„Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut în zori de zi; sufletul meu însetează după Tine, carnea mea tânjeşte după Tine, într-un pământ sec şi uscat, fără apă.” Psalmul 63:1
David a scris acest psalm în pustia lui Iuda, un ţinut literalmente uscat şi sec, un pământ care nu oferea deloc o înviorare ca cea după care însetează inima omului. Experienţele sale singuratice în locuri atât de lipsite de odihnă şi belşug erau rânduite de Dumnezeu pentru a-l învăţa că lumea însăşi este o pustie aridă, spiritual vorbind, unde nu se găseşte nicio binecuvântare reală care ar putea înviora inima aceluia care a cunoscut dulceaţa harului lui Dumnezeu. El trebuie să caute înviorare cu totul în afara lumii, şi anume în Dumnezeul cel viu.
Prin astfel de experienţe credinciosul află că Dumnezeu nu este departe, ca şi cum El ar fi doar un Creator impresonal al universului, care se interesează prea puţin de făpturile Sale. El învaţă să Îl cunoască pe Dumnezeu ca pe Dumnezeul lui personal, şi inima îi este mişcată să Îl caute pe Dumnezeu devreme, fără amânare; pentru că tocmai timpul în care este simţită lipsa este vremea în care trebuie cultivată dulceaţa prezenţei lui Dumnezeu. În astfel de momente de singurătate cu Dumnezeu, sufletul însetat va găsi mângâierea părtăşiei cu Dumnezeu.
Prea adesea credincioşii îşi permit să fie descurajaţi şi abătuţi de viaţa în pustie. Ei pot resimţi lipsa părtăşiei cu alţii care Îl iubesc pe Dumnezeu; cred ca au nevoie de exaltarea produsă de împrejurări palpitante. Şi totuşi Dumnezeu i-a aşezat poate în împrejurări cu totul diferite, cu intenţia ca ei să înveţe câtă nevoie au de părtăşia scumpă a dragostei şi bunătăţii Lui.
Dacă strigăm cu credinţă la Dumnezeul cel viu, tânjind după El ca şi cum am fi într-un pământ sec şi uscat, fără apă, rezultatele vor fi mult mai bune decât ne-am fi aşteptat. Sufletul nostru va fi înviorat şi umplut cu bunătate.