Dintre toţi ucenicii lui Hristos care ne sunt prezentaţi în istorisirile Evangheliei, poate că nici unul nu este mai marcat de un devotament mai sincer faţă de Hristos decât Maria din Betania. Ea nu-şi atribuie nicio importanţă ei însăşi, ci toată este a lui Hristos şi, prin urmare, în cele trei ocazii în care apare în faţa noastră, ea se găseşte la picioarele lui Isus.
La început o vedem în casa surorii ei din Betania, când Domnul vieţii a intrat în acea casă şi Maria s-a aşezat la picioarele Lui ca şi ucenic (Luca 10 ). Mai târziu, când moartea a pătruns în casă, o găsim la picioarele Lui ca şi jelitor (Ioan 11 ). În cele din urmă, când câţiva dintre cei dragi ai Domnului pregătesc cina pentru Domnul, care tocmai îşi arătase puterea învierii şi gloria Lui, o găsim pe Maria la picioarele Domnului ca şi închinător.
Nu numai că ştia că Domnul este marele Învăţător venit de la Dumnezeu, cel care poate să fie alături de noi în durerile noastre, şi obiectul închinării noastre, dar ea experimentase învăţătura Lui, gustase mila Lui, şi se închinase la picioarele Lui.
E bine dacă putem spune fiecare, ca şi apostolul Pavel, că dorinţa inimii este “să Îl cunosc pe El”. Putem să cunoaştem multe despre Hristos, dar pentru a-L cunoaşte pe El trebuie să trăim alături de El şi, la picioarele Lui, să cunoaştem gândul Lui prin Cuvântul Lui, să gustăm din mila Lui şi în prezenţa Lui să ne închinăm şi să Îl adorăm.
Este adevărat că Domnul se bucură să-l onoreze pe cel care-L onorează pe El cât timp El este respins şi El a spus că oriunde va fi vestită Evanghelia, se va spune şi despre Maria, spre amintirea ei. Dar istoria Mariei a fost consemnată şi pentru beneficiul nostru, pentru că toată Scriptura este dată de Dumnezeu ca să ne înveţe. Fie ca atunci când citim istoria ei, să învăţăm din viaţa ei umilă şi devotată.
1. La picioarele Lui ca ucenic - Luca 10:38-42
Dacă am stat la picioarele Salvatorului, ca oameni păcătoşi, descoperind că El ne iubeşte şi a murit pentru noi în ciuda tuturor păcatelor noastre, atunci, dacă vrem să progresăm din punct de vedere spiritual, dacă vrem să fim “folositori Stăpânului, pregătiţi pentru orice lucrare bună” – “un singur lucru este necesar” ca şi credincioşi, să ne luăm locul la picioarele Lui şi să ascultăm Cuvântul Lui.
Acest adevăr clar, dar important, este adus înaintea noastră în scena simplă descrisă în ultimele cinci versete ale capitolului zece al Evangheliei după Luca. În drumul Său spre Ierusalim, ni se spune că Domnul a intrat într-un sat şi o anumită femeie, numită Marta, l-a primit în casa ei. Ea şi-a deschis casa Domnului cu bucurie şi imediat a început să-I slujească nevoilor Sale în trup. Aceasta era într-adevăr bun şi frumos; şi totuşi, istorisirea arată clar că în slujirea Martei era multă preocupare cu sine. Ei nu-i plăcea să aibă asupra ei toată povara acestei slujiri şi s-a plâns că a fost lăsată să slujească singură. Era un singur lucru care lipsea în slujirea ei.
Lucrul necesar – singurul lucru care lipsea Martei – era să stea la picioarele lui Isus şi să asculte Cuvântul Lui. Ea Îl iubea pe Domnul şi a început să Îl slujească cu toată energia ei; dar zelul ei era fără pricepere. Ea s-a apucat să lucreze fără ca să fi stat mai întâi în prezenţa Domnului şi în comuniune cu El, aşadar fără ca să înţeleagă gândul Domnului prin Cuvântul Lui. Prin urmare ea era “ocupată cu multă slujire”, era îngrijorată şi tulburată pentru multe lucruri, se plângea de sora ei şi chiar nutrea gândul că Domnul nu era sensibil faţă de munca ei.
Vai! Dacă nu am acţiona şi noi uneori ca Marta! Se prea poate să slujim potrivit gândurilor noastre, sau fiind conduşi de alţii. Putem să ne preocupăm cu multe activităţi de dimineaţa până seara şi totuşi să neglijăm ce este necesar - să fim singuri cu Domnul, şi în comuniune cu El, să ascultăm Cuvântul Lui şi învăţăm de la El. Şi nu e de mirare că vom fi ocupaţi şi tulburaţi pentru multe lucruri şi ne vom plânge de alţii. Cât de adevărat e că este mai uşor să ne petrecem toată ziua într-o serie de activităţi una după alta, decât o jumătate de oră singuri cu Isus.
În Maria vedem un credincios care şi-a ales “partea cea bună”. Uneori se spune că Maria şi-a ales partea mai bună, ca şi când partea Martei era bună, şi a Mariei era mai bună. Dar Domnul nu vorbeşte aşa. El spune în mod categoric că partea Mariei era “partea cea bună” pentru că ea şi-a ales “un singur lucru necesar” – să stea la picioarele Lui şi să asculte Cuvântul Lui.
E clar că Maria a avut o percepţie mai adâncă a dorinţelor inimii lui Hristos decât sora ei. Cineva spunea: "Ochiul Martei a văzut oboseala Lui şi I-a dat; credinţa Mariei a înţeles plinătatea Lui şi a luat de la El."
Marta îl percepea pe Domnul numai ca pe cel care cerea ceva de la noi; Maria a înţeles că, dincolo de slujirea pe care El o merită, dorinţa inimii Lui şi scopul suprem al venirii Lui în această lume era ca să ne comunice ceva, "Harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos," şi, la sfârşitul umblării Sale, El putea spune, "le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu" (Ioan 17 ). Prin Cuvântul lui Dumnezeu salvarea este adusă la noi (Fapte 13:26 ); prin Cuvântul Domnului suntem născuţi din nou (1. Petru 1:23 ); prin Cuvântul lui Dumnezeu suntem curăţiţi de întinare (Ioan 15:3 ); prin Cuvântul lui Dumnezeu suntem sfinţiţi (Ioan 17:17 ); şi prin Cuvântul lui Dumnezeu suntem învăţaţi în tot adevărul lui Dumnezeu "ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare bună" (2. Timotei 3:15-17 ).
Să nu spunem că Marta s-a apucat să facă lucruri bune, fără să fi fost învăţată în detaliu prin Cuvântul lui Dumnezeu. De la Maria învăţăm că slujirea care este acceptată de Hristos trebuie să fie precedată de comuniunea cu Hristos şi instruirea din Cuvântul lui Hristos. El se bucură să Îl slujim, la timpul şi în felul Lui, dar mai presus de toate, El se bucură să ne aibă în prezenţa Lui ca să poată să se îngrijească de noi.
Maria şi-a ales această parte bună şi Domnul nu va îngădui niciunei plângeri venite de la sora ei ca să-i minimalizeze alegerea – această parte nu i se va lua. În mod asemănător, în ultimele zile ale istoriei Bisericii pe pământ, Domnul îi laudă pe cei din Filadelfia, nu pentru vreo activitate măreaţă care să le dea o poziţie însemnată în faţa lumii, ci pentru că “au păzit Cuvântul Lui”. Ca şi Maria în trecut, ei au pus mai mult preţ pe Cuvântul Lui decât pe lucrările lor. Şi, într-adevăr, Maria nu a rămas fără fapte pentru că şi-a ales “partea cea bună” la timpul potrivit, căci Domnul o laudă pentru că a făcut “o lucrare bună” (Matei 26:10 ). Tot la fel, Domnul care i-a lăudat pe sfinţii din Filadelfia că au păzit Cuvântul Lui, este Cel care le poate spune "ştiu faptele tale."
În vechime, Moise putea spune despre Domnul, "Da, El iubeşte popoarele; toţi sfinţii Săi sunt în mâna Ta şi şed la picioarele Tale, fiecare primeşte din cuvintele Tale" (Deuteronom 33:3 ). Aceasta arată o imagine fascinantă a adevăratei poziţii a poporului lui Dumnezeu – ţinut în mâna Domnului, şezând la picioarele Domnului şi ascultând cuvintele Domnului. În siguranţă în mâna Lui, în odihnă la picioarele Lui; şi înţelegând gândul Lui. Fie ca noi să alegem atunci această parte bună şi la vremea potrivită să facem lucrarea bună.
2. La picioarele Lui ca jelitor - Ioan 11:32
În scena impresionantă descrisă în capitolul 11 din Ioan, le întâlnim din nou pe cele două surori, Marta şi Maria. Boala sfârşise în moarte, aruncându-şi umbra în familie. Fratele lor a fost luat de la ele.
În durerea lor, s-au întors direct către Domnul ca resursa lor de nădejde şi cu reverenţă s-au bizuit pe dragostea Lui faţă de fratele lor, pentru că ziceau: “Acela pe care-l iubeşti este bolnav”. Aceasta era într-adevăr adevărat, Domnul îl iubea pe Lazăr, dar ni se spune şi că “Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr”. Şi, pe măsură ce istorisirea continuă, ni se permite să vedem forma pe care o ia dragostea ca să arate, pe de o parte, gloria Fiului Lui Dumnezeu, şi pe de altă parte, compasiunea inimii lui Isus.
Mai încolo, vedem din nou diferenţa dintre aceste două femei devotate. Marta, care înainte fusese împovărată cu slujirea când Domnul vieţii şi al gloriei vizitase casa ei, este acum neliniştită şi tulburată când moartea a intrat în casa lor. Maria, care mai înainte ascultase Cuvântul Lui, poate acum să-L aştepte liniştită ca să vorbească şi să acţioneze. Astfel, citim “Marta deci, când a auzit că vine Isus, L-a întâmpinat; iar Maria şedea în casă.” Totuşi, când Mariei i s-a spus “Învăţătorul este aici şi te cheamă” ea acţionează imediat în ascultare de Cuvântul Lui, pentru că citim, “S-a ridicat repede şi a venit la El”.
“Maria deci, când a venit unde era Isus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui.” Pentru a doua oară o găsim pe această femeie devotată în locul umil, la picioarele lui Isus. Iudeii au interpretat greşit fapta ei, spunând, “S-a dus la mormânt, ca să plângă acolo.” Ea făcea ceva care era mult mai bine, ceea ce numai credinţa poate să facă, ea mergea ca să plângă la picioarele lui Isus. A plânge la mormântul celui drag, o poate face şi lumea, dar nu aduce alinare inimii îndurerate. Dar a plânge la picioarele lui Isus înseamnă să găseşti mângâierea dragostei Lui, pentru că noi plângem la picioarele Celui care, la timpul Lui, poate să-l învieze pe cel mort, şi în acelaşi timp, poate să ne mângâie inimile. Aşa s-a întâmplat că Maria, care fusese la picioarele Domnului ca şi ucenic, este găsită acum la picioarele Lui ca şi jelitor.
De remarcat că în această scenă mişcătoare nu apare niciun cuvânt spus de Domnul Mariei. Aflăm doar că, în prezenţa marii ei dureri, “Isus plângea”.
Iudeii au interpretat greşit aceste lacrimi, ca fiind o dovadă a dragostei Domnului faţă de Lazăr. Într-adevăr Domnul îl iubea pe Lazăr, dar nu era nevoie ca să plângă pentru cel pe care avea să-l învieze dintre cei morţi. Era durerea celui viu care a stârnit lacrimile lui Isus, după cum citim, “Isus deci, când a văzut-o plângând... a suspinat în duh şi S-a tulburat în Sine” şi tulburarea Lui s-a transformat în lacrimi, pentru că, “Isus plângea”.
În vechime, citim despre Iehova că, “El îi vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile” (Psalmul 147:3 ). Pentru a vindeca inima frântă, El s-a făcut carne şi şi-a vărsat lacrimile pentru a le şterge pe ale noastre, şi-a frânt inima pentru a le vindeca pe ale noastre.
Iar Isus este şi astăzi acelaşi – “Acelaşi ieri, azi şi în veci”. În durerile noastre şi când cei dragi sunt luaţi de la noi, învăţăm că singura noastră mângâiere adevărată şi care dăinuie, o găsim proşternându-ne la picioarele Lui şi vărsându-ne durerea noastră înaintea Celui care a plâns cândva cu aceste femei cu inimile frânte.
3. La picioarele Lui ca închinător - Ioan 12
Scena frumoasă care se petrece înaintea noastră la începutul capitolului al doisprezecelea din Ioan, are loc chiar cu şase zile înainte de cruce. Viaţa dăruită a Domnului, în care eul a fost întotdeauna dat deoparte pentru a-i servi pe alţii în dragoste, se apropie de sfârşit. La fiecare pas din drumul Său, El dăduse binecuvântări – aducând sărbătoare pentru toată lumea. Acum, în cele din urmă, câţiva dintre cei dragi ai Săi Îi pregătesc o masă, după cum citim, “I-au pregătit deci o cină acolo”.
Hristos a fost în această lume plină de nevoi ca Dătătorul, dar rareori El primea ceva. Odată, la începutul călătoriei Sale, câţiva oameni înţelepţi “I-au adus daruri”, s-au proşternut la picioarele Lui şi “I s-au închinat”. Acum, la sfârşitul călătoriei Sale, au pregătit o cină pentru El şi, din nou, cineva se găseşte la picioarele Lui, cu darurile ei, ca un închinător.
De asemenea, Levi dăduse cândva pentru Domnul “o cină mare în casa lui”. Acolo, Domnul stătuse jos, cu “o mare mulţime de vameşi şi alţi oameni” pentru a împărţi binecuvântări păcătoşilor. Acum, El se găseşte în prezenţa a câţiva dintre ai Săi pentru a primi ofranda sfinţilor.
Hristos este Cel pentru care aceştia pregătesc cina – centrul sărbătorii şi preocuparea fiecărei inimi. Sunt prezenţi şi Lazăr şi alţii, dar citim că “au stat la masă cu El”. Cina era pentru El, şi invitaţii erau “cu El”. Fericirea şi măreţia ocaziei era că El, Fiul Lui Dumnezeu, era prezent.
Cele două surori, Marta şi Maria, sunt prezente din nou. Marta slujeşte, dar nu mai este împovărată cu slujirea ei, sau să se plângă de alţii. Ea se gândeşte numai la Cel pentru care făcuseră cina. Pentru a treia oară, Maria este găsită la picioarele Domnului, dar nu pentru a mai primi cuvintele sau simpatia Lui, ci pentru a-I aduce închinare dintr-o inimă care L-a iubit; darurile, faptele şi atitudinea Mariei, toate inspiră starea de închinare.
Inima ei fiind ataşată de Hristos, ea a stat la picioarele Lui, a ascultat cuvintele Lui şi a învăţat ceva din gândul Lui. Acum vedem că afecţiunea pentru Hristos este secretul oricărei slujiri adevărate. Mişcată de această dragoste pentru Hristos, ea face lucrul potrivit, la timpul potrivit. Ea ar fi putut lăsa mirul în vasul de alabastru şi să-l prezinte lui Hristos, dar asta nu ar fi arătat aceeaşi onoare faţă de Hristos. Ea Îi toarnă mirul pe picioare. Ea face lucrul corect. Ea ar fi putut să-I ungă picioarele într-un moment precedent din viaţa Domnului, dar aşteaptă până ce I-a venit ceasul să meargă la cruce şi în mormânt. Condusă de impulsurile dragostei, ea face fapta potrivită la momentul potrivit, cum spune Domnul, “Ea l-a păstrat pentru ziua pregătirii Mele pentru înmormântare”. Hristos era totul pentru Maria. Hristos era viaţa ei, deci tot ceea ce are îi supune Lui. Mirul costisitor şi părul capului ei – gloria unei femei – sunt folosite pentru a-L onora pe Hristos. Ea nici măcar nu Îl laudă pentru ceea ce făcuse sau urma să facă, ci se proşterne la picioarele Lui ca închinător pentru tot ceea ce este El.
Acţionând astfel, ea Îl onora pe Cel pe care lumea Îl respinsese şi urma să-L ţintuiască pe o cruce. Ea uită de ea, de binecuvântările ei, şi se gândeşte numai la Hristos. Ce binecuvântaţi am fi dacă, atunci când Îi pregătim o cină, într-un spirit asemănător de închinare, am putea fiecare să ne lăsăm deoparte pe noi înşine şi binecuvântările noastre şi să nu mai vedem niciun om, ci numai pe Isus şi gloria Lui.
Astfel s-ar putea ca şi noi, ca Maria odinioară, să fim neînţeleşi de lume şi chiar şi de mulţi ucenici adevăraţi, însă ca şi Maria, ar trebui să avem aprobare de la Domnul. În ochii lumii, fapta ei era numai risipă. La fel şi în lumea creştină de astăzi, creştinătatea este văzută doar ca un sistem care face din lume un loc mai bun şi mai luminos. Marele scop este ca să aducă foloase oamenilor; orice altceva este risipă. Într-o parabolă, Domnul aseamănă Împărăţia cerurilor cu “un împărat care a făcut nuntă fiului său”. În spiritul acestei parabole, ucenicii au pregătit o cină pentru Domnul şi Maria L-a onorat pe Hristos. Şi deşi lumea ne poate condamna, Domnul este de acord cu noi pentru că spune, “Las-o,” şi din nou, într-o altă evanghelie, “ea a făcut o lucrare bună pentru Mine.” Într-adevăr, Domnul apreciază atât de mult fapta Mariei încât adaugă, “oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va vorbi şi despre ce a făcut femeia aceasta, spre amintirea ei”. (Matei 26:13 ).
Pe lângă aceasta, Domnul spune, “pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna”. Va fi privilegiul şi bucuria noastră să ne închinăm Lui în glorie, dar a fost privilegiul Mariei, şi încă este şi al nostru, ca să ne închinăm Lui într-o lume care Îl respinge şi în faţa batjocurii şi reproşului oamenilor. Maria a folosit ocazia pentru a-I oferi această slujire preţioasă. Cum a spus cineva, “Nu ar fi putut niciodată să şi-o amintească in eternitate... Atunci dragostea va găsi noi metode de a se exprima faţă de El. Dar nu va fi ceea ce caută El acum la noi. Nu va mai fi niciun sine de negat, nicio cruce de purtat, nicio lume de răscumpărat, niciun reproş nu se va mai întâlni atunci.”
Cât de binecuvântat a fost efectul actului ei de devotament faţă de Hristos, pentru că citim: “s-a umplut casa de mirosul mirului”. Se poate ca Lazăr să fi avut o părtăşie plăcută cu Hristos, şi Marta să-L fi servit pe Hristos, dar fapta de închinare a Mariei a fost şi ea o bucurie pentru toţi cei din casă. Ceea ce aduce onoare Domnului va aduce altora binecuvântare.
Putem să avem părtăşie cu Domnul în multe aspecte, putem să Îl slujim cum se cuvine în multe feluri, dar închinarea care face din Hristos totul, le va depăşi pe toate celelalte în ziua în care Îi pregătim o cină. Aşa va fi în acea zi măreaţă când toţi cei răscumpăraţi vor fi strânşi acasă. Se va cânta cântarea cea nouă, care aduce laudă Domnului pentru tot ceea ce El a făcut. Cerul şi pământul se vor reuni să celebreze gloria Lui, dar mai presus de toate citim despre aceia care “s-au proşternut şi I s-au închinat”. Dincolo de toată lucrarea măreaţă pe care El a făcut-o şi dincolo de toată gloria pe care El a dobândit-o, El va fi adorat pentru tot ceea ce este. Atunci, vom putea spune:
Inima este satisfăcută, nu mai poate să ceară nimic;
Orice gând despre sine a dispărut pentru totdeauna:
Hristos, prezenţa Sa neprefăcută, ne umple inima
În dragoste binecuvântată plină de adorare – partea ei fără sfârşit.