comori.org
comori.org

„Eu credeam că ...“

E. A. Bremicker

Experienţa amară a lui Naaman

În faţa uşii casei profetului Elisei stătea un bărbat. Era un om cu vază, care venise din ţara vecină, Siria, cu o întreagă delegaţie. Dar misiunea marelui funcţionar (era comandantul suprem al armatei siriene) nu era o misiune politică sau diplomatică. Bărbatul avea o mare problemă. El era bolnav, bolnav incurabil. Toate succesele militare, pe care le putea prezenta, nu mai contau acum. Era vorba de viaţa lui acum. Medicii şi specialiştii pe care i-a consultat nu l-au putut ajuta. Diagnosticul era zdrobitor: lepră, incurabil, fără cale de ieşire, fără speranţă.

Dar apoi a apărut o rază de lumină la orizont, o funie de salvare, pe care bărbatul a prins-o. O fetiţă din poporul Israel, o captivă, i-a dat sfatul decisiv. El trebuia să meargă la profetul din Israel, care l-ar putea ajuta. Bărbatul a pornit imediat la drum. După parcurgerea drumului a stat plin de aşteptări în faţa uşii omului lui Dumnezeu.

Biblia ne relatează această întâmplare în 2. Împăraţi 5 , despre Naaman, sirianul, aşa se numea bărbatul care era acum nu numai plin de aşteptare, ci el adusese şi idei foarte concrete, cum ar putea fi ajutat. El s-a gândit şi a ajuns la rezultatul că profetul Elisei îl va primi cu onoruri, apoi Îl va chema pe Dumnezeul său într-o ceremonie şi apoi îşi va legăna mâna peste pielea lui bolnavă. Un alt procedeu de vindecare i se părea exclus.

Dar apoi a venit dezamăgirea amară. Nu a avut parte de nicio primire onorabilă, de nicio plecăciune, de nicio cinstire. Profetul Elisei l-a trimis numai pe slujitorul său la uşă. Dar lucrurile s-au prezentat şi mai rău. Vestea, pe care acest slujitor i-a adus-o, i-a luat aproape glasul acestui bărbat nobil din Siria. Trebuia să se scalde de şapte ori în Iordan. Naaman s-a înfuriat. O astfel de neruşinare n-a mai întâlnit de mult. Aşa se tratează un om care este obişnuit să împartă porunci şi toţi sunt la cheremul lui? Plin de mânie, s-a întors şi a pornit spre casă.

Motive pentru dezamăgire

Să ne oprim puţin aici. Fiecare cititor al Bibliei cunoaşte deznodământul fericit al istoriei lui Naaman. Dar nu despre aceasta este vorba aici. Întrebarea pe care dorim să ne-o punem pentru astăzi este: De ce s-a mâniat Naaman? Unul dintre motive ar fi acela că eul său a fost lezat. Cum a putut îndrăzni cineva să facă aşa ceva cu el şi cum se putea pretinde de la el să se scalde în apele lui Israel, când râurile din ţara lui i se păreau mult mai curate? Ce vor gândi oamenii despre el? Aşa ceva ar dăuna grav imaginii sale ireproşabile de până atunci.

Un alt motiv constă, desigur, în aceea că cerinţa lui Elisei i s-a părut prea simplă. El era dispus să facă ceva măreţ. Era dispus să dea o avere. Nu adusese anume cu sine multe lucruri? Nu, în ceea ce privea banii nu putea eşua. Dar ceea ce a propus profetul, era ceva prea ieftin.

Dar mai găsim un al treilea motiv. Naaman venise cu idei foarte concrete, iar acestea nu s-au împlinit. Ideile şi gândurile sale s-au spart ca baloanele de săpun, pe care un copil le suflă în aer. Cuvintele sale au fost: „Eu credeam...“ În acestea se exprimă toată dezamăgirea sa, cu care nu a scos-o uşor la capăt. Ceea ce i-a spus profetul să facă era cu totul altfel decât ceea ce îşi imaginase el. Dezamăgirea lui s-a transformat apoi în mânie, plecând mânios. Dacă slujitorii săi nu l-ar fi adus la realitate, ar fi murit de boala lui.

Idei omeneşti despre mântuire

Cuvintele scurte ale lui Naaman: „Eu credeam...“ sunt şi astăzi actuale. Le putem aplica mai întâi la necredincioşi, care caută o soluţie pentru problema vinei şi păcatului lor. Lepra, de care era bolnav Naaman, este o imagine a păcatului, care îl desparte pe om de părtăşia cu Dumnezeu. Pentru această problemă există o singură soluţie, iar aceasta este soluţia lui Dumnezeu. Mijlocul de vindecare este moartea Domnului Isus pe crucea de la Golgota. „Şi în nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer niciun alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi“ (Fapte 4:12 ). Există o singură cale.

Cât de greu le vine multor oameni astăzi să meargă pe această singură cale! Ceea ce spune Dumnezeu nu vor pur şi simplu să accepte. La fel ca Naaman, se simt lezaţi în eul lor. Ca şi Naaman, ei cred că această cale este prea simplă şi la fel ca Naaman au adesea cu totul alte idei cum ar putea fi mântuiţi. Câte „căi rătăcite ale mântuirii“ există astăzi, care corespund fanteziei şi gândurilor oamenilor, dar care nu duc niciodată la ţintă!

Şi cât de mult se străduieşte diavolul să le dea oamenilor mereu şi mereu idei noi cu privire la căile pe care ar putea găsi mântuirea. Să ne gândim de exemplu la mişcarea New-Age. În punctul central al tuturor acestor căi rătăcite stă întotdeauna omul însuşi. În principal este vorba de faptul că omul doreşte să facă el însuşi ceva sau trebuie să facă, pentru a găsi mântuirea. Exprimat mai modern se vorbeşte despre „automântuire“. În faţa lui Dumnezeu, toate aceste străduinţe n-au nicio şansă. Nu se pune problema ce gândim noi, ci de a merge pe calea de salvare a lui Dumnezeu. Cu aceste cuvinte: „Eu credeam...“ putem să ne pierdem. Noi oamenii trebuie să învăţăm să acceptăm ceea ce spune Dumnezeu, chiar dacă nu corespunde deloc ideilor noastre.

Ajutorul lui Dumnezeu - gândirea noastră

Într-o altă aplicaţie, din cuvintele lui Naaman putem învăţa însă ceva şi pentru noi ca oameni credincioşi. Cum ne comportăm când avem o problemă, când sunt greutăţi? Probabil, ne îndreptăm în rugăciune spre Dumnezeu, dar nu avem adesea deja idei foarte concrete, cum ar trebui să ne ajute Dumnezeu? Şi nu suntem şi noi probabil dezamăgiţi, când Dumnezeu ne răspunde altfel? Nu gândim şi noi câteodată: „Eu credeam...“?

Maria şi Marta, cele două binecunoscute surori din Betania, au avut odată o problemă. Fratele lor Lazăr era bolnav, bolnav pe moarte. Ce era de făcut? Pline de încredere, ele s-au îndreptat spre Învăţătorul lor: „Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav“ (Ioan 11:3 ). Mai mult nu au spus, dar în adâncul inimilor lor - şi aceasta arată desfăşurarea în continuare a întâmplării din Ioan 11 - ele au socotit că Domnul va veni repede, pentru a-l face sănătos pe Lazăr. Ele s-au gândit şi au ajuns la un anume rezultat. Faptul că Domnul avea cu totul alte posibilităţi, nu le venise în minte. Urmarea a fost mai întâi dezamăgire şi întristare, dar apoi, când Domnul a intervenit, o mare uimire. Ele au cunoscut gloria Fiului lui Dumnezeu într-un alt mod, şi anume prin învierea unui mort.

Înseamnă acum aceasta că trebuie să decuplăm complet mintea noastră? Este interzisă gândirea? Desigur, nu! Şi o gândire sănătoasă este un dar al marelui Creator, pentru care putem să fim mulţumitori. Dar să nu devenim sclavii minţii noastre. Cât de uşor uităm că procesele noastre de gândire se desfăşoară pe trasee foarte limitate. Noi oamenii suntem legaţi de timp şi spaţiu. Noi deducem viitorul din experienţe din trecut. Dar logica omenească nu este logica divină. Dumnezeu nu este legat de timp şi spaţiu, posibilităţile Sale nu se lovesc niciodată de limite. Gândurile Sale întrec gândurile noastre. Prin prorocul din Vechiul Testament, Dumnezeu ne spune: „Pentru că gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, nici căile voastre, căile Mele, zice Domnul. Pentru că aşa cum cerurile sunt mai înalte decât pământul, tot aşa căile Mele sunt mai înalte decât căile voastre, şi gândurile Mele decât gândurile voastre“ (Isaia 55:8, 9 ). Cât de des căutăm cu înfrigurare după posibile soluţii şi nu contăm pe faptul că Dumnezeu are poate pregătită pentru noi o surpriză şi doreşte să ne ajute altfel decât am putea bănui noi.

Câteodată încercăm noi înşine să contribuim la soluţionarea problemelor noastre. Cerem ajutorul lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp ne gândim ce iniţiative proprii putem lua. Într-o astfel de situaţie, Dumnezeu trebuie să ne arate foarte clar incapacitatea noastră.

Un alt exemplu din Biblie: poporul Israel s-a strâns să lupte împotriva filistenilor. Uriaşul Goliat i-a luat împăratului Saul şi trupelor sale orice speranţă de victorie. Ei au tremurat de frică. Atunci a apărut tânărul David. El a fost gata să păşească împotriva uriaşului. Ce a făcut împăratul Saul? El a calculat omeneşte, fără credinţa în Dumnezeu. În loc să se încreadă deplin în ajutorul lui Dumnezeu, Saul a vrut să-i dea lui David armura sa. Saul s-a gândit şi a ajuns la concluzia că armura sa ar fi totuşi de folos. David nu trebuia să ducă lipsă de ajutorul său (sau poate Saul a vrut să-şi scape cât de cât imaginea?).

Câteva ore mai târziu, David i-a dat lui Goliat răspunsul corect. El a spus: „Şi toată această adunare va cunoaşte că nu prin sabie, nici prin suliţă salvează Domnul“ (1. Samuel 17:47 ). Sabia şi suliţa erau pentru mintea omenească singurele arme cu care ar fi putut fi biruit Goliat. Pentru Dumnezeu însă, acestea nu erau necesare. El avea cu totul alte posibilităţi. David a contat pe ajutorul lui Dumnezeu, Saul şi poporul însă nu. „Eu credeam...“ Cu această gândire vom avea parte de dezamăgiri. Să ne încredem mai mult în Dumnezeul nostru, mai mult decât permite gândirea noastră! Strâmtorările noastre sunt posibilităţile lui Dumnezeu. Acest gând să ne facă mereu curaj, mai ales atunci când nu vedem nicio cale de ieşire. Dumnezeul nostru are întotdeauna o cale de ieşire.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *