţia cade şi prin lenevirea mâinilor picură în casă” (Eclesiastul 10:18 ). Nimic nu e mai clar decât că, unde există seriozitate în lucrul pentru Domnul şi umblare în credincioşie a celor care aşteaptă venirea Lui, acolo există în general odihnă şi binecuvântare în mod colectiv.
Dar unde cunoştinţa din Scriptură este pe primul loc, în lipsa rugăciunii colective stăruitoare, unde există puţină grijă spirituală pentru mădularele lui Hristos, unde venirea Domnului ca viitor al nostru este lăsată deoparte, acolo vei găsi nu doar absenţa creşterii care vine de la Dumnezeu, dar şi faptul că viaţa, puterea şi unitatea, prezente cândva, „cad”, iar atmosfera din adunare este ca a unei case în care „picură”.
Din nou, suntem îndemnaţi la acestea de un om înţelept. El spune „Am trecut pe lângă ogorul unui leneş ... Şi, iată, peste tot era năpădit de spini şi mărăcinii îl acoperiseră şi zidul de piatră era surpat.” Aici vedem „spini”, simbol al .... lui Dumnezeu, în loc de ....; „mărăcini” în loc de ramuri roditoare, iar „zidul de piatră” al despărţirii, cândva clar trasat şi solid, este acum „surpat”, aşa că înăuntru există legături rele şi intruşii nu sunt daţi afară. Toate acestea îşi au originea în apatia spirituală. „M-am uitat, am pus la inimă, am văzut, am primit învăţătură:puţin somn, puţină aţipire, puţină încrucişare a mâinilor pentru odihnă şi sărăcia ta va veni ca un hoţ, iar lipsurile tale, ca un om înarmat”(Proverbe 24:30-34 )
Dar ne putem înălţa privirea şi inimile noastre vor fi încurajate în Dumnezeu, în timp ce ne încredinţăm unii pe alţii „lui Dumnezeu, şi Cuvântului harului Său”. Dragostea Lui de Tată nu s-a micşorat. Domnul este cu noi încă, şi toate resursele Lui sunt la dispoziţia credinţei. Asa încât să ne îndemnăm unii pe alţii să fim „De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul.” (1. Corinteni 15:58 )